“Incearca sa patrunzi in simplitate. Identifica-te cu lipsa de diferenta.
Urmeaza natura lucrurilor si renunta la orice impuls personal si astfel lumea
va fi armonioasa.” -Zhuan Zi.
* Pe valea fluviului Huang-Go, acum aproximativ 4000 de ani se nastea o civilizatie
infloritoare, mistica, ce avea sa impresioneze peste veacuri cultura europeana.
Izolata in mod natural de restul Orientului: in vest, lanturi de munti dintre
cei mai inalti din lume au legat-o si totodata au separat-o de vasta zona a
Tibetului, in nord, gigantica constructie, Marele Zid Chinezesc, Marea Galbena
in est, si Marea Chinei in sud, adapostita de un cadru geografic vast (de la
“munti abrupti, desert sau stepa, la imense campii fertile, jungla sau
zone mlastinoase) dificultatile de acces in spatiul Chinei, i-au permis tarii
sa dezvolte o civilizatie in cadrul careia influentele straine si popoarele
navalitoare au fost repede asimilate.” q6m23mm
In majoritatea tarilor, ”vechiul organism social a disparut, urmele vietii
de alta data nu se mai pastreaza in mod viu, traditii si forme de cultura noi
le-au inlocuit pe cele vechi.
In China insa, aceste solutii de continuitate exista, pot fi urmarite pe parcursul
a aproape patru milenii. Traditiile, obiceiurile, formele vechi de cultura se
pastreaza in modalitati de expresie evoluate, evident, dar asemanatoare celor
antice. Pentru chinezi, traditia a ramas un rezervor spiritual activ. Civilizatia
creata in mileniul al doilea i.e.n. in valea Fluviului Galben prezinta inca
de atunci trasaturi distincte fundamental chineze; iar in scrierea chineza de
azi se recunoaste stilizarea pictogramelor de pe “oasele de ghicit”de
acum aproape 3500 de ani.”
“Traditia situeaza la inceputurile istoriei chineze un numar de imparati
legendari. Astfel, primul imparat, Fu-xi ar fi inventat plasa de pescuit si
laturile vanatorilor; el a inceput cel dintai sa coaca alimentele, sa imparta
tara in clanuri si sa domesticeasca animale. Celui de-al doilea, Sheng-nong,
i se atribuie inventia plugului, cultura cerealelor, stabilirea targurilor si
descoperirea proprietatilor curative ale plantalor. Urmeaza Huang-Ji, care ar
fi inventat caruta si barca, arcul si sagetile, mortarul si construirea caselor,
scrierea si cele 12 tonuri muzicale; el ar fi instituit riturile mortuare si
sitemul preturilor, a impartit tara in provincii si a initiat cresterea viermilor
de matase. Un caracter mai putin mitic, mai putin vag, au ultimii trei:Yao,
Shun si Yu; primului i s-ar datora inventia imbracamintii, muzica liturgica,
determinarea astronomica a lunilor si anotimpurilor, lupta contra triburilor
Miao, instituirea celor 5 pedepse si a sistemului functionaresc; iar ultimilor
doi-organizarea statului, reglarea cursului fluviilor si turnarea primelor trepieduri
de bronz.”
Dinastiile Chinei, au influientat de-a lungul secolelor cultura si civilizatia
acestei tari. Astfel, cea mai veche dinastie a carei existenta este incontestabila,
este dinastia Xia(sau Hia;2205-1766 i.e.n.), succedata de dinastia Shang, din
timpul careia dateaza inscriptiile pe oase si pe carapace de broasca testoasa.
Forma de exprimare este foarte laconica ( intre 10 si 65 cuvinte). Un profund
sentiment religios dateaza din aceasta epoca, bazat pe cultul stramosilor. Regele
imparte tara in feude pe care le imparte familiei sale, prietenilor si unor
capetenii tribale, in schimbul obligatiei de a-i furniza trupe in caz de razboi.
Regele era seful cultului de stat. Se construiesc orase fortificate, fara importanta
economica insa caci societatea chineza era una agricola, prin excelenta, iar
cresterea animalelor va avea o importanta secundara de-a lungul istoriei. Cresterea
viermilor fiind de mult cunoscuta, matasea devine, inca de la inceputul acestei
epoci, un produs tipic al economiei chineze. Statul Shang, primul stat chinez
cu o fizionomie politica si culturala definita, si care a exercitat o influenta
civilizatorica si in afara frontierelor sale, s-a prabusit din cauza miscarilor
sociale interne, dar si in urma presiunii triburilor Zhou.”
Desi inferiori din punct de vedere al culturii, regii Zhou au tinut sa fie considerati
drept urmasi ai dinastiei Shang, iar ultimul rege al acestei dinastii a fost
tinut pe tron, dar considerat vasal.
Exista o perioada de decadenta, careia ii urmeaza instalarea la conducere a
regilor Qin, care introduc o serie de reforme; astfel, Marele Zid a fost reconstruit,
cu mari sacrifici umane, pe o mare distanta, de peste 2500 km, cu numeroase
fortarete si turnuri de paza-cea mai impresionanta opera de constructie a lumii,
intrecand chiar piramidele Egiptului. S-au construit drumuri regale, rezervate
exclusiv curtii, largi de 75 m, cu pini plantati pe margine, numeroase palaturi,
parcuri, resedinte de vara. Aceasta dinastie a fost insa impotriva culturii
si a intelectualitatii, distrugand carti, suprimand gandirea libera, scolile
private, instructiunea devenind monopol de stat.
Epoca Tang a fost perioda de apogeu a civilizatiei chineze. Toleranta religioasa
de care a dat dovada aceasta dinastie, a carei ilustru reprezentant a fost Tai-Zong,
a permis raspandirea doctrinelor buddhiste, precum si a zoroastrismului, a manizeismului
si a misionarilor crestini nestorieni. Viata culturala a capatat un puternic
impuls, impuls pe care in acest timp China l-a transmis si Japoniei, tinand-o
sub influeenta sa. A fost epoca de aur a poeziei, epoca in care au trait cei
mai mari poeti ai Chinei: Li Taibo, Du Fu, Wang Wei, si in care au aparut marile
scoli de pictura. In secolul al-VIII-lea, biblioteca imperiala numara peste
54.000 de volume (cand Carol cel Mare nu stia nici macar sa citeasca!). Sculptura
se elibereaza acum de schemele religioase; iar pictura, in special cea de influenta
buddhista, culmineaza cu celebrele fresce de la Dunhuang. In arta portelanului
se defineste stilul caracteristic Tang al “celor trei culori”(decoratia
in galben si verde ,pe fond alb). Textele clasicior gravate pe stele de piatra
sunt transferate, cu ajutorul cernelei, pe hartie. Gravura in lemn (xilografia)
devine o arta foarte populara, iar pe la mijlocul secolului al-XI-lea se inventeaza
de catre Pi Sheng caracterele tipografice mobile”.
“In domeniul cultural, in epoca Shong s-au facut mari progrese remarcabile.
Scrierile s-au raspandit enorm, in mase tot mai largi, gratie inventiei tiparului,
care din secolul XI devine de uz general. Poezia nu s-a ridicat niciodata la
nivelul artistic al epocii precedente; dar acum apare genul poeziei scrise,
pentru a fi cantata “ci”, precum si un gen literar nou, asemanator romanului. In arta(mai ales in pictura, cu peisajul monocrom) perioada
Shong a fost perioada de aur, asa cum perioada Tang fusese epoca de aur a poeziei.
Epoca Shong este reprezentata de artisti care picteaza flori , pasari, figuri
umane; dar mai ales de pictori care, folosind tehnica monocroma, intalnita tot
mai frecvent, vor duce peisajul la cele mai inalte culmi ale genului. Astfel
este Xing-Hao, pictor de munti maiestuosi si autor al unui celebru tratat de
pictura; Li sheng, care picteaza cu vigoare arborii si cu o volubila spontaneietate
scenele; sau Xu Tao -ning, ale carui peisaje de iarna au o extraordinara profunzime
spatiala. Cel mai mare peisagist chinez este considerat insa Guo Xi :”picturile
lui sunt dramatice,abundand in episoade povestite cu vigoare …o exaltare
celebrativa a fortelor grandioase ale naturii mai ales a muntilor, figurati
eroic si ocupand scena asemenea unor protagonisti uriasi…”(A.Gingamino).
Estetica picturii chineze , principiile, canoanele si procedeele ei tehnice
sunt fundamental diferite fata de cele ale picturii europene. Apropiata picturii
chineze este doar pictura japoneza care , de alminteri, s-a nascut din pictura
chineza. Potrivit conceptiei confuciene, un pictor nu poate atinge in arta sa
sublimul daca el insusi, ca persoana, nu este un caracter eminamente moral observa
G.Rowley; adaugand ca, spre deosebire de arta europeana, cea chineza nu leaga
aceasta conditie etica inderogabila de o premisa de ordin religios. Si citeaza
in acest sens semnificativele versuri pe care le adresa artistului un cunoscut
poet chinez:
“Purifica-ti inima si iti vei spulbera framantarile vulgare;
Citeste mult, spre a patrunde in taina regescului taram al principiilor; renunta la faima ta de odinioara si te vei implini, puterea ta de cuprindere
fiind acum mult mai mare;
Intovaraseste-te cu oameni cultivati, pentru ca astfel sa iti imbogatesti manierele
si stilul.”
(Shen Tsung-chien, sec. XVIII)
Pentru chinezi, natura intreaga este patrunsa de o esenta divina; in ea se integreaza
si din ea se desprinde si natura umana cereasca si ea, in ultima instanta. Un
principiu comun de ordine regleaza atat mersul Universului, cat si cel al societatii
umane. Natura si societatea alcatuiesc o societate intima. Omul trebuie sa isi
conformeze comportamentul potrivit ritmului ordinei cosmice.
”Muzica reflecta armonia naturii si bazele morale ale societatii umane;
principiul uman sta la baza legilor universului “(R.I.Gruber). Si in China
este evidenta legatura stransa intre muzica si lirica; cu atat mai mult cu cat
fonetica limbii chineze, unde intelesul cuvantului se schimba in functie de
intonatie, obliga muzica vocala sa urmeze intr-un mod perfect adecvat intonatiile
vorbirii.
Prezenta la ceremonii religioase si civile, cat si in procesul de munca, muzica
chineza s-a pastrat in Cartea Cantecelor sub forma unor melodii datand din secolul
VI i.e.n., caci chinezii posedau inca din antichitate un adevarat sistem muzical.
In acest sistem vechi, care folosea numai 5 sunete, s-au introdus ulterior alte
doua trepte suplimentare, ajungandu-se in cele din urma la un sistem muzical
de 12 sunete. Muzica chineza se distinge printr-o foarte mare melodicitate;
predomina registrele inalte si de multe ori sunete stridente. Foarte des chinezii
foloseau un ritm liber, sincopat, precum si alternarile de masuri pare cu masuri
impare. Dar, in principal, caracterul timbrelor este determinat de marea varietate
a materialelor folosite pentru confectionarea instrumentelor: piatra, argila,
arama, pielea instrumentelor, lemnul, matasea, ceea ce da o mare bogatie de
culori paletei sonore. Intre instrumentele cele mai raspandite, un loc principal
il ocupa kin-ul, un instrument de percutie constand in diferite pietre sonore,
care dau un sunet dulce. De asemenea, instrumentul de suflat Cheng, o cutie
de rezonanta cu 12 pana la 17 tuburi de bambus cu ancii de metal. Numeroase
sunt tipurile de instrumente cu coarde-cu arcus, ciupite sau de percutie (clopote,
gonguri, tobe, bete de lemn, lame de fier; instrumente de suflat: flaute diferite,
trompete, goarne, ocarina, teracota.
“Revenind la Cartea Cantecelor, acesta este o colectie de 311 poezii,
cele mai vechi datand din secolul IX i.e.n. .Temele acestora sunt foarte diverse:
cantece pentru sacrificii sau diferite ceremonii agrare, poeme descriptive,
episoade de viata rurala, bucati satirice, nuptiale, idile, cantece de dragoste,
de dor, de munca, de razboi, etc. China n-a creat mari poeme epice, dar in lipsa
acestora, ansamblul bucatilor din Cartea Cantecelor reconstituie cadrul complex
al vietii taranilor, supusa calamitatilor, dezastrelor razboiului sau abuzurilor,
coruptiei si rapacitatii stapanilor si slujbasilor lor:
“Cum traiesc in libertate gastele salbatice
Odihnindu-se in arborii stufosi ai fluviului Yu!
Dar noi, taranii, niciodata odihnindu-ne, vesnic lucrand pentru stapan,
Nu ne putem nici macar semana meiul sau cultiva orezul.”
Prin varietatea temelor si intensitatea sentimentului, prin naturaletea desavarsita
a tonului si plasticitatea imaginilor, prin spontaneitatea notatiei detaliilor
de viata zilnica si prospetimea permanentului sentiment al naturii , Cartea
Cantecelor reconstituie imaginea cea mai fidela a vietii si mentalitatii poporului
chinez. Totodata, constituind traditia cea mai de pret si mai autentica, a exercitat
o influenta profunda si continua asupra poeziei chineze de mai tarziu.
Primul mare poet cunoscut, Qu - Yuan a participat activ la viata politica. In
amplul poem Tainele, a poetizat traditii, mituri si legende . Dragostea de tara
si deznadejdea surghiunului la care a fost supus-in dizgratie find-, si-au gasit
o patetica expresie in ode, elegii si in cele 370 de versuri ale operei sale
capitale, Li Sao(Tristetea instrainarii):
“Ah,nu-i nimeni in tara asta sa ma inteleaga!
De ce sa ma mai duca, atunci, dorul spre ea?
Ah, nu mai e nici un sfetnic s-o slujeasca cu credinta,
De aceea, alege-voi si eu drumul lui Peng -Hien…”
“Despre Li -;Bo (cunoscut si sub numele de Li- Bai,n.a.) se spune
ca ar fi fost un copil precoce, care citea clasicii la o varsta destul de frageda.
Retras pe muntele Min, el studiaza daoismul ca pustnic. In 724 , la Shandong
formeaza un cerc literar, ”Cei 6 Trandavi din crangul de bambus”,
nume menit sa aminteasca de “Cei 7 Intelepti din crangul de bambus”,
daoistii din familia Jin”(p.300)
Li -Bo a devenit poetul cel mai popular in Europa. Poezia sa, spiritual joc
de imaginatie, sta alaturi de o poezie a tristetilor nelamurite, intr-o tonalitate
de elegie intimista; tema iubirii, in poeme in care finetea notatiei se dizolva
in puritatea sentimentului, alaturi de tema frecventa a contemplatiei calme,
visatoare si voluptuoasa a naturii -ca in Plimbare trista:
“Lacul Nan-hu leagana luna de toamna ce se oglindeste in apele verzui.
Vaslitul lopetilor mele a tulburat cantecul de dragoste pe care nuferii il cantau Lunii.”
Pentru chinezi, cel mai mare poet al tuturor timpurilor este Du Fu. Intr-adevar,
Du Fu este superior contemporanilor sai prin vibranta profunzime a sentimentului
pe care i-au dat-o suferinta si mizeria. Ceea ce patrunde chiar si in scurtele
poeme cu intentii initiale de pastel:
“Chiar si florile par a varsa lacrimi,
Indurerate de vitregia acestor vremuri; iar pasarile tac intristate, auzind suspinele oamenilor cand se despart de cei care le sunt dragi…”
Geniu mai putin spontan decat Li Bo, Du Fu este mult superior. Obisnuinta vietii
de mizerie l-a invatat sa observe si sa simta suferinta altora. Si in multa
din poemele sale sunt tablouri in care geme durerea oamenilor”(Kaltenmark).
Celebre sunt in acest sens poemele ciclului Satul Ciang, in care si ororile
razboiului si randuielile nedrepte ii ocazioneaza accente de revolta si de durere:
“Caci in vreme ce bucatariile bogatasilor se-mbata de aburii bucatelor alese, afara, pe campul de lupta al vieti, osemintele omului sarac se inalbesc, risipite…”
(traduceri O.D.)
Inceputurile prozei literare chineze se situeaza in perioada dinastiei Tang.
Din aceasta perioada dateaza primele opere in limba vorbita curent. Cel dintai
roman chinez, Pestera Zanelor(Ciang Tzu), a devenit foarte popular in Coreea
si Japonia. Dar marile romane chineze dateaza din timpul dinastiei Ming:Pe tarmul
fluviului (nareaza intamplari prin care trec razvratitii), Romanul celor trei
regate, (roman istoric), romanul de moravuri:Floarea de prun din vasul de aur.
Capodopera nuvelisticii sunt nuvelele lui Pu Song-ling.
Teatrul chinez isi are originea in ceremoniile religioase care erau insotite
de coruri si dansuri rituale. In secolele XIII-XIV i se fixeaza regulile: o
piesa avea 4 acte, rolurile erau in numar fix de 9, personajele declamau in
timp ce unul din ele canta, -partile cantate indeplinind oarecum functia pe
care o avea la greci corul-. In epoca Ming teatrul nu mai avea un caracter de
joc popular, ci de divertisment pentru uzul aristocratiei, jocul era mai rafinat,
subiectele distinse, toate personajele alternau recitarea cu parti cantate.
Din numeroasele piese ramase din aceasta perioada, sunt de remarcat: Chitara
si Pavilionul bujorilor.
In timpul dinastiei manciuriene, teatrul chinez continua traditiile din epoca
anterioara, dar capata un caracter net popular si ami realist. Drama Evantaiului
cu flori de piersic, de pilda, prezinta aspecte din viata de coruptie a epocii.
O caracteristica a teatrului chinez: actorul face uz de un bogat repertoriu
de gesturi care au un sens simbolic, jocul lui fiind conventional si stilizat,
alteori retoric, excesiv.
Asadar cultura chineza a antichitatii si a epocilor urmatoare a fost o cultura
infloritoare, foarte avansata in raport cu acele timpuri, deosebita prin complexitatea,
dar si prin misticismul ce domina sufletul oamenilor cu ochi piezisi si cu piele
galbena. Civilizatia lor a evoluat, netinand cont de marele conflicte din lumea
intreaga, adapostita de un cadru geografic ce a favorizat-o si dezavantajat-o
in acelasi timp, izoland-o de restul lumii. Alaturi de popoarele europene, de
egipteni, chinezii au dezvoltat o cultura bogata, care a insemnat un pas imens
in dezvoltarea intregului glob. Astfel, europenii, americanii, au preluat de
la chinezi o serie de obiecte (tiparul, cerneala, sistemul ecuatorial folosit
in astronomia moderna, orologiul mecanic, hartia), tehnici(procedeele de foraj,
cresterea viermilor de matase), numerosi arbori, plante si flori(piersicul,
portocalul, bujorul, etc).
De asemenea, adoptarea sau imitarea arhitecturii si gradinilor chineze, a mobilelor,
picturilor si portelanurilor chineze au contribuit la rafinarea gustului artistic;
iar cultul chinezilor pentru natura, cunoscut si apreciat acum de europeni prin
produsele lor artistice, a contribuit la exaltarea sentimentului naturii pe
care il va promova scoala romantica.
“Chinezii nu au conceput niciodata puterile supranaturale intr-o forma
umana. In reprezentarile lor religioase, zeitele erau simboluri abstracte, aproape
geometrice. Cand au inceput sa proslaveasca Cerul, ei nu l-au personificat niciodata
pe stapanul universului si nici nu i-au dat un chip.”
La chinezi, ”totul este cuprins intr-o durata ce depaseste si totodata
inglobeaza timpul unei existente individuale. Oamenii sunt mostenitorii faptelor
lor, spune Buddha… Ceea ce avem de gand sa facem, ceea ce planuim, ceea
ce ne munceste slujeste drept sprijin constiintei noastre, si pe asta se intemeiaza
ea.”
Bibliografie:
1.Ovidiu Drimba-Istoria culturii si civilizatiei, Editura stiintifica si enciclopedica,
Bucuresti, 1985;
2.C. P.Fitzegerald -Istoria culturala a Chinei ,Editura Humanitas,Bucuresti,1998;
3.Dictionar de simboluri,vol.II,E-O - Jean Chevalier,Alain Gheerbrant,Editura
Artemis,Bucuresti,1995;