Dezvoltarea arheologiei pe plan mondial

Nimeni nu poate intelege complet arheologia stiintifica fara sa aiba notiuni despre radacinile sale. Primii arheologi au fost putin mai mult decat filosofi si anticari cercetand curiozitati, comori ingropate, ce se constituiau -la acea vreme- in reale provocari intelectuale. Acesti vanatori de comori au fost predecesorii primilor profesionisti, oameni de stiinta care s-au concentrat asupra descrierii siturilor si care credeau ca societatea umana a evoluat in etape simple, etapa finala fiind civilizatia moderna. De la cel de al doilea razboi mondial arheologia a fost supusa unei transformari majore, de la o disciplina descriptiva spre o activitate extrem de diversificata care incearca sa inteleaga cum s-au schimbat culturile umane si cum au evoluat acestea in trecut. In aceasta etapa s-a inteles, din istoria arheologiei, ca nici o dezvoltare in acest domeniu nu s-a facut izolat. Toate inovatiile in arheologie sunt rezultatul dezvoltarii calitatii cercetarii stiintifice.

Inceputurile arheologiei. Cele mai timpurii preocupari legate de arheologie sunt, fara indoiala, cele ale regelui Babilonului, Nabonid, care culege statui din templele in ruina folosindu-le ca argumente pentru demonstrarea vechimii familiei sale si legalitatii propriei dinastii.

In mileniul I i.Chr. Nabucodonosor era constient de importanta copierii si pastrarii textelor inaintasilor ca un argument pentru legitimitatea propriei puteri.

Momentul dezvoltarii timpurii a arheologiei este legat de speculatiile filosofice ale grecilor din Antichitatea clasica. In secolul VIII i.Chr. filosoful grec Hesiod a scris in poemul Munci si zile despre trecutul glorios si eroic al regilor si luptatorilor. El a descris cinci etape mari ale istoriei, dintre care prima era cea de aur, cand oamenii pluteau in tihna, departe de orice mizerie si fara truda obositoare. Ultima era etapa razboiului, cand toti lucrau din greu si sufereau.

Homer, poetul orb, descrie cetati, ritul si ritualul de inmormantare al sefilor militari, tehnici de lupta si arme caracteristice epocii, corabii si metodele de navigatie, date esentiale pentru intelegerea istoriei civilizatiei arhaice grecesti.

Herodot, parintele istoriei, descrie piramidele din Egipt sau mormintele scitice, ceea ce reprezinta o prima realizare meritorie pentru metoda descriptiva folosita cu atata staruinta in arheologie stiintifica. El admira persii si descrie deosebit de minutios Babilonul.

Preotul babilonean numit Berossus descrie peregrinarile razboinice ale lui Alexandru Macedon, campaniile acestuia din Asia Mica, Palestina, Egipt, Persia si Bactria (334-325 i.Chr.) fiind un exemplu pentru raspandirea culturii grecesti pe spatii extrem de largi.

Respectul pentru lucruri vechi cu semnificatie mistico-religioasa dar si culturala este reflectat prin dezgroparea, transportarea si reingroparea osemintelor unor eroi. Cu acest prilej se descopera si se admira si inventarul depus in mormant odata cu decedatul. Un astfel de exemplu il gasim atunci cand comandantul grec Kimon aduce osemintele lui Tezeu si le depune intr-un templu construit special pentru acest prilej, Tezeion, din cauza primejdiei persane. Aceste exemple pot continua cu cetatile Teba si Sparta (spartanii dezgroapa osemintele lui Oreste, fiul lui Agamemnon, sef al grecilor in vremea homerica).

Pausanias descrie monumente, mai ales temple, vazute in timpul peregrinarilor sale. El ne lasa si idei referitoare la modul in care se realizeaza conservarea, dar si protectia operelor de arta, in antichitate.

In antichitatea romana preocuparile pentru arheologie se disting fie prin interesul aratat diferitelor monumente si obiecte de arta din epoca, fie prin cel pentru obiectele si obiceiurile vechi sau diferitele tehnici mestesugaresti.

Plinius cel Batran ne transmite, spre exemplu, tehnologiile antice de obtinere a sticlei si mozaicului, imparatul Claudius era pasionat de studiul antichitatilor si civilizatiei etrusce, iar imparatul Hadrian isi mobileaza villa de la Tivoli cu copii dupa sculpturi antice, creeaza aici biblioteci si o atmosfera impregnata de istoria si civilizatia antica in locuinta sa de vara. Varro, Dionyssos din Halicarnas si Tucidide folosisera de mai multe ori termenul de arheologie, caruia Platon ii daduse sensul de stiinta veche.

Cand Iulius Caesar patrunde in orasul Capua, biograful sau Suetonius inregistreaza numarul de vase din mormintele vechi descoperite cu acest prilej. Geograful Strabo descrie ca fondarea coloniei romane, in vremea aceluiasi Iulius Caesar, dispuse peste vechiul Corint s-a soldat cu numeroase descoperiri de lucruri vechi. Aceste obiecte se vand la Roma pentru preturi deosebit de mari.

Lucretius in poemul De rerum natura spune -; preluand, fara indoiala, idei din panteonul spiritual grecesc -; ca omenirea parcurge tehnologii de la piatra spre bronz, catre fier. Acesta este un contemporan al lui Cicero si a murit in anul 55 i.Chr.. Dupa opinia lui, lumea a aparut drept rezultat al faptului ca natura se afla in vesnica schimbare. Primii oameni semanau mai mult cu animalele, dar treptat au invatat sa supuna fortele naturii, sa aprinda focul, sa se imbrace in blanuri, apoi apare familia si societatea veche. In locul epocii de aur el presupune, dupa natura materialului din care au fost fabricate uneltele, trei epoci, dupa cum am mai amintit in randurile anterioare. Acesta anticipeaza, fara indoiala, una dintre descoperirile fundamentale de mult mai tarziu, din secolul XIX, care arata existenta celor trei mari perioade in evolutia omenirii.

Sigur ca ideile acestuia sunt preluate de la Dicaiarh, care a trait in secolul IV i.Chr. si a fost primul care a sustinut existenta a trei etape deosebite ale dezvoltarii omenirii. La inceput oamenii se hraneau cu ceea ce gaseau in natura, fiind culegatori, nu ucideau vietuitoarele si nu duceau razboaie. Devenind vanatori si pastori, prin proprietatea asupra vitelor au aparut invidia si luptele, iar in faza a treia oamenii au inceput sa lucreze pamantul. Se postuleaza, deci, existenta a trei perioade caracterizate prin anumite forme ale vietii economice stabilindu-se prin aceste forme un criteriu nou si mai adecvat pentru analiza evolutiei omului, aplicat -; mai apoi -; si in stiinta moderna.

Idei interesante expune si arhitectul din vremea lui Augustus si Tiberius, Vitruvius. Acesta, in tratatul numit De arhitectura, care reflecta parerile curente ale epocii sale despre inceputurile societatii, dar -; in special -; despre arhitectura, explica cum a ajuns omul sa-si construiasca locuinte, dar si cum se raportau unul la celalalt.

O data cu generalizarea crestinismului in zona mediteraneana obiectele de cult ale vechilor religii sunt abandonate. Oficialii noii religii colectioneaza si ocrotesc, uneori, vestigiile vechilor culte. Intr-o cronica bizantina se descrie faptul ca la distrugerea prin foc, in anul 475 d.Chr., a palatului lui Lausus din Constantinopol s-au pierdut statui precum Afrodita din Knidos (Praxitele), statuia Atenei descoperita in templul lui Amasis din Egipt si replica statui lui Zeus din Olimpia (Fidias).

Speculatii in ceea ce priveste varstele omenirii si alte observatii specifice epocii descrise anterior erau foarte frecvente in scrierile clasice chinezesti. In timpul dinastiei Song (960-1279 d.Chr.) se constata o renastere a respectului pentru tehnologiile de prelucrare bronzului si altor materiale dezvoltate in timpul dinastiilor Shang si Han (1700 i.Chr.-220 d.Chr.), dar si mai timpuriu. In anul 1092 d.Chr. invatatul Lu Dalin face un catalog cu astfel de antichitati ce se imita in vremea Song.

La inceputurile crestinismului marea masa a credinciosilor credeau -; spre deosebire de o parte din clerici -; ca pot distruge fara frica bunurile antichitatii, considerate pagane. Unele monumente pagane scapa distrugerii devenind locuri de cult crestine. Unele mitologii create in evul mediu timpuriu includ si personaje antice, devenite deja mitologice, precum Brutus, in randurile lor.

Cruciadele, cu toate distrugerile cauzate de indelungatele conflicte armate generate de conflictul ideologic inter-religios, au si un rol pozitiv ducand la cunoasterea nemijlocita a Orientului pa cale de a fi uitat de Europa crestina.

In anul 1162 Columna lui Traian, monument simptomatic pentru istoria nationala a romanilor scapa de la distrugerea timpului si a necunoasterii prin decretarea sa ca monument al eternitatii.

Secolele Renasterii au aratat o mare curiozitate intelectuala fata de istoria umanitatii si lumea clasica. Oamenii avuti si fara o ocupatie riguroasa au inceput sa calatoreasca in Grecia si Italia studiind antichitatile si colectionand opere de arta antica. In curand, colectionarea a devenit una din marile pasiuni ale celor bogati si puternici, iar studiul artei grecesti si romane una dintre preocuparile majore ale oamenilor de stiinta. Acum -; dupa unii cercetatori ai istoriei arheologiei -; s-ar gasi si primul arheolog, Ciriac din Ancona (1391-1451 d.Chr.), parintele arheologiei, cel care realizeaza releveul tuturor monumentelor pastrate in Roma, contribuind la renasterea respectului pentru antichitatea clasica.

Asia este tot mai cunoscuta datorita dezvoltarii comertului cu mirodenii, dar si activitatii de emisar papal al lui Marco Polo, acesta fiind un adevarat deschizator de drumuri in reamintirea pentru Europa a unor civilizatii candva cunoscute, devenite in acel moment legendare.

Benjamin de Toledo face un tur al lumii intre anii 1160-1673. El vede in Mesopotamia Ninive si Babilonul, descriindu-le.

Vasco da Gama face descoperiri foarte importante dupa anul 1498 deschizand noi regiuni pentru cercetarea istorica.

Un rol important in dezvoltarea arheologiei l-au avut descoperirile geografice, care au adus informatii despre popoare ce traiau in regiuni aflate la mari departari si care au dus la aparitia unor noi modele de gandire. Constructiile de edificii in zonele nou cucerite au scos in evidenta, prin lucrarile de fundatie, existenta unor artefacte sau monumente mai vechi, iar colectionarea operelor de arta din zonele nou-descoperite a deschis gustul pentru formarea unor cabinete de curiozitati si colectii ce vor constitui nucleele unor mari muzee. Teritoriile nou descoperite au contribuit la insanatosirea finantelor europene (prin infuzarea unor mari cantitati de aur si argint), comertului (prin initierea unor linii maritime si terestre) si, chiar, a sanatatii (prin aducerea mirodeniilor si a unor plante), industriilor (plantele tehnice) si alimentatiei (noi plante radacinoase si cerealiere).

Imaginatia se infierbanta acum atat de tare incat unii pictori cauta sa infatiseze, cu prea putine argumente, mari realizari ale antichitatii. Astfel ca pictorul Peter Bruegel cel Batran (cca. 1515-1569) isi inchipuie, intr-o opera deja clasica, Turnul Babel.

Leonhard Rauwolff localizeaza Turnul Babel in timpul unei expeditii realizate in Siria, Palestina si Mesopotamia intre anii 1573-1576. La zece ani dupa aceea englezul John Eldred descrie acest zigurat comparandu-l cu catedrala St. Paul din Londra. John Cartwright face acelasi lucru in anul 1611. Acesta viziteaza si Persepolis descriind monumente intre care palatul regelui Cyrus. In anul 1615 italianul Pietro della Valle face o excursie de 10 ani in Asia, locuind un an in India. El descrie Babilonul si Ur-ul, copiaza o inscriptie de la Persepolis si aduce la cunostinta Europei scrierea cuneiforma. Acelasi Babilon este descris si de Claudius Rich (1787-1821) care publica in anul 1815 Descrierea ruinelor Babilonului.

In aceasta perioada isi realizeaza activitatea de colectionar Thomas Howard (1585-1646) care aduna sculptura si inscriptii cu ajutorul unor agenti din Grecia, Italia si estul egeean. Antichitatile adunate la Londra exercita o mare influenta asupra filosofului Thomas Bacon care este profund emotionat cand viziteaza gradina proprietatii colectionarului.

Toate aceste descoperiri fac ca Societatea regala din Londra sa organizeze o expeditie in anul 1667 pentru cunoasterea mai aprofundata a acestor realitati. Astfel ca se descrie Persepolis-ul si Palmira. Rezultatele acestor expeditii sunt publicate in anul 1695.

Anul 1692 aduce prima sapatura arheologica in Japonia de catre un nobil local care descopera doua morminte si o inscriptie. Aceasta initiativa este o consecinta fireasca a infloririi confucianismului in aceasta perioada (Endo, 1603-1868) si zona a Pamantului, doctrina care impinge la cunoasterea naturii, rocilor, plantelor etc.

In anul 1748 guvernatorul Coreei face sapaturi in urma carora descopera sase morminte din dinastia Koryo (918-1392).

O data cu secolul XVIII a inceput o etapa cruciala pentru dezvoltarea arheologiei. Se organizeaza mari expeditii de explorare a unor asezari romane si necropole etrusce.

O noua era in arheologia clasica a inceput odata cu primele sapaturi arheologice din faimosul oras roman Herculaneum (1738). Sapaturile de aici au scos la iveala incredibilele detalii ale unuia dintre orasele romane ingropate in urma eruptiei Vezuviului din anul 79 d.Chr. Aceste sapaturi au dus arheologia si practicantii acesteia intr-un taram spectaculos, la Pompei cenusa a conservat corpuri umane in ipostazele specifice fricii sau repausului, surprinse asa in urma eruptiei fulgeratoare.

Colectionarii avuti au fost atrasi de tarile mediteraneene, pe cand cei cu posibilitati financiare mai reduse stateau acasa si faceau speculatii asupra istoriei antice a Europei sau asupra constructiei mormintelor, fortificatiilor si a unor monumente spectaculoase, cum ar fi Stonehenge in sudul Angliei. Intrebarile firesti care se puneau erau: cat de vechi sunt aceste structuri ?; sau asemanat indienii americani cu insularii din Marile sudului sau cu alte popoare civilizate ? etc. Singurul mod de a afla raspunsuri la acest intrebari se gasea in saparea siturilor vechi.

Sapaturile din secolul al XVIII-lea au dat la iveala o masa de topoare din piatra sau bronz, vase de lut, bijuterii de aur, schelete ingropate impreuna cu diverse obiecte. Combinatiile de obiecte descoperite starneau confuzii. Unele morminte contineau aur si bronz, altele numai unelte de piatra, iar in altele se gaseau urme de incineratie in vase mari. Descoperirile atrageau, fara indoiala, intrebari in ceea ce priveste apartenenta acestora, cronologia interna sau amplasarea culturala. In acel moment dezordinea stapanea descoperirile arheologice si interpretarea acestora. Acum, preistoria avea rolul unei sacose in care se depoziteaza bunuri exotice.

La sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea au loc expeditiile lui Napoleon care, in special prin cea egipteana, duc la startarea cercetarilor stiintifice cu privire la antichitatile orientale si nord-africane. Acum se inventariaza si repertoriaza antichitatile egiptene si prin descoperirea si descifrarea de catre Jean-Marie Françoise Champollion (1790-1832) a inscriptiei de la Rosette (1822) s-a ajuns la descifrarea scrierii hieroglife.

In aceasta perioada se incearca organizarea cercetarilor arheologice stiintifice, in functie de limitele metodologice si tehnologice ale vremii, si apar primele publicatii de specialitate precum Societatea Anticarilor publicata in anul 1791. Cu aceste prilejuri se elaboreaza teorii si concepte legate de diferite idei ce apar in civilizatia greco -; romana, punandu-se accentul pe explorare, arheologia devenind o stiinta istorica importanta pentru cunoasterea istoriei vechi, fapt pentru care Johann Joachim Winkelmann (1717-1768) este socotit parintele arheologiei clasice. Acesta a fost un exponent al scolii clasice de arheologie, lucrarile sale fiind reprezentative pentru a doua jumatatea a secolului al XVIII-lea. El este unul dintre principalii autori ai publicarii rezultatelor cercetarilor de la Pompei si Herculanum. De asemenea s-a ocupat si cu studiul scolii grecesti clasice de sculptura si pictura. Lucrarea sa monumentala este Istoria artei vechi (1764).

De acest moment se leaga si activitatea a doi englezi Sir William Hamilton (1730-1803) si Lady Emma Hamilton care cerceteaza cimitire campaniene la Neapole (1764-1766) sau Nola (1790) publicand vestigii etrusce.

Acum se elaboreaza si primele ghiduri arheologico-turistice ale diferitor regiuni nou cercetate ale lumii.

¤

Unul dintre motivele confuziei primilor arheologi a fost faptul ca nu aveau idee de cand traiau primii oameni pe pamant, neavand posibilitatea datarii obiectelor descoperite in sapaturile arheologice. In acelasi timp, majoritatea cercetatorilor credeau ca Geneza, in capitolul I, spunea povestea adevarata si nu alegorica a Creatiei. In aceasta perspectiva Dumnezeu a creat lumea in sase zile. Povestea lui Adam si Eva oferea o explicatie consistenta asupra creatiei omenirii si a populatiei globului. In secolul al XVII-lea (1650) arhiepiscopul James Ussher a folosit genealogiile din Vechiul Testament pentru a calcula ca lumea a fost creata in noaptea dinaintea zilei de 23 octombrie 4004 i.Chr. Aceasta cronologie aloca 6000 de ani (4000 de ani i.Chr. si 2000 de ani d.Ch) pentru intreaga istorie si devenire a omenirii. Venerabilul Beda plaseaza Creatia in 3952 i.Chr., in alte scrieri aceasta data fiind 3761 i.Chr.

In acest timp arheologii cercetau morminte din Europa, navigatorii explorau marile si oceanele lumii adunand informatii despre populatiile primitive intalnite, aflate in diverse stadii de cultura, iar cativa oameni de stiinta au inceput sa aseze preistoria intr-o noua perspectiva, vizand progresul uman in timp, de la simplu la complex.

In paralel, noi descoperiri arheologice aduceau dubii asupra cronologiei biblice. Oasele animalelor -; cum ar fi elefantul, camila sau hipopotamul -; au inceput sa fie gasite in albiile raurilor din Europa, de multe ori asociate cu unelte de piatra cioplita create, in mod evident, de om.

Acum putini oameni de stiinta aveau curajul, evidentiat prin textul scris, de a sustine ca aceste obiecte sunt mai vechi de 6 000 de ani. Chiar si cei mai gloriosi exponenti ai stiintei vremii au crezut ca oamenii au populat lumea timp de 6 000 de ani gloriosi, intr-o lume minunata care abunda de o existenta incantatoare. Aceasta conceptie este solitara pana in jurul anului 1860.

Pentru a intelege modul de formare al teoriilor moderne in arheologie trebuie sa reparcurgem o perioada de aproape trei secole. Teoria expusa este respectata de toata lumea prin autoritatea data de respectul fata de biserica. Spiritul cautator al omului a facut ca sa se dezvolte o categorie de oameni care prin activitatea lor vor contribui, de multe ori fara voia lor, la erodarea imaginii biblice a Creatiei, anticarii. Astfel stim ca Henric al VIII-lea avea un anticar pe nume John Leland (1533). Acesta face studii in cele mai cunoscute Universitati ale momentului si descrie -in urma unui tur al Angliei si Tarii Galilor- monumente si inscriptii romane. Alt anticar, William Camden (1551-1623), publica in anul 1586 lucrarea intitulata Britannia. Observatiile acestuia se bazeaza pe drumuri si descrieri facute personal la Stonhenge, valul pictilor sau valul lui Hadrian.

Alti anticari celebrii sunt Johan Bure (Suedia) si Ole Worm (Danemarca). Acestia isi aduc contributia la dezvoltarea invatamantului superior cu privire la antichitatea clasica din tarile lor. Un alt suedez ce ajunge cunoscut ca si anticar este Olof Rudbeck, unul dintre primii care intelege importanta recoltarii obiectelor dupa criterii atente, stratigrafice empirice.

In Germania activitatea anticarilor in legatura cu studiul antichitatii clasice este usurata, in mare masura, de Tacitus care descrie in buna masura vechii germani.

Un anticar al centrului si estului Europei este Jan Johnston care publica in anul 1632 volumul Thaumatographia Naturalis in care descrie vase si alte artefacte.

Constructia palatului Versailles a dus, fara voia regilor Frantei, la dezvoltarea arheologiei perioadei anticarilor. In anul 1685 un nobil local Robert Le Prévôt incepe sa exploateze piatra pentru interesul amintit, dar si pentru construirea unui pod. Lucrarile de exploatare a pietrei se transforma in cercetare arheologica, descoperindu-se schelete, topoare de piatra, vase ceramice s.a. Sapaturile de la Cocherel devin astfel un exemplu pentru definirea perioadei neoliticului tarziu. In anul 1719 fratele lui Robert Le Prévôt, Bernard de Monfaucon, realizeaza o lucrare in care artefactele descoperite de primul sunt folosite pentru a demonstra cronologia preistorica a acelei parti a Europei, ramanand ca un indreptar pentru istorici mult timp de acum incolo. Aceste observatii vor duce la evolutia ideilor despre perioadele foarte vechi prin adnotarile aduse de Georg Agricola (geolog si mineralog german) si pe baza observatiilor mai vechi ale lui Michele Mercati (1541-1593) (naturalist italian, autorul lucrarii Metallotheca). Opera ultimului este publicata postum in anul 1717 (in ea apare denumirea de paleolitic).

John Aubrey l2z5zn

William Camden

Joseph Prestwich (stanga, pe scaun)

Jacques Bucher de Perthes

Aceste descoperiri si constatari fac ca anticarul german A. A. Rhode sa reconstituie, in anul 1720, modul de realizare a unor artefacte din piatra, iar Antoine de Jussieu compara aceste unelte cu unele provenite din Canada sau din zona Caraibelor.

John Aubrey este anticarul care descrie o seama de monumente din Wiltshire, numele sau legandu-se de studierea monumentelor de la Stonehenge si Avebury, legandu-le de religia druida. Lucrarea vietii acestui anticar este Monumenta Britannica. Aceasta este realizata cu acurateta stiintifica, concluziile lui influentand interpretarea monumentelor sub forma unor cercuri de piatra. Opera lui este influentata de prietenii sai intre care se detaseaza filozoful Thomas Hobbes si anticarul Elias Ashmole.

Teoriile lui John Aubrey sunt dezvoltate de un alt anticar, succesor al acestuia, William Stukeley. Acesta studiaza monumentul megalitic de la Silbury Hill, alte vestigii preromane si drumul roman de la Mindelhall la Bath. Stukeley continua sa aloce druizilor monumentele megalitice realizate din pietre dispuse circular.

Evolutia anticarilor expusa pe scurt in randurile anterioare a facut sa se nasca la Londra, in anul 1707, Societatea anticarilor, al carei presedinte este, din anul 1717, William Stukeley. Din anul 1770 societatea are o publicatie anuala proprie, Archaeologia.

Secolul al XVIII-lea si al XIX-lea a aratat -; dupa cum am mai afirmat de atatea ori -;, un interes deosebit pentru arheologie, geologie si stiintele naturii. O explozie de cunostinte in stiinte au coincis cu revolutia industriala. Geologii erau in prima linie, studiile lor fiind stimulate de constructiile industriale, cum ar fi cele ale soselelor si canalelor.

Una dintre cele mai vechi descoperiri cunoscute avand drept obiect complexe arheologice de epoca pietrei este facuta de John Conyers, langa Londra, in anul 1690. Aceste artefacte si resturi umane sunt atribuite unor epoci preromane, descoperitorii nefiind inca de acord cu teoria omului pre-Adamic sau antediluvian asa cum a fost definita aceasta de Isaac Lapeyrère in lucrarea Sistemul teologic dupa presupozitia barbatului inainte de Adam, aparuta la Amsterdam si Londra in anul 1655. Teoria era, fara indoiala, revolutionara si greu de crezut. De altfel ea se rezuma la o viziune literara, romantica si paternalista asupra perioadei antediluviene.

Dupa anul 1760-1770 si pana catre primele decenii ale veacului urmator se constata dezvoltarea ideilor cu privire la originea si evolutia omului si a culturii create de acesta in stransa legatura cu Iluminismul. Reprezentanti de seama a acestuia cum ar fi Voltaire si Montesquieu in Franta sau John Locke sau David Hume in Scotia contribuie la asezarea teoretica a ideilor legate de arheologie, ca metoda de cercetare si istorie, ca stiinta sociala.

Sir Thomas Pownall viziteaza in anul 1769 situl preistoric de la Newgrange, in Irlanda. Acesta revine la ideile lui M. Mercati si compara evolutia societatii cu unele evenimente din natura avand si „acceptul” lui Lucretius din lucrarea De rerum natura. Sistemul de evolutie in trei epoci imaginat de mult timp de Mercati este folosit pentru organizarea Muzeului National Danez de la Copenhaga realizat de Christian Jurgensen Thomsen.

Aceste momente nu sunt lipsite de accente epice legate de vechii stramosi care induiosau prin salbaticia lor, dar si prin modul de viata curat, simplu si sanatos. Tocmai de aceea -; si, poate, pentru a da exemple moralizatoare -; nobilii cauta sa supravegheze lucrarile de constructie ce se fac in aceste momente sau chiar sa conduca unele de cercetare directa. Astfel, William Cunnington (1754-1810) si Richard Colt-Hoare (1758-1838) supervizeaza sapaturi ce au loc in zona Stonehenge in anul 1807. In urma acestor cercetari se naste o carte scrisa intr-o viziune profund romantica Ancient History of South Wiltshire (1812) de Colt-Hoare.

Intelegerea descoperirilor din tarile Europei Occidentale nu se poate face fara cunoasterea realitatilor etno-culturale din Orient sau de la portile acestuia. Astfel, colectionarii si cercetatorii perioadei au cercetat nu numai materiale foarte vechi sau de epoca romana, dar si antichitatile grecesti. Dr. Edward Daniel Clarke realizeaza o importanta colectie de sculpturi si inscriptii antice la biblioteca Universitatii Cambridge (1803).

Un alt cercetator perseverent al realitatilor din zona egeeana a fost Thomas Bruce. Acesta mijloceste aducerea unor opere antice de pe Acropola Atenei la British Museum.

Teoria evolutionista. Definire si sens. Primul profil geologic realizat dupa criterii riguroase apartine lui Niels Stensen (1699), cercetator de origine daneza. Acesta constata ca straturile mai vechi sunt mai adanci decat cele mai noi. Prima aplicare a acestei metode la cercetarea arheologica a acestei opinii este facuta de englezul John Frere (1797). El distinge 13 niveluri de depunere diferite intr-un strat arheologic de 4 m.

John Evans (1832-1908)

In anul 1771 un pastor german pe nume Johann Friedrich Esper descopera oase umane impreuna cu resturi de urs si alte resturi osteologice langa Bayreuth si speculeaza timpul lor de incadrare, considerandu-le antediluviene. Constatarile acestuia se bazau pe cunoasterea unor teorii pe care le vom expune in continuare.

William Smidt (1769-1839) a fost unul dintre cei care au studiat geologia, identificand tipurile de straturi arheologice si de fosile umane care au aparut si disparut simultan peste tot in lume. El a sustinut ca rocile de pe pamant sunt rezultatul unui proces geologic continuu si natural. Lucrarea sa de baza se numeste Harta geologica a Angliei (1815).

James Hutton (1726-1797) a sustinut in lucrarea Teoria Pamantului ca Terra s-a format in urma unui proces natural, nu prin interventia divina sau prin Potop.

Teoriile lui Hutton si Smith au fost avansate ca uniformitarianism si au starnit furori, deoarece atacau esenta cronologiei biblice a lui Ussher prin faptul ca argumentau ca Pamantul este rezultatul unui proces natural si nu al interventiei divine. Daca se accepta aceste teorii se presupune -; implicit -; ca omenirea a trait pe Pamant multe mii de ani.

Un pas inainte in definirea teoriei evolutioniste este facut de Georges Cuvier (1769-1832). El inchipuie un sistem original de clasificare al regnului animal studiind fosile prin metoda paleontologica si a anatomiei comparate. El este numit profesor la College de France (din anul 1789). In anul 1908 Cuvier stabileste ca fosilele de elefanti descoperite in straturile geologice sunt de alt tip decat formele cunoscute astazi si ca fosilele umane asociate cu acestea sunt mai vechi decat Biblia.

Dezbaterea asupra vechimii omenirii a culminat, in anul 1855, cu publicarea Teoriei evolutiei si selectiei naturale a lui Charles Darwin si verificarea contemporaneitatii oamenilor vechi cu animalele disparute, prin aparitia teoriei stratigrafiei geologice care stipula ca straturile mai adanci sunt mai vechi, teorie care confera soliditate stiintifica observatiilor empirice de pana acum.

Charles Darwin (1809-1892) a inceput sa-si formuleze teoriile ca rezultat al unei expeditii stiintifice de cinci ani in jurul lumii, la bordul navei Beagle, intre anii 1831-1836. Intors in Anglia, Darwin si-a adancit si mai mult cercetarea in ceea ce el a numit probleme ale speciilor. El a realizat ca teoria sa implica faptul ca variatiile favorabile acumulate in organismele vii in perioade lungi de timp trebuie sa rezulte in nasterea a noi specii si in stingerea celor vechi. Fiind un om timid, Darwin a amanat publicarea rezultatelor sale, dar teoria sa -; evolutionismul -; a tinut piept (mai mult decat uniformitarianismul) interpretarii sacrosante a Creatiei din Geneza. El si-a mentinut parerile timp de 20 de ani, pana cand, un alt biolog, Alfred Wallace, i-a trimis un eseu in care ajungea la aceeasi concluzie. Darwin a schitat o forma preliminara a lucrarii, intituland-o Asupra originii speciilor (1859).

Aceasta lucrare stiintifica clasica descrie evolutia si selectia naturala dand o explicatie teoretica pentru diversitatea formelor vii de viata si a fosilelor. Evolutia prin selectie naturala nu explica, desigur, in totalitate, fenomenele naturale, dar da un mod de interpretare pentru schimbarile biologice din decursul timpului. Previzibil, teoria lui Darwin a facut furori, ingrozind multa lume prin aceea ca fiintele umane se trag din maimute. In curand, teoria sa a fost acceptata de comunitatea stiintifica si a format baza teoretica pentru unele descoperiri arheologice importante.

Descoperirea artefactelor umane asociate cu oase de animale disparute nu erau noutati la acea data (1859) deoarece multe din obiecte fusesera anuntate ani de zile de catre sapatorii amatori entuziasti. Unul dintre cei mai insistenti a fost ofiterul vamal francez Jacques Boucher de Perthes, care a colectionat unelte de piatra si oase de animale din mormintele de pe raul Sômme si in valea acestuia, langa Abbeville, in nordul Frantei, intre anii 1837-1860. El a fost ridiculizat de catre oamenii de stiinta cand a afirmat ca cei care au folosit toporasele de mana au trait inainte de potopul biblic. Dar a insistat, iar colectia sa a atins o dimensiune impresionanta in anul 1859. Vesti despre obiectele gasite de acesta au ajuns la urechea anticarului John Evans si a geologului Joseph Prestwich. Ei l-au vizitat pe de Perthes si au examinat colectia sa si siturile descoperite. Intr-un loc, J. Evans a descoperit un toporas de mana in acelasi loc cu un os de hipopotam. Cei doi vizitatori ai lui de Perthes au fost convinsi ca cele gasite de el constituie dovada unei lungi antichitati a omenirii, concluzie posibila intelectual datorita existentei teoriilor uniformitarianiste si evolutioniste. Acceptarea rapida a acestei idei a devenit, imediat, inevitabila.

Imediat s-a pus problema identitatii, a modului in care arata, stramosul direct al omului. Raspunsul a venit cand in anul 1856 s-a descoperit, intr-o pestera de langa Düsseldorf, in regiunea germana Neanderthal (valea Neanderthal), un craniu uman primitiv. Acesta avea arcadele proeminente si o portiune de craniu turtita asemanatoare, doar in parte, craniului rotund al lui Homo sapiens. Oamenii de stiinta s-au impartit in doua tabere. Cei mai multi dintre ei au considerat craniul de la Neanderthal ca fiind cel al unui idiot patologic modern. A doua grupare, o minoritate in cadrul careia il putem gasi si pe biologul englez Thomas Huxley, a considerat ca acel craniu provenea de la o fiinta umana primitiva, probabil a uneia dintre acelea care au facut primele unelte din piatra. Huxley insusi nu numai ca a sustinut teoria evolutionista, dar a si exprimat una dintre problemele fundamentale cu care arheologii se confrunta: constatarea locului pe care omul il ocupa in natura si relatia sa cu universul lucrurilor. In timpul in care el exprima aceste cuvinte, oamenii de stiinta realizau ca trecutul dinaintea marturiilor scrise putea fi cunoscut si ca omenirea a evoluat biologic si cultural de-a lungul unei perioade foarte lungi de timp.

Charles Lyell (1797-1875) viziteaza si el in anul 1859 cercetarile sistematice ale lui Boucher de Perthes de la Abbeville confirmand concluziile acestuia.

In Africa se descopera tot mai multe unelte de piatra slefuita si perforata sau de piatra cioplita. E. C. Hore, un marinar descopera, in anul 1877, obiecte de piatra in zona Tanganika, trimis fiind intr-o misiune de prospectare de Societatea misionara din Londra.

Intre anii 1840 si 1860 se descopera si in India multe unelte cioplite sau slefuite, realizate din piatra, care confirma supozitiile europene.

Progresul uman vazut prin prisma evolutionismului. Dupa cum am putut constata ideea de progres uman nu este una noua. Ideea de progres sufera un oarecare declin in secolul al XVIII-lea, fapt ce nu se mai poate afirma pentru urmatorul secol, unul al revolutiei industriale. In anul 1850, sociologul Herbert Spencer (1820-1903) declara deja ca: progresul nu este un accident ci o necesitate; este un adevar al naturii.

C. J. Thomsen

Teoria evolutionista a lui Darwin a aparut pentru multi ganditori ca o extensie a doctrinelor progresului social. Noile teorii au deschis o perioada enorma de timp preistoric pe care arheologii perioadei victoriene trebuiau sa o umple cu fapte. Cele mai vechi obiecte au fost gasite de Boucher de Perthes in valea raului Somme. Mai tarziu au fost descoperite -; datand tot din preistorie -; marile pesteri din Sud-vestul Frantei databile intr-un timp in care mai traiau in Europa hipopotamii sau renii. Si mai tarzii s-au dovedit a fi, din punct de vedere cronologic si cultural, descoperirile de sate preistorice gasite pe fundul lacurilor elvetiene intre anii 1853-1854.

Multi arheologi au cautat sa trateze oamenii preistorici ca pe niste artefacte biologice. Saturati de mii de obiecte din piatra cioplita si de siturile arheologice de o bogatie greu de imaginat, ei au incadrat obiectele descoperite intr-o serie lunga de epoci, asemanatoare erelor geologice, epoci prin care ar fi trecut orice societate umana. Progresul universal al omenirii a atins un anumit statut cand un arheolog francez, Louis Laurent Gabriel de Mortillet (1821-1898), l-a numit Marea lege (1867). Dar, pe masura ce cercetarea arheologica s-a extins in Europa si in alte regiuni ale globului, incredibila diversitate a experientei umane timpurii a devenit vizibila prin marturiile arheologice.

Marile civilizatii ale Orientului Apropiat au fost reconstituite de Henry Layard (1817-1894) si altii, iar marile complexe religioase din America Centrala au fost descrise intr-o forma noua. Arta paleolitica a fost acceptata ca autentica la cativa ani dupa ce au fost descoperite picturile rupestre din pestera Altamira din nordul Spaniei, in anul 1879. Totusi, mari parti din America de Nord si Africa nu au aratat semne ale civilizatiei dezvoltate. Ideea obsedanta din acel moment era ca marile centre religioase din Mesopotamia au fost abandonate, iar o arta egala cu cea din faimoasele pesteri franco-cantabrice nu a mai aparut mii de ani. In acest context a aparut ideea de regres, oamenii de stiinta au devenit din ce in ce mai putin siguri ca omenirea a avut o preistorie comuna si un progres constant. A aparut o nuanta de indoiala la concluzia dupa care omenirea a progresat considerabil si constant din momentul nasterii sale.

Unul dintre ganditorii epocii care s-a preocupat de aceste aspecte a fost Edward B. Tylor (1832-1917). Acesta a facut parte din categoria primilor antropologi victorieni, pionier al unui domeniu ce se dezvolta dintr-un puternic interes fata de institutiile umane, de asemenea, evolutionist. El a studiat dezvoltarea umana in toate formele ei, de la topoarele de piatra din valea raului Somme, la templele mayase si la civilizatia victoriana. Originile civilizatiei ar putea fi cautate in modelele mai simple de viata ale oamenilor primitivi. Daca topoarele de piatra facute de aborigenii australieni au fost asemanatoare cu cele gasite pe terasele raurilor vechi din Europa, atunci poate ca obiceiurile de nunta ale australienilor erau asemanatoare cu cele ale europenilor din paleolitic. Majoritatea datelor lui proveneau din doua surse: descrierea oamenilor primitivi actuali si descoperirile arheologice ce exemplificau trecutul indepartat. El a considerat ca exista trei niveluri ale dezvoltarii umane: salbaticie din care printr-un stadiu de barbarism se ajunge spre civilizatie, cea mai complexa conditie umana.

Antropologul american Lewis Morgan (1818-1881) a mers mai departe decat Tylor. El a subliniat nu mai putin de sapte perioade (etnice) ale progresului uman in lucrarea Societatea antica (1877). Ca si la Tylor, stadiile lui Morgan incep de la salbaticie si ajung la cele mai inalte realizari ale omenirii, la stadiul de civilizatie. Cele sapte niveluri ale sale s-au dezvoltat aproape rational si independent in diferite parti ale lumii.

Teoriile lui Morgan au influentat puternic pe filosofii comunisti Karl Marx (1818-1883) si Friedrich Engels (1820-1895). Ei au constatat, prin aplicarea ideilor teoriei lui Morgan, existenta unui comunism primitiv (notiune prin care intelegeau ca oamenii isi imparteau resursele in mod egal) pe care-l considerau erodat o data cu aparitia societatii industriale.

Asemenea notiuni de progres uman au fost usor de aparat intr-o lume ale carei frontiere erau neexplorate total. In anul 1870 nu exista inca notiunea de preistorie a lumii, in pofida obiectelor descoperite in Europa, in Mediterana sau in America de Nord. Expertii au apelat la structurile evolutiei biologice si sociale pentru a explica uimitoarea diversitate umana, fara a merge mai departe.

Evolutia uniliniara si difuzionismul ca teorii ale secolului XIX. Spectaculoasele descoperiri ale sfarsitului secolului XIX au avut loc in timpul in care antropologia devenea una dintre stiintele sociale. Antropologul englez James Frazer a expus obiectivele pe termen lung ale antropologiei in anul 1890. Antropologii -; a spus el -; au descoperit legile generale care au guvernat istoria umana si care vor continua sa guverneze dezvoltarea umana in viitor. Ele defineau originea sau, mai degraba, fazele rudimentare, pruncia si copilaria societatii umane. Remarcile sale au reflectat o rigoare profesionala crescanda printre cei care studiau umanitatea, corespundeau unui anume rafinament intelectual in modurile de clasificare ale trecutului si a metodelor de sapare.

Evolutia uniliniara este o concluzie filosofica asupra unui mod de dezvoltare a societatii. Antropologia s-a format dintr-o serie de filosofii intelectuale diverse. Acestea includ evolutia biologica, notiunea de progres social si ideea de evolutie culturala. O influenta foarte importanta a avut-o contactul constant intre civilizatia occidentala si alte societati umane cu structuri sociale diferite. A fost usor pentru antropologii care corespondau cu misionari si exploratori din toata lumea sa afirme ca civilizatia victoriana a fost apogeul acumularilor umane. Marele volum de date antropologice si arheologice pe care l-au colectat a fost folosit pentru a construi o schema universala a evolutiei culturale uniliniare. Cu alte cuvinte, toate societatile umane au avut puterea sa evolueze de la modul simplu, vanatoresc, de viata, la un stadiu de civilizatie avansata. Dar, multe dintre aceste societati, nu au reusit acest lucru niciodata.

Astazi, evolutia uniliniara pare o explicatie pentru originea societatii si evolutia acesteia (trebuie sa ne reamintim, insa, ca fiecare generatie de arheologi priveste lumea prin propriile-i puncte de vedere asupra dezvoltarii sociale si politice). In acest context, primii arheologi nu au constituit o exceptie, pretinzand ca propria lor civilizatie a fost cea mai buna perioada a acumularilor umane. Cu cat mai multe date erau acumulate din cercetarea arheologica si antropologica din toata lumea, a devenit tot mai clar ca o schema universala a evolutiei uniliniare era un mod total nerealist de interpretare a istoriei lumii.

Difuziunea si difuzionistii apar, ca teorie filosofica, atunci cand cunostintele arheologice au inflorit, la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui de la XX-lea, ca o recunoastere a diversitatii culturale umane de-a lungul preistoriei.

Difuziunea de obiecte si idei de la un popor la altul a fost recunoscuta de timpuriu ca o explicatie valida a schimbarii culturale in preistorie. Difuzionismul a fost popular printre arheologi in special la sfarsitul secolului al XIX-lea, ca o reactie impotriva ideii schimbarii uniforme a culturilor, aparut sub presiunea constatarii ca schimbarile culturale pot fi explicate si prin presiuni exterioare. Astfel s-a explicat, spre exemplificare, originea micenienilor descoperiti de Heinrich Schliemann in anul 1874, sau a civilizatiilor Orientului Apropiat, proaspat descoperite la acel moment.

Sapaturile lui Heinrich Schliemann

In formele sale cele mai extreme, difuzionismul colporteaza presupunerea ca multe inventii umane cu originea intr-un singur loc s-au difuzat in toate partile lumii, prin comert, populatii in migratie, contacte culturale sau exploratori, lucru greu de preluat in intregime ca fiind valabil. Ideile difuzioniste, simple, erau foarte populare la timpul citat. Ele aveau avantajul ca erau usor de formulat si de inteles, existand si ceva romantic in ideea unei vaste migrari a unor popoare de la un capat la celalalt al lumii.

La inceputul secolului XX, anatomistul englez Elliot Grafton Smith a devenit obsedat de tehnicile egiptene de mumificare si de arhitectura acestei civilizatii. El a avansat ideea ca civilizatiile lumii si cea Occidentala au migrat din valea Nilului. Cei care au realizat toate acestea erau poporul soarelui, oameni carora nu le era frica sa calatoreasca pe tot globul in cautarea aurului si a pietrelor pretioase. Oriunde se duceau isi luau civilizatia lor arhaica cu ei. Printre elementele exportate amintim: cultul soarelui, tehnicile de irigatii, agricultura, metalurgia si arhitectura in piatra. Valorile difuzioniste ale lui Smith insinuate asupra istoriei umane erau simplificate si, in final, la fel de inadecvate ca si evolutia culturala uniliniara. Incet, primii arheologi profesionisti ai secolului XX au realizat ca au de a face cu probleme mult mai complexe, au renuntat la acest fel extrem de simplist de gandire si au inceput sa colecteze cu grija bunurile culturale ascunse in siturile arheologice.

Arheologia descriptiva sau inceputurile arheologiei stiintifice. Aceasta s-a nascut intr-un moment in care culturile traditionale au fost eliminate in mare masura de tehnologia moderna. Prioritatile cercetatorilor se axeaza, in consecinta, pe culegerea de date si informatii de baza despre culturile pe cale de disparitie (antropologii), sau disparute (arheologii). Aceste date erau esentiale in acel moment pentru a putea elabora obiectivele arheologiei de astazi.

Heinrich Schliemann (1822-1890) a fost un negustor german care a adunat o mare avere in urma unor afaceri facute, in special, cu Rusia. Pasionat, dar mai bine -; spus, obsedat, de faptul ca operele lui Homer au un fundament istoric real, acesta si-a investit averea in cautarea Illionului antic (Troia) -; o data cu anul 1871, orasului Micene -; intre anii 1874-1878, Itaca -; 1878 etc. Pregatirea sa negustoreasca, intuitia dezvoltata in afaceri, aplecarea innascuta pentru studiul limbilor, dar si deja amintita obsesie pentru perioada homerica, au facut ca acesta sa descopere unele dintre cele mai importante situri pentru antichitatea greceasca. Echipa sa a invatat arheologie din mers, de cele mai multe ori pe seama sitului arheologic. Cu toate acestea, introducerea in echipa a savantului german Virchow Rudolf (1821-1902) -; medic igienist, anatomopatolog (specialist in patologie celulara) si antropolog ce s-a ocupat, ca amator, si de arheologie si etnologie -; a dat o mai mare soliditate cercetarilor de la Troia. Acesta, catre sfarsitul vietii, in perioada de afirmare a imperialismului prusac, a incercat sa justifice pe temeiuri antropologice expansionismul statului german, fiind unul dintre cei ce au oferit premise teoretice rasismului de mai tarziu. Dar in perioada de maturitate a fost un remarcabil promotor al vietii si activitatii stiintifice din Germania.

Sapaturile de la Troia se constituie intr-unul dintre cele mai cunoscute si timpurii santiere arheologice unde s-a aplicat metoda stratigrafica. Sustinand ca evenimentele descrise in Iliada nu sunt numai rodul imaginatiei lui Homer ele reflectand, in consecinta. anumite traditii cu un sambure de adevar istoric, Schliemann a reusit sa descopere langa satul Hissarlik, pe coasta nord-vestica a Asiei Mici, locul unde s-au desfasurat luptele dintre ahei si troieni. In movila cercetata straturile sunt distribuite dintr-un centru initial (Troia I-II) catre exterior (Troia III-V), unde se suprapun ulterior mai multe asezari pe acelasi loc (Troia VI-IX). Cercetarile mai noi au dovedit ca aici sunt chiar mai mult de noua niveluri, numarul lor initial a fost mentinut pentru a nu se face confuzie intre vechile si noile cercetari. Putem afirma in acest moment ca Troia homerica se regaseste in nivelul VIIb2.

Punerea in valoare a sapaturilor lui Schliemann din punct de vedere stiintific se datoreaza arheologului german W. Dörpfeld. Stratigrafia stabilita o data cu primele sapaturi arheologice de aici ramane, in mare parte, valabila pana astazi, exceptie facand atribuirile cronologice si culturale ale nivelurilor de locuire. Oricum, aceste sapaturi lasa impresia realizarii primelor cercetari arheologice facute cu metodele de interpretare si cercetare ce se vor generaliza in anii urmatori.

La jumatatea secolului al XIX-lea au loc mari sapaturi arheologice la Susa si Ninive, precum si in Franta, care trezesc interesul publicului pentru marile civilizatii ale antichitatii. Astfel, odata si cu evolutia gandirii, izvoarelor scrise ale istoriei li se adauga si cele arheologice, ceea ce a dus la modificarea conceptiei despre izvoarele istoriei. Se acrediteaza ideea ca, in fond, toate creatiile activitatii umane reprezinta -; in esenta -; izvoare istorice, valorificarea si studiul acestora constituind obiectul arheologiei. Un alt obiect al acesteia il reprezinta descifrarea mesajului purtat de descoperirile arheologice. Pe masura constituirii acestei discipline, se incearca definirea acesteia.

Chiar daca multitudinea cercetarilor arheologice din perioada de la cumpana secolelor XIX si XX ne face sa fim punctiformi in descriere reamintim alte doua mari momente pentru definirea arheologiei ca stiinta si -; cu aceasta ocazie -; doua mari personalitati.

Howard Carter (1874-1939) cerceteaza timp de mai multi ani antichitatile egiptene si descopera, in anul 1922, impreuna cu lordul Carnavon (1866-1923) celebrul mormant al lui Tutankamon. Chiar daca faraonul cu acest nume a fost unul putin important pentru cultura si civilizatia egipteana, descoperirea are o importanta epocala deoarece mormantul acestuia a fost descoperit aproape intact.

Arthur Evans (1851-1941) este un continuator al ideilor lui Schliemann. Astfel ca, sapaturile sale din Creta dezvaluie stralucitoarea civilizatie minoica, palate, artefacte si inscrisuri prin care cunoastem mult mai bine civilizatiile Mediteranei.

Antropologul american Franz Boas (1858-1942) a fost printre cei care au insistat asupra necesitatii unor cercetari mult mai detaliate ale domeniului preistoriei. El a ajutat la fondarea antropologiei ca stiinta, in stransa si indisolubila legatura cu arheologia, aplicand metode mai precise de colectare si clasificare a informatiilor. Acesta a adunat o cantitate incredibila de date asupra picturii pe ceramica, asupra obiectelor impletite si mii de alte detalii culturale. Artefactele si obiceiurile erau atent studiate si folosite ca baze pentru explicarea trecutului. Aceste date de natura etnografica devin o sursa valoroasa de informatii pentru arheologie.

Cel mai studiat dintre arheologii epocii a fost si este Vere Gordon Childe (1892-1957). Acesta a fost, la origine, australian si si-a facut studiile la Oxford. Ca lingvist a acumulat o cantitate imensa de informatie, ca si din miile de obiecte preistorice aflate in muzeele din Edinburg si Cairo. Odata prelucrate datele, lucru oarecum simplu datorita abilitatii sale lingvistice, Childe a inceput sa studieze preistoria europeana (1925). El a dorit sa extraga din ramasitele arheologice un substitut pentru istoria politico-militara conventionala, cu culturi in locul oamenilor de stat si migratii in locul bataliilor. Gordon Childe a clasificat culturile prin obiectele care au supravietuit lor -; ceramica, in general, dar si prin obiecte de metal, piatra, sticla -; si prin formele caselor, siturilor, sau ornamentelor, cunoscute ca fiind caracteristice pentru o cultura deoarece au fost descoperite impreuna. Astfel de culturi au fost expresia materiala a popoarelor, dupa V. Gordon Childe (ele au putut sa se intinda sau sa se limiteze in timp si spatiu). Succesiunile culturale au fost reconstituite pe zone geografice limitate si comparate cu cele din regiunile invecinate. Obiceiurile culturale despre care s-a presupus ca s-au extins dintr-o zona intr-alta au fost verificate cu atentie. Acest tip de metodologie s-a extins in anii '30-'40, cand arheologia era inca o stiinta descriptiva. Dar, Childe a mers mai departe, pentru ca a fost unul dintre primii arheologi care au realizat ca o catalogare a artefactelor ar fi inutila daca nu este raportata la o structura de referinta. De aceea, a folosit date din sute de situri si duzini de culturi pentru a formula un punct de vedere comprehensiv asupra preistoriei Lumii Vechi si Orientului Apropiat, care a devenit clasic. Originile agriculturii, domesticirea animalelor si viata urbana au fost momente de schimbare in istoria lumii. Childe a descris doua stadii majore: revolutia neolitica si revolutia urbana. Fiecare asa-zisa revolutie (orientarea pro-marxista a autorului a facut ca sa adopte termeni apropiati, de multe ori, terminologiei filozofiei materialist-dialectice si istorice) a aratat inventii noi si vitale care au putut fi identificate in marturiile arheologice prin artefacte caracteristice. Neoliticul si revolutia urbana au constituit un real model tehnologic si evolutionist, combinat cu unul economic, astfel incat modelul in care se traia avea criterii pentru a compara epocile istoriei lumii. Childe a dominat gandirea arheologica in Europa pana catre sfarsitul anilor '50.

In lucrarea Progres si arheologie, Childe a aratat ca: prin obiectul sau arheologia a revolutionat studiul istoriei, largindu-i orizontul in aproape acelasi grad in care telescopul a largit cercetarea in domeniul astronomiei, iar microscopul a relevat biologiei ca sub aspectul marilor organisme se ascunde viata micilor celule. Arheologia a modificat continutul istoriei asemenea radioactivitatii, care a transformat stiinta. Arheologia este stiinta situata la limita dintre stiintele sociale si stiintele naturii, ceea ce explica aplicarea in cercetarea arheologica a unor metode apartinand stiintelor exacte.

Arheologul care a preluat si continuat in cea mai mare masura sistemul initiat de Childe este Vladimir Milojcic (Heidelberg). Acesta a profitat de rezultatele cercetarilor proprii, in anii '40-'60, din Serbia si Thessalia pentru a crea un sistem cronologic si evolutiv folosit si astazi de mare parte din arheologii europeni. Acesta a rezolvat, in mare parte, problemele de cronologie relativa ale neoliticului din centrul si sud-estul Europei, coreland aceste date cu cele obtinute in sudul continentului, in Anatolia si in Orientul Apropiat.

Datele de cronologie relativa raman un capitol tentant pentru arheologi, pana in zilele noastre. Astfel ca putem aminti o importanta incercare de sinteza arheologica pe spatii foarte largi realizata de arheologul german Harald Parzinger pentru epoca neolitica, sau incercarea pentru epoca bronzului realizata de germanul Bernhard Hansel. Exemplele putand continua, ne oprim aici cu scurta noastra insiruire.

¤

Concluziile acestui capitol ne duc spre opinia ca europenii isi studiaza originile (preistoria) concentrandu-se asupra construirii unor scheme istorice descriptive, de la primii vanatori pana la inceputurile inregistrarilor istorice. Primele situri au fost cele in care s-au descoperit toporasele de mana. Apoi s-a aratat ca neanderthalienii au fost urmati de populatii de vanatori mult mai evoluate. Secventa istorica postulata se aplica si asupra Orientului Apropiat atunci cand Gordon Childe a aratat ca oamenii preistorici din Europa si Orientul Apropiat au fost, in mod logic, stramosii grecilor, romanilor si ai altor civilizatii. Nu este o intamplare ca Arnold Toynbee si alti istorici ai lumii au adoptat schemele istorice ale lui Childe atunci cand au facut din preistorie primul capitol al marilor lor sinteze istorice.

Lumea Noua sau abordarea istorica directa. Arheologii Lumii Noi se situeaza pe pozitii usor diferita. Modul lor obisnuit de lucru consta in punerea cap la cap a informatiilor cunoscute despre trecutul istoric al culturii indiene in timpurile preistorice. Aceasta abordare a fost folosita pentru prima data de Cyrus Thomas in anul 1880. Impreuna cu alti arheologi acesta a dezgropat sute de obiecte din valea raului Ohio, folosind ceramica si alte obiecte mici pentru a demonstra continuitatea dintre cultura indiana preistorica si moderna. Aceeasi atitudine a fost folosita si in sud-vestul Americii, dupa anul 1890, pentru a arata stilurile ceramicii indiene din trecut. Totul culmineaza cu sapaturile intreprinse de A. V. Kidder, intre anii 1915-1929, pentru dezvelirea sitului arheologic de la Pecos Pueblo. Secventele culturale definite cu acest prilej sunt folosite, cu mici modificari, si astazi. W. D. Strong a aplicat cu succes aceeasi metoda in arheologia campiilor / preeriilor.

Abordarea istorica directa este oricum limitata. Ea este satisfacatoare atata timp cat se lucreaza pe obiecte asemanatoare (cum ar fi ceramica). O data sapate, siturile ocupate de populatii cu culturi total deosebite isi pierd continuitatea, iar abordarea istorica directa nu mai poate fi folosita.

Sistemul taxonomic din Vestul Mijlociu. Influenta lui Franz Boas a fost foarte puternica in perioada anilor 1920-1950 printre arheologii care s-au concentrat asupra redactarii si clasificarii unui numar enorm de obiecte preistorice din sute de situri din toata America. Ei le-au grupat in secvente elaborate, regionale (pe cele ce apartin culturilor preistorice) si au intampinat probleme, pentru ca nu exista doi arheologi care sa cada de acord in clasificarea ceramicii si a altor obiecte. Astfel ca, nu se puteau compara zone diferite si nu se putea folosi o terminologie comuna. Din fericire, un grup de oameni de stiinta condusi de W. C. McKern au emis definitii care in curand au fost recunoscute sub numele de sistemul taxonomic din Vestul Mijlociu. Acest sistem a incercat sa unifice secventele de cultura preistorica din tot Vestul Mijlociu, gasind similitudini intre colectiile de artefacte preistorice. Coreland colectiile de artefacte si sutele de situri aflate de-a lungul unor mari perioade preistorice, folosind metode succesive, utilizatorii sistemului puteau compara secventele culturale din Vestul Mijlociu cu cele din estul S.U.A. Sistemul era eficace in legarea secventelor culturale, dar era limitat in ceea ce priveste interpretarea trecutului, deoarece se baza doar pe artefacte si pe evidenta stratigrafica, dand mai putina atentie altor aspecte ale trecutului. Acest sistem a fost aplicat in timpul Crizei economice, fiind elaborat in anii '30. In 1940, James Ford, James Griffin si Gordon Willey au inceput sa observe si alte regiuni, mai ample ca intindere. La dispozitia lor se gaseau o serie de date arheologice nepublicate, din sutele de situri excavate in timpul Crizei. Studiile lor au aratat o dezvoltare permanenta a culturii materiale preistorice in estul S.U.A. de-a lungul a mii de ani. Ei au distins unele perioade care ofereau asemanari ale culturilor preistorice care au putut fi decelate si definite ca stadii de dezvoltare. In lucrarile urmatoare ale acestui grup de lucru se distinge faptul ca au ajuns sa stabileasca astfel de stadii de dezvoltare pentru intreg continentul nord-american.

Marea problema a arheologiei anilor 1920-1950 a fost stabilirea varstei siturilor si a obiectelor descoperite. O data atinse limitele legaturilor istorice directe, nu s-au putut data absolut culturile arheologice. Prima realizare in acest sens a venit in primii ani ai acestui secol, cand astronomul de la Universitatea din Arizona A. E. Douglass a inceput un studiu asupra inelelor anuale de crestere ale copacilor din sud-vestul S.U.A. In anul 1929, Douglass a dezvoltat o cronologie exacta a siturilor din aceasta zona a Americii de Nord care datau din primele secole i.Chr. Din pacate, datarea cu ajutorul inelelor de crestere a copacilor s-a putut face doar in zonele uscate, unde pomii aveau un sezon anual de crestere bine definit (mai nou, metoda si-a gasit aplicarea in majoritatea zonelor lumii).

In alte parti ale lumii, cronologia arheologica era rezultatul unor speculatii inteligente pana in anul 1949, cand oamenii de stiinta de la Universitatea din Chicago (J. R. Arnold si W. F. Libby) au descris metoda de datare absoluta a resturilor organice din siturile istorice cu ajutorul radiocarbonului. Willard F. Libby (1908-1980) se muta in anul 1959 la Universitatea California din Los Angeles si in urma cercetarilor de aici primeste Premiul Nobel. In cativa ani, datele cu radiocarbon au fost aplicate in sute de situri din toata lumea. Pentru prima data, o structura stiintifica a inlocuit speculatiile logice anterioare. Arheologii au putut, in sfarsit, sa compare situri separate si scale cronologice pe arii largi.

Exista, si aceasta se intampla in anii '80-'90 ai secolului XX, scoli arheologice ce pun accentul pe interpretarea datelor radiocarbon pentru a ajunge la imagini veridice pentru societatea preistorica. Astfel ca, Paul Breunig realizeaza la sfarsitul anilor '80 una dintre cele mai complete lucrari de cronologie absoluta comparata pentru Europa si zonele imprejmuitoare. Metoda sa de lucru este simpla dar, in acelasi timp, sofisticata, interpretarile de date ducandu-l la concluzii care demonstreaza valoarea in sine a metodei aplicate.

Dupa descoperirea datarii cu radiocarbon, noul accent in arheologie se pune pe interpretarea ce se bazeaza pe secvente regionale, studiate cu atentie. Cultura materiala umana si organizarea sociala a comunitatilor s-au dezvoltat de la simplu la infinit de complex, realizari ale lumii preistorice sau sinteze ale marilor zone de cultura au dus la notiunea de progres in preistorie. Childe cu revolutiile sale, Robert J. Braidwood in Orientul Apropiat si Gordon Willey in America de Nord au privit istoria culturii stiind ca cultura umana este constant si dinamic legata de mediul ambiant si de alti factori cu care interactioneaza.

Cam in acelasi timp, antropologul Julian Steward a inceput sa se intrebe daca exista moduri de identificare a caracteristicilor comune culturale ale societatilor distribuite in diferite arii culturale. In total dezacord cu evolutionistii fundamentalisti care sustineau ca toate societatile au trecut prin stadii similare de dezvoltare culturala el a apreciat ca tipurile culturale de baza s-ar dezvolta in moduri similare, in conditii similare. Foarte putine dintre trasaturile actuale, concrete, ale culturii ar aparea in societatile umane intr-o ordine similara, regulata, repetata de nenumarate ori. Cu alte cuvinte, evolutia culturala a fost multiliniara, ceea ce inseamna ca se indreapta in multe sensuri si la niveluri diferite, neavand o tendinta de dezvoltare uniliniara, universala, cum a crezut Tylor si altii.

Inaintea lui Steward, cercetatori ca Alfred Kroeber, Lewis Morgan si Leslie White s-au gandit la cultura ca la un fapt stratificat in asa fel incat tehnologia sta la baza, organizarea sociala la mijloc si ideologia la partea superioara. Steward nu a facut altceva decat sa adauge si mediul ambiant acestei constructii. Pentru a face acest lucru el a dezvoltat o metoda pentru recunoasterea modurilor in care asemenea schimbari sunt produse de adaptarea la mediu.

Numind studiul sau asupra mediului si schimbarilor culturale ecologie culturala, Steward a schitat cateva idei:

1. Adaptari similare pot fi gasite in diferite culturi in medii similare;

2. Nici o cultura nu a acumulat o adaptare la mediul sau care sa ramana neschimbata pentru o lunga perioada de timp;

3. Diferentele si schimbarile in timpul perioadelor de dezvoltare culturala, in orice zona, pot ori sa se adauge unei complexitati sociale, ori sa rezulte intr-un model cultural complet nou.

Steward a folosit aceste principii ca o baza pentru studiul culturii si a schimbarilor culturale in zone largi. Pentru a studia culturi diferite el a izolat si definit caracteristicile distincte ale fiecarei culturi, alcatuind un nucleu al acestora numit inima culturii. El a observat ca africanii, aborigenii australieni si indienii fuegieni au fost organizati in grupuri, pe descendenta masculina, formand un anumit tip cultural deoarece adaptarea lor la m