Despre unirea religioasa a unei parti a romanilor ardeleni cu Biserica Romei s-a scris mult, iar aniversarea ei, in anul 2000, a prilejuit, o noua concentrare a cercetarilor asupra evenimentului. y6x23xd
Actul unirii a mobilizat un interes si mai larg in jurul efectelor sale asupra dezvoltarii culturii si a vietii politico-nationale a poporului roman. Mult prelungite peste timp, aceste efecte au fost cu deosebire aparente in secolul al XVIII-lea, intre pastorirea episcopului Inocentiu Micu si ultimele lucrari ale reprezentantilor „Scolii Ardelene” (la inceputul celui de-al XIX-lea).
Ele au constat in desteptarea si formarea constiintei nationale moderne, pe baza, in primul rand a constientizarii gravelor probleme ce decurgeau din starea de inegalitate in drepturi a poporului roman din Transilvania, iar in al doilea rand pe baza asimilarii si totodata a elaborarii unei doctrine cuprinzand ramuri multiple: religie, literatura si limba, istorie, filosofie, pedagogie, gandire sociala si politica.
In acea perioada, cultura romanilor ardeleni a fost aproape in totalitate opera unor membri ai bisericii greco-catolice, formati in spiritul si cu sprijinul ei.
A fost motivul pentru care, vreme de un secol si mai bine, istoriografia noastra politica si a culturii impartasisera explicatia ca unirii religioase cu Roma se datorase inceputul culturii romane moderne si implantarea constiintei nationale -; incepand de la nivelul elitelor intelectuale -; prin argumentatia filologica si istorica a originii, a continuitatii si unitatii poporului roman.
In ultimele decenii s-au dezvoltat insa si teze care, direct sau indirect, diminueaza acest rol important al bisericii unite, aducand in prim plan alti factori care ar fi inspirat si influentat decisiv cultura romana in secolul al XVIII-lea. Pe de o parte, in temeiul dezvoltarii acestei culturi in ambianta general europeana a Luminismului, a aparut tendinta si tentatia de a se descoperi, pentru toate ideile si conceptele prezente in gandirea ardeleana din secolul al XVIII-lea, surse directe si neconditionate in ideologia luminista. Pe de alta parte, dorinta de subliniere a caracterului unitar al dezvoltarii poporului roman si a culturii sale, a dus la punerea in evidenta de idei asemanatoare cu ale ardelenilor, de preluari inca si mai clare din luminism, in cultura paralela din Principate. Aceste puncte de vedere, precum si altele, interesante si nuantate, au fost sustinute, de pe platforma unei impresionante eruditii, in marea lucrare „La littérature roumaine a l’époque des Lumières”, publicata in 1945 de istoricul literar si profesorul de la Universitatea din Cluj, D. Popovici.
Lucrarea scotea in evidenta manifestari ale culturii din epoca fanariota din Principate, aducand argumente suplimentare substantiale la ceea ce N. Iorga intuise corect intr-o conferinta de pe la 1898: ca fanariotii nu trebuiau priviti invariabil ca o plaga, fiindca printre domnii si boierii fanarioti se aflasera numerosi oameni cultivati, la curent cu miscarile europene de idei, si mijlocind cunoasterea acestora in Principate

Lucrarea lui D. Popovici mai realiza si o remarcabila integrare a culturii romane din secolul al XVIII-lea in contextul european general.
Punctele ei de vedere sugerau insa ca efectele unirii religioase de la 1698-1700 nu fusesera un fenomen atat de original si nici atat de „in avangarda” culturii romanesti, pe cat se considerase in de obste pana atunci. Ele isi extrasesera seva din Luminismul european, ale carui idei se regaseau si in cultura din Principate. Corolarul constatarii era ca romanii, de ambele parti ale Carpatilor, ar fi ajuns sa resimta asemenea benefice efecte oricum
(si daca un fragment al lor n-ar fi imbratisat unirea), prin fenomenul general de contagiune ideologica, foarte virulent in secolul al XVIII-lea.
Multe studii care au urmat monumentalei lucrari citate s-au mentinut pe fagasul tezelor sale principale, fiind influentate de impunatoarea eruditie, de spiritul critic si de marele talent al autorului, precum si, pentru cei ce avusesera privilegiul de a-l audia, de amintirea fascinantei sale prezente pe podiumul catedrei.
A mai intervenit insa o suma de circumstante pe care, desigur, D. Popovici nu le banuise si intentiilor carora nu s-ar fi aliniat: promovarea unilaterala, fortata, de catre regimul comunist, a opticii neconditionat laicizante asupra istoriei culturii, ceea ce insemna eliminarea sau reducerea la minimum a contributiei credintei si a bisericilor la dezvoltarea spiritualitatii romanesti; iar in al doilea rand, - aceasta cu deosebire de prin anii ’60 -;
’70, - exagerarea pana la neverosimil, uneori pana la ridicol, a ideii, juste in principiu, a unitatii spirituale a neamului. Aceste „indicatii” conveneau ostracizarii care lovise biserica unita si anularii posibilitatii de a scrie obiectiv, la dimensiunea reala, despre rolul ei istoric.
In ultimii ani recluziunea bisericii greco-catolice a incetat, desi unele din urmarile sale mai persista. Printre ele, si conceptia potrivit careia cultura romana ardeleana din secolul luminilor a fost o editie „sui generis” a Luminismului in general, in chip aparte a Aufklarungului iozefin, sau a unor curente din interiorul catolicismului insusi, care preconizau limitarea autoritatii papale in biserica si in raporturile sale cu autoritatea de stat.
In viziunea de mai sus, invatatilor ridicati din randurile bisericii unite le-ar fi revenit mai mult meritul de a fi inregistrat ideile acestor curente si a le fi transmis mediului intelectual romanesc, aflat in formare.
Nu voim sa infirmam conceptia mentionata. Influenta Luminismului pe plan european si ecourile sale notabile pana in Europa centrala si pana la maghiarii, sasii si romanii din Transilvania e de necontestat. Sunt insa de corectat partial afirmatiile pe care se bazeaza acest model interpretativ, introducand in discutie si un alt punct de vedere.
Nu trebuie uitat ca Luminismul a fost un curent in cel mai bun caz deist, uneori cu interferente materialiste si ateiste. Ca intre el si gandirea religioasa a existat o distanta, adeseori o ostilitate declarata. Apoi: Luminismul a fost, in esenta, un curent non-istorist si cosmopolit, pe cand sistemul de idei al ardelenilor era istorist si national. Escamotarea acestor deosebiri si punerea aproape a semnului egalitatii intre conceptele luministe si cele ale Scolii Ardelene este, ca atare, de intreprins cu prudenta si cu mai multa nuantare decat se face in chip curent. Se aflau fata in fata, oricum, doua orizonturi spirituale, cu sorgintea in doua conceptii opuse, intre care imprumuturile reciproce de idei erau, oficial, refuzate

In aceste conditii, nu ne putem grabi sa imaginam pe tinerii teologi uniti trimisi la colegiile de la Viena sau Roma, nici pe aceiasi, ajunsi la varsta maturitatii intelectuale, ca fiind cititori asidui si impresionabili ai operelor luministe. Daca au lecturat si o „altera pars”, iarasi nu e sigur ca s-au lasat de indata convinsi de argumentele ei.
In gandul initiatorilor, unirea de la 1698-1700 fusese o cale de ridicare a poporului roman din Transilvania din starea lui ramasa in urma si obidita. Acei ierarhi, dintre care s-a detasat curand personalitatea inflacarata a lui Inocentiu Micu, nu aveau nevoie neaparata de pilde de prin carti pentru a-si da seama de situatia grea a romanilor si a preotilor lor, de cauzele ei si de masurile prin care ea ar fi putut fi inlaturata. Ar fi putut spune, la fel cu cronicarul moldovean: „Nu mi-au mai trebuit istoric strain sa cetesc ori sa scriu, ca au fost scrise in inima mea”.
O prima opinie a noastra ar fi, prin urmare, ca ideile reformatoare ale romanilor ardeleni in secolul al XVIII-lea si-au avut temelia in cunoasterea directa a starii grele a propriului popor, insotita de sentimentul firesc pe care conceptia de credinta si de viata a bisericii unite il insufla credinciosilor sai, anume de a se apleca asupra tuturor celor aflati in suferinta. Era, fireste, un imperativ al bisericii crestine din totdeauna. Revirimentul de credinta si de educatie teologica pe care l-a adus cu sine Unirea a putut insa contribui la intarirea constiintei acestei misiuni a bisericii in lume.
Dar, desigur, aceasta intinsa miscare de idei nu s-a dezvoltat numai spontan, pe baza de observatii empirice asupra realitatilor sociale ale vremii.
Daca nu pot fi dovedite imprumuturi directe din literatura luminista originara, se pare, in schimb, ca invatatii Scolii ardelene au preluat adaptari ale ideilor curentului luminist din literatura filosofico-politica maghiara din Transilvania si din Ungaria. Observatia a fost facuta inca acum vreo cateva decenii de cunoscutul istoric literar maghiar Ladislau Galdi.
Problema mai comporta un semn de intrebare, trecut cu vederea de cercetarile din ultima vreme, ispitite de modelul transferului de idei din luminism in mentalul clerului ardelean unit.
Ideile novatoare ale Scolii Ardelene, taxate ca de sorginte nemijlocit luminista, se afla initial toate, sau aproape toate, in actiunea initiata de Inocentiu Micu, sustinuta pana la indepartarea sa ”de facto” din scaunul episcopal, atunci cand a fost silit sa apuce calea exilului roman (sfarsitul anului 1744).
Or, pana la acea data, principalele opere ale luminismului, acelea care vor circula intens, licit si ilicit, nu fusesera inca elaborate sau tiparite. Nu se poate deci presupune ca episcopul roman sau apropiatii sai le-ar fi citit si ar fi retinut cate ceva din ideile acestor scrieri. Nu aparusera inca nici Spiritul Legilor, nici Contractul Social, nici Despre Spirit, nici Sistemul Naturii etc; ceea ce se publicase pana pe la 1740 erau fulguratii literare, datorate cate unui Fénélon sau Voltaire.
Existau insa teze dezvoltate si popularizate de luminism, dar care se aflau in circulatie de cu unul-doua secole mai inainte, iar primele lor formulari se gasesc in filosofia antica sau, - de retinut acest fapt -; in doctrina medievala a bisericii catolice, intemeiata intr-o mare parte pe opera sfantului Toma de Aquino.

Spre exemplu: s-a afirmat fara echivoc impartasirea de catre Micu si de catre carturarii Scolii Ardelene a teoriei dreptului natural. Ceea ce e corect si se evidentiaza mai clar la Ioan Budai Deleanu, cel mai „modern”, ca formatie, intre spiritele gruparii.
Dar pana la el, in scrierile ardelenilor din veacul al XVIII-lea se intalnesc expresiile „potrivit cu natura”, sau „potrivnic naturii”, interpretate ca ecouri ale doctrinei dreptului natural, asa cum se etala ea in filosofia politica engleza si franceza.

Vom observa insa ca asemenea expresii ar fi putut insemna, foarte simplu, „potrivit cu bunul simt”, cu
„judecata sanatoasa”, sau -; in gandirea unor teologi -; „potrivit cu randuiala pusa de Dumnezeu Lumii”. Juristii romani Papinianus sau Paulus (secolele II-III) -; ca sa recurgem la o comparatie -; considerau drept natural:

„quod aequum et bonum est”.
Problema care se ridica este originea acestor expresii, folosite de Micu, in argumentarea necesitatii admiterii natiei si religiei sale la egalitatea de drepturi cu celelalte din Transilvania. In cursul studiilor sale de teologie catolica, el le-ar fi putut intalni in multe alte lucrari, mai accesibile lui, decat cele ale scriitorilor luministi.
In evul mediu, in cadrul acelei „pre-renasteri” din secolele XI-XIII -; care a avut printre notele sale distinctive crearea scolasticii, concilierea gandirii crestine cu filosofia aristotelica si asezarea teologiei pe baze rationale -; incepuse a se vorbi si scrie despre egalitatea oamenilor, dupa legile naturii si dupa cele divine. Despre faptul ca „orice faptura omeneasca, de vreme ce e alcatuita dupa chipul si asemanarea Domnului, trebuie sa fie libera, dupa dreptul naturii …” ca oamenii sunt liberi, fiindca, in ultima instanta, ei datoreaza supunere in primul rand lui Dumnezeu. In fapt, biserica dezvoltase o conceptie proprie despre dreptul natural, inca din „Summa …” sfantului Toma de Aquino. Ea considera ca Divinitatea a imprimat lumii o lege eterna, care este ratiunea insasi, este esenta si fundamentul existentei si naturii, este „ordinea lor fireasca”. A o respecta intocmai era o indatorire pentru toti oamenii, inclusiv pentru cei de pe treptele sociale cele mai inalte -; capetele incoronate. Dimpotriva, nerespectarea ei de catre acestea dadea supusilor dreptul de a le depune, intrucat un asemenea stapanitor lumesc inceta de a mai fi loctiitorul lui Dumnezeu pe pamant si nu mai era decat ceea ce biserica numea, cu un termen antic, un tiran. Sunt idei curente, pe larg expuse in operele unor eruditi spanioli celebri, din ordinele dominican si iezuit, din secolele XVI-XVII. Ele erau invocate impotriva abuzurilor absolutismului monarhic, savarsite adesea chiar in raporturile regalitatii cu biserica.

Dominicanul Francisco di Vitoria, considerat fondator al unei „a doua scolastici”, profesor de teologie la

Salamanca, a pus (inainte de Grotius) bazele dreptului gintilor. El a dezvoltat o teza a sfantului Toma de Aquino:
„Indurarea divina nu schimba ordinea naturii, ci o desavarseste”. I-a urmat opera iezuitilor Juan de Mariana si Francisco Suarez („doctor eximius”) in care era demonstrat dreptul poporului de a inlatura o stapanire ce nu se mai conducea dupa preceptele intelepciunii si justitiei divine, contravenind astfel ordinei firesti.
Inocentiu Micu ar fi putut deci ajunge si pe aceasta filiatie de idei la revendicarea dreptului la un tratament echitabil pentru natia sa. Iar de-ar fi sa coboram pana la izvoarele cele mai adanci ale generoasei gandiri a marelui vladic, nu intalnea el oare, predicand pe munte, pe Isus luand partea celor „prigoniti si insetati dupa dreptate”?
S-a mai afirmat ca pleiada de invatati si militanti politici uniti au preluat tot din luminism sentinta ca aceia care sustin statul cu partea cea mai mare de contributii, trebuie sa se bucure de avantaje proportionale cu prestatiile depuse1. D. Prodan a identificat-o ca apartinand asa-numitei „justitii distributive”2, dar fara a mai arata ca aceasta, la randul ei, nu-si avea originea in norme de drept, ci in principii morale enuntate inca de Aristotel, care numea drept pe omul capabil sa opereze o justa impartire intre el si un altul, sau intre terte persoane, in asa fel incat sa nu-si atribuie sie-si sau unora mai mult, iar altora mai putin, ci sa respecte o impartire a beneficiilor, proportionala cu meritele fiecarora.3
De altminteri si pentru acest punct e posibila o sursa de inspiratie in insasi conceptia crestina, conform careia omul este rasplatit intr-o alta viata dupa constanta si valoarea faptelor sale. Aceasta credinta, enuntata „sub specie aeternitatis”, era extrapolata in chip curent la relatiile umane de zi cu zi.
Mai e de notat, in fine, ca bisericii i-a fost totdeauna apropiat gandul luminarii oamenilor, al intaririi lor intru credinta, - prin invatatura. Cand, in secolul al XVIII-lea, biserica unita si-a asumat si rolul de apostolat politico-social si national, ea a regasit cu usurinta valoarea acestor practici stravechi, le-a integrat in initiativele iozefiniste si le-a aplicat la necesitatea ridicarii poporului roman din starea lui inapoiata.
Aceste cateva idei n-au voit sa fie contestatare si polemice. Nu si-au propus sa sparga, ci doar sa retuseze o imagine, incercand a infatisa si un alt posibil punct de vedere asupra surselor fenomenului cultural- politic romanesc din secolul al XVIII-lea. Si sa evidentieze cu acest prilej ca fenomenul a fost o intalnire intre spiritul general al vremii si comoara de gandire, de eruditie, de dragoste de neam a atator mari oameni inaltati din randurile bisericii unite si hraniti cu credinta si invataturile ei. Nu poate fi neglijat primul partener al intalnirii, dar nici relegat intr-un plan secundar, unde sa fie eventual uitat, - cel de-al doilea…