t8e2ec
Caracterizare generala. Urcat pe tron in 610, Heraciius a domnit pana in 641. Succesorii sai au carmuit imperiul pana in 717, Dintre acestia, numai doi sau trei merita sa fie amintiti fie pentru durata domniei lor, fie pentru importanta infaptuirilor lor: Constant al II-lea (642-668), Constantin al IV-lea (668-685) si Iustinian al II-lea Rhinotmetul («Nas Taiat») (685-695 si 705-711).
«in istoria Bizantului, secolul al VH-lea este una dintre perioadele cele mai intunecate. Este o epoca de grava criza, un moment decisiv cand pare a fi pusa in joc insasi existenta Imperiului» (Ch. Diehl). Iar cel mai recent istoric al statului bizantin, G. Ostrogorsky, atribuie epocii lui Heraciius o importanta exceptionala: el considera ca aceasta domnie marcheaza inceputul istoriei propriu-zis bizantine, afirmand ca pana la ea Imperiul mai poate fi numit inca roman.
Aceste pareri sunt indreptatite. in secolul al VH-lea, civilizatia bizantina trece printr-o adevarata eclipsa: nu mai exista scriitori, istorici, mari monumente; pretutindeni domneste frica si superstitia cea mai grosolana. Toate acestea nu erau, totusi, semnele unei iremediabile decaderi, ci numai ale unei crize profunde care avea sa transforme infatisarea Imperiului. Ea isi are originea in dezbinarea care a opus Occidentul Orientului, iar in Orient, tarile ortodoxe provinciilor monofizite. Istovitorul efort al lui Iustinian de a reinvia «romanitatea» a esuat, iar proasta orientare a ambitiilor sale a fost platita, in secolul urmator, prin cucerirea celor mai bogate provincii din Orient de catre arabi si prin instalarea durabila a slavilor si formarea unui stat bulgar in Peninsula Balcanica,
in consecinta, din toate punctele de vedere - geografic, etnic, economic, religios, administrativ - Imperiul sufera o transformare hotaratoare: nu mai este vorba de un Imperiu roman, ci de un Imperiu grecesc de rasarit. El s-a adaptat noilor imprejurari si a supravietuit, intr-o forma neindoielnic mai redusa, dar mult mai omogena, mai adecvata fortelor sale reale si care-i permitea sa lupte cu mai multe sanse de succes impotriva inamicilor din jur. Este forma in care Imperiul va dainui pana in secolul al XV-lea.

Decaderea Persiei. Imperiul roman si Imperiul persan fusesera pana atunci cele doua mari puteri ale lumii: cel dintai castiga la inceput o stralucita victorie asupra celuilalt, pentru a fi apoi invins, la randul lui, de arabi.
in primii ani ai domniei lui Heraclius, persii erau mai amenintatori decat oricand si cuceririle lor efemere le prefigureaza intr-un fel pe cele infaptuite curand dupa aceea de arabi: in 612, persii ajung la Antiohia; in 614, la Ierusalim, unde pun mana pe cele mai pretioase relicve, in primul rand pe Crucea lui Cristos; in 618 sau 619, ei ajung la Alexandria. Ajutat de energicul patriarh al Constantinopolului, Serghie, care-i pune la dispozitie averile Bisericii, Heraclius organizeaza o armata in Asia Mica si, in 622, preia ofensiva. O campanie stralucita, in care cronicari occidentali vor vedea, mai tarziu, un fel de prefigurare a cruciadei, il duce in Armenia, in 625, la Ninive, in 627, in inima Persiei, in 628, anul mortii lui Chosroes al II-lea. Heraclius dicteaza conditiile pacii, impunand persilor sa restituie tot ceea ce cucerisera. imparatul este primit in triumf la Constantinopol, in 629, el readuce apoi la Ierusalim relicva despre care se spune ca ar fi a Sfintei Cruci.
in urma unui proces de decadere interna, mai curand decat a victoriilor bizantine, Persia intra atunci intr-o perioada de declin, precipitata ulterior de cuceririle arabe si din care nu se va mai redresa. Tot atunci, Heraclius preia oficial titlul de basi-leus, prin care era desemnat pana la el, oficios, in limba greaca, regele Persiei.
Statornicirea slavilor in Grecia. in timpul campaniei impotriva Persiei, in 626, avarii asediasera Constantinopolul: zidurile au rezistat, avarii au fost nevoiti sa se retraga. Acest succes a fost atribuit de bizantini protectiei Sfintei Fecioare, al carei sanctuar din suburbia Vlacherne ramasese intact in mijlocul devastarilor. Se pare ca acest succes a provocat restrangerea si, apoi, decaderea Imperiului avarilor si, pe cale de consecinta, noi deplasari ale popoarelor slave, care faceau de multa vreme presiuni asupra barierei Balcanilor. in nord-vestul Peninsulei Balcanice s-au asezat croatii si sarbii, care s-au extins de aici in tot Illyricul: ei s-au crestinat si au fost multa vreme vasali relativ credinciosi ai Imperiului. Dar triburi slave din ce in ce mai numeroase au patruns la sud de Dunare, in Moesia, in Tracia, in Macedonia: Salonicul, de mai multe ori amenintat, a fost asediat in 617 si 619 si, ca si altadata, salvarea orasului era atribuita si acum interventiei patronului lui, sfantul Dumitru. Penetratia slava capata acum forme noi: nu mai este vorba de simple raiduri, ci de statornicirea pe teritoriul grecesc a unor triburi intregi, care alcatuiesc «Sclavinii»si slavizeaza tinutul pe care, de altminteri, il si repopuleaza. Asemenea Sclavinii au existat in numar deosebit de mare in Macedonia, in imprejurimile Salonicului; au existat insa si in Epir, in Tesalia, in Grecia centrala si in Peloponez, ba chiar si in insulele pe care slavii au ajuns cu barcile lor, scobite intr-un singur trunchi de arbore si denumite monoxyle. Relatiile dintre Imperiu si aceste triburi invadatoare si nedisciplinate au fost multa vreme incordate: Constant al II-lea, Iustinian al II-lea au condus impotriva lor expeditii militare. S-au stabilit apoi relatii ceva mai prietenesti. in Macedonia, slavii au ramas elementul dominant, iar Imperiul a trebuit sa se impace cu prezenta lor, marginindu-se la mentinerea unui drept de suzeranitate in raport cu ei. in restul Greciei, se pare ca, treptat, slavii au fost elenizati. Nu e mai putin adevarat ca statornicirea slavilor in Peninsula Balcanica i-a modificat profund configuratia etnica.
inceputurile Bulgariei. Mult mai amenintatoare pentru viitor a fost, catre sfarsitul secolului al VH-lea, constituirea unui stat bulgar intre Dunare si Haemus. Vechii bulgari erau o populatie de origine fino-ugriana care, incepand din secolul al Vl-lea, isi manifestase prezenta in regiunile dunarene. in secolul al VH-lea, bulgarii au traversat gurile Dunarii si s-au asezat in Dobrogea actuala. in 679, Constantin al IV-lea a intreprins o campanie impotriva noilor veniti: el a fost infrant si s-a angajat printr-un tratat sa le plateasca tribut si sa le lase in stapanire teritorii din sudul Dunarii inferioare. Pornind de aici, bulgarii s-au extins progresiv, in detrimentul triburilor slave care-i precedasera in aceste regiuni. Ulterior, bulgarii, inferiori din punct de vedere numeric, se slavizeaza, uitandu-si limba materna, in vreme ce slavii, pana atunci foarte dispersati, se supun puternicei organizari politice impuse lor de bulgari. Rezultatul a fost constituirea, in nordul Traciei, a unui stat, in curand redutabil, care va juca in secolele urmatoare un rol pe cat de important, pe atat de funest in viata Imperiului bizantin. Trebuie consemnata aici importanta faptului ca Imperiul abandona, de fapt, vechea frontiera a Dunarii, care-1 aparase atat de multa vreme si se replia pe muntii din nordul Traciei.
Cuceririle arabe. Dar marele eveniment din secolul al VH-lea - si nu numai pentru Imperiul bizantin, care n-a fost decat principala sa victima - este cucerirea araba.
Nu este locul sa expunem aici originile Islamului si nici sa explicam macar rapiditatea cu care si-a infaptuit cuceririle. Au fost invocate uneori in acest ultim scop atat energia disperata pe care o dadea arabilor insasi saracia si mizeria lor, cat si combativitatea pe care le-o insufla fanatismul lor religios: insufi- cienta numerica si, mai ales, calitativa, a armatei bizantine, pe de o parte, slabiciunea administratiei bizantine in provincii, pe de alta, au fost insa factori cauzali mult mai importanti. Dar factorul decisiv a fost stangacia cu care Bizantul si-a condus politica religioasa, in special fata de monofiziti, combatuti in continuare de succesorii lui Iustinian. Tentativele de unire facute de Heraclius si noua doctrina elaborata de el tocmai pentru a arunca o punte de apropiere intre ortodoxie si monofizism, anume monothelismul (potrivit ei i se atribuiau lui Cristos o singura vointa, dar doua naturi), au esuat complet: cei doi adversari au respins cu egala indignare monothelismul. Nu mai era desigur posibila nici un fel de intelegere, iar provinciile monofizite, Egiptul, Siria, Palestina, ajunsesera sa-si doreasca desprinderea de Bizant si sa prefere dominatia arabilor, al caror spirit tolerant era cunoscut.
Arabii i-au rapit lui Heraclius, in ultimii ani de domnie, provinciile pe care le recucerise de la persi: in 634, ei cuceresc Bosra; in 635, Damascul; in 636, bizantinii sufera, in batalia de la Yarmouk, o dezastruoasa infrangere, in urma careia ei pierd definitv Siria. in 637 sau 638, arabii cuceresc Ierusalimul, iar Palestina cade; in 639, ei inainteza pana in Mesopotamia; in 641 sau 642, cuceresc Alexandria si pun stapanire pe Egipt. Vine apoi randul Cyrenaicii si al Tripolitaniei, al Ciprului si al insulei Rhodos. in sfarsit, arabii ataca Constantinopolul.
Atacurile arabe pe uscat si pe mare impotriva Constantino-poiului s-au repetat vreme de cinci ani la rand, din 673 pana in 677. Constantin al IV-lea le-a rezistat cu darzenie si se pare ca una dintre principalele explicatii ale succesului sau a fost folosirea focului grecesc. in 677, flota araba parasea Constantinopolul, dar pe cand se indrepta inapoi spre Siria, ea a fost surprinsa de o puternica furtuna in largul coastei meridionale a Asiei Mici, iar pagubele pe care le-a suferit s-au transformat in dezastru in urma interventiei flotei bizantine. Arabii erau blocati simultan pe uscat: ei au semnat pacea cu Imperiul.
Victoria parea mare si, intr-adevar, rezistenta incununata de succes a lui Constantin al IV-lea, care a oprit inaintarea uluitoare a arabilor, avea sa aiba importante consecinte. in acelasi timp insa, o parte din Asia Mica, Siria, Palestina, Egiptul, o parte din Africa de nord ramaneau in mainile arabilor, iar amenintarea pe care ei o reprezentau pentru Occident devenea tot mai grava: intre 693 si 698, intreaga Africa bizantina, cu Cartagina, a trecut in stapanirea musulmanilor.
Themele si militarizarea Imperiului. Aceste evenimente erau cele mai grave care rascolisera vreodata lumea veche dupa cucerirea romana, daca nu chiar dupa cuceririle lui Alexandru. Repercusiunile lor asupra organizarii interne a Imperiului bizantin au fost uriase si au atins toate domeniile. in primul rand, ele au precipitat evolutia Imperiului catre un nou regim administrativ, acela al tbemelor.
Am vazut mai sus ca separarea puterilor civile si militare fusese, vreme de cateva secole, un principiu al administratiei romane: regimul themelor se bazeaza, dimpotriva, pe concentrarea acestor puteri in aceleasi maini. La o asemenea masura statele recurg numai atunci cand sunt grav amenintate. Se poate spune ca Persia a adoptat-o in secolul al Vl-lea si ca Imperiul bizantin i-a urmat pilda. in orice caz, noua organizare nu a fost creata dintr-o data, ci a fost aplicata progresiv in provincii, pe masura ce acestea ajungeau sa fie amenintate. inca din vremea domniei lui Iustinian, anumite regiuni fusesera puse sub autoritatea unui «pretor iustinian» sau «comite iustinian» care concentrau in mainile lor toate puterile. in vremea succesorilor lui Iustinian, in Occidentul amenintat de lombarzi si mauri sunt create doua exarhate, al Ravenei si al Cartaginei, unde intreaga autoritate apartine de fapt exarhului si ducilor. in secolul al VH-lea, sistemul se dezvolta si capata curand un nume nou: cuvantul grecesc thema, care desemna initial un corp de armata, sfarseste prin a desemna circumscriptia in care era cantonata aceasta unitate; iar atunci cand, intr-o asemenea circumscriptie, toate puterile s-au concentrat in mainile unui militar - in speta, ale unui general, ale unui strateg - thema va deveni treptat, in locul eparhiei, subdiviziunea administrativa a Imperiului.
Themele s-au constituit pe masura nevoilor. Thema Armenilor, poate cea dintai care s-a constituit si thema Anatolienilor, creata ceva mai tarziu, erau menite sa protejeze Asia Mica impotriva primejdiei arabe; au urmat apoi thema Opsikion destinata protejarii capitalei insasi; thema Marii, care raspundea amenintarii noii flote arabe; thema Traciei, contra bulgarilor; thema Helladei sau a Helladicilor, nascuta din nevoia domolirii slavilor din Grecia; thema Siciliei, creata in vederea luptei impotriva amenintarii arabe asupra Occidentului. Se vede limpede cum noua organizare, care nu se va incheia decat in secolul al VIH-lea si care a modificat profund administratia provinciala si subdiviziunile Imperiului, urmeaza fidel traiectoria factorilor de pericol extern.
Transformarea generala a Imperiului. Instituirea theme-lor nu este totusi decat una dintre acele schimbari profunde in urma carora, in secolele VII-VIII, Imperiul capata o infatisare cu totul noua.
Din punct de vedere geografic, mai intai: Imperiul nu mai are in Occident decat cateva posesiuni si acestea aproape desprinse de el si nu tocmai leale; in Orient, el este redus la Asia Mica si Grecia. Daca mai supravietuieste inca, ideea romana devine si mai utopica in urma pierderilor suferite in Occident; e singurul lor efect. Pentru a ne da insa seama pe deplin de importanta loviturii primite de Imperiu in Orient, este destul sa reamintim rolul jucat de secole de Siria si de Egipt: Beirut, Antiohia, Alexandria fusesera porturile cele mai prospere ale Mediteranei orientale; industriile din Siria erau cele mai active; dupa ce fusese granarul Romei, Egiptul devenise granarul Bizantului. Pe masura importantei lor economice era si aportul acestor doua provincii la civilizatia bizantina, contributia lor la derzvoltarea literaturii, artei, teologiei, caci elenismul bizantin fusese vreme indelungata mai mult sirian si alexandrin decat asiatic. Bizantul pierdea partea cea mai buna din patrimoniul sau.
S-a creat, din aceasta cauza, un brusc dezechilibru, agravat si de faptul ca Grecia suferea, in acelasi moment, o masiva slavizare, care-i transforma caracterul. Astfel incat, incepand din secolul al VH-lea, Imperiul bizantin se identifica aproximativ cu Asia Mica. Dinastia lui Heraclius era si ea, probabil, de origine armeana, iar in secolele urmatoare imparatii de origine asiatica vor fi din ce in ce mai numerosi. Este interesant, de asemenea, ca Heraclius a modificat in acelasi sens recrutarea armatei. S-a atras atentia asupra locului excesiv de important detinut inainte de el in armata de recrutii proveniti din randurile barbarilor: el pare sa revina la recrutarea dintre indigeni si o face in Orient, de unde ridicase marea armata care i-a infrant pe persi. S-a sutinut, dar fara dovezi hotaratoare, ca, in vederea asigurarii caracterului regulat al recrutarilor, imparatii din secolul al Vll-lea au renovat si extins institutia «bunurilor militare», caracteristica odinioara pentru trupele de graniceri: e vorba de domenii ereditare si inalienabile, concedate familiilor de soldati in schimbul serviciului militar.
Astfel, pierderile suferite de Imperiu, atat de dureros resimtite pe teren economic, pareau sa fie compensate, din punct de vedere etnic, de avantajul unei mai mari omogenitati. Aceeasi constatare se impune in domeniul religios. Prin pierderea provinciilor monofizite, Imperiul scapa cel putin de adversarii cei mai indarjiti ai oricarei politici de conciliere. Consecinta acestui fapt nu se lasa asteptata: Constantin al IV-lea obtine din partea sinodului de la Constantinopol, din 681, condamnarea mono-thelismului si restaurarea ortodoxiei. O alta sursa de conflicte dispare tot atunci: rivalitatile dintre patriarhia Constantinopo-lului pe de o parte, patriarhiile Alexandriei, Ierusalimului si Antiohiei, pe de alta. intreaga ortodoxie orientala va fi de acum inainte strans unita in jurul patriarhului din Constantinopol, care dobandeste o importanta sporita si a carui putere de influenta asupra imparatilor creste atat pe teren politic, cat si spiritual. S-a putut afirma ca, incepand de acum si pana la sfarsitul istoriei Bizantului, notiunea de ortodoxie si cea de nationalitate se confunda.
in sfarsit, Imperiul dobandea tot acum, ca efect al aceleiasi concentrari teritoriale si etnice, un alt caracter: el devenea, pentru totdeauna, un imperiu grecesc sau, mai precis, greco-asiatic. Mitul Imperiului roman, caruia eforturile lui Iustinian ii asigurasera un secol de supravietuire, disparea o data cu folosirea limbii latine. Indiciul cel mai sigur al acestei elenizari este triumful limbii grecesti in secolul al Vll-lea: de acum inainte greaca este limba oficiala, limba legislatiei si a administratiei; ea este limba armatei si a comenzilor; titlurile functionarilor se eleni-zeaza o data cu titulatura imperiala insasi.