a) Problema nationalitatilor in Europa

Europa a mostenit inca din secolul XIX problema nationalitatilor ca o chestiune nerezolvata pe care doua razboaie mondiale n-au reusit sa o solutioneze. Dupa evenimentele anilor 1989-1991, problema nationalitatilor a devenit brusc acuta: trei state multinationale (URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia) s-au dezmembrat si din ele s-au format 22 de state noi. Acest lucru a modificat harta politica a Europei si Asiei p5j13jh
Centrale mai mult decit au fost in stare s-o faca doua razboaie mondiale.

Diversitatea etnica si culturala a Europei consta in existenta a aproximativ 70 de limbi si a tot atitor etnii. Se considera ca idea statului national nu putea tine cont de aceasta complexitate. Totusi, ea a marcat profund istoria politica a Europei, incepind cu a doua jumatate a secolului XIX si pina in zilele noastre: aproximativ 750 milioane de europeni s-au impartit in 36 de state, din care 31, deci o majoritate covirsitoare, s- au format ca state nationale si numai 5 ca state multinationale. Din acestea unul, Bosnia-Hertegovina, este permanent sub pericolul descompunerii, altul, Iugoslavia, nu mai este multinational decit cu numele, fiind in realitate un stat national sirbesc, in timp ce al treilea, Federatia Rusa, trebuie sa lupte mereu cu incercari de destabilizare secesioniste. Doar Belgia si Elvetia s-au dovedit pina in prezent rezistente la principiul stalului national. Astfel, se considera ca idea statului national a reusit sa se impuna in mare masura, dar n-a solutionat problema nationalitatilor, ci din contra, a potentat-o, caci crearea fiecarui stat national a dat nastere unei multitudini de minoritati.

Rezultatul procesului de creare a statelor nationale, care reprezinta totodata punctul de plecare pentru edificarea „Noii Europe", este urmatorul:

1. Circa jumatate din popoarele Europei, de regula cele mai mari, cu mai mult de 4 milioane de membri, au realizat principiul statului national prin crearea unui stat national propriu denumit dupa denumirea populatiei majoritare. Cealalta jumatate a popoarelor Europei, de regula cele mai mici (sub 4 milioane de membri) nu au reusit sa profite de principiul statului national: nu au un stat propriu, nu pot fi majoritari in statul ai carui cetateni sint si deci trebuie sa se multumeasca cu statutul de minoritari, pentru a nu duce la dezmembrarea Europei prin aparitia a si mai multor mini-state;

2. Europenii se pot imparti in doua categorii: aproximativ 650 din totalul celor circa 750 milioane (deci 7/8) alcatuiesc 33 de majoritati nationale5, in timp ce aproximativ 100 milioane de europeni (cca. 1/8) apartin la 200 de grupuri etnice care in 33 de state formeaza categoria „minoritatilor nationale" - cu exceptia Belgiei si Elvetiei, unde ele sint constitutive de stat;

3. In medie, in fiecare stat european exista cel putin 5 limbi si culturi traditionale. Cu putine exceptii, cum ar fi Belgia, Finlanda sau Elvetia, din aceste limbi si culturi numai una, cea a majoritatii nationale, este recunoscuta oficial ca nationala, in timp ce se considera ca celelalte, in medie 4, limbi si culturi nu pot supravietui in general decit in sfera privata si sint supuse unei permanente presiuni asimilatorii;

4. Din cele circa 70 de limbi europene, numai 31 poseda statutul de limba nationala, dar in acelasi timp toate limbile europene, inclusiv cele nationale privilegiate (cu exceptia englezei, spaniolei si norvegienei) se gasesc de cel putin citeva ori in situatii minoritare (de exemplu germana de mai mult de 12 ori, maghiara de 7 ori, poloneza si romana de cite 6 ori, s.a.m.d.).

b) Standarde europene minime pentru protectia grupurilor etnice

Uniunea Federala a Comunitatilor Etnice Europene (UFCEE) s-a implicat activ incepind din anul 1991 in straduintele internationale pentru asigurarea legislatiei europene a grupurilor etnice, demarate la mijlocul anului 1990 si crescind continuu in intensitate.

La sfirsitul lunii mai 1992, UFCEE a prezentat un proiect de conventie referitor la drepturile de baza ale grupurilor etnice europene' in concordanta cu punctele de vedere ale grupurilor etnice pe care le reprezinta. In acest mod s-a incercat sa se puna fata in fata asteptarile si solicitarile multor grupuri etnice europene cu rezultatul discutiilor internationale, bazate mai ales pe ratiuni de stat, in speranta canalizarii divergentelor dintre acestea spre un dialog fructuos.

In cadrul intilnirii la virf a Consiliului Europei din 9 octombrie 1993 de la Viena, s-a decis elaborarea a doua instrumente juridice pentru protectia drepturilor grupurilor etnice - o Conventie-cadru si un Protocol aditional la CEDO. Astfel s-au stabilit definitiv directiile pentru elaborarea unei legislatii unitare europene privind grupurile etnice.

Decizia de la Viena reprezinta un compromis. S-a asteptat o decizie in favoarea unei Conventii speciale in locul Conventiei-cadru. Acest lucru nu s-a realizat, dar trebuie mentionat ca din punct de vedere politic s-a deschis astfel calea spre elaborarea unui protocol aditional la CEDO, chiar daca este vorba despre unul limitat la domeniul cultural.

Protocolul aditional ar putea fi un instrument cu doua avantaje indiscutabile: primul, ca ar introduce protectia grupurilor etnice in sistemul european de protectie a drepturilor omului, si al doilea, ca fata de drepturile specificate in el se va putea apela direct la Consiliul Europei.

S-a aratat deja ca aproape in toate cazurile exista temeri ale statelor ca autonomia ar fi primul pas spre secesiune, cu toate ca s-a dovedit ca o autonomie acordata la timp este modul cel mai eficient de prevenire a tendintelor secesioniste.9

Tema autonomiei influenteaza direct relatia tensionata dintre principiile fundamentale de drept la autodeterminare al nationalitatilor si integritatea teritoriala a statelor. Dupa dezintegrarea URSS, a Cehoslovaciei si Iugoslaviei aceasta reglementare abia a mai putut asigura crearea a 19 state suplimentare, dar spatiul de manevra pentru aparitia a noi state pe baza dreptului extern la autodeterminare este practic epuizat. Formarea de noi state in Europa nu poate fi continuata mai departe, fara distrugerea completa a acesteia. Invers, tendinta considerarii autonomiei ca parte integranta a dreptului la autodeterminare (autodeterminare interna) este singura cale viabila, deoarece in acest mod se pastreaza integritatea teritoriala a statului.

Astfel, cu toate ca tema autonomiei contine o oarecare cantitate de explozibil politic, ea este totusi capabila sa diminueze tensiuni potentiale - deoarece realmente nu lezeaza integritatea teritoriala a statelor. Acesta este motivul pentru care ridicarea problemei autonomiei este necesara pentru a fi discutata in toata Europa, obtinindu-se urgent toate clarificarile de care este nevoie.

In proiectul de propuneri al UFCEE, autonomia este definita ca instrumentul de protectie a grupurilor etnice care asigura maximum de autodeterminare interna cu un minimum de determinare externa din partea populatiei majoritare si cu pastrarea integritatii teritoriale a statului.

Asadar, scopul autonomiei este:
- sa protejeze un grup etnic contra deciziilor majoritatii, inacceptabile atit din punct de vedere al drepturilor omului cit si al politicii democratice;
- sa asigure libertatile de baza si drepturile omului pentru minoritati, fara a leza integritatea teritoriala a statelor contractante.

c) Forme de autonomie

In prezent in functie de conditiile initiale, se pot prevedea trei forme de autonomie:

1) autonomia teritoriala, pentru cazurile in care grupul etnic este majoritar in zona in care traieste
2) autonomia culturala, pentru cazurile in care grupul etnic nu este majoritar in zona in care traieste;
3) autoadministrarea locala (autonomie locala), pentru cazurile in care membrii grupurilor etnice locuiesc in zone izolate, dispersate si nu sint majoritari decit in unitati administrative mai mici, regiuni, comune sau parti ale unor comune.

Problema cruciala a tuturor formelor de autonomie consta in delimitarea exacta a domeniilor lor de actiune fata de cele ale statului. Orientativ, proiectul UFCEE foloseste in acest scop standardele stabilite in conferintele internationale de pace de catre organisme interstatale ca ONU si Uniunea Europeana.10

d) Realizarea autonomiei teritoriale

Prin autonomia teritoriala se intelege un statut special acordat unei zone teritoriale care permite locuitorilor acesteia sa-si rezolve singuri problemele proprii prin legislatie, guvernare, administrare si jurisdictie proprie. Acest lucru nu implica

pretentii la suveranitate, iar caracteristicile autonome trebuie delimitate exact in legislatia statului respectiv.

In principiu, autonomia teritoriala trebuie sa cuprinda domeniile de autoritate necesare pentru rezolvarea problemelor proprii conform parerii grupurilor etnice respective, ca de exemplu:
• folosirea de insemne proprii;
• dreptul de a-si spune cuvintul la reglementarea problemei dublei cetatenii;
• invatamintul, inclusiv cel superior, in functie de valorile si necesitatile grupului etnic respectiv;
• institutiile si programele culturale;
• radio-televiziunea;
• dreptul de a exercita profesii sau de a face afaceri;
• utilizarea resurselor naturale, cum ar fi agricultura, silvicultura, vinatoarea, pescuitul, mineritul;
• protectia sociala si ocrotirea sanatatii;
• caile de transport - drumuri locale si aeroporturi;
• productia de energie;
• controlul bancilor, caselor de economii si al altor institutii financiare;
• politia;
• impozitele pentru scopuri regionale.

Comparativ cu unele cazuri de autonomie reala, ca de exemplu Tirolul de Sud, aceste standarde sint de nivel ridicat, ceea ce poate surprinde la prima vedere. Dar trebuie sa se tina cont ca minimul de autonomie este dimensiunea care asigura doar supravietuirea si pastrarea identitatii nationale a unui grup etnic, in timp ce optimul asigura un grad inalt de autonomie, fara a periclita integritatea teritoriala a statului. Se consudera ca intre valoarea standardelor internationale, dupa care se orienteaza proiectul UFCEE, si acest optim exista un spatiu de manevra suficient!

Bineinteles, in cazul unei autonomii teritoriale trebuie sa se tina seama de exigenta ca nationalitatile care in zona autonoma devin minoritati, sa nu fie private de drepturile lor de baza si drepturile omului general recunoscute.

e) Autonomia culturala

In cazul autonomiei culturale, spre deosebire de autonomia teritoriala, statutul special necesar administrarii problemelor proprii nu se acorda unei unitati teritoriale, ci unui grup de persoane reunit intr-o forma de asociere adecvata. Aceasta forma de autonomie este utila atunci cind grupurile etnice nu sint majoritare in zonele in care locuiesc sau daca acestea nu considera necesara solicitarea autonomiei teritoriale, indiferent din ce motiv.

Important este faptul ca acea comunitate care primeste autonomia culturala, in orice forma de asociere ar fi ea, sa cuprinda o parte semnificativa a grupului etnic respectiv, pentru ca organele de conducere care iau decizii in cadrul autonomiei sa fie alese in mod democratic si liber.

Autonomia culturala trebuie sa cuprinda toate domeniile care, conform parerii grupurilor etnice, sint esentiale pentru pastrarea, protectia si dezvoltarea identitatii lor, domenii semnificative cum ar fi:
• cultura;
• invatamintul;
• informarea, inclusiv radio si tv;
• utilizarea de insemne proprii;
• dreptul de a lua parte la discutii referitoare la o eventuala dubla cetatenie;
• alte domenii utile pastrarii si exercitarii drepturilor de protectie proprie necesara.

Autonomia culturala mai cuprinde si dreptul de a crea si a intretine institutii, mai ales in domeniile:
• invatamint;
• mediile scrise si electronice;
• pastrarea traditiilor;
• cultura;
• activitati economice.

f) Autoadministrarea locala

Formele de autonomie teritoriala si culturala acopera un spectru larg din necesarul grupurilor etnice privind autoadministrarea problemelor proprii, dar lasa deschise o serie de cazuri care nu pot accede in nici un caz la autonomia teritoriala si numai partial la cea culturala, ca de exemplu: atunci cind membrii unor grupuri etnice traiesc in diaspora, izolati, dar totusi reprezinta majoritatea in unele mici unitati administrative, cum ar fi regiunile, comunele sau parti din comune. Pentru asemenea cazuri se va prevedea autoadminstrarea locala (autonomia locala).

g) Protectia juridica

Controlul legalitatii actelor juridice emise de uniunile autonome se exercita numai prin tribunale supreme independente. Pentru protectia juridica internationala ar trebui sa fie competente organele de control ale Consiliului Europei, iar drept instrumente sa fie:
• Conventia Europeana pentru Drepturile Omului, pentru reclamatii individuale sau ale statelor;
• rapoartele statelor (sistemul ONU);
• sistemul OSCE pentru reglementarea pasnica a conflictelor.

Din cele 36 de state europene cu peste 500 milioane de locuitori se considera ca numai unul, Portugalia, nu are momentan probleme cu minoritatile nationale. Din cele 35 de state ramase, 5 (Bosnia-Herzegovina, Iugoslavia, Croatia, Rusia si Turcia) inregistreaza conflicte etnice, pina nu demult chiar violente. Alte 5 din cele 30 restante au de solutionat conflicte cu caracter etnic cu state vecine (Albania, Bulgaria, Grecia, Letonia, Ucraina). In alte 6 state din cele 25 ramase se observa zone de tensiuni interetnice (Marea Britanie, Macedonia, Moldova, Romania, Slovacia,

Spania). Finalmente ramin 19 state, deci doar jumatate, in care problema nationalitatilor nu produce tensiuni, violente sau conflicte cu vecinii50.

Se considera ca autonomia acordata la timp va fi totdeauna cea mai potrivita cale de prevenire a secesiunii. Cit priveste Republica Moldova s-a mers pe calea oferirii autonomiei teritoriale populatiei gagauze si cele bulgare. Si pentru regiunea transnistreana se prevede acordarea unei autonomii teritoriale. Dar aceste instrumente ale autonomiei teritoriale pare sa nu-i satisfaca pe liderii de la Tiraspol si Comrat. Ei cer tot mai insistent formarea unui stat confederal alcatuit din 3 subiecti cu drepturi egale. In continuare va fi examinata problema federalizarii prin prisma experientei internationale. In orice caz practicile elucidate mai sus pot oferi Republicii Moldova posibilitatea de a alegea varianta adecvata situatiei din aceasta tara.