Cele mai vechi urme ale prezentei umane in partile Aradului, dateaza din
stadiile finale ale glaciatiunii Wurm, (wurm II-III, circa 40.000-10.000 i.Hr)
si constau in diferite piese cioplite din roca bazica, varfuri , razuitoare,
lamele , daltite. b8b1bu
Prima informatie scrisa despre existenta geto-dacilor in raport cu tracii
sud-dunareni, in partile Aradului, dateaza din perioada de la sfarsitul
sec. VI i.Hr. Pe cursul inferior al raului Mures (Marisos), in
judetul Arad, s-au descoperit vestigiile a numeroase catati dacice, cum sunt
cele de la Ziridava, Savarsin, Varadia de Mures, Cladova, care au facut parte
din puternicul sistem defensiv al regelui Decebal, ultimului rege dac, inainte
de cucerirea romana. In timpul celui de-al doilea razboi daco-roman, Imparatul
Traian a cucerit teritoriile la nord de Mures, incluzandu-le in
provincia Dacia.
In timpul provinciei romane, Valea Muresului, veche artera de circulatie
care si pana atunci marcase profund destinul acestor locuri, era strabatuta
de un drum militar si comercial care lega Dacia de Pannonia.
Primul mileniu sta sub semnul incursiunilor popoarelor migratoare, goti, huni,
gepizi, avari, care au trecut prin aceste locuri, stapanindu-le temporar.
Cele mai vechi urme ale prezentei slavilor pe cursul inferior al Muresului dateaza
de la sfarsitul secolului al VI-lea. Prezenta acestora in fosta
Dacie a fost mai indelungata decat a altor migratori, iar relatiile cu
autohtonii mai stranse. Asimilarea elementului slav de catre populatia
autohtona este considerata ultima faza a procesului de formare a poporului roman.
La marginea de vest a localitatii Vladimirescu, au fost descoperite urmele unei
asezari datand din secolele VIII-IX, si a unei fortificatii din pamant si lemn,
sec, IX-XI, reprezenta sediul unei uniuni de obsti din cadrul voievodatului
lui Glad si apoi al lui Ahtum. La inceputul sec. XI, fortificatia este
distrusa si abandonata in urma deselor lupte.
In secolul al X-lea, ungurii, stabiliti in Campia Panoniei
au inceput expansiunea spre Transilvania, una din caile principale de
intrare fiind Valea Muresului.
In sec al XI-lea, voievodatele romanesti din zona Aradului, conduse
de Ahtum, sunt infrante de armata cavalerilor unguri, marcand astfel
inceputul dominatiei maghiare.
Din aceasta perioada dateaza si primele atestari documentare ale Aradului, intr-un
document editat la Buda de regele Ludovic I in anul 1347 in care
este intercalat un citat din anii 1080-1090, care mentioneaza "comitatul
Orod langa fluviul Mures".
Cetatea veche a Aradului, cunoscuta sub denumirea de cetatea Orod, era situata
pe teritoriul actual al comunei Vladimirescu. Aceasta a fost distrusa in urma
deselor navaliri ale tatarilor si turcilor.
In anii 1552-1554, in timpul stapanirii turcesti a fost construita o alta cetate
pe malul drept al Muresului, pe locul actualei fabrici textile Teba. In
jurul acestei cetat se dezvolta asezarea civila a vechiului oras, Aradul devenind
un important punct strategic si un renumit centru comercial.
In urma pacii de la Karlowitz, din anul 1699, granita dintre Imperiul
turcesc si cel Austriac este stabilita pe raul Mures, cetatea Aradului
trecand astfel sub dominatia habsburgica. Odata cu transformare Aradului
intr-un oras de granita, au fost adusi numerosi sarbi cu scopul de a intari
paza acestei zone, iar dupa desfiintarea granitei de pe Mures si extinderea
dominatiei habsburgice si asupra Banatului, in anul 1724, au fost aduse 40 de
familii de germani din Franconia, care au fost asezati in Aradul Nou, de cealalta
parte a raului Mures.
In afara cetatii, s-a format o noua zona, locuit in special de maghiari si germani,
care mai tarziu a devenit Piata Libertatii si in prezent Piata Avram Iancu.
In acea vreme exista un brat al Muresului pe actuala strada George Baritiu
care despartea cele doua importante zone ale orasului, Cartierul Sarbesc in
jurul cetatii si cartierul German-maghiar, in afara cetatii.
Intre anii 1763-1783, din ordinul Imparatesei Maria Tereza, se construieste
o noua cetate in Arad, situata in bucla Muresului, care s-a pastrat pana
astazi, in prezent aici fiind sediul garnizoanei militare Arad.
In anul 1834, Aradul este declarat oras liber regesc, la festivitati participand
insusi imaratul Francisc I. Acest fapt a favorizat in continuare
dezvoltarea sa, in aceasta periaoda conturandu-se actuala zona centrala
cu edificii impunatoare, bulevardul central, denumit Corso, fiind asemanat de
marele istoric roman Nicolae Iorga, cu Ringul vienez.
In anii primului Razboi Mondial, miscarea nationala a romanilor
din imperiu se intensifica, la 2 noiembrie 1918, Consiliul National Roman
Central cu sediul la Arad, preluand de facto conducerea Transilvaniei.
Oamenii politici aradeni, Stefan Cicio Pop, Vasile Goldis, Ioan Suciu, au pregatit
adunarea plebiscitara de la Alba Iulia unde s-a adoptat la 1 Decembrie 1918
declaratia care proclama unirea Transilvaniei cu Romania. Acesta este
este declarata Ziua Nationala a Romaniei. (Tara Romaneasca-Valahia
si Moldova se unisera, intr-un singur stat, Romania, la 24 ianuarie 1864).
In perioada interbelica Aradul se extinde prin inglobarea satelor
inconjuratoare Activitatea comerciala s-a amplificat, Aradul fiind pe locul
al patrulea in tara cu cele 4001 de societati comerciale, se introduce
sistemul telefonic automat prin centrala, Aradul fiind printre primele orase
din tara si primul din Transilvania.
Anii celui de-al doilea Razboi Mondial propulseaza dun nou partile aradene pe
avanscena istoriei, odata cu eroica rezistenta a elevilor Scolii de Subofiteri
de la Radna, care au opus rezistenta, la 12-20 septembrie 1944, in fata
trupelor hortiste care cautatu o cale inspre centrul Transilvaniei prin
Defileul Muresului.
Dupa al 2 lea Razboi Mondial, a urmat perioada comunista, in timpul careia Aradul
se dezvolta ca centru industrial, conturandu-se marile platforme industriale
ce au atras populatia de la sate, ceea ce adus la constructia de noi cartiere
de locuinte.
Din 1989 pe calea democratiei, fiind cel de al doilea oras din Romania in
care a fost inlaturata dictatura comunista, nu fara jertfe de sange.
Viata mi-a aratat ca amintirile obisnuite se exprima mereu
prin cuvinte si cele mari prin tacere, dar adevarul seamana
cu o flacara ce lumineaza in ceata fara
s-o risipeasca, invatindu-ne ca fara
intuneric lumina ar fi inutila. Asa se face ca uneori adevarul
seamana cu o legenda pe care parintii o transmit
copiilor ca pe-o amintire de familie...
Gindindu-te la cei 80 de ani pe care i-a implinit Liceul "George
Baritiu" - primul liceu romanesc din Cluj-Napoca, aflam ca
intelepciunea nu e, poate, decit o iubire care-si cunoaste atit
de bine motivele incit nu se mai teme sa lase nostalgia pe
aceeasi balanta cu lumina soarelui...
Liceul s-a deschis la 19 octombrie 1919 pe baza unui ordin al Consiliului Dirigent
din Sibiu, iar patronul spiritual al atitor gene ratii de absolventi a
fost ales marele carturar George Baritiu a carui personalitate
era emblematica pentru idealul de afirmare a identitatii noastre
nationale. Infiintarea liceului ce purta numele carturarului din
Jucu avea ambitia de a forma o scoala de elita a tarii
si de a valorifica vigoarea noastra spirituala. Sub acest semn
si-a deschis portile pentru primii 278 de elevi, care la 19 octombrie 1919 au
aplaudat discursul primului director, profesorul si teologul Alexandru Ciura...
Dupa un timp, amintirile ne lovesc ca pietrele aride, iar intrebarile
suna prelung si devin propriile lor raspunsuri. Apoi, vorbele
pe care n-am apucat sa le rostim scutura tacerea amintindu-ne
ca filosofia nu sta in cuvinte, ci in fapte.
Alexandru Ciura a fost unul dintre stralucitii dascali ai Blajului
si animator al Astrei, dar si un cronicar al Unirii de la Alba Iulia la care
a participat in calitate de delegat oficial...
De-a lungul timpului, aici au lucrat profesori de exceptie ca Ion Chinezu si
Gheorghe Serban, Ovidiu Hulea si Ion Nicoara, Vasile Candrea si Ioan
Buzea, George Mateescu si Ioan Moga, Henry Jaquier, Louis Liotard, Edmond Bernard,
Francios Neel sau Lucian Voiculescu, Constantin Lacea si Ioan Gherghel, Francesco
Anelli si Carlo Faccio, Bucur Tincu si Victor Iancu, Gheorghe Lazarescu,
Constantin Iencica si multi altii...
Acestia au facut ca in perioada interbelica liceul sa
straluceasca prin spirit academic si competitie sau prin absolventi
care au marcat viata culturala si stiintifica a tarii.
Dar, anii razboiului au mutilat liceul ramas fara
numele ilustrului patron si rebotezat ca "Liceu coeducal de stat maghiar
cu limba de predare romana", pina in 1943.
In anul urmator revine la traditie, dar conditiile istorice erau
mult schimbate, iar Reforma din 1948 il transforma in Scoala
Medie de Baieti nr. 1. Din 1954 devine Scoala Medie nr. 5, care organiza
si invatamint la forma serala, iar pregatirea
umanista se restringe brutal. Cu toate acestea, marii profesori
Gergariu, Roscau, Florea Rariste, Patachi, Manciu, Constantinescu, Bosca
sau Hortenzia Popescu au stiut sa caute adevarata spiritualitate
culturala si in afara cadrului oficial. Apoi, pe linia acestui
curent, la staruinta directorului Constantin Gomoiu, in 1957, liceul
isi reprimeste pentru a doua oara numele confiscat...
Citiva ani lucrurile au mers din ce in ce mai bine, dar in
1972 liceul sufera cea mai grava mutilare, fiind transformat intr-un
grup scolar de posta si telecomunicatii, de care se desprinde abia in
1991.
Avind istoria sa zbuciumata, problema Liceului "George Baritiu"
nu este numai a municipalitatii, ci a intregii tari, fiindca
acest asezamint si-a ajutat generatiile de absolventi sa
inteleaga multe din cele aflate cu ajutorul inimii de la viata.
Fiindca aceasta scoala ne-a dat mai mult decit stiinta
si cultura, ne-a dat o morala. O morala in centrul
careia se afla mereu ziua de azi si nesfirsitul drum spre
zilele de miine...
Aici a studiat Petre Tutea si Horia Stanca, Ion Negoitescu si Radu Stanca, Nicolae
Balota si Cornel Regman, Petru Cretia si Francisc Pacurariu, Emil
Giurgica si Dumitru Micu, Alexandru Caprariu si Valeriu Cristea, Liviu
Petrescu si Ioan Alexandru, Marian Papahagi si Ioan Papuc, Adrian Popescu si
Aurel Sorobetea, pe linga multi altii. De aici si-au luat zborul
o multime de idei spre o lume ferita de certitudinea gravitatiei, iar
nenumarati tineri s-au realizat ca intelectuali cu adevarata
vocatie europeana, intelegind ca tintele cele mai
importante sunt cele pe care le purtam in inima si care,
chiar daca nu le atingem, ne calauzesc...
Gindindu-ma la fostii conducatori ai liceului, pe care i-am
prins in anii de scoala (Gomoiu, Draghici sau Taranu),
imi amintesc si de marele invatator care ne-a fost
domnul Stetiu. Apoi, admir efortul actualei directoare Mariana Radutiu
pentru a innoda firul traditiei care ne spune ca ziua de ieri este
istorie, iar cea de miine seamana a speranta.
Dar traditia baritista are un secret. Acest secret ne invata
ca pe acest pamint fiecare valoreaza exact atit
cit a daruit, sau a facut pentru ceilalti. Restul cuvintelor
sunt inutile, iar florile toamnei vor face din toate doar o amintire...
Dar ma gindesc si la clasa mea. Era vremea cind nu des coperisem
timpul si traiam inlauntrul lui cu o superba detasare.
Eternitatea si clipa pareau simple speculatii intr-o clasa
care a dat zece profesori universitari, iar restul colegilor fiind reputati
specia listi in numeroase domenii in tara si departe de ea.
Acum, aduc un elogiu liceului meu, dar si colegilor pe care i-am avut. Fiindca
acestia au inteles ca un ideal incepe acolo unde se sfirseste
indiferenta, iar entuziasmul acolo unde sfirseste scepticismul, invatind
apoi sa deosebeasca nisipul de ceea ce dureaza, de ceea
ce ramine...
Dascalii de mare vocatie pe care i-am avut m-au invatat
ca timpul pe care-l traim este singurul care ne apartine si depinde
numai de noi ce chip ii vom da. In anii aceia, domnul Roscau
si doamna Moga ne-au explicat ca istoria nu respecta legendele
si ca sabia lui Damocles nu atirna deasupra cui trebuie,
in timp ce domnii Bota, Iasinschi si Ducaru ne-au invatat
ca toate lamentatiile pleaca in general de la o premisa
gresita. Ascultindu-i pe profesorii Draghici si Marian am
aflat ca numai tinind minte vom putea sa alegem, memoria
fiind mereu un criteriu...
Blindele doamne Popescu, Bozac, Ciobanu, Bucevschi, Serban, Vlasa sau
Vitelaru ne-au facut sa simtim sa frumusetea nu te tri
mi te in cer ci pe pamint, acolo unde domnul Gergariu ne
amintea ca in fiecare ceas se intimpla lucruri
care cer un sfat. Profesorii de sport, Scurtu sau Marian Pascalau, ne-au
invatat ca bucuria este starea de spirit normala
a omului, starea in care sufletul traieste calm si statornic, netulburat
de frica, uitind ca atitea lucruri din jur seamana
cu un fabricant de iluzii. Sigur, timpul a trecut, dar ne-a ramas ideea
ca cei intelepti vad in bunatate singurul semn
al superioritatii pe care-l recunosc. De la acestia am mostenit foamea
de lumina, dar si dorinta de a-i urma in tacere.
Ce ciudat! Parca toate s-au petrecut cu veacuri sau cu citeva clipe
in urma.
Parca ieri sau aiurea stateam in aceeasi banca cu
Tutu...
Pedagog, om politic, istoric si ziarist, este considerat intemeietorul
presei romanesti din Transilvania. Nascut in comuna Jucul de Jos,
jud. Cluj, a studiat la Rimetea, Blaj si Cluj. Incepand cu anul
1836 s-a stabilit in Brasov, ca profesor la scoala din Cetate. In
perioada indelungata cat a ramas in Brasov, a desfasurat o
bogata activitate culturala si politica. In calitate de pedagog, a elaborat
o serie de studii si articole, printre care: Disertatia despre scoli, pentru
toti credinciosii de legea greceasca din Brasov, 1835; Educatia, Invatatorul,
Omul, 1839; Luminarea si adevarul, 1838; Educatia, Scoala, Cultura, 1848, etc.
La 12 martie 1838, George Baritiu a scos Gazeta de Transilvania, cea dintai
gazeta politica a romanilor din Transilvania, pe care a si condus-o pana
in 1850. In 2 iulie 1838, ii adauga suplimentul Foae pentru
minte, inima si literatura. Pe plan politic, a desfasurat o activitate sustinuta
de idealurile libertatii sociale, unitatii nationale si independentei politice.
In anul 1866 a devenit membru fondator al Societatii Academice Romane
din Bucuresti, iar in 1893, presedintele Academiei Romane. Din anul
1888 a fost presedinte al ASTREI. Activitatea publicistica a lui George Baritiu
este extrem de bogata si variata. El a editat, in perioada 1857-1865,
calendare romanesti intocmite "pe gradurile si clima Transilvaniei,
Ungariei, Tarii Romanesti si Moldovei", si a scris o serie de articole
pe cele mai variate teme, publicate in: Foaie pentru minte, inima si literatura,
Transilvania, Analele Academiei Romane, Gazeta Transilvaniei si Observatoriul.
A colaborat la Dictionarul Academiei. Principala sa opera ramane Parti
alese din istoria Transilvaniei pe doua sute de ani in urma, aparuta la
Sibiu, in trei volume, intre anii 1889-1891.
A murit la Sibiu, la 2 mai 1893, fiind inmormantat alaturi de Al.
Papiu Ilarian.
George Baritiu a stat la Brasov timp de 42 de ani. In tot acest timp,
prezenta sa a fost generoasa, implicata si creatoare pe plan politic si cultural.
Omagierea personalitatii sale este fireasca pentru institutia noastra de cultura,
in spiritul pretuirii valorilor autentice
