1.Persistenta elementelor preistorice. z9y22yk
2.Mostenirea indo-europeana.
3. Razboiul, extazul si moartea.
4. Tracii. “Marii anonimi” ai istoriei.
5.Bibliografie

1.Persistenta elementelor preistorice.

Impactul celtilor in istoria antica a Europei s-a facut simtit in mai putin de doua secole: de la cucerirea nordului Italiei in sec.al V-lea (Roma a fost atacata in anul 390) pana la jefuirea sanctuarului lui Apollon de la Delfi, in anul 279. La putin timp dupa aceea, destinul istoric al celtilor este pecetluit: prinsi intre expansiunea triburilor germanice si presiunea Romei, puterea lor nu inceteaza sa decline. Dar celtii erau mostenitorii unei protoistorii deosebit de bogate si creatoare. Or, dupa cum vom vedea, informatiile aduse de catre arheologie sunt de o mare importanta pentru intelegerea religiei celtice.
Protoceltii sunt, foarte probabil, autorii culturii zise a “campurilor de urne” (Urnfield - desemnata astfel pentru ca mortii erau incinerati si cenusa lor depusa in urne, ingropate apoi in cimitire), elaborata in Europa Centrala intre anii 1300-700. Ei locuiau in sate, practicau agricultura, utilizau bronzul si incinerau mortii. Primele lor migratii (sec. X-IX) i-au adus in Franta, in Spania si in Marea Britanie. Intre anii 700-600, intrebuintarea fierului s-a raspandit in Europa Centrala; este cultura zisa Hallstatt, caracterizata printr-o stratificare sociala destul de marcata si prin rituri funerare diverse. Probabil ca aceste inovatii au fost rezultatul influentelor culturale iraniene, vehiculate de cimerieni (originari de la Marea Neagra). Atunci s-a constituit aristocratia militara celtica. Cadavrele (cel putin acelea ale capeteniilor) nu mai erau incinerate, ci, impreuna cu armele lor si cu alte obiecte pretioase, erau depuse intr-o caruta si ingropate apoi in camere funerare acoperite de o movila. Catre anii 500, in timpul celei de-a doua epoci a fierului, cunoscuta sub numele de La Tène, creativitatea artistica a geniului celtic a atins apogeul. Piesele de orfevrarie si nenumaratele obiecte de metal, scoase la lumina de sapaturi, au fost calificate “o glorie a lumii barbare, o mare, desi limitata, contributie a celtilor la cultura europeana.”
Data fiind penuria de izvoare scrise asupra religiei, documentele arheologice sunt de nepretuit. Gratie sapaturilor, se stie ca celtii acordau o mare importanta spatiului sacru, adica locurilor consacrate, dupa reguli precise, in jurul unui altar pe care se efectuau sacrificii. (Dupa cum vom vedea, delimitarea rituala a spatiului sacru si simbolismul “Centrului Lumii” sunt consemnate de autorii antici si se regasesc in mitologia irlandeza.) Tot gratie sapaturilor, se stie ca diverse tipuri de ofrande erau depuse in puturi rituale de doi pana la trei metri adancime. Ca si brothros-ul grecesc sau mundus-ul roman, aceste gropi rituale asigurau comunicarea cu divinitatile lumii subterane. Asemenea puturi sunt atestate din mileniul al II-lea; ele erau pline cu obiecte din aur si argint, ingramadite in caldari ceremoniale bogat decorate. (Amintirea acestor puturi legate de lumea de dincolo si de comori subterane se regaseste in legendele medievale si in folclorul celtic.)
Nu mai putin importanta este confirmarea adusa de arheologie in legatura cu difuzarea si continuitatea cultului craniilor. De la cilindrii de calcar decorati cu capete stilizate, descoperiti la Yorkshire si datand inca din sec. al XVIII-lea i.e.n. si pana in evul mediu, craniile si reprezentarile de “capete taiate” sunt atestate in toate regiunile locuite de triburi celtice. S-au scos la lumina cranii depuse in nise sau incastrate in peretii sanctuarelor, capete sculptate in piatra, nenumarate imagini de lemn scufundate in izvoare. Or, importanta religioasa a craniilor a fost dezvaluita de autorii clasici si, in pofida interdictiei Bisericii, exaltarea “capului taiat” joaca un rol foarte important in legendele medievale si in folclorul britanic si irlandez. Este vorba, desigur, de un cult care isi afunda radacinile in preistorie si care a supravietuit in mai multe culturi asiatice pana in sec. al XIX-lea. Valoarea magico-religioasa originara a “capului taiat” a fost intarita apoi de credintele care localizau in craniu sursa primara a lui semen virile si sediul “spiritului”. La celti, craniul constituia prin excelenta receptacolul unei forte sacre, de origine divina, care il ocrotea pe proprietar de toate primejdiile si ii asigura sanatate, bogatie si victorie.
Pe scurt, descoperirile arheologice fac sa reiasa, pe de o parte, arhaismul culturii celtice, si, pe de alta parte, continuitatea anumitor idei religioase centrale din protoistorie in evul mediu. Numeroase dintre acele idei si obiceiuri apartineau vechilor tezaure religioase ale neoliticului, dar integrate intr-un sistem teologic mostenit de la stramosii lor indo-europeni. Uimitoarea continuitate culturala demonstrata de arheologie permite istoricului religiei celtice sa foloseasca izvoare tarzii, si, in primul rand, textele irlandeze redactate intre sec. VI si VIII, dar si legendele epice si folclorul care au supravietuit in Irlanda pana la sfarsitul secolului al XIX-lea.

2.Mostenirea indo-europeana

Arhaismul culturii celtice este confirmat si de alte izvoare. Se regasesc in Irlanda numeroase idei si obiceiuri atestate in India antica, iar prozodia este asemanatoare cu aceea din limba sanscrita si hitita; dupa cum arata Stuart Piggot, este vorba de fragmente ale unei mosteniri comune din mileniul al II-lea.Dupa Myles Dillon, druizii si brahmanii si-au conservat practicile si credintele indo-europene care au supravietuit in lumea gaelica pana in sec. al XVIII-lea si in India pana in zilele noastre. Studiind riturile funerare irlandeze si indiene, Hans Hartmann considera ca structura mentalitatii irlandeze este mai apropiata de aceea a vechii Indii decat de mentalitatea Angliei sau Germaniei. Ca si brahmanii, druizii acordau memoriei o importanta considerabila. Legile irlandeze vechi erau compuse in versuri, pentru a usura memorizarea lor. Paralelismul dintre tratatele juridice irlandeze si hinduse se verifica nu numai in forma si tehnica lor ci si in ceea ce priveste dictia lor, uneori. Amintim cateva exemple de paralelism indo-celtic: postul ca mijloc de a intari o cerere juridica; valoarea magico-religioasa a adevarului; intercalarea in proza narativa epica de pasaje in versuri, in special dialoguri; importanta barzilor si raporturilor lor cu suveranii. Precizam ca se regasesc analogii si cu lumea sumero-accadiana, explicabile prin contactele indo-europenilor cu popoarele Orientului Apropiat antic.
Din pricina interzicerii rituale a scrierii, nu exista nici un text despre religia celtilor continentali redactat de un autohton. Singurele noastre izvoare sunt cateva descrieri ale scriitorilor greco-latini si un mare numar de monumente figurate, majoritatea din epoca galo-romana. Dimpotriva, celtii insulari, concentrati in Scotia, in Tara Galilor, si mai ales in Irlanda, au produs o abundenta literatura epica. In ciuda faptului ca aceasta literatura a fost compusa dupa convertirea la crestinism, ea prelungeste in mare parte traditia mitologica precrestina; si acest lucru este valabil si pentru bogatul folclor irlandez.
Informatiile autorilor clasici sunt ades confirmate de documentele irlandeze. In opera sa, De bello Gallico, Cezar afirma ca galii cunosc doua clase priviligiate -; cea a druizilor si cea a cavalerilor -; si o a treia, oprimata, cea a “poporului”. Este aceeasi bine cunoscuta tripartitie oglindind ideologia indo-europeana, pe care o regasim in Irlanda la putin timp dupa convertirea la crestinism: sub autoritatea lui rig, societatea este impartita in druizi, aristocratia militara si crescatorii de vite, “bo aririg, oamenii liberi care se numesc pe ei insisi posesorii de boi (bo).”
Vom avea, mai departe, prilejul sa semnalam alte supravietuiri ale sistemului religios indo-european la celti. Precizam de pe acum ca “aceste supravietuiri comune indo-iranienilor si italo-celtilor” se explica prin “existenta unor puternice colegii de preoti, depozitari de traditii sacre, pastrate printr-o severa rigoare formalista”. In ceea ce priveste teologia tripartita indo-europeana, ea se poate inca recunoaste in lista de zei transmisa de Cezar si, radical istoricizata, ea supravietuieste in traditia irlandeza. Georges Dumèzil si Jan de Vries au aratat ca sefii legendarului neam Tuatha Dè Danann reprezinta, in fond, pe zeii primelor doua functii religioase, in vreme ce a treia este intruchipata de cei din neamul Fomore, considerati drept locuitorii anteriori ai insulei.
Cezar prezinta panteonul celtic intr-o interpretatio romana, “Zeul pe care il cinstesc cel mai mult, scrie consulul, este Mercur. Statuile sale sunt cele mai numeroase. Ei vad in el pe inventatorul tuturor artelor; ei il considera drept calauzitor pe drum, cel care poate cel mai mult sa-i ajute sa castige banul si sa faca comert. Dupa el, ei il adora pe Apollo, Marte, Iupiter si Minerva. Ei au despre aceste divinitati aproape aceleasi conceptii ca si celelalte neamuri. Apollo alunga bolile, Minerva ii invata muncile si meseriile, Iupiter isi exercita domnia asupra cerului, Marte domneste asupra razboaielor.”
S-a discutat indelung despre autenticitatea si, prin urmare, valoarea acestei interpretatio romana a Panteonului galic. Insa Cezar cunostea destul de bine moravurile si credintele celtilor. El era deja proconsul al Galiei Cisalpine inainte de a isi incepe campania in Galia Transalpina. Dar, deoarece ignoram mitologia celtica continentala, cunoastem foarte putine despre zeii mentionati de catre Cezar. Este surprinzator faptul ca el nu-l plaseaza pe Iupiter in fruntea listei. Probabil, marele zeu celest isi pierduse intaietatea la locuitorii oraselor, expuse de cel putin patru secole influentelor mediteraneene. Fenomenul este general in istoria religiilor, atat in Orientul Apropiat antic cat si la indienii vedici si la vechii germani. Dar coloanele zise “Iupiter cu uriasul” care se intalnesc in mare numar, mai ale intre Rin, Moselle si Saône, si care erau ridicate de catre anumite triburi germanice, prelungesc un simbolism arhaic, anume acela al Fiintei Supreme celeste. Remarcam, de la inceput, ca aceste coloane nu celebrau triumfuri militare, precum acelea ale lui Traian si Marc Aureliu. Ele nu erau ridicate in forum sau pe strazi, ci departe de orase. In plus, acest Iupiter celt este adesea reprezentat cu o roata; or, roata joaca un rol important la celti. Roata cu patru spite reprezinta anul, adica ciclul celor patru anotimpuri. Intr-adevar, termenii desemnand “roata” si “anul” sunt identici in limbile celtice. Figurarile anului printr-o fiinta purtand o roata cu patru sau cu douasprezece spite sunt atestate in evul mediu. Dupa cum a aratat Werner Müller, acest Iupiter celt este, asadar, zeul celest cosmocrator, stapanul anului, si coloana simbolizeaza axis mundi. Pe de alta parte, textele irlandeze vorbesc despre Dagda, “zeul cel bun”, si sunt de acord sa-l identifice cu zeul galic pe care Cezar il desemna cu teonimul “Jupiter”.

Arheologia a confirmat afirmatia consulului privind popularitatea lui “Mercur”: mai mult de 200 de statui si basoreliefuri si aproape 500 de incriptii. Nu se cunoaste numele sau galic, dar probabil el era acelasi ca si al zeului Lug, care joaca un rol important la celtii insulari. Mai multe orase poarta numele de Lug (ex Lugdunum = Lyon) si sarbatoarea sa era celebrata in Irlanda, dovada ca acest zeu era cunoscut in toate tarile celtice. Textele irlandeze il prezinta pe Lug ca un conducator de armata, care folosea magia pe campul de lupta, dar si ca pe un maestru poet si stramos mitic al unui trib de seama. Aceste trasaturi il apropie de Wodan-Odhin care, si el, a fost asimilat de catre Tacit cu Mercur. Se poate conchide ca Lug reprezinta suveranitatea sub aspectul sau magic si militar: este violent si de temut, dar ii ocroteste pe luptatori si, la fel, pe barzi si pe magicieni. Ca si Odhin-Wodan, el se caracterizeaza prin capacitatile sale magico-spirituale, fapt ce se explica de ce a fost omologat cu Mercur-Hermes. “Dar nu trebuie uitat ca la aceasta asimilare nu explica decat un singur amanunt in legatura cu aceasta personalitate extrem de complexa.”
Lui Marte, scrie Cezar, galii ii inchina “la inceputul unei lupte, tot ce vor dobandi prin lupta: dupa victorie, ei ii jertfesc prada de vie si ingramadesc tot restul intr-un singur loc”. Nu se cunoaste numele celtic al zeului galic al razboiului. Numeroase inscriptii votive inchinate lui Marte comporta adesea supranumele: Albioris, “Regele lumii”, Rigisamos, “Preamaiestuosul”, Caturix, “Regele luptei”, Camulus, “Puternicul”, Segomo, “Victoriosul” etc. Unele nume sunt incomprehensibile, dar chiar cand se pot traduce ele nu imbogatesc cunostiintele noastre. Se poate spune acelasi lucru cu privire la mai bine de o suta de inscriptii dedicate lui Hercule; ca si acelea consacrate lui Marte, ele indica numai existenta unui zeu al razboiului, si atat.
Daca se tine seama de alte informatii, structura acestui zeu pare destul de complexa. Dupa istoricul grec Lucian din Samosata (sec. al II-lea e.n.), numele celtic al lui Heracles era Ogmios. Lucian vazuse o imagine a acestui zeu: era un batran chel, cu piele zbarcita, tarand multimi de barbati si femei legati foarte superficial, ei nu voiau sa fuga, ci il urmau “veseli si voiosi, acoperindu-l de laude”. Un om al locului ii explica imaginea: ei celtii, nu-si reprezinta arta vorbirii prin Hermes, cum o fac grecii, ci prin Hercule, “caci Hercule este mult mai puternic”. Acest text a dat loc la interpretari contradictorii. Oamenii inlantuiti au fost comparati cu marutii care il intovarasesc pe Indra si cu ceata de Einherjar escortandu-l pe Odhin-Wodan. Pe de alta parte, Ogmios a fost apropiat de Varuna, “maestrul legator”. Probabil ca “Martele” celtic asimilase unele atribute specifice zeului Suveran-magician, intarindu-i totodata functia de psihopomp. Lui Ogimios ii corespunde, in literatura epica irlandeza, zeul Ogma, luptatorul prin excelenta. Dar lui i se atribuie, de asemena, inventarea scrierii zise “ogamica”, ceea ce inseamna ca el reunea in persoana sa forta razboinica.
Cezar prezinta un “Apollon” ca zeu-vindecator. Nu se cunoaste numele sau galic, dar epitetele de pe inscriptii confirma in general prestigiul sau de vindecator. Or, textele irlandeze vorbesc despre Diancecht, care vindeca si invie pe Tuatha Dé Danann; in plus, el este invocat intr-o veche formula de exorcizare. Numele lui este citat alaturi de Grobniu, zeul fierar. El poate, asadar, fi considerat ca reprezentantul zilelor pe care Dumézil ii socotea in legatura cu “cea de-a treia functie”. Cat despre “Minerva”, careia, de asemenea nu i se cunoaste numele galez, dar pe care Cezar o defineste drept zeita mesterilor si a mestesugurilor (deci, apartinand tot celei de-a treia functii), ea a fost apropiata de zeita Brigantia, fiica lui Dagda, si patroana poetilor, a fierarilor si a medicilor.

3.Razboiul, extazul si moartea.

Spre deosebire de Varuna, Odhin-Wodan este un zeu al razboiului: caci, dupa cum scrie G. Dumézil, “in ideologia si in practica germanilor, razboiul a navalit peste tot si a colorat totul”. Dar in societatile traditionale, si mai ales la vechii germani, razboiul constituie un ritual justificat printr-o teologie. Avem de-a face, intai de toate, cu o asimilare a luptei cu sacrificiul: atat invingatorul, cat si victima aduc zeului o ofranda de sange. Prin urmare, moartea eroica devine o experienta religioasa privilegiata, in plus, natura extatica a mortii il apropie pe razboinic de poetul inspirat ca si de saman, de profet si de inteleptul-vizionar, Odhin-Wodan isi castiga specificitatea gratie tocmai acestei exaltari a razboiului, extazului si mortii.
Numele de Wodan deriva de termenul wut, literal “furie”. Este vorba de experienta specifica tinerilor razboinici: ea producea o transmutare a umanitatii lor printr-un acces de furie agresiva si naprasnica, si ii asimila unor fiare de prada turbate. Dupa Ynlinga Saga, tovarasii lui Odhin “mergeau fara armura, si, asemenea lupilor ori cainilor salbatici, isi muscau scuturile si erau puternici ca si ursii ori taurii. Omorau oameni si nici focul, nici otelul nu le puteau face nimic. Mania lor se numea furie de berserkr (literal “razboinici in piele, serkr, de urs”). Erau cunoscuti, de asemenea, si sub numele de ûlfhêdhnar, “om in blana de lup”.

Tanarul devenea berserkr ca urmare a unei lupte initiatice. Astfel, la triburile chatti, scrie Tacit, solicitantul nu-si taia nici pletele, nici barba mai inainte de a fi omorat de dusman. La taifali, tanarul trebuia sa doboare un mistret sau un urs, iar la heruli trebuia sa se lupte fara arme. Tacit ii descrie pe haruzii de pe cursul superior al Oderului si acela al Vistulei, cu sculpturile lor negre si trupurile pictate in negru, ca o “armata de fantome”, a carei priveliste nici un vrasmas nu putea s-o suporte. Trecand prin toate aceste incercari candidatul isi insusea modul de comportare al unui animal salbatic; el devenea un razboinic de temut in masura in care se comporta aidoma unei fiare carnivore. Credintele despre lykantropia, dobandita ca urmare a imbracarii ritualice intr-o piele de lup, devin extrem de populare in evul mediu, iar in tinuturile nordice ele se prelungesc pana in sec. al XIX-lea.
Zeu al razboiului, Odhin-Wodan este totodata zeu al mortilor. El ocroteste prin mijloace magice pe marii eroi, dar sfarseste prin ai trada si dobora pe protejatii lui. Explicatia acestui straniu si contradictoriu comportament pare sa fie necesitatea de a aduna in jurul sau pe cei mai de temut razboinici in vederea bataliei eshatologice ragnarök. Intr-adevar, luptatorii de seama, cazuti in batalie, erau condusi de Walkyrii in palatul ceresc Wahalla.Walkyriile (al caror nume inseamna “cele care ii aleg pe cazutii in lupta”) erau la inceput spiritele care ii ocrotesc pe morti. Primiti de catre Odhin, ei isi petreceau zilele intrecandu-se in lupte, pregatindu-se pentru batalia finala.
Ocrotitor al vestitelor Mannerbünde care, ca toate societatile extatice si razboinice, terorizau satele, Odhin-Wodan nu putea fi zeul favorit al populatiilor rurale. Cultul lui, comportand sacrificii umane prin spanzuratoare, era celebrat mai cu seama de familiile regilor, ale capeteniilor militare si anturajului lor. S-au relevat totusi numeroase toponime continand cuvantul Odhin, si chiar substantive compuse cu vocabule insemnand “campii” si “ogoare”. Ceea ce nu demonstreaza structura agrara a lui Odhin, ci caracterul sau “imperialist”, tendinta sa de a-si apropia functiile si atributele altor zeitati.
Rolul capital jucat de Odhin-Wodan in viata religioasa a germanilor se explica prin insusirile multiple ale suveranitatii magice. Odhin este autorul principal al creatiei Lumii, zeilor si omului. (In ce priveste alte personaje divine, active in vremurile mitice ale inceputurilor, memoria colectiva nu le-a retinut numele.) Tot astfel, el este chemat sa joace rolul principal in batalia finala ragnarök. Calitatea sa de zeu suveran, si in acelasi timp de zeu al razboiului si al mortii, face comprehensibil atat caracterul sacru al regalitatii, cat si valorizarea religioasa a mortii pe campul de lupta, conceptii care caracterizeaza cultura evului mediu timpuriu germanic.

4.Tracii, “Mari anonimi” ai istoriei.

Cea mai veche cultura tracica ni se infatiseaza ca sinteza a unui important substrat al epocii bronzului cu aportul triburilor sinonimade sosind din Ucraina. Etnogeneza tracilor are loc intr-o regiune destul de intinsa, intre Nistru, Carpatii Nordici si Muntii Balcani. Catre sfarsitul sec. al VIII-lea, incursiunile cimerienilor introduc anumite elemente caucaziene in arta si in armurerie. Herodot, care a scris in sec. al V-lea, afirma ca tracii erau poporul cel mai numeros dupa inzi. Dar rolul lor in istoria politica a fost modest. Regatul odrizilor (in Valea Maritei), destul de puteric pentru a ataca Macedonia in anul 429, si-a pierdut autonomia la mai putin de un secol dupa aceea, sub Filip al II-lea. Alexandru cel Mare a cotinuat politica expansionista a tatalui sau: in anul 335 el a traversat Dunarea cu scopul de a-i cuceri si supune pe geto-daci. Esecul campaniei lui le-a permis acestor triburi trace sa ramana independente si sa-si amelioreze organizarea lor nationala. In vreme ce tracii de sud au fost definitiv integrati in orbita elenismului, Dacia n-a devenit provincie romana decat in anul 107 e.n.
Creatiile religioase ale tracilor si geto-dacilor par sa fi impartasit deopotriva un destin nefericit. Grecii recunoscusera destul de devreme originalitatea si forta religiozitatii trace. Diverse traditii localizau in Tracia sau in Frigia originea miscarii dionysiace si o mare parte a mitologiei despre Orfeu. In Charmide, Socrate vorbeste cu admiratie despre medicii “regelui trac Zalmoxis”, a caror doctrina si practica erau superioare celor ale medicilor greci. Dar, cu exceptia catorva informatii pretioase, comunicate de Herodot a propos de scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis, informatiile privind religiile traca si traco-geta sunt putin numeroase si aproximative. E adevarat ca, mai ales in epoca imperiala romana, monumentele religioase abunda; totusi, in absenta marturiilor scrise, interpretarea lor este ezitanta si provizorie. Ca si celtii, sacerdotii si ascetii traci si geto-daci nu se incredintau scrierii. Putinul pe care il stim despre mitologia, teologia si riturile lor ne-a fost transmis prin autorii greci si latini, adica printr-o interpretatio graeca si latina. Daca Herodot nu si-ar fi notat anumite convorbiri cu grecii din Hellespont, nu am fi cunoscut scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis si nici numele de Gebeleitis. Desigur, ca si la slavi si la baltici, precum si la vechii germani si la urmasii celtilor, mostenirea religioasa a tracilor s-a conservat, cu inevitabile modificari, in obiceiurile populare si folclorul popoarelor balcanice si ale romanilor. Dar analiza traditiilor folclorice este inca la inceputurile sale.

Dupa Herodot, tracii adorau pe “Ares, Dionysos si Artemis”; totusi, regii lor venerau pe “Hermes”, ai carui descendenti se credeau. Plecand de la aceasta succinta informatie devenita si mai enigmatica printr-o interpretatio graeca, s-a incercat sa se reconstituie panteonul initial al tracilor. De la Homer pana la Vergiliu, traditia considera Tracia ca fiind patria lui Ares, zeul razboiului. Pe de alta parte, tracii erau vestiti pentru insusirile lor razboinice si indiferenta lor in fata mortii; prin urmare, se putea admite ca un zeu de tip “Ares” era seful panteonului lor. Totusi vechiul zeu celest al germanilor, Tiwas a fost asimilat de catre romani cu Marte. Este deci posibil ca “Ares” trac sa fi fost la origine un zeu al cerului, devenit apoi zeu al furtunii si al razboiului. De altfel, se cunoaste zeul Zbelsurdos; partea a doua a numelui sau, -surdos, ar deriva de la radacina suer, “a mugi, a rage”; el era deci un zeu al furtunii numit corect de catre greci Zeus Keraunos. In acest caz, “Artemis” ar fi o divinitate chtoniana, analoaga zeitelor trace Bendis sau Kotyto (Kotys); Herodot ar fi numit-o “Artemis” (in loc sa-i spuna, de exemplu, “Demeter”) din cauza naturii salbatice a padurilor si muntilor Traciei.
Daca aceasta “citire” este acceptata, se poate presupune, de asemenea, existenta, la cei mai vechi traci, a mitului exemplar al hierogamiei dintre zeul furtunii si Mama-Pamant; “Dionysos” ar fi fructul acestei uniri. Grecii cunosteau numele trace ale lui Dionysos: cele mai obisnuite erau Sabos si Sabazios. Un alt teonim era Bassareus, insemnand “invesmantat intr-o lunga blana de vulpe”. Cultul lui Dyonisos trac aminteste ceremoniile ce se desfasurau in timpul noptii, in munti, la lumina facliilor; o muzica salbatica (zgomote de lovire in cazane de bronz, chimbale, fluiere) ii indemna pe credinciosi sa scoata tipete de voiosie intr-un dans circular, furios si invartejit. “mai ales femeile erau acelea care se dedau acestor dansuri dezordonate si epuizante; costumul lor era straniu; ele purtau “bessares”, lungi vesminte fluturande, facute, pare-se, din piei de vulpe; deasupra acestor piei de caprioare si, probabil, pe cap, coarne. In maini tineau serpi consacrati lui Sabazios, pumnale sau tirsuri. Ajunse la paroxism, la “nebunia sacra”, ele apucau animalele alese pentru sacrificii si le rupeau in bucati, sfasiindu-le si mancandu-le carnea cruda. Omofagia rituala sfarsea identificarea cu zeul; participantii se numeau acum Sabos sau Sabazios.
E vorba, desigur, ca si la bacchantele grecesti, de o “divinitate” temporara. Dar experienta extatica putea trezi vocatii religioase specifice, in primul rand daruri oraculare. Spre deosebire de dionysismul grec, mantica traca era in legatura cu cultul lui “Dionysos”. Un anumit trib, cel al bessilor, ingrijea de oracolul lui “Dionysos”; templul se afla pe un munte inalt si profeteasca prezicea viitorul in “extaz”, ca si Pythia de la Delhi.
Experientele extatice intareau convingerea ca sufletul nu e numai autonom ci si susceptibil de o unio mystica cu divinitatea. Despartirea sufletului de corp, revelata prin extaz, arata, pe de o parte, dualitatea fundamentala a omului si, pe de alta, posibilitatea unei postexistente pur spirituale, consecinta a “divinizarii”. Credintele arhaice intr-o supravietuire, vaga si aproximativa, a sufletului au fost treptat modificate, ducand, in cele din urma, la ideea de metempsihoza, sau la diverse conceptii despre nemurirea spiritului. Probabil ca experientele extatice care au croit drum unor astfel de conceptii nu erau intotdeauna de tip “dionysiac”, adica orgiastic. Extazul putea sa fie provocat si de anumite ierburi (seminte de canepa la traci si la sciti) sau prin rugaciune.
In medii de acest tip s-au dezvoltat in Grecia practicile si conceptiile religioase cunoscute sub numele de orfism. Credinta in nemurire si certitudinea beatitudinii sufletului decorporalizat, duc, la anumite triburi trace, la o exaltare aproape morbida a mortii si la o depreciere a existentei. Trausii jeleau la nasterea unui copil, dar isi ingropau defunctii cu voiosie. Numerosi autori antici explicau curajul exceptional al tracilor in lupte, prin convingerile lor eshatologice. Martiaus Capella le atribuia chiar o adevarata “pofta de moarte”, caci “li se parea frumos sa moara”. Se poate recunoaste aceasta valorizare religioasa a mortii in anumite creatii folclorice ale romanilor si ale popoarelor sud-est europene.
Cat despre “Hermes”, care, dupa Herodot, era cinstit exclusiv de catre “regi”, adica de aristocratia militara, el este greu de identificat. Herodot nu face nici o aluzie la zeul solar, desi un asemenea zeu este din belsug atestat de alte surse. S-ar putea asadar vedea in “Hermes” trac o divinitate solara. Cateva secole mai tarziu, monumentele zise ale “eroilor cavaleri” se inmultesc in Balcani; or, Eroul-Cavaler este identificat cu Apollo. Este vorba totusi de o conceptie mai tarzie ce nu lamureste deloc teologia “regala” mentionata de Herodot.

5.Bibliografie:

- Mircea Eliade:ISTORIA CREDINTELOR SI IDEILOR RELIGIOASE
Volumul al II-lea : De la Gautama Buddha pana la triumful crestinismului