In 1918, democratia liberala, iesita victorioasa din razboi parea sa triumfe. Intr-adevar, imperiile austro-ungar, german, rus si otoman, simboluri ale permanentei puterilor autoritare s-au prabusit, lasand loc unor regimuri parlamentare si unor guverne constitutionale. Insa in realitate, democratia liberala se va arata fragila. Amenintata pe doua fronturi, de la stanga, de bolsevism, de la dreapta, de miscarile de tendinta autoritara, aceasta se va prabusi, in unele tari mai ales dupa ce Adolf Hitler a devenit Cancelar al Germaniei, in 1933.

I. DEMOCRATIA LIBERALA.

Democratia liberala este rezultatul unei evolutii istorice indelungate petrecute in Europa Occidentala, in care s-au imbinat vechiul cu noul, preluarile institutionale cu adecvarea acestora la noile cerinte. "Vechil regim", asa cum era numita organizarea politica din Franta anterevolutionara (1879), a constituit baza cladirii noului model al democratiei. La inceputul secolului XVIII, sub raport institutional, noul model era edificat si functiona ca atare in Marea Britanie. Miscarile sociale din Anglia si, mai ales, spiritele revolutionare franceze ale vremii (Voltaire, Rousseau, Diderot, Condorcet, etc.) au determinat prin asa numita "revolutie culturala" aparitia unei ideologii care sa intemeieze si sa sustina noul model.(1; 117). A aparut astfel componenta ideologica a democratiei liberale. Noua ideologie democratica a avut o puternica forta de penetratie, amorsand revolutiile liberale de pe continentul european si din America. "Victoria sistemului democratic este cvasigenerala in jurul lui 1810, atat in Europa Occidentala, cat si in Statele Unite". (2; 101), adica existau deja elementele politice (alegeri, Parlament, separatia puterilor) si ideologice ale democratiei liberale. In perioada analizata, la baza acestei forme de democratie, au stat doua conceptii politice fundamentale: liberalismul si conservatorismul.

1. LIBERALISMUL

Liberalismul s-a instituit ca o conceptie politica utila dupa proclamarea independentei SUA (1776) si dupa revolutia franceza (1789-1794), situandu-se in prim planul conceptiilor politice ale secolului XIX si primelor decenii ale secolului XX. El a inspirat mai multe miscari politice din Europa si alte tari influentate de cultura europeana. q5c18cb
Conceptia liberala cuprinde dimensiuni diverse: politica, economica, sociala, culturala, religioasa, toate facand apel la homo liberalis si protestand in jurul individualismului, dreptului de proprietate, drepturilor omului.
Conceptia politica liberala se exprima, in primul rand, prin pozitia fata de cea mai importanta institutie a puterii politice, statul. Principalele sale idei erau:
- independenta societatii civile de stat, a ordinii publice si a ordinii private;
- primul rol al guvernarii, investita sa reprezinte colectivitatea, este de a apara aceasta independenta, de a salvgarda, deci libertatea individuala (inteleasa ca libertate data de la natura, intemeiata pe egalitatea congenitala si proprietatea tuturor de a dispune de aceleasi drepturi si privilegii);
- statul este administratorul societatii, in sensul ca se ingrijeste atat de asigurarea independentei si suveranitatii natiunii, cat si de bunul mers al treburilor comune al tuturor cetatenilor.
Principalele valori promovate de conceptia politica liberala sunt: umanismul si reformismul.

2. CONSERVATORISMUL

S-a nascut ca reactie la schimbarile sociale si politice rapide produse de revolutiile moderne de la sfarsitul secolului XVIII si inceputul secolului XIX sub impactul raspandirii liberalismului. O sinteza a ceea ce este propice conceptiei politice conservatoare poate fi exprimata astfel:
- libertatea si proprietatea privata;
- condamnarea individualismului, apreciind rolul comunitatilor sociale;
- este categoric impotriva ideii de egalitate;
- are un respect total fata de ordine si autoritate, pentru reglementarile juridice si morale, pentru cultivarea institutiilor traditionale: familie, biserica, stat, institutia monarhica;
- este impotriva alinierilor bruste, a revolutiilor, in societate.
In virtutea acestor idei s-au constituit societati democratice caracterizate prin promovarea si respectarea unor principii ca: guverne constitutionale; adunari reprezentative, alese in mod liber, care sa garanteze aplicarea legii; un pachet de drepturi si libertati cetatenesti, inclusiv libertatea de expresie, de publicare si de intrunire; statul si societatea trebuiau sa fie informate in legatura cu conditia umana prin intermediul ratiunii, al dezbaterilor publice, al invatamantului si stiintei. (3; 136)
In 1914 pana si ultimele doua autocratii din Europa, Turcia si Rusia facusera concesii in directia acceptarii unor guverne constitutionale cu vederi liberale, iar Iranul imprumutase chiar constitutia Belgiei, care era una dintre cele mai liberale din Europa.
Din punct de vedere politic, institutiile democratiei liberale au progresat si primul razboi mondial se pare ca nu a facut decat sa grabeasca acest progres. Cu exceptia Rusiei sovietice, toate regimurile care au aparut dupa 1918, vechi sau noi, erau, in esenta, regimuri parlamentare alese, chiar si in Turcia. Europa, la vest de frontiera Uniunii Sovietice, era formata in anul 1920 in marea ei majoritate din astfel de state.
Institutia fundamentala a unei guvernari liberale constitutionale, alegerile in adunari reprezentative si cele ale presedintilor erau aproape universale in lumea statelor libere din acea vreme, desi trebuie sa subliniem ca cele aproximativ saizeci si cinci de state independente din perioada interbelica reprezentau, in esenta, un fenomen european si american: o zecime din populatia lumii traia sub regim colonial. Singurele state care nu au avut alegeri de nici un fel in perioada 1919-1947 au fost Etiopia, Mongolia, Nepalul, Arabia Saudita si Yemenul. Alte cinci state au avut numai o data alegeri in aceasta perioada: Afganistan, China, Guatemala, Paraguay si Thailanda (pe atunci cunoscuta sub numele de Siam). (3;137) Evident, ca simpla existenta sau frecventa alegerilor nu inseamna ca automat acele tari erau si democratice. Nici Iranul, care a avut sasa alegeri dupa 1930, nici Iraqul, care a avut trei, nu pot fi considerate decat bastioane ale democratiei pentru acea perioada.

II. CRIZA DEMOCRATIEI SI APARITIA STATULUI TOTALITAR

Cu toate progresele inregistrate, incet-incet, regimurile electorale reprezentative au cedat, in unele tari, locul celor dictatoriale. In anii 1918-1920, adunarile legislative au fost dizolvate sau au devenit ineficiente in doua state europene, in anii ‘20 in sase, in anii ‘30 in noua, in timp ce ocupatia germana a distrus puterile constitutionale in alte cinci state in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Singurele state europene cu institutii democratice adecvate care au functionat fara intrerupere in toata perioada interbelica au fost Anglia, Finlanda, statul liber Irlanda, Suedia si Elvetia.
In cele doua Americi, situatia a fost mai complexa, si nu a inregistrat un progres al institutiilor democratice in afara de S.U.A. Numarul tarilor cu adevarat constitutionale se ridica la cinci: Canada, Columbia, Costa Rica, SUA si Uruguay.
In Japonia, in anii 1930-1931 regimul liberal moderat a cedat locul unui regim nationalist militar. Thailanda a facut cativa pasi timizi catre un guvern constitutional ca si Turcia, prin regimul modern instaurat de Kemal Ataturk, la inceputul anilor ‘20. Australia si Noua Zeelanda erau democratice. Cat despre restul globului (Africa, parte din Asia), care consta in mare parte, la acea data, din colonii ce nu puteau fi, prin definitie liberale, acesta s-a indepartat tot mai mult de principiile democratice, in masura in care a avut asa ceva.
Democratia a batut in retragere pe tot parcursul perioadei interbelice, retragere care s-a accelerat dupa ce Adolf Hitler a devenit Cancelar al Germaniei in 1933. Daca in 1920 existau aproximativ 35 de guverne constitutionale si alese, pana in 1944 au ramas numai 12.
De ce a batut in retragere democratia in perioada interbelica?
Sistemele democratice nu functioneaza decat daca exista un consens fundamental pentru cetateni in legatura cu acceptarea sistemului lor de stat si social sau, cel putin, disponibilitatea de a se negocia pentru a se ajunge la intelegeri de compromis. Acestea, la randul lor, sunt mult facilitate de prosperitate. Evidenta crizelor economice de la sfarsitul primului razboi mondial si din anii 1929-1933 a facut ca aceasta conditie sa fie in mare parte absenta in multe tari. Ca urmare multe regimuri democratice nu au putut supravietui marii recesiuni. Confruntate cu probleme economice insolubile si/sau cu o clasa muncitoare tot mai revolutionara, burghezia a trebuit sa recurga la masuri de forta si coercitie, incompatibile cu principiile democratice de organizare si conducere a societatii.
O consecinta a primului razboi a fost aparitia unor noi state, in locul marilor imperii autoritare, care, toate vor adopta regimuri parlamentare bazate pe votul universal. Lipsa unor traditii, a exercitiului democratic, existenta unor mase de cetateni, adesea analfabeti, a facut ca acestea sa nu poata participa intr-o masura eficienta si constienta la viata politica, fiind o jucarie in mainile demagogilor si notabilitatilor locale care le dirija voturile. (5; 110)
Amenintarea la adresa democratiei a venit si din partea unor curente ideologice, mai ales dinspre dreapta politica, cu precadere a dreptei radicale. Ascensiunea dreptei radicale, dupa primul razboi mondial, a fost o reactie la pericolul, ba chiar la realitatea revolutiei sociale si la puterea clasei muncitoare, in general, la Revolutia din Octombrie si la leninism in particular. Fara ele nu ar fi existat fascismul.
Trebuie facute totusi doua precizari importante in legatura cu afirmatia ca teroarea dreptei a fost in esenta, o reactie la actiunea stangii revolutionare. In primul rand, se subestimeaza impactul primului razboi mondial asupra unei paturi importante a clasei de mijloc si a tinerilor soldati demobilizati. Cincizeci si sapte la suta din fascistii italieni din perioada de inceput erau fosti militari. Primul razboi mondial a fost un fenomen care a brutalizat lumea si oamenii acestia doreau sa dea frau liber brutalitatii lor latente. A doua precizare este aceea ca dezlantuirea deciziei radicale nu a fost o reactie impotriva bolsevismului ca atare, ci impotriva tuturor miscarilor si mai ales a celor organizate de clasa muncitoare, care amenintau ordinea existenta in societate.

Sansa fascismului a fost colapsul vechilor regimuri si o data cu ele, al vechilor clase conducatoare si al mecanismelor de putere ale acestora, al influentei si al hegemaniei lor. Acolo unde acestea au ramas in ordine, fascismul nu a avut succes. In Anglia, fascismul nu a putut progresa deoarece dreapta traditionala conservatoare a continuat sa mentina situatia sub control. Nu a avut succes nici in Franta, decat dupa infrangerea din 1940, in fata Germaniei.
Fascismul n-a izbutit nici acolo unde o noua clasa nationalista conducatoare sau un grup a preluat conducerea in noile tari independente. In Polonia, de exemplu tara fiind condusa de militari autoritari, nu au existat miscari foarte importante, nici in regiunea ceha a Cehoslovaciei care era democratica, nici in nucleul (dominant) sarb din noua Iugoslavie. Acolo unde s-au manifestat miscari fasciste sau similare in sens strict, cea a dictatorului (Ungaria, Finlanda, Romania, Spania), nu au existat probleme referitoare la mentinerea lor sub control pana cand n-au primit sprijin german. Aceasta nu inseamna ca miscarile nationaliste minoritare din vechile sau noile state nu au considerat fascismul atragator, fie si numai pentru faptul ca puteau spera la un ajutor politic si financiar din partea Italiei si dupa 1933, si din partea Germaniei. Acesta a fost cazul in Flandra belgiana, in Slovacia si in Croatia.
Conditiile pentru triumful extremei drepte au fost: existenta in stat a unor mecanisme de conducere care nu mai erau in stare de functionare; o masa de cetateni dezamagiti, dezorientati si nemultumiti; miscari sociale puternice care amenintau sau pareau sa ameninte cu o revolutie sociala, dar care nu erau, de fapt, capabile sa o realizeze si o atitudine de nemultumire nationalista fata de tratatele de pace din anii 1919- 1920. In aceasta situatie o serie de elite vechi, neajutorate au recurs la sprijinul ultraradicalilor, asa cum au facut italienii liberali cu fascistii lui Musolinii in anii 1920-1922 si conservatorii germani cu national- socialistii lui Hitler in 1932-1933. In ambele situatii fascismul a venit la putere prin buna intelegere, cu o parte a vechii elite politice.
Fascismul, o data ajuns la putere, a refuzat sa mai faca vechiul joc politic si a preluat controlul asupra societatii. Transferul total al puterii sau eliminarea tuturor rivalilor a durat mai mult in Italia (1927-1928) decat in Germania (1933-1934), dar, o data realizat, n-au mai existat nici un fel de obstacole politice interne in fata dictaturii unui "lider" populist suprem (Ducefuhrer). La baza celor doua totalitarisme au stat doctrina fascista si cea nazista.
1. FASCISMUL

Doctrina fascista a fost, in sens strict, cea a dictatorului Benito Musolini, care a luat puterea in Italia dupa primul razboi mondial. Curentul "fascism" este o aluzie la fascia romana, manunchi de nuiele in mijlocul carora se punea o secure, insemn rezervat unor magistrati si din care Mussolini a facut simbolul miscarii sale. Fenomenul "fascism" a sfarsit prin a desemna un intreg grup la doctrine anologe. Anti-invidualist si anti-rationalist, fascismul condamna deopotriva curentul libertatii "individuale" si pe cel al valorilor "universale" (dreptate, adevar).
Doctrina fascista se poate rezuma, in conceptia suprematiei statului asupra societatii. Acest "primat" nu numai morfologic, ci si ontologic, a determinat, pana in cele mai mici amanunte, structura vietii politice si, in buna parte, si pe a celei private, sub toate aspectele pe care le poate lua, afara de cel confesional. Deci doctrina fascista a luat ca punct de plecare primatul societatii fata de individ. Statul trebuia sa domine totul, iar individul marginit in libertatea manifestarilor lui, care putea deveni primejdioasa, tinut in frau ca sa nu devina anarhic. (6; 308) Intr-un studiu intitulat "Prelude au Machiavel", publicat in <<Revue de Geneve>>, in septembrie 1924, Mussolini scria: "Individul tinde inevitabil la atomismul social, cautand sa evadeze necontenit, sa nu se supuna legilor, sa nu plateasca impozitele, sa nu faca razboiul. Putin numerosi sunt aceia -eroi sau sfinti- care isi sacrifica eul lor pe altarul statului. Toti ceilalti sunt, virtual sau de fapt, in revolta contra statului". De aceea instrumentul prin care "autoritatea statului trebuia sa se exercite asupra individului nu putea fi decat forta. Colectivitatea nu mai este in slujba individului: dimpotriva, individul este servitorul colectivitatii. Nu mai exista, prin urmare, drepturi, ci numai datorii individuale". Doctrina fascista expulzeaza individul de pe scena dreptului public si, in acelasi timp, desfinteaza notiunea drepturilor individuale. (7; 107) Intr-o astfel de societate totul intereseaza statul si statul se intereseaza de tot. Marcel Prélot sublinia: "Indiscretia statului fascist este completa. El patrunde inlauntrul familiilor, in mijlocul intreprinderilor, in tainele constiintelor. El judeca pana si intentiile si abtinerile.(...) El este marele, singurul, unicul animator al intregii vieti. (7; 112-114) Statul dirijeaza munca, dar se ocupa si de asa- numitul timp liber; el prescrie unele spectacole, dar prescrie altele, pe care le comanda; el duce copii in colonii de vacanta si pe tinerii casatoriti in calatorii de nunta; el porunceste sa se poarte palarii de paie si sa se lungeasca rochiile. (7; 114)
Pornind de la conceptia fascista asupra natiunii, prin care aceasta este creata de stat, rezulta o noua conceptie asupra desfasurarii vietii publice. Daca natiunea nu este o existenta autonoma si nu are o personalitate proprie, atunci, ea nu mai poate indeplini, prin ea insasi, nici un act juridic. In primul rand, nu mai poate indeplini actul fundamental in regimul democratic, al alegerii corpurilor legiuitoare. In regimul totalitar, prin urmare, corpul parlamentar si parlamentul nu mai au nici un sens si ar trebui sa dispara cu totul. Fascismul n-a mers totusi atat de departe. El a modificat regimul electoral si compunerea parlamentului asa incat sa repuna statul in drepturile lui, fara sa reduca prea brusc, natiunea la o sclvie politica prea evidenta.
Camera reprezentantilor in Italia nu mai trebuie sa recunoasca reprezentantii unor abstractii care sunt partidele politice, ci sa grupeze, clerul, corpurile de profesiuni cu delegati muncitoresti si patronali, agricultori. Asa se infatisa camera mussoliniana a "fasciilor si corporatiilor".
In fapt, in experienta mussoliniana corporatiile n-au fost niciodata decat instrumentul dictatorului si al atotputernicului sau partid fascist. Fascismul s-a dovedit a fi o reantoarcere pur si simplu la absolutism. Adevaratul sau fundament a fost o intelegere a filozofiei lui Hegel, care tinde sa divinizeze Statul insusi. Statul nu este un simplu "agregat de intrigi", un simplu mijloc menit sa asigure securitatea fiecaruia, ci este o realitate mai inalta si mai esentiala decat indivizii. El este ca un organism, iar indivizii simple organe de stat. El ii smulge pe indivizi din egoismul lor, introducandu-i intr-o existenta de devotament si sacrificii. Statul nu este altceva decat incarnarea Spiritului in realitate, "Dumnezeul real", "divinul pamantesc"(8; 286)
Daca insa, dincolo de formele propagandistice se cauta semnificatia reala a fascismului, aceasta doctrina ni se infatiseaza ca o expresie a spaimei grupurilor sociale favorizate din punct de vedere economic. Imediat dupa razboiul mondial din 1914-1915, miscarea muncitoreasca si revolutionara a luat o mare amploare. Burghezia posedanta avea sentimentul ca statul liberal traditional nu mai este un instrument destul de sigur si de puternic pentru a-i mentine privilegiile; de unde apelul la o putere mai viguroasa care, sub masca "misticii" nationaliste capabila sa abata energiile revolutionare, a avut in realitate functia de a inabusi aspiratiile "maselor muncitoare".

2. NAZISMUL

Dintre toate formele sub care s-a manifestat regimurile de dictatura, nazismul a fost forma cea mai brutala, mai sangeroasa, care a atins forme aberante de genocid. Baza ideologica a nazismului a fost fundamentata pe o serie de idei ale doctrinelor social-darwinismului politic (Otto Ammon, Vacher de Laponge), ale doctrinelor rasiste (Joseph-Arthur de Gobineau, Houston Stewart Chamberlain) ale elitismului politic si irationalismului. Temele majore ale nazismului au fost: rasismul, antisemitismul, exaltarea misticului, teoria spatiului vital, cultul violentei, etc. Nazismul nega drepturile si libertatile sociale si individuale, cultura umanista, definita drept "cultura iudeo-crestina distruge statul parlamentar, partidele politice, democratia. O tema majora a fost cultul sefului charismatic, fundamental rasial. Fuhrerul era sufletul rasei, dreptul sau si statul, este legea, in afara istoriei.

Dreptul in viziunea nazista isi are izvorul in rasa. Rasa superioara, ariana, era rasa germana. De aici dreptul rasei germane era singurul drept, care ducea la negarea suveranitatii tuturor celorlalte popoare si legitimeaza politica de genocid.
Conceptia despre lume a nazismului, asa cum a fost formulata de Hitler in "Mein Kampf" si de alti doctrinari nazisti (Rosemberg, E. Krieck) se baza pe ideea ca, comunitatea rasiala - germana (Volk) fondata pe "sange si pamant, limba si cultura, era superioara tuturor celorlalte. Aplicand teoriile darwinesti ale "luptei pentru viata" si ale "selectiei speciilor" la istoria omenirii, Hitler o explica pe aceasta prin lupta raselor, dominatia lumii trebuind sa revina celei mai dotate dintre rase: aceea a arienilor blonzi, ai caror singuri reprezentanti puri erau germanii.
Din aceste postulate nebuloase decurgea toata doctrina. Un stat fondat pe "principiile aristocratice ale naturii" si caruia ii revenea sarcina de a asigura dominatia "rasei de stapani", pastrandu-i acesteia puritatea. O societate ierarhizata, ce selectioneaza pe "cei mai buni" pentru a-i plasa in posturile de comanda, si in intregime unita in jurul sefului sau. O politica extrema vizand sa integreze in Reich toate popoarele de "cultura germanica", apoi sa cucereasca un "spatiu vital", necesar dezvoltarii rasei superioare si, in sfarsit sa domine durabil lumea (tema "Reichului pentru o mie de ani"). (5; 310)
Pentru a atinge aceste obiective, in conceptia lui Hitler Germania trebuia sa poarte un razboi, ceea ce implica o populatie numeroasa, o tanara generatie sanatoasa si puternica, calita prin exercitii fizice si gata oricand la orice sacrificiu si, mai ales, o coeziune "rasiala" obtinuta prin eliminarea fortelor "dizolvante" ale societatii germane, in primul rand a evreilor.
Politica rasiala a celui de-al III-lea Reich comporta in primul rand masuri asa-zise de "protejare a rasei": incurajarea natalitatii la germani si scaderea ei in randul "adversarilor arieni", dar, de asemenea, masuri aberante, justificate de cercetarile biologilor si antropologilor devotati regimului care au deschis calea genocidului: sterilizarea indivizilor "tarati", eliminarea fizica a bolnavilor incurabili si batranilor neputinciosi. A fost pusa in aplicare o legislatie rasiala, dirijata in principal impotriva israelitilor, acuzati pentru toate relele natiunii germane si, mai ales de a-i distruge substanta si coeziunea prin "intelectualismul"lor, "internationalismul" lor si a "individualismului" lor.
Trei ani dupa cucerirea puterii, totalitarismul hitlerist -"noua ordine"- a fost deja mai avansat si mai bine pus in practica decat omologul sau italian. Peste guvernatori atotputernici, Fuhrerul detinea toata puterea. Membrii guvernului, prieteni personali si inalti demnitari ai partidului nu aveau decat un rol de executanti, iar Reichstag-ul care a confirmat in 1937 deplinele puteri acordate lui Hitler- a trebuit sa se multumeasca cu a-i asculta discursurile si a-i aclama deciziile. M.S.D.N.P, partidul unic plasat din 1934 sub conducerea lui Rudolf Hess, dubleaza si controleaza administratia locala. Mobilizarea ideologica a operat prin intermediul unei propagande omniprezente. Presa, radioul, cinematografia, tipariturile erau strict supravegheate. Bibliotecile erau supuse epurarilor. A fost impiedicata orice opozitie intelectuala. Regimul a folosit marile mijloace de informare in masa si importantele parade de la Nurnberg sau Berlin, pentru a mobiliza si fanatiza masele germane. Nazistii au procedat la o stricta epurare a personalului didactic, au revizuit manualele scolare si exercitand asupra studentilor si profesorilor un control riguros. Cautau sa formeze "corpuri si suflete disciplinate" decat inteligente cultivate. Hitler a pus accentul pe organizarea tineretului dependent de partid creind in acest scop organizatii specifice.
Aparatul represiv a fost de o eficienta redutabila. Alaturi de SA, Gestapo si SS- sub ordinele lui Himmler- a creiat un corp de politie, insarcinat cu afacerile murdare ale regimului si creuzet al unei noi aristocratii razboinice - constituiau instrumentele unei represiuni de teroare. Metodele au fost de o brutalitate si salbaticie rare: asasinate, torturi, "sinucideri" organizate, deportari in lagare de concentrare. In aceste conditii, opozitia impotriva regimului a fost treptat eliminata. Singurele forte ramase dupa 1936 au fost cea din armata (supusa frecvent epurarilor) si cea din sanul Bisericii catolice. Nazismul a fost un fenomen care nu a stat pe baze rationale.

III. APARITIA DICTATURILOR

Politica expansionismului militarist agresiv promovata cu succes de Italia si Germania - consolidata si de cea a Japoniei - a dominat politica internationala a deceniului patru. A fost firesc ca anumite state sau miscari sa se simta atrase si sa se lase influentate de fascism daca doreau sa obtina sprijinul acestor state.
In cea mai mare parte a tarilor Europei centrale, rasaritene si mediteraneene, criza economica a acutizat tensiunile sociale si a favorizat ascensiunea miscarilor profasciste sau pronaziste. Adeseori, tocmai pentru a impiedica accesul acestor organizatii la putere au fost instaurate sau consolidate regimuri exceptionale puse sub controlul claselor conducatoare. Astfel s-a intamplat in Lituania lui Woldemarras si a succesorilor sai, in Letonia, unde seful Uniunii Taranesti, Karlis Ulmaris, a instaurat in 1934 un regim autoritar, in Polonia, unde regimul coloneilor i-a succedat celui al lui Pilsudski, in 1935, in Ungaria, unde regimul corporatist si autoritar instalat de Gombos se confrunta dupa 1935 cu "crucile cu sageti" ale fascistului Szalasi.
S-a ajuns deseori la veritabile conflicte meschine intre dictaturile exercitate de fortele conservatoare si partidele fasciste, care se sprijinea pe taranime si pe mica burghezie. In Romania, in fata ascensiunii fascismului reprezentat de miscarea Garda de fier, regele Carol al II lea a recurs, in 1938, la o lovitura de stat, urmata de dizolvarea tuturor partidelor si asasinarea lui Codreanu, liderul Garzii de fier. In Bulgaria, generalul Gheorghiev a dizolvat, in 1934, partidele traditionale si a instaurat o dictatura monarho-militarista, comparabila cu cea instaurata de generalul Metaxa, doi ani mai tarziu, in Grecia. In Austria, cancelarul Dolfus conduce de asemenea, din 1934, un Stat reactionar si traditionalist. In 1936, succesorul lui, Schuschnigg a eliminat Heimwehr-ul, pe care pana atunci regimul se sprijinise.
Pretutindeni, sau aproape, scenariul este acelasi. Blocul conducator reuseste sa-si mentina si sa-si consolideze dominatia, mai intai zdrobind fortele proletariatului cu ajutorul miscarilor fasciste, apoi absorbindu-le sau eliminandu-le pe acestea din urma si adoptand, pentru a spori eficacitatea actiunii sale, o parte din metodele de guvernare ale fascismului.
Problema franchismului si a raporturilor sale cu veritabilul fascism spaniol, cel al Falangei (fondata in 1933) se pune in termeni identici. In timpul celor trei ani cat a durat razboiul civil, Franco s-a servit de miscarea condusa de Jose-Antonio Prima de Rivera (fiul fostului dictator), Falanga, a carei ideologie este apropiata aceleia a "primului fascism", pentru a ralia taberei sale masele mic-burgheze. Insa, o data victoria cucerita, regimul pe care il stabileste vizeaza mai putin instaurarea unei noi ordini, cum o reclama falangistii, ci un sistem autoritar si corporatist ce face trimiteri mai degraba la Portugalia lui Salazar decat la Italia liu Mussolini. Partidul unic se vede astfel redus la rolul de simpla curea de transmisie a directivelor lui Candillo.(5; 324)

In tarile Europei de Nord sau de Vest unde democratia se baza pe traditii stravechi si pe sprijinul unei fractiuni importante a maselor si a clasei de mijloc, partidele fasciste si fascizante nu reusesc sa cucereasca puterea. Ele cunosc totusi in aceasta perioada un avant spectaculos, mai ales in Franta, unde ascensiunea "ligilor" si paralizia institutiilor degenereaza in februarie 1934 intr-o adevarata criza de regim. In Marea Britanie, British Union of Fascists a lui Oswald Mosley nu reuneste decat douazeci de mii de aderenti, recrutati din randurile clasei de mijloc si repede desconsiderati in ochii opiniei publice pentru violenta actiunilor lor, insa in Belgia, miscarea rasista a lui Leon Degrelle, sustinuta financiar de Mussolini, obtine un succes ce nu poate fi neglijat la alegerile din 1936 (11% din voturi si 26 de deputati). La fel si in Olanda, miscarea national-socialista a lui Anton Mussert, mai apropiata de modelul hitlerist, isi vede efectivele (40.000 de aderenti in 1933) si electoratul (8% din voturi in 1935) crescand odata cu criza.
Toate aceste organizatii, au atins apogeul intre 1934-1936. In schimb cele din Elvetia, Danemarca, Norvegia, Irlanda, cunosc un reflux rapid dupa 1936, consecinta a unei relative imbunatatiri a situatiei economice.
Fireste, in afara Europei, conditiile care au creat miscarile fasciste de pe batranul continent nu existau. Anumite caracteristici ale fascismului european au gasit insa ecou si in celelalte continente. Ar fi fost de mirare ca muftiul de la Ierusalim sau arabii care se opuneau colonizarii evreiesti din Palestina sa nu fi gasit antisemitismul lui Hitler pe placul lor, desi nu avea nici o legatura cu modul traditional de coexistenta a islamului cu necredinciosi de diverse tipuri.
Anumiti hindusi din castele superioare ale Indiei, cum ar fi extremistii sinhalezi sau din Sri Lanka, erau constienti de superioritatea lor de "arieni"- de asta data, chiar originala- fata de rasele mai negre de pe propriul lor subcontinent. Si militantii buri care fusesera internati de germani in timpul celui de-al doilea razboi mondial, aveau si ei anumite afinitati ideologice cu Hitler, atat ca nazisti convinsi, cat si prin intermediul influentei teologice a curentelor calviniste elitiste de extrema dreapta din Olanda.
Japonezii, in marea lor majoritate erau si ei cat se poate de convinsi de superioritatea rasei lor si de necesitatea puritatii etnice, credeau cu convingere in virtutile militare si in sacrificiul de sine, in ascultarea fara cracnire a ordinelor, in obligatie si stoicism. Orice samurai ar fi subscris fara ezitare la motoul organizatiei hitleriste SS: "Meine Ehre ist Treice", care se traduce: "Onoarea inseamna supunere oarba" (3; 161). Societatea japoneza era o societate cu o ierarhie rigida, incepand cu supunerea totala a individului fata de natiune si de imparatul ei divin si terminand cu respingerea fatisa a libertatii si fraternitatii. Printre diplomatii acreditati pe langa puterile europene fasciste, mai ales printre grupurile teroriste ultranationaliste destinate sa-i asasineze pe politicienii insuficient de patrioti, in armata de la Kwantung care cucerea, stapanea si inrobea Manciuria si China, japonezii erau aceeia care recunosteau aceste afinitati si se luptau pentru a fi identificati mai clar cu puterile fasciste europene.
In America de Nord, oamenii si miscarile totalitare de inspiratie europeana nu au avut prea mare importanta in afara comunitatilor particulare de imigranti, ale caror membri au adus cu ei ideologiile din vechia lor tara sau care mai pastrau anumite loialitati fata de tara lor de origine. Astfel, sentimentele americanilor de origine germana - mai putin ale italienilor americani - au contribuit la izolationismul SUA, desi nu exista nici o dovada ca ar fi devenit fascisti in numar mare. Zorzoanele militiei, camasile colorate si bratele ridicate inainte in salutul hitlerist nu faceau parte din elementele specifice aripii de dreapta locale, cu care era foarte familiarizat Ku-Klux-Klanul. Antisemitismul era, evident, foarte puternic, desi versiunea americana contemporana a aripii de dreapta, probabil ca datora mai mult corporatismului aripii drepte de inspiratie catolica europeana.
Influenta fascismului european a fost prezenta in America de Sud, atat in randul unor politicieni individuali ca Jorge Elizer Gaitan (1898-1948) din Columbia si Juan Domingo Peron (1895-1974) din Argentina, cat si asupra unor regimuri ca cel al lui Getulio Vargas, Estado Novo (Statul Nou) din Brazilia (1937-1945). In pofida temerilor SUA ca nazismul va ataca dinspre sud, efectul principal al influentei fascismului in America Latina a ramas pe loc. In afara de Argentina, care s-a declarat deschis in favoarea Axei- dar asta chiar si inainte ca Peron sa preia puterea in 1943, ca si dupa aceea - guvernele din emisfera occidentala au intrat in razboi de partea SUA. Este totusi adevarat ca, in anumite tari sud-americane, armatele au fost pregatite dupa sistemul german fiind pregatite de militari germani ori chiar de cadre naziste.
O oarecare influenta a nazismului la sud de Rio Grande poate fi explicata usor. Vazut de dincolo de Atlantic, fascismul arata pentru unii politicieni fara indoiala ca povestea de mare succes a deceniului. Daca in lume exista un model care sa poata fi imitat de politicienii unui continent care se inspirase intodeauna de la tarile ce detineau hegemonia culturala, cu potentiali lideri ai unor tari gata intodeauna sa caute o reteta pentru a deveni moderni, bogati si mareti, un astfel de model putea fi gasit credeau ei, la Berlin si la Roma, intrucat Londra si Parisul nu mai ofereau inspiratie politica si Washingtonul era scos din discutie. Ceea ce au luat liderii latino-americani de la facsismul european a fost zeificarea liderilor populisti cu reputatie de oameni de actiune. Masele pe care voiau sa le mobilizeze si pe care le si mobilizau nu erau cele care se temeau pentru ceea ce ar fi putut pierde, ci cele care nu aveau nimic de pierdut. Si dusmanii impotriva carora le mobilizau nu erau straini sau grupari externe, ci "oligarhia"- cei bogati, clasa conducatoare locala. Peron si-a gasit principalul sprijin in clasa muncitoare din Argentina si masina politica fundamentala intr-un fel de partid muncitoresc ridicat din principala miscare sindicala de masa. Getulio Vargas din Brazilia a facut aceeasi descoperire. Clasa muncitoare urbana, careia el i-a acordat o protectie speciala in schimbul sprijinului politic, a fost cea care l-a "jelit", numindu-l parintele poporului. Regimurile fasciste din Europa au distrus miscarile muncitoresti, in timp ce liderii latino-americani le-au inspirat si le-au creat. (3; 163-164)
Ar fi devenit fascismul foarte important in istoria omenirii daca nu ar fi existat marea criza din perioada interbelica? Probabil ca nu. Italia, de una singura, nu era o baza promitatoare de pe care sa se poata zgudui omenirea.
Dupa prosperitatea fragila si criza politica a anilor ‘20, in octombrie 1929, crahul bursier de pe Wall Srett a declarat o criza economica mondiala de durata. Consecinta politica a acestor fenomene a fost declansarea unor crize a regimurilor politice de factura democratica si instaurarea unor regimuri totalitare, dictatoriale. Formele extreme de manifestare a acestora au fost: Italia fascista, Germania nazista, Japonia militarista, si Rusia sovietica, la care puteau adauga alte tari mici si mijlocii din Europa si din lume care au copiat sau mimat esenta acestor regimuri.

BIBLIOGRAFIE

1. Dumitru Popovici, Politologie, Bucuresti, 1996.
2. Maurice Duverger, Modelul democratic, Bucuresti, 1991.
3. Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Bucuresti, 1994.
4. Zorin Zamfir, Istoria universala contemporana, vol.I, Bucuresti, 1999.
5. Pierre Milza; Serge Berstein, Istoria secolului XX, vol.I, Bucuresti 1998.
6. P.P.Negulescu, Declinul omenirii, Bucuresti 1994.
7. Marcel Prelot, L’empire fasciste, 1936.
8. Andre Vergez; Denis Huisman, Curs de filozofie, Bucuresti, 1995.
9. Calin Valsan, coordonator, Politologie, Bucuresti, 1992.