f5n17nt
- Putine alte comori ale Antichitatii au fost asa de ravnite ca aurul dacilor.
Jafurile de astazi, facute la drumul mare, le intrec insa cu prisosinta
pe cele "istorice" practicate de invingatorii romani si de autoritatile
unguresti din Ardeal. Cine este de vina? -
Zeci de mii de monede din aur masiv au fost descoperite in regiunea Muntilor
Orastiei in ultimul deceniu. Cea mai mare parte a acestui incredibil tezaur
a fost scoasa in mod clandestin din Romania, pe filiera unui adevarat
braconaj arheologic, si vanduta in strainatate. Una dintre dovezile
acestui adevar o reprezinta imbogatirea neasteptata a unor localnici din
zona, desi fenomenul este ascuns de toata lumea printr-o veritabila conspiratie
a tacerii. Asa se explica si faptul ca faimosul "koson" - moneda dacica
turnata in "aur pur" - a inregistrat o scadere valorica
semnificativa in ultimii ani la bursa antichitatilor si pe piata metalelor
pretioase din Occident. Banii turnati in tiparnitele dacilor liberi si-au
facut aparitia astazi, chiar si pe Internet, spre uimirea intregii lumi!
Dar de la comorile dacice si pana la rolul lor de vedete pe micul ecran
e o poveste lunga de ascultat.
Taramul magic
In anul 2000, pelerinul care porneste dinspre Valea Muresului si se indreapta
spre sud, lasand Apusenii in spatele sau, calatoreste toata ziua
cu soarele drept in fata. Din aceasta pricina, culmile moi ale Muntilor
Orastiei par topite in lumina. Masivul Sureanului si platoul inalt
al Luncanilor stralucesc in "amiaza mica", asa cum numesc localnicii
tarziul diminetilor cuprinse de liniste. Dincolo de perdeaua luminoasa
a orizontului se ascunde Retezatul. Pasunile aluneca lin spre marginea apelor
reci, ce izvorasc din munte, desfacute ca razele. Sibiselul, Gradistea si Streiul
insiruie satele pe fundul vailor, la distante aproape egale. De departe,
razbate cantecul cucului singuratic, iar mierlele se aud parca de pe alta
lume... Pe nesimtite, in timp ce urci, atmosfera tinutului incepe
sa se schimbe. Plaiurile verzi sunt pictate cu fagi seculari si carpeni, printre
care pasc linistit armasari cu coama sura. Cirezile de vite s-au mai imputinat
si blana padurilor de pe culmi isi intinde umbra tot mai mult. Din
cand in cand, zaresti cate o biserica asediata de verdeata,
ce raspandeste sunete stinse de clopot.
Aerul iti da iluzia ca apasa locurile cu o greutate misterioasa. Pe Valea
Gradistei, tarani varstnici lucreaza in tarina, rasfirati unul de
altul. Aparitia oricarui strain ii nelinisteste repede... Cu cat
este mai aproape muntele, cu atat ti se pare ca oamenii devin mai batrani.
Tinerii au fugit din fata istoriei si s-au mutat in marile orase, lasandu-i
pe parinti si pe bunici singuri cu amintirile. De aceea, locuitorii asezarilor
s-au rarit. Casele au porti masive, tipic ardelenesti, dincolo de care nu se
vede nimic. Singurele dovezi ca mai sunt locuite raman muscatele de la
ferestre. Pe masura ce intri in munte, apa raului curge involburat,
iar tumultul ei acopera fosnetul adanc al codrilor. Cateva mori
de apa vechi masoara trecerea timpului. Oamenii de azi numesc aceste meleaguri
"tara raurilor" sau "taramul magic", pentru
ca nimic nu pare obisnuit pe aici. De la toponimie si portul traditional pana
la felul de-a vorbi al taranilor, intreg tinutul si-a pastrat o amprenta
misterioasa, pe jumatate legendara, pe jumatate adevarata, aureolata de trecut.
Aerul rasuna de nume aproape vrajite, pe care le auzi rostite cand si
cand: "Santamaria de Piatra", "Poarta Raiului"...
Cel dintai numeste cariera de unde isi aduceau stramosii daci blocurile
de piatra pentru fortificatiile si zidurile cetatilor ce nu au fost invinse
decat o singura data. Cel de-al doilea, aflat dincolo de marele platou
al Luncanilor, este locul langa care s-a purtat una dintre bataliile castigate
de romani inaintea asediului asupra Sarmizegetusei.
De acolo, sufletele dacilor au plecat direct in cer! Peste tot, aici,
cele petrecute cu doua mii de ani in urma sunt atat de aproape,
incat la Ocolisul Mic, de pilda, un catun aflat sub padure, tarancile
se mai imbraca si acum cu "camesoi" de canepa, numit "ciupag",
cu un "pui mic" la gat, asa cum se vede numai in piatra daltuita
a Columnei lui Traian. Ele nu cultiva cartofi, ci "crumpeni" si raman
invesmantate in alb desavarsit nu numai la sarbatoare,
ci si la munca, dupa traditia femeilor geto-dace de odinioara. Barbatii se incalta
cu opinci din "talpa de vita", ca acum doua milenii, apuca un sac
in spinare, trec dealul si se duc la moara de apa a lui mos Antone, sa
macine "cucuruz" in loc de porumb. Vara, ei poarta izmene batute
cu piatra in apa Gradistei, ca sa-ti ia ochii de albeata, si iarna imbraca
"cioareci", cu "laibar" de lana. Femeile cele mai
in varsta pastreaza inca traditia de doua ori milenara a stramosilor
si nu se tund o viata intreaga. Cand merg la biserica, isi
fac "cormi", adica o impletitura a parului de jur-imprejurul
capului, cum le descria si Iordanes in "Getica". In toate
satele de pe Valea Gradistei, de la Castau, Beriu si Sereca pana la Ludestii
de Jos, Bucium, Orastioara sau Costesti nu intalnesti picior de
venetic, "nici ungur, nici tigan, nici evreu, numai romani albi",
cum zic localnicii. Aici a ramas singurul loc din tara unde se mai tine pana
in ziua de azi, in fiecare an, in ajun de Duminica Tomii,
nedeea "Pastitelor" sau "Pastele Mic", o sarbatoare la care
se mananca "zama acra" si se bea "o fele de vinars".
Dupa slujba de pomenire a tuturor mortilor, "pana-n fundul veacului",
preotul de la Gradistea de Munte i-a obisnuit pe sateni sa exclame mandru:
"Suntem neam mai mult spre daci, decat spre romani!".
Tot el adauga, cutremurat de o adanca nostalgie, ce trece cu mult dincolo
de amintirea ultimului stramos cunoscut: "Cine mananca un varf
de sare, bea o cana cu apa dulce si respira aerul asta nu mai pleaca niciodata,
fiindca pe aceasta vale s-au nascut primii romani din istorie! De la noi
incepe totul...".
Pe urmele dacilor liberi
La Costesti si Blidaru, ca si la Sarmizegetusa Regia, departe, in inima
muntelui, ruinele cetatilor dacice asteapta in tacere insiruirea
fara de sfarsit a mileniilor. Pe culmi, lumina pare "coapta"
de vechimea acestor locuri, ca un fruct parguit. Miroase a rasina si a
piatra arsa de soarele atator mii de ani... Trecutul sta ascuns sub infatisarea
paraginii prezente, asa cum firul ierbii isi trage seva in chip
nevazut din tarana udata cu sangele dacilor cuceriti de legiunile
romane, care invadasera provincia de la capatul Imperiului cu doua milenii in
urma. Pietrele vorbesc singure despre istoria asediului si fiecare arbore ce
se leagana in vanturile timpului de astazi cunoaste povestea sangeroasa
a caderii cetatilor dace, la care stramosii sai vegetali au fost martori muti.
Peste ecoul strigatelor de lupta si zanganitul armelor s-a asternut amintirea
catorva zeci de generatii fara nume. Din vuietul de ieri nu a ajuns pana
azi decat tacerea muntelui si fosnetul adanc al codrilor. Dar pentru
fiul lui mos Samoila Zgavardean, padurar in Muntii Orastiei, totul pare
foarte aproape... "Daca pui cap la cap vietile omenesti trecute, te intorci
in timp mai repede decat iti vine sa crezi!" - explica
barbatul care bate aceste paduri inca din prima tinerete. Singuratatea
codrilor l-a facut mai filosof pe urmasul dacilor liberi. "Localnicii spun
ca aici, printre ruine, fiecare trecator parca aude "glasul sangelui".
Oamenii par sa fi mostenit o fire mai darza decat in alte
parti ale tarii. O fi asa, cine stie!?" Sotia padurarului este supraveghetoare
a muzeului in aer liber de la Costesti. Deseori, barbatul o insoteste
printre ruine si o ajuta sa curete locul. Cateodata, in diminetile
de vara, pe stancile cetatii se dezmortesc la soare gusteri verzi si vipere
cu corn. Aproape la tot pasul, printre stalpii retezati ai incintei, gasesti
bucati de caramida arsa. Padurarul stie sa recunoasca, dupa culoare si forma,
care sunt dacice si care sunt romane. Ca si la ruinele castrului roman de la
Piatra Gradistei, in vale, fiecare legiune si-a pus sigiliul pe caramizile
folosite la construirea turnurilor de observatie, dupa distrugerea cetatilor
dace. Dincolo, peste deal, la Blidaru, ciutele si cerbii vin sa pasca in
fostele sanctuare de sacrificiu ale dacilor pagani. Aceeasi liniste, ca
de inceput de lume, stapaneste locul de unde se vede intreaga
Vale a Gradistei. De-a lungul potecilor putin umblate descoperi cuie romane,
resturi de coif si fragmente din scuturile dacice. Asta te face sa te simti
chiar la un pas de inima trecutului milenar! De altfel, in masivul Orastiei
nu te poti rataci niciodata, pentru ca toate drumurile si cararile padurii duc
la Sarmizegetusa Regia, capitala stramosilor daci!
Cand ajungi, dupa un urcus anevoios, pe locul enigmaticei asezari fortificate,
lumina parca a incremenit in crucea zilei. Drumul pavat ce duce
spre sanctuarul mare de calcar a fost tocit de ploile miilor de anotimpuri trecute.
Putin mai sus, pe platoul central, sanctuarul mare, circular, unde preotii daci
oficiau cele mai importante ceremonii religioase, si legendarul "soare
de andezit" stau nemiscati de doua milenii, fara sa-si fi lasat descifrate
misterele pentru arheologi si istorici. Te afli in cetatea ravnita
de Caesar si Traian, imperatorii Romei, insa emotia iti este cenzurata
de paragina clipei! Mana omului, in timpurile moderne, dar mai ales
astazi, a stricat definitiv ceea ce scapase de urgia cuceritorilor romani. Gropi
sapate ici si colo, brazde de pamant rasturnate, pietre dislocate si rostogolite
de-a valma... Calauza ofteaza: "Astea sunt urmele lasate de cautatorii
de comori. Nici nu mai stii cum sa-i opresti. Parca au innebunit!".
Duhul lui Zamolxe bantuie nevazut si nelinistit peste aceste rani care
mutileaza fata trecutului. Pe poarta principala a cetatii, azi distrusa in
cea mai mare parte, plecau spre Roma, acum doua mii de ani, zecile de care incarcate
cu legendarele comori ale dacilor, capturate de legiunile cuceritoare. Te uiti
la piatra muta si parca vezi scena cu ochii mintii... Dio Cassius, in
"Istoria Romana", povesteste despre 165.000 kilograme de aur si mai
mult decat dublul acestei cantitati, de argint! Decebal, regele dac, isi
pusese capat zilelor, iar "cel de-al saptelea Deceneu", urmas direct
al Marelui Preot de pe vremea lui Burebista, se refugiase in paduri, impreuna
cu un grup de "tarabostes", nobili daci, incercand sa
mai salveze o parte a fabulosului tezaur. In tragedia acelui sfarsit
de lume, codrii Orastiei se umplusera de fugari... Plinius cel Tanar,
in "Epistole", scrie ca, in Cetatea Eterna, romanii au
mancat si au baut o suta de zile, fara intrerupere, sarbatorind
in acest fel cucerirea Daciei. Astazi, in tacerea padurilor de pe
muntele sfant Cogaionon, cum se numea pe atunci culmea Gradistei, nu se
mai aud nici blestemele preotilor daci, nici vaietele femeilor cu pruncii ucisi
si barbatii decapitati. La Roma se canta si se dansa in pietele
publice, iar la marginea Imperiului, in indepartatii Munti ai Orastiei,
umbra mortii asternea jalea peste oameni si locuri... "Trebuia sa moara
un popor, ca sa se nasca altul!" - exclama padurarul filosof. Pe drumul
de intoarcere spre vale, aceeasi calauza iti mai arata nenumarate
urme ale vetrelor de "covacie", adica ateliere dacice de fierarie,
unde se lucrau nu doar sulite, scuturi si sabii, ci si doage de butoi, lame
de plug sau coase. Barbatul adauga: "Toti muntii astia forfoteau de oameni,
pe atunci, mult mai mult decat astazi. In pesterile de calcar de
aici si in adancul padurilor si-au ascuns dacii averile pe care
le-au mai putut salva dupa caderea Sarmizegetusei. Le-au pecetluit cu blesteme
si le-au transmis din gura in gura, din tata in fiu, sute de ani.
Asta vorbesc oamenii prin partile noastre! Kosonii, monedele de aur dacice,
statuetele din aur masiv, totul a ramas ascuns pana acum vreo doua veacuri.
Dar nu si-ar fi inchipuit nimeni ca o sa vina peste noi nebunia care se
petrece de cativa ani incoace!".
Blestemul lui Decebal
Prima intrebare pe care si-o pune oricine este de ce oare au asteptat
oamenii locului atata timp pentru a se hotari sa dezgroape ceea
ce a mai ramas din fabulosul tezaur? Traditia raspunde prin "legenda sarpelui",
care explica frica de-a dreptul ancestrala a taranilor fata de blestemele cu
care se zice ca au fost legate aceste comori. Petrisor Demian, din Orastioara
de Sus, te calauzeste prin istoria ultimelor secole, ca sa intelegi aceasta
enigma plina de talc. "In ziua de azi, se vorbeste din ce in
ce mai des, pe la noi, de o neasteptata inmultire a serpilor prin case.
Asta inseamna "stigmatul cautatorilor de comori" si ascunde
tot atata realitate, cat si legenda! Pe masura trecerii anilor,
oamenii si-au mai invins spaima mitologica si au cedat ispitei de a cauta.
Cei care incepeau sa gaseasca statuete sau monede de aur le ascundeau
acasa, pentru a incerca sa le valorifice. Nu treceau nici cateva
zile si "profanatorul" era muscat de un sarpe, fie ca baga mana
sa imbrace haina, fie ca umbla in traista din cuier sau deschidea
sipetul... O data cu insiruirea veacurilor, unul dupa altul, magia blestemelor
parca a mai scazut, dar niciodata definitiv."
Pe la anul 1500, in Tara Hategului nu se mai stia aproape nimic despre
cele petrecute cu un mileniu si jumatate in urma. Localnicii pomenisera,
din mosi-stramosi, o sumedenie de ruine necunoscute, risipite prin munti sau
la capatul vailor. Din cand in cand, brazda plugului mai dezgropa
oseminte, caramizi, obiecte din metal si mari pietre cubice, pe care taranii
le foloseau la propriile constructii. Tot din batrani, prin satele asezate
de-a lungul apelor circulau istorii fabuloase despre comori fara nume. Cu cat
timpul trecea, dimensiunea legendarelor comori crestea vazand cu ochii.
Pentru prima oara de la caderea Sarmizegetusei, abia in secolul al XVI-lea,
umanistul maghiar Gaspar Heltai mentioneaza existenta unui "mare oras disparut,
cu ziduri de piatra fasonata, aflat mai departe de Orastia Mare, undeva, in
munte". Dupa alte cateva secole de tacere, arhivele Transilvaniei
pomenesc, pe la 1785, o intamplare ciudata... Taranul David Albu
din Chitid, participant la Rascoala lui Horea, Closca si Crisan, incepe
sa viseze diferite locuri din regiune, unde ar fi ascunse comori, dar nu mai
apuca sa verifice adevarul fiindca se muta in lumea celor drepti. Luandu-se
dupa ceea ce a povestit barbatul, satenii fac primele incursiuni organizate,
pe creste, dar nu gasesc, conform mentiunilor documentare, decat "stalpi
rotunzi", "arme ruginite" si "butoaie de piatra". Putin
mai tarziu, in luna septembrie a anului 1802, cativa copii
care umblau cu turmele de oi prin pasunile inalte de pe culmea Gradistei
descopera intr-o "ruptura a pamantului" mai multe monede de
aur. Reveniti pe aceleasi locuri, cu alti tineri, ei dezgroapa circa 400 de
monede din aur masiv de tipul numit mai tarziu "Koson" si un
tezaur cu monede de aur, tipul "Lysimach". "Vestea descoperirii
primelor comori a provocat o adevarata migratie a satenilor spre munte!"
- explica Petrisor Demian. Dovada documentara o constituie faptul ca amploarea
comertului cu monede pe piata Orastiei a ajuns in acea perioada la cunostinta
autoritatilor maghiare, care l-au delegat pe procuratorul domeniului Hunedoara,
Paul Torok, sa se deplaseze la fata locului. In primul sau raport catre
trezorerie, acesta semnala ca descoperirile monedelor din aur masiv "sunt
cu mult mai mari decat acelea declarate de localnici"... In
urmatorii ani, pe Valea Gradistei apar jandarmi unguri, cu pana de cocos la
palarie, care incep sa supravegheze zona, sa faca perchezitii si chiar
arestari. Taranii suspectati ca ar detine "kosoni" erau pusi sa inhaleze
fum de usturoi ars pana marturiseau totul. In acest fel, autoritatile
au reusit confiscarea altor cateva sute de monede din aur pur. In
1804, Monetaria Principatului Transilvaniei, aflata la Alba-Iulia, trimite un
comisar imparatesc in regiune. Acesta plateste trei tarani din comuna
Sibiselu Vechi sa faca sapaturi in Muntii Orastiei, sub directa sa supraveghere,
in anumite locuri pe care politia imperiala le aflase de la alti sateni
torturati. Aceasta echipa improvizata ar fi descoperit, dupa spusele lui Petrisor
Demian care cunoaste toti batranii satului si a stat cu ei de vorba, peste
o mie de kosoni dacici, insa documentele de arhiva consemneaza ca au fost
predate trezoreriei doar 987 de monede, ce au fost topite de Monetaria Principatului
si transformate in lingouri. Sub aceasta forma, aurul dacic a luat calea
Vienei, in tezaurul imperial... Petrisor Demian argumenteaza cu insufletire:
"Inca de la inceputul veacului nostru devenise evidenta importanta
istorica a monedelor dacice de tip <b>"Koson"</b> si <b>"Lysimach"</b>.
Ele nu mai erau tratate ca aurul de trezorerie, ci aveau deja o valoare arheologica
si numismatica, fapt care le-a crescut pretul. Tot atunci s-au facut cele dintai
referiri la insemnarile medicului curant al imparatului Traian,
grecul Criton, cel care scrisese primul despre incredibila comoara descoperita
de romanii cuceritori in Muntii Orastiei". Dar calatoria in
timp a acestor averi era departe de-a se fi incheiat! La 11 iunie 1948,
cand Constantin Daicoviciu si fiul sau incepusera sapaturile arheologice
in Muntii Orastiei, fara sa descopere vreun tezaur, comunistii treceau
in proprietatea statului, prin lege, intreaga industrie din Romania.
In seiful unei intreprinderi nationalizate din Hunedoara erau gasiti
trei kosoni din aur masiv care au ajuns in cele din urma la Muzeul Judetean
din Deva, unde au ramas pana in ziua de azi. "Curios este faptul
- sustine acelasi ghid local, ce dovedeste multe cunostinte istorice - ca intreaga
campanie arheologica, desfasurata in primele trei decenii comuniste, nu
a descoperit nici cea mai mica urma de comoara!" Inca si mai curioasa
ramane realitatea conform careia zvonurile despre legendarele tezaure
dacice nu au incurajat inmultirea cautatorilor, asa cum parea ca
se va intampla la inceputul secolului trecut. "Motivul
ar fi, dupa cum se vorbeste astazi, aparitia infricosatoarelor povestiri
despre nenorocirile intamplate celor care descoperisera deja cateva
cuibare de comori. In afara de <b>"legenda sarpelui"</b>,
se spune ca regele Decebal, inainte de-a muri, si-a blestemat semenii
sa fie pedepsiti de Zamolxe daca vor dezvalui cuiva de sange strain ascunzatorile,
iar profanatorii de tezaure sa nu se poata bucura, nici macar o zi din viata,
de un singur koson furat! Asa se face ca, timp de doua sute de ani, de la primele
descoperiri consemnate, pe Valea Gradistei taranii s-au temut cu adevarat de
blestemul lui Decebal..." - incheie Petrisor Demian. Chiar si in
ziua de astazi, la Orastioara sau Gradistea de Munte, daca se naste vreun copil
handicapat ori se intampla vreo nenorocire intr-o casa, lumea
se intreaba in soapta daca nu cumva in acea familie au fost
cautatori de comori. Dar aceasta spaima, doar pe jumatate mitica, nu a durat
decat pana in primii ani de dupa caderea comunismului in
Romania. Oamenii spun ca, de cand a fost descoperita prima comoara
de dupa 1990, cainii si-au schimbat culoarea, le-a aparut o dunga pe greaban
si au capatat "uitatura de lup"...
Febra aurului
In vara anului 1990, basarabeanul Andrei Vartic isi facea aparitia
pentru prima oara pe Valea Gradistei si in Muntii Orastiei. Prevalandu-se
de calitatea de director al unui fantomatic Institut al Civilizatiei Dacice
din Chisinau ("ICIDAC"), a carui adresa nici o ancheta nu a reusit
sa o afle vreodata, si inarmat cu niste "aprobari" masluite,
misteriosul personaj a inceput o pseudocampanie arheologica in urma
careia, dupa primii sase ani, a ajuns in atentia Serviciului Roman
de Informatii. Dotat cu detectoare de metale, lap-top-uri si aparatura performanta,
cetateanul Republicii Moldova a mituit mai multi oameni din zona, care au acceptat
sa-i devina calauze. Sub aparenta mai mult decat onorabila a unei investigatii
istorice, Andrei Vartic a devenit cunoscut in intreaga regiune,
facand expeditii de cinci-sase ori pe an. Pe seama lui circula, inca
si astazi, cele mai teribile zvonuri cu caracter mafiot... Lucrurile au ajuns
atat de departe, incat directoarea Muzeului Judetean Deva,
doamna Adriana Rusu-Pescaru, a fost nevoita sa faca un referat catre S.R.I.,
in 1996, pentru a trage semnalul de alarma! Din pacate, "conspiratia
tacerii", care este prezenta pe toata Valea Gradistei, impiedica
obtinerea oricarei informatii concrete. Desi continua sa se dezvinovateasca
pana in ziua de azi, Andrei Vartic a fost acuzat in mod public
de "braconaj arheologic", prin intermediul unei filiere ucrainene.
El recunoaste ca a scos din Romania, in absenta unei legi a patrimoniului,
fragmente de vestigii dacice si "obiecte cu valoare arheologica",
fara sa sufle un cuvant despre comori. Pana anul trecut, numele
sau s-a aflat de mai multe ori pe prima pagina a unor ziare de scandal, atat
la Bucuresti, cat si la Chisinau. Argumentul invocat de fiecare data de
dubiosul personaj se referea la "imposibilitatea unor cercetari stiintifice
competente" pe teritoriul Romaniei! Disparitia de pe firmament a
acestui individ a lasat neelucidate activitatile sale secrete, desfasurate vreme
de aproape un deceniu, fara a fi stingherit de cineva. Insa acesta nu
era decat inceputul... Vechile calauze ale basarabeanului, care
fac astazi legea in Muntii Orastiei, intimidandu-i pe tarani prin
amenintari cu moartea ca sa-si tina gura, dupa cum a aflat una dintre anchetele
politiei efectuata anul trecut, au preluat din mers tehnicile mafiote ale lui
Andrei Vartic. Stralucirea aurului dacic era prea ispititoare, astfel incat
acest grup a inceput sapaturi secrete, pe cont propriu, si a intrat in
traficul international cu "kosoni". Asa au aparut pe Valea Gradistei
primele vile, proprietatea unor familii pana mai ieri modeste, luxoase
limuzine BMW si Jeep-uri. Asa s-a format ceea ce localnicii numesc acum "clubul
aurarilor"! Momentul culminant al acestei veritabile epopei s-a petrecut
in 1996. Un taran sarac, cu gospodaria izolata in marginea platoului
Luncanilor, a declarat descoperirea unei caldari pline cu monede de aur, chiar
in gradina sa... Barbatul vaduv, trecut de 70 de ani, astazi, a pus comoara
la dispozitia autoritatilor, cerand contravaloarea in bani. Muzeograful
Liviu Marghitan semnala, intr-o comunicare facuta abia anul acesta, ca
statul roman, prin institutiile sale abilitate, nu a avut mijloacele financiare
necesare sa achite intregul lot de monede oferite spre vanzare!
Dupa informatiile sale, Banca Nationala ar fi achizitionat 208 exemplare, fosta
Bancorex ar fi achitat valoarea a 75 exemplare, Muzeul National de Istorie a
Romaniei ar fi cumparat 197 monede, iar Muzeul Civilizatiei Dacice si
Romane din Deva ar fi platit, la randul sau, circa 42 monede. Cateva
luni mai tarziu, la inceputul lui 1997, Interpolul prelua de la
Politia maghiara un cetatean roman cu domiciliul in orasul Orastie,
care fusese arestat in Ungaria pentru ca se descoperisera asupra sa circa
200 de monede dacice din aur, de tipul "koson", ce nu fusesera declarate
la vama. Interpolul a restituit Romaniei relicvele arheologice si romanul
a fost repatriat sub escorta. Localnicii de pe Valea Gradistei au facut imediat
legatura intre tezaurul ce fusese descoperit anterior si intamplarea
cu pricina... Aceste evenimente consecutive, pe care toata lumea din zona le
cunoaste si le povesteste ca pe un roman politist, au starnit o adevarata
febra a aurului, ce a izbucnit incepand din acel moment si continua
sa creasca pana in ziua de azi. Ca urmare a referatului de alarma
adresat catre S.R.I. de directoarea Muzeului din Deva si a descoperirii acelei
comori, ale carei dimensiuni reale au ramas necunoscute, Guvernul Romaniei
publica, in 1997, Hotararea Nr. 523, prin care instituie paza militarizata
a cetatilor dacice din Muntii Orastiei. In acelasi an, Ministerul Lucrarilor
Publice si Amenajarii Teritoriale da publicitatii un proiect de protejare patrimoniala
a acelor locuri. Dar era prea tarziu! Intre 1998 si 2000, nebunia
provocata de febra aurului dacic a facut sa apara in zona din ce in
ce mai multi straini. Toti sunt inarmati cu detectoare de metale care
costa minimum 2600 dolari bucata! O statistica neoficiala vorbeste de o medie
anuala de peste 4000 de cautatori de comori. Pe Valea Gradistei circula cele
mai halucinante zvonuri. Se zice ca exista o filiera sarba, ce era prospera
in timpul razboiului din fosta Iugoslavie, impreuna cu o filiera
moldoveneasca si ucraineana, care are legatura directa cu marea mafie rusa de
la Moscova. Anul trecut ar fi fost descoperite 27.000 de monede din aur, de
tip "Lysimach", care au ajuns in Franta! Politia judeteana a
facut perchezitii in casele catorva suspecti din regiune, dar nu
a putut efectua nici o arestare din lipsa de probe suficiente. Tot in
1999, a aparut pe Internet, la adresa www.globaldiscovery.com o pagina care
face reclama Sarmizegetusei, ca unui veritabil paradis al cautatorilor de comori.
Sunt oferite "expeditii arheologice" pentru descoperirea tezaurelor
dacice contra sumei de 3600 dolari, in rastimpul a doua saptamani
de vacanta...
Lumea detine informatii ale caror surse nu le dezvaluie, ce indica o scadere
drastica a valorii "kosonilor" la bursa de antichitati si pe piata
metalelor pretioase din Occident. De la nivelul unui pret incredibil, care atingea
prin 1993, cateva mii de lire sterline pentru o moneda, s-a ajuns acum
la circa sase mii de marci germane. Aceasta evaluare reprezinta singura dovada
incontestabila ca tezaurele dacice au parasit clandestin Romania!
Epilog
In anul 2000, pelerinul care soseste in Tara Hategului nu banuieste
ca linistea acelor locuri este inselatoare... Tocmai de aceea, aparitia
oricarui strain ii nelinisteste repede pe taranii varstnici care
se ostenesc in tarina, de la rasaritul pana la apusul soarelui.
Ciobanii ce raman cu oile in varful pasunilor dupa lasarea
intunericului nu povestesc nimanui ca vad cercuri albastrui noaptea, la
marginea padurilor. Doar ei stiu ca acelea sunt luminile comorilor ingropate
de stramosii daci acum doua milenii. In fiecare an, in cea de-a
patra sambata dupa solstitiul de vara, pe care si-o inchipuie drept
cea a caderii Sarmizegetusei, taranii batrani ce mai gasesc putere, se
duc in munti si se roaga la arborii cei mai vechi pentru sufletele stramosilor,
care au murit necrestinati in timpuriul istoriei. Cand satenii zaresc
un stejar sau un carpen singuratic care isi scutura, pe neasteptate, cateva
frunze pierite parca sub o greutate necunoscuta, ei stiu astfel ca a mai fost
profanat un tezaur undeva in adancul Muntilor Orastiei, caci acela
este semnul pe care il face duhul nevazut si nelinistit al lui Zamolxe,
ce bantuie locurile in tarziul istoriei de acum...
