Prabusirea Imperiului Roman de Apus si stabilirea triburilor germanice in provinciile acestuia au creat premisele social-economice si politice necesare organizarii statale la germanici si inlocuirii Imperiului Roman cu regate romano-germanice sau barbare. Spre deosebire de conceptul roman, care considera statul o institutie publica, res publica, si pe locuitorii sai cetateni, cives, conceptul germanic socotea statul o stapanire cu caracter patrimonial, dobandit prin cucerire, regele fiind seful unui grup de invadatori. m1u5ut
Regele conducea in primul rand familia sa, compusa din copii, rude, sclavi de pe domeniile asupra carora isi exercita stapanirea. Era urmat de insotitori, compagnons, oameni liberi, uneori de rang nobil. „Tovarasia” (compagnonnage) era adesea intarita printr-o fratie jurata (franternité juré)1 care implica consecintele unei inrudiri naturale. Exista, de asemeni, si inrudirea de sprijin. Cei ce se uneau prin aceste legaturi isi datorau protectie, atunci cand prietenia era conceputa ca o paternitate; si ajutor pana la sacrificiul superm, cand prietenia era inteleasa ca o filiatie sau o fratie. Misiunea politica a regelui era aceea de „sef al poporului”, iar regalitatea, dupa cum scrie Guizot, reprezenta o putere sui generis, superioara celorlalte2.
Prin cucerirea Galiei romane de catre franci s-a constituit si consolidat Regatul franc, care sub dinastia Merovingienilor ajunge cel mai puternic regat din Europa Apuseana. Clovis (481-511) este un mostenitor al regilor de la Soissons, care isi largeste prin cucerire statul si care isi obtine legitimitatea prin recunoasterea oficiala a imparatului roman de la Rasarit.
Preluand o parte din institutiile si functionarii fostului imperiu, noile regate au adoptat ca alfabet si limba oficiala scrisa limba latina. Pastrand titlul de rege al francilor, acesti regi adauga titlurile romane de print si de om ilustru. Titlul de Maiestate a apartinut imparatilor de la Constantinopol, dar treptat regii franci si l-au insusit. Ei adopta insemnele imperiale: coroana de aur, tronul, sceptrul, hlamida si tunica de purpura. Organul central de carmuire ramane curtea regala sau palatul regal. Acest palat avea un caracter itinerant, fiind stabilit succesiv in „capitalele” regatelor france: Paris, Orlèans, Soissons etc. Monarhul era seniorul unui numar mare de vasali. In cadrul relatiilor vasalice, monarhii aveau o calitate intreita fiind stapanitori de intinse domenii funciare, varf al „piramidei vasalice” ca senior suprem si suveran al tarii. Intr-o epoca in care stapanirea funciara constituia bogatia esentiala, iar mijloacele de guvernare ale seniorilor proveneau, cu precadere, din resursele materiale, umane si militare ale propriilor domenii, autoritatea efectiva ca suveran era corelata cu puterea de senior funciar. Suveranul nu putea fi vasalul nimanui, datorita calitatii sale de sef de stat si de monah de drept divin.
Regele avea alaturi o suita de demnitari si curteni: conti, servitori, cancelari, camerieri3. Puterea lui se exercita in toate domeniile vietii publice. El era cel care hotara in problemele de ordin extern si intern (legislatie, armata, administratie, organizare bisericeasca). Pentru a fi ales ca rege, individul trebuia sa faca parte dintr-o dinastie, astfel impunandu-se principiul ereditar. De asemeni, vedem regi care au fost rasturnati si altii care au fost pusi in locul lor de o partida invingatoare. Principiul ereditar era in mod universal acceptat. Astfel, Gontran, in lipsa de fii, transmite tronul nepotului sau: «Tu vei fi mostenitorul meu si vei avea drept posesie regatul» si apoi adresandu-se razboinicilor le spune: «Iata regele pe care voi trebuie sa-l ascultati»4. In mod frecvent regele ii punea pe episcopi sa-l recunoasca din timpul vietii, pe cel care il desemna ca succesor al sau, ca asociat la domnie. Dreptul monarhic nu s-a raliat dintr-o data la cel de primogenitura (ainesse)5. Acest privilegiu s-a impus in Franta, insa in Germania, care era fidela vechilor sale cutume, observam o acceptare cu unele rezerve. Acestui drept de primogenitura i se opunea dreptul copilului nascut „in purpura”6, adica in timp ce tatal sau era rege.
La inceputul fiecarei domnii avea loc o reuniune a supusilor, nu pentru a delibera alegerea ci pentru a-l aclama pe noul rege. In aceasta epoca tulbure se prezentau numerosi pretendeti la tron. Gondovald, care isi disputa tronul micilor fii ai lui Clovis, spunea «Sunt rege ca si voi pentru ca apartin ca si voi familiei merovingiene»7. Incepand cu Dagobert, dinastia merovingiana s-a prabusit, regii respectivi domnind cu numele mai mult de un secol si jumatate.
Regii afirmau ca detin puterea de la Dumnezeu. Dagobert spunea ca «nimeni nu trebuie sa ignore ca popoarele au fost puse in puterea noastra de bunatatea lui Dumnezeu»8. Toti regii Evului Mediu erau investiti cu acest caracter de sacralitate conferit printr-un anume ritual. Ca o consecinta a actului consacrarii, a „ungerii” regelui, puterea monarhica are un caracter religios clar: alesi de Dumnezeu (gratia dei rex) ca reprezentantii Lui pe pamant, regii exercitau un sacerdotiu. Din acest lucru deriva si credinta in puterea sa sacra de taumaturg, caruia i se recunoaste autoritatea de a vindeca bolnavii de scrofule (adenita tuberculoasa) prin atingerea zonei bolnave9.
Regele era raspunzator de ordinea lucrurilor, lui ii reveneau indatoriri solemne fata de poporul sau: trebuia sa-i apere pe cei slabi, sa protejeze Biserica, sa lupte pentru mentinerea pacii si dreptatii. Regii merovingieni sunt regi absoluti. Ei au, la fel ca imparatii, dreptul de a emite ordonante avand aceleasi nume ca in imperiu: constitutio sau decretum10. In codurile de legi redactate de monarhi nu gasim aluzii la drepturile politice, astfel ca regalitatea se arata in toata autoritatea sa. Legea ripuarica spune ca omul care refuza sa asculte un ordin oarecare al regelui va primi o amenda de 60 de piese de aur, iar cel ce este infidel regelui este pedepsit cu moartea11.
Fustel de Coulanges a urmarit procesul de despuiere a regalitatii de atributele sale. Un prim factor a fost reprezentat de pierderea treptata a puterii judiciare prin acordarea de imunitati. Regele guverneaza cu ajutorul unor slujitori care in urma consolidarii pozitiei isi vor spori proprietatile personale in dauna regelui. Se pierde posibilitatea de actiune asupra supusilor prin disparitia bazei materiale, datorita suprimarii impozitelor, regele avand la dispozitie doar darile anuale, prazile de razboi, cadourile oferite de supusi. Din cauza scaderii veniturilor de care dispun regii merovingieni, ei sufera din ce in ce mai mult influenta aristocratiei latifundiare a carei putere creste neincetat. Tezaurul regelui incepe sa scada incepand cu secolul al VII-lea.
In aceste regate instabile, spiritul institutiilor s-a schimbat din perioada romana, deoarece regii au considerat teritoriul si resursele statului drept o proprietate privata pe care o exploatau dupa bunul plac. Astfel, regatul se imparte la fiecare domnie datorita principiului patrimonial; cei nemultumiti se revoltau astfel ca vechile impartiri se modificau. Pepin mosteneste o regalitate golita de atribute si de prestigiu, misiunea lui si a urmasilor fiind de a reda puterii regale un rol esential in viata statului.
Functia regalitatii carolingiene urmareste noi scopuri, printre care si acela de dobandire a vietii de apoi pentru supusii monarhiei. Astfel ca limitele dintre Stat si Biserica aproape dispar, regalitatea capatand un caracter sacerdotal si un rol de indeplinire a idealurilor crestine. S-au pastrat doua texte de la Carol cel Mare, care sunt semnificative in acest sens: «prin harul dumnezeiesc, aflandu-ne in sanul Bisericii, am primit carma acestei tari, trebuia ca pentru apararea si inaltarea ei sa luptam din toate puterile noastre…». Al doilea text reprezinta scrisoarea catre Papa Leon al III-lea, in care Carol afirma: «Rolul nostru este sa aparam peste tot, cu ajutorul milei dumnezeiesiti, Biserica lui Hristos impotriva atacurilor paganilor si stricaciunilor necredinciosilor»12.
Regele este conducatorul Bisericii, cel care o apara. O asemenea conceptie despre transformarea monarhiei a beneficiat de rezonanta pe care valul de fervoare religioasa l-a avut in secolul al VIII-lea. Aceasta atmosfera clericala se observa prin schimbarea de dinastie si prin introducerea noului ritual de incoronare a regelui. Pepin este recunoscut ca rege dupa ce a fost uns de o adunare de episcopi, in frunte cu Sfantul Bonifaciu. Ungerea acorda regelui un caracter sacerdotal, il facea partas la harul Bisericii. Statul si Biserica, desi entitati diferite, trebuie sa coopereze. Pe langa apararea Bisericii, in legislatia carolingiana se insista si asupra grijii fata de cei slabi: orfani, vaduve, saraci.
Monarhia carolingiana isi pastreaza trasaturile ce vin direct din mostenirea franca, mai ales legatura personala dintre suveran si vasali. Juramantul de fidelitate fata de suveran traduce ambiguitatea constructiei statale carolingiene: pe de o parte afirmarea legaturii de la om la om intre regi si supusii sai, pe de alta parte datoria universala de a ramane credincios13. Puterea evolueaza spre o eficacitate a mecanismului guvernarii. Palatul, care era itinerant, s-a fixat la Aix-la-Chapelle, unde s-a constituit si o forma incipienta de administratie centrala. Pentru a-si impune autoritatea, pe langa supusii sai, suveranul dispune de armata. Teoretic, toti oamenii liberi trebuie sa efectueze stagiul militar pe propria cheltuiala. Nu exista o armata permanenta si o finantare a acesteia.
Carol cel Mare, pentru a-i impiedica pe comiti (comes, graf) sa-si intareasca autoritatea, organizeaza pe acei missi dominici (trimisi ai regelui) care erau insarcinati sa inspecteze domeniile, sa ancheteze eventualele abuzuri.
Alegerile regale de la sfarsitul secolului al IX-lea inseamna triumful complet al Bisericii asupra regalitatii. Dar daca puterea regala este in practica anihilata, conceptia regalitatii elaborata in timpul carolingienilor va starui formand „o permanenta” a Evului Mediu14.

Note:
Roland Mousnier, Monarhia absoluta in Europa din secolul V pana in zilele noastre, Corint, Bucuresti, 2000, p. 21
2 Marc Bloch, Societatea feudala, vol. II, Clasele si carmuirea oamenilor, Dacia, Cluj Napoca, 1998, p. 120
3 Fustel de Coulanges, Histoire des institutions politiques de l’ancienne France, Paris, 1877, p. 482
4 Ibidem, p. 485
5 Marc Bloch, op. cit., p. 123
6 Ibidem
7 Fustel de Coulanges, op. cit., p. 486
8 Ibidem, p. 485
9 Marc Bloch, Regii taumaturgi, Polirom, Iasi, 1997
10 Fustel de Coulanges, op. cit., p. 489
11 Ibidem, p. 490-491
12 Mihai Berza, Functiunea regalitatii in conceptia carolingiana, in Revista Fundatiilor Regale, 11, nr. 9, 1944, p. 566
13 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. II, Institutul European, 1997, p. 84
14 Mihai Berza, op. cit., p. 579

Bibliografie:
1. Berstain, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. II, Institutul European, 1997.
2. Berza, Mihai, Functiunea regalitatii in conceptia carolingiana, in Revista Fundatiilor Regale, 11, nr. 9, 1944.
3. Bloch, Marc, Regii taumaturgi, Polirom, Iasi, 1997.
4. Idem, Societatea feudala, vol. II, Clasele si carmuirea oamenilor, Dacia, Cluj Napoca, 1998.
5. de Coulanges, Fustel, Histoire des institutions politiques de l’ancienne France, Paris, 1877.
6. Mousnier, Roland, Monarhia absoluta in Europa din secolul V pana in zilele noastre, Corint, Bucuresti, 2000.
7.