DE LA STATUL DE DREPT LA „DEMOCRATIA POPULARA“

 

Declansarea celui de-al doilea razboi mondial, la 1 septembrie 1939, prin agresiunea Germaniei naziste impotriva Poloniei, stat aliat si prieten Romaniei, a impus factorilor de conducere romani adaptarea unor decizii politico-militare ce vizau apararea suveranitatii si integritatii teritoriale a patriei. l9j3jx
In conditii internationale care au ridicat probleme ingrijoratoare pentru statul roman, guvernul a adoptat, la 4 septembrie 1939, hotararea privind nonbeligeranta. Consiliul de Coroana, intrunit la 6 septembrie 1939, a hotarat in unanimitate „observarea stricta a regulilor neutralitatii stabilite prin conventiile internationale fata de beligerantii din actualul conflict“, aceasta dovedindu-se a fi pozitia cea mai responsabila, conform intereselor tarii in acel moment1.
Formula neutralitatii nu a cuprins in sine, in conceptia cercurilor conducatoare de atunci, o retragere de pe pozitiile obtinute in domeniul colaborarii, al respectarii vechilor aliante si tratate. Guvernul roman a adoptat o neutralitate binevoitoare Poloniei, luand o serie de masuri de ajutorare a refugiatilor polonezi, de asigurare a asistentei ranitilor, femeilor si copiilor si salvarea unor valori materiale ale acestei tari2.
Concomitent, cercurile guvernante romanesti, intrevazand posibilitatea unei rasturnari in raporturile dintre marile puteri, a incercat sa cultive in continuare relatiile cu Franta si Marea Britanie, sa consolideze Intelegerea Balcanica, in care vedeau un instrument de legatura cu aceste puteri.
In consens cu politica de neutralitate, statul roman a intreprins demersuri diplomatice destinate sa impiedice extinderea razboiului si sa preintampine izolarea Romaniei in fata statelor agresoare. La 28 octombrie 1939, guvernul roman a lansat ideea crearii „Blocului neutrilor“, care sa uneasca tarile neutre si nebeligerante din Peninsula Balcanica dornice sa ramana in afara conflictului,3 apreciind ca posibila si avantajoasa si aderarea Ungariei, Bulgariei si Italiei.4

Initiativa romaneasca s-a confruntat cu opozitia acerba a Germaniei. La 22 noiembrie 1939, Hans Georg von Mackensen, ambasadorul german la Roma a comunicat reprezentantului diplomatic roman din aceeasi capitala, Raoul Bossy, ca „Romania face un joc foarte periculos in planurile ei de inalta politica, tinzand la constituirea unui bloc balcanic care, sub eticheta neutralitatii, ar fi indreptat contra Germaniei. Un asemenea bloc nu se va realiza niciodata pentru ca nici Italia si inca mai putin Ungaria si Bulgaria nu vor adera la el.“5

La inceputul lunii decembrie 1939, Romania a relansat propunerile referitoare la crearea
„Blocului neutrilor“, insa aceasta propunere diplomatica nu s-a concretizat, raspunsul guvernului italian fiind explicit, de a nu se mai insista asupra unui proiect care era rau vazut la Berlin6.
Esuarea acestui plan, a determinat guvernul roman sa actioneze in vederea consolidarii si transformarii aliantei balcanice intr-un instrument eficace de sprijin. Insa, repetatele interventii, amenintari si presiuni exercitate de marile puteri fasciste si revizioniste asupra statelor balcanice precum si oscilatiile acestora din urma, care au tergiversat materializarea practica a intelegerilor dintre ele, au dus la esuarea initiativelor diplomatiei din tara noastra7.
Paralel cu aceste actiuni, in noua configuratie politica, forurile responsabile romanesti au apreciat ca pentru apararea independentei si integritatii teritoriale a tarii, se poate conta numai pe mijloacele proprii si, in consecinta, s-a recurs la restructurarea si redimensionarea precipitata a sistemului militar national. Masurile adoptate au vizat amenajarea defensiva a teritoriului, actiune prin care s-a urmarit cresterea puterii combative a armatei in fata unei posibile agresiuni, initial din partea Germaniei si Ungariei, apoi si din partea Uniunii Sovietice si Bulgariei. La inceputul lunii septembrie 1939, in dispozitivul strategic de aparare organizat pe „frontul de vest“, cel mai amenintat de agresiunea hitleristo-horthysta, se aflau mari unitati si unitati din compunerea Armatei 1, al carei punct de comanda era la Cluj.8 Masuri de aparare au fost luate si pe „frontul de sud“, unde fortele Armatei a 2-a au primit ordin sa realizeze dispozitivul de aparare.

Concomitent cu inaintarea spre est si sud-est a trupelor germane si cresterea gradului de periculozitate reprezentata de prezenta trupelor horthyste in apropierea granitei romanesti, Marele Stat Major a luat masuri vizand intarirea dispozitivului strategic de aparare. Astfel, pe „frontul de vest“ s-a constituit Grupul de armate nr.1, cu misiunea de a respinge orice agresiune care s-ar fi produs intre Vatra Dornei si frontiera cu Iugoslavia10.
La 6 septembrie a fost infiintata Armata a 3-a, cu misiunea de a respinge o eventuala agresiune germana in Bucovina sau agresiunea sovietica pe Nistru. In Dobrogea, diviziile 9 si 10 au ocupat un aliniament de aparare, in vederea respingerii unui atac declansat de fortele bulgare11.
In perioada septembrie 1939 -; aprilie 1940, Romania, complet izolata pe plan international, supusa unor continue presiuni concentrice, cu frontiere convergent contestate, a intreprins a serie de actiuni politice al caror scop era mentinerea pacii in zona care, chiar daca n- au avut aplicabilitate, au directionat masurile militare adoptate de statul roman pentru apararea independentei, suveranitatii si integritatii teritoriale a tarii.
Insa, Romania avea sa traiasca momente dramatice, evenimentele ce se succedau cu repeziciune, aducand-o in ipostaza de „tara pandita“ de vecinii sai, dupa cum sublinia savantul Nicolae Iorga. Inamicitii de multa vreme mocnite isi gaseau acum momentul propice de exprimare, intr-o Europa in care dreptul fortei razbise, pentru moment, forta dreptului.

Cum ajunsese insa, tara noastra in starea de izolare diplomatica si in pericolul, ce parea iminent de a-si pierde nu numai integritatea teritoriala, ci chiar dreptul sau la existenta? La originea acestor evenimente se gaseste „Tratatul de neagresiune dintre Germania si URSS“, din 23 august 1939, cu documentele sale oficiale si secrete, binecunoscut prin denumirea Pactul Ribbentrop -; Molotov, prin care cele doua mari puteri totalitare din Europa isi imparteau zonele de influenta in estul continentului. Protocolul secret al acestui tratat prevedea, la articolul 3. „Partea sovietica isi manifesta interesul pentru Basarabia. Partea germana declara deplinul dezinteres politic fata de aceasta regiune“12.
Un alt eveniment de aceasta data militar, dadea o grea lovitura majoritatii tarilor europene ce urmau calea independentei nationale si a unui regim politic democratic: victoria Wehrmachtului in campania din Franta. Este drept, nici o amenintare sau agresiune asupra Romaniei nu putuse pana acum sa naruie sperantele romanilor in lupta pentru libera lor existenta, chiar in momente in care totul parea pierdut, ca in primul razboi mondial. Dar, prin infrangerea aliatilor traditionali ai tarii noastre, avand drept corolar ocuparea Parisului si bombardarea Marii Britanii de catre Luftwaffe, devenea cert faptul ca agresiunea prevazuta impotriva Romaniei, fie ca pornea de la Rasarit, fie de la Apus, va fi concertata si dusa cu forte coplesitoare13.
Urmarile pactului Ribbentrop-Molotov si ale infrangerii Frantei, pretioasa noastra aliata, nu au intarziat sa se vada. La 26 si 27 iunie 1940, Stalin a cerut, in mod ultimativ, cedarea Basarabiei si ca despagubire pentru asa-zisa ocupare a acesteia timp de doua decenii de „boierii“ romani, a adaugat cererii sale si nordul Bucovinei cu tinutul Herta14.
In acest fel, Uniunea Sovietica a rapit Romaniei un teritoriu de 50.762 Km2 si un numar de aproximativ 3.915.000 de locuitori.15
La 28 iunie 1940 a inceput calvarul evacuarii Basarabiei si Bucovinei de Nord, sub presiunea intrarii imediate a armatei sovietice, care nu a respectat nici macar propria prevedere din a doua nota ultimativa, de a acorda 4 zile pentru retragerea trupelor si autoritatilor romanesti din aceste teritorii.
Ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord si a tinutului Herta, a insemnat o adevarata tragedie, mai intai prin modul in care s-a realizat si, apoi, prin consecintele sale.
Drama Romaniei era insa departe de a fi incheiata. Urmeaza pierderea Transilvaniei de Nord-Vest si anexarea ei de catre Ungaria, prin Dictatul de la Viena, arbitrat de Germania si Italia si, apoi, modificarea frontierei in Dobrogea, in favoarea Bulgariei. Astfel, Romania pierde in vara dramatica a anului 1940 peste 100.000 Km2 din teritoriul national si aproape 7.000.000 de locuitori16. Existenta statului national este in mare primejdie. Dictatura personala a regelui Carol al II-lea incearca salvarea tarii printr-o apropiere pripita de Germania, care o privea insa cu suspiciune. In fata ostilitatii generale din exterior, dar si a anarhiei provocate de legionari in interior, suveranul incredinteaza formarea noului guvern generalului Ion Antonescu, trecandu-i, in acelasi timp, cea mai mare parte a prerogativelor puterii. „Antonescu -; i se adresa Carol al II- lea -; tu esti singurul patriot adevarat. Ma adresez tie, deoarece te-am considerat intotdeauna ultima mea rezerva. Nu te poti sustrage. Am nevoie de tine, a venit timpul tau. In aceste clipe grele, iti incredintez guvernul si tara.“17
Cine era Ion Antonescu? Militar de cariera, remarcat prin vointa, tenacitate, spirit de ordine si disciplina, inalte calitati intelectuale, participant ca ofiter de stat major la al doilea razboi balcanic si la razboiul de reintregire a neamului din 1916-1919, in urma caruia a fost decorat de insusi regele Ferdinand cu Ordinul „Mihai Viteazul“. De asemenea, a fost atasat militar la Paris (septembrie 1922-decembrie 1923) si Londra (ianuarie 1924-iulie 1926), apoi comandant al unor mari unitati ale armatei romane, sef al Scolii Superioare de Razboi, sef al Marelui Stat Major si ministru al Apararii Nationale. De un om cu experienta otelita printr-o astfel de evolutie avea nevoie atunci tara.
Derularea evenimentelor a oferit prilejul lui Antonescu de a incepe reintregirea Romaniei cu teritoriul dintre Prut si Nistru. La 22 iunie 1941 a ordonat armatei trecerea Prutului pentru „a reimplini in trupul tarii glia strabuna a Basarabiei si codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile nostre“. Nu a consultat in aceasta privinta factorii politici ai tarii si nici pe suveran. Isi asumase singur intreaga raspundere. „Am mers cu Germania -; declara Maresalul la proces -; fiindca am gasit Tara angajata in aceasta politica si nu putea nimeni atunci, oricine ar fi fost el, sa-i dea alta orientare fara riscul de a prabusi total Tara.“18 Mai greu de inteles este insa acceptarea colaborarii militare cu armata germana in razboiul din Rasarit, fara semnarea prealabila a unei conventii care sa stipuleze conditiile si limitele acestei colaborari.
Oricum, pentru Romania, razboiul impotriva Rusiei Sovietice era pe deplin justificat, el fiind dictat exclusiv de recastigarea unor teritorii smulse din trupul patriei. „Lovitura cea dintai -; dupa cum preciza Grigore Gafencu in convorbirea cu Molotov- a fost data, din nefericire, de guvernul sovietic.“19 Acest lucru ne indreptateste sa afirmam ca Romania nu a intrat in razboi la

22 iunie 1941, ci la 28 iunie 1940, cand ea a fost atacata militar de Uniunea Sovietica.
Campania de eliberare a Basarabiei si a Bucovinei de Nord a fost condusa nemijlocit de generalul Ion Antonescu. La 26 iulie 1941, marile unitati romane si germane au atins vechea frontiera de pe Nistru. Obiectivul razboiului romanilor fusese atins. Continuarea lui, insa, a fost privita cu ostilitate de rege, de sefii partidelor politice si de o parte a opiniei publice romanesti. Dar Ion Antonescu era militar. Si considerentele militare ii dictau sa continue razboiul, deoarece, la momentul respectiv, Uniunea Sovietica era departe de a fi invinsa. Si cine isi poate inchipui ca atunci, armata romana putea sa paraseasca frontul, lasandu-si aliatul sa lupte singur contra inamicului comun? Ce garantii ii oferea atunci Occidentul ca frontierele legitime ale Romaniei vor fi recunoscute la incheierea conflictului? Cel putin Hitler il asigurase ca Germania va interveni pe toate caile posibile in favoarea prietenilor ei, atat in domeniul politic cat si economic si ca intreaga armata germana va apara existenta statului roman. Maresalul era convins ca Germania va castiga razboiul, iar contributia Romaniei la victorie ii va permite sa negocieze cu Hitler reintegrarea Transilvaniei in hotarele Romaniei20.
Dupa catastrofa de la Stalingrad, insa, Antonescu si-a pierdut increderea in aceste sanse. Realizarea imperativului national in speranta caruia aderase la Axa era in grea cumpana. Si atunci, a dat mana libera opozitiei sa initieze tratativele cu Aliatii in vederea scoaterii Romaniei din razboi. Timpul insa si forte imprevizibile n-au mai avut rabdare, Cand maresalul era hotarat sa incheie armistitiul, s-a declansat lovitura de palat de la 23 august 1944. Fara indoiala ca iesirea Romaniei din razboi si intoarcerea armelor impotriva Germaniei fasciste a avut o insemnatate extraordinara pentru desfasurarea ulterioara a conflagratiei in Europa, dar tara a inceput sa se scufunde in imensa mlastina a bolsevismului rusesc21.