v5o3oe
Stadiul actual al cercetarilor istorice considera ca prim stat al dacilor cel condus de Dromihete plasat la confluenta secolelor IV—III-i e n. Cu o temelie economico-sociala si politica deosebit de puternica, statul daco-getic al lui Dromihete includea teritoriul limitat la sud de muntii Haemus (Balcani), la est Pontul Euxin, la nord-est raul Tyras la nord si nord-vest si vest Carpatii Meridionali si Orientali adica aria etnica geto-daca extracarpatica si avea capitala in cetatea HELIS (identificata ipotetic cu asezarea de la Piscul Crasanilor). Acest stat avea toate institutiile specifice unui stat de la institutii centrale si pana la aparatul administrativ local. Avea o circulatie monetara iar forta statului era data de deosebita civilizatie materiala si spirituala. Una din institutiile de baza ale statului geto-dac din acel timp era armata, ca factor al puterii centrale. Organizatiile obstilor erau suportul social-economic al factorului militar. Realizand o aparare locala eficienta, obstile erau obligate sa puna la dispozitia dinastului, contingente de luptatori in raport cu nevoile de moment. O parte insemnata a armatei o reprezentau cetele personale ale regelui. Puterii centrale ii revenea si autoritatea asupra cetatilor de interes deosebit strategic si politic, pentru a caror aparare s-au destinat trupe de infanterie, constituindu-se garnizoane cu misiuni permanente si care pe timp de razboi erau intarite cu elemente locale. La randul lor nobilii dispuneau de forte militare proprii cu care erau obligati sa participe la campaniile poruncite de rege. Influenta unui nobil era data de numarul de luptatori aflati in subordinea sa. Organizarea si compozitia armatei erau o reflectare a structurii social -; politice a statului, ea fiind de fapt suma cetelor si formatiuilor militare de care dispuneau conducatorii de obsti, orase si cetati, precum si cele detinute de seful statului. Se estimeaza ca armata primului stat geto-dac putea ridica la oaste pana la 40000 de luptatori.
DOTAREA ARMATEI---Arheologia a demonstrat ca a existat o diversitate tipologica a mijloacelor de lupta care cuprindea: prastia, arcul cu sageti, lancea, toporul, maciuca, diferite tipuri de sabie, cutitul de lupta, coiful, camasa de zale, genunchiere si care de lupta. Clasificarea se poate face in arme pentru lupta de la distanta si arme pentru lupta corp la corp. Armele de atac erau sabia curba, sabia dreapta, lancea lunga, lancea scurta, maciuca, ciocanul de lupta, buzduganul, prastia si arcul cu sageti iar pentru aparare casca, scutul, camasa de zale si zaua intreaga.
Luptatorul era echipat simplu :un suman cu maneci lungi, incins la mijloc, o mantie aruncata pe umeri prinsa cu o agrafa si un pantalon incretit si bagat in incaltaminte. Sefii (tarabostesii) purtau suman cu centiron cu ornamente de aur si argint si o manta cu ciucuri, pantaloni si pe cap caciula rasfrinta. Dezvoltarea davelor, a atelierelor, a extragerii si prelucrarii materiilor prime cu valente strategice, a mestesugurilor in general a facilitat dotarea armatei cu mijloace de lupta suficiente ajungandu- se si la exportarea acestora in exterior.
CONCEPTIA SI MODUL DE LUPTA—situat in locuri de ispititor belsug, poporul dac si-a elaborat de timpuriu o gandire si o arta militara propice apararii. In acest scop s-a recurs la organizarea si ducerea apararii strategice pentru a provoca pierderi fortelor inamice, uneori la distrugeri pe mari adancimi pe directiile de inaintare ale inamicului, aplicand ceea ce posteritatea a numit "tehnica pamantului parjolit". La daco-geti modul obisnuit de lupta era hartuiala dar la trebuinta angajau lupta cel mai adesea in dispozitiv in forma de pana. Cand se luptau in retragere contra cavaleriei inamice, aici alergau raspanditi inainte aici se comasau in plutoane si se aparau, reusind prin aceasta tehnica sa isi reeduca pierderile. Adesea recurgeau la atacuri nocturne, cunoasteau bine serviciul de santinela inamic si tineau intotdeauna langa ei caii inseuati si gata de lupta sau fuga. In timpul apararii, felul de lupta consta in hartuiri permanente cu scopul de al slabi pe inamic si de al aduce in pozitii dezavantajoase de lupta. Intrebuintau frecvent cursele si inselaciunile recurgand la tot felul de stratageme. In timpul actiunilor de riposta geto-dacii, folosind terenul impadurit, preparau lovituri si manevre bine intocmite pe care le alternau cu atacuri neasteptate, fie in zona vadurilor fie in zone strimte.
Cavaleria avea atat rolul de cercetare cit si pe acela de legatura intre diferite corpuri militare. Dar principala actiune a calaretilor era lupta de hartuire, lupta in care dupa aruncarea sulitei si descarcarea arcului, calaretul se repezea inapoi pentru a scapa de lovitura dusmanului si pentru a reveni din nou dintr-o alta directie.
In conceptie si executie armata geto-daca nu a recurs la formatii de lupta rigide, masate si putin articulate. Modul de organizare, pe obsti satesti, depindea de resursele demografice ale asezarilor si deci efectivele erau variabile si suple. In ofensiva aveau predilectie pentru dispozitivul in forma de unghi cu varful inainte, cu scopul de a strapunge falangele, cohortele sau manipulele si a le disocia fortele pentru ale nimici din parti laterale. In aparare recurgeau la dispozitivul in forma de potcoava cu flancurile avansate cu scopul participarii a cit mai multe forte la lovirea simultana si pe o adancime cit mai mare a inamicului. In toate aceste dispozitive insa luptatorul dac avea in juru-i suficient spatiu pentru libera miscare si actiune. Dispunerea fortificatiilor in teren, structura si varietatea dispozitivelor de lupta arata o temeinica si justa cunoastere a terenului si avantajelor amenajarilor genistice. Constructia acestor lucrari si asezarea lor reflecta o pricepere deosebita a rolului strategic si tactic al fortificatiilor. Realizarea unui sistem de cetati s-a facut pe baza unor conceptii si principii ce raspundeau nevoilor strategice. Astfel aceste cetati si fortificatii au fost edificate la fruntariile Daciei. si indeosebi pe axele de comunicatii pe care puteau sa patrunda mai usor invadatorii. In timpul bataliilor de aparare a cetatilor, paratorii aruncau asupra asediatorilor bolovani de mare greutate, plumb topit, oale si butoaie pline cu smoala fierbinte, seu si alte substante inflamabile, sulite si sageti incendiare. Se foloseau de asemenea pe scara mare si catapulte si baliste, atat in luptele duse in jurul fortificatiilor cit si in luptele in camp deschis cand erau transportate pe care cu 2 roti.
In ce priveste cucerirea cetatilor strategii daci au recurs la procedeul asediului ,prin care se urmarea incercuirea si izolarea garnizoanelor adversarului. In timpul asediului, alaturi de armele individuale, foloseau catapulte de mare putere, berbeci din stejar cu cap de bronz sau fier. Geto-dacii au mai folosit si falces murales cu care scoteau pietre din ziduri si perforatoare de ziduri numite terebrac de fapt un berbec cu varf ascutit. La unison, izvoarele lumii antice ii prezinta pe daco-geti in razboaie de aparare si toate le subliniaza curajul si vitejia, disciplina si organizarea. Modalitatea proprie de purtare a unui razboi, prin ridicarea la lupta a intregii populatii apte de efort militar, le a dat permanent un avantaj in luptele necurmate cu aceia care le doreau avutul, facandu-i de neclintit de pe pamantul Daciei, pe care il considerau sacru si numai al lor.

Numele celui ce a fost acad. Constantin Daicoviciu (1 martie 1898-27 mai 1973) a ramas legat de Sarmizegetusa, capitala dacilor liberi. O viata intreaga, cu o pasiune neostoita, a cercetat cetatile dacice din Muntii Orastiei. La Gradistea Muncelului, la Piatra Rosie, la Blidaru, la Rudele, la Fetele Albe s.a., sapaturile desfasurate sub conducerea sa au facut ca vechile pietre dacice sa-si dezlege tainele si sa-si depene, de peste milenii, istoriile. La centenarul nasterii sale, sa recitim cateva dintre paginile inchinate de savant vestigiilor dacice. Ele fac parte din comunicarea Dacii din Muntii Orastiei si inceputurile statului sclavagist dac, prezentata la Academia Romana la 10 iunie 1950.
Pe un teritoriu relativ mic (cca. 150 km2) din regiunea deluroasa muntoasa a Carpatilor sudici, in partea de est a judetului Hunedoara, la sud de Mures, concentrate in jurul paraului Apa Orasului (zis si Apa sau Valea Gradistei), ce izvoraste din masivul Godeanu si se varsa in Mures la Orastie, raspandite insa de-a lungul nenumaratelor vai ce spinteca aceasta regiune, se gasesc, aninate pe varfuri de dealuri sau pe spinarea lor, pe platouri cu grija amenajate de mana omului, ca si pe resalele mai mult sau mai putin naturale ale acestor dealuri, o serie de asezari cu caracteristici si forme uimitor de unitare.
Dealurile alese cu preferinta au, de obicei, forma de mameloane, nu excesiv de inalte (de la 500-950 de metri), pe cat se poate de izolate de restul dealurilor, retrase, in aparenta, dar stapanind in chip hotarat caile de acces catre vreo cetate mai mare din apropiere, iar toate la un loc constituind un sistem de impresurare strategica a cetatii principale, care, singura dintre ele, se afla, in fundul vaii Apei Orasului, asezata pe spinarea Dealului Gradistei ( o ramificatie a Godeanului) la 1200 m inaltime deasupra marii. Aceasta "cetate Mare" nu domina, de fapt, nimic; ea constituie in realitate un loc de refugiu greu de atins, strasnic aparat din fata si din laturi de sistemul de reduta al fortificatiilor insirate de-a lungul vaii centrale a Apei Orasului, atat dinspre nord, cat si dinspre nord vest, iar dinspre sud de masivul de munti greu de trecut ce-i acoperea spatele, poate si acestia intariti din loc in loc.
Seria cetatilor si forturilor de aparare a "Cetatii Mari" de pe culmea Dealului Gradistei o deschide, acolo unde valea larga a Apei Orasului se stramteaza dintr-o data pana la gatuire, Castelul de pe Cetatuia Costestilor. Insusi acest punct prim de rezistenta e strajuit din mai multe parti de forturi mai mici, infipte pe culmile de dealuri inconjuratoare, ca Faeragul, Blidarul, Cetatuia Inalta, ele insele intarite de turnuri si bastioane presarate la orice punct vulnerabil. De la Costesti si pana la Gradistea Muncelului valea foarte stramta a Apei Orasului e pazita de turnuri dispuse, la distante variate, pe terasele superioare, in locuri potrivite.
Dinspre Nord vest, Varful lui Hulpe si fortificatiile de pe Ciata, Dealul Muncelului (si ele incercuite de turnuri pe piscurile vecine) formeaza incinta laterala nord estica a reduitului. Din acest sector de aparare a flancului nord estic face parte, desigur, si cetatea de la Capalna, de pe valea Frumoasei (Sebesului). Accesul dinspre vest respectiv nord vest si sud vest, peste dealul Luncanilor sau Poiana Omului, e oprit vrajmasului de puternica cetatuie de pe Piatra Rosie ca si de alte forturi, cum e, de pilda, acela de la Lupoaia, sau de valurile de pamant si piatra de la Cioclovina.
Tehnica constructiilor militare sunt a) ziduri, durate din blocuri de piatra bine si regulat taiate, intarite cu barne de lemn dupa un sistem local, continuate in sus fie in caramida, fie in lemn; sau b) valuri de piatra si de pamant, imbinate cu puternice ingradituri de pari grosi si zdraveni (palisada). Gropi, ascunse in fata intariturilor, si rostogolirea de trunchiuri de copaci sau de bolovani, faceau aceste cetati, mestesugit intarite de oameni si natura, si mai de necucerit. Asezarile dacice din Muntii Orastiei nu constituie insa numai constructii militare.
Valea larga si roditoare a Apei Orasului, la Nord de Costesti, cu Valea Muresului apropiata, ca si luncile si poienile minunatei regiuni fac din acest tinut, inca din cele mai indepartate vremuri, un imbelsugat loc de rai pentru o populatie destul de numeroasa.
Dintre "cetati" putine vor fi avut numai un rol militar. Rol strict militar il au doar bastioanele si turnurile de paza risipite peste tot. Cele mai multe dintre "cetati" trebuie considerate ca niste lacasuri intarite ale unor fruntasi militari, mari proprietari de turme in munti, de ogoare intinse in vaile apropiate si desigur si de sclavi.
O a treia categorie a asezarilor o alcatuiesc gospodariile taranesti cu care sunt impanate "intr-o masura mai mare chiar decat astazi" poienile si culmile mai blande si mai late ale dealurilor, cu casele lor de barne, lipite cu lut prins in nuiele, acoperite cu sindrila si inconjurate cu garduri de pari impletiti cu crengi de copac.
Hambare mari de lemn, sprijinite pe baze rotunde de piatra, pe terasele cetatilor, dar si in poieni roditoare, cisterne in si afara de cetati, captusite cu barne de gorun, tevi de apeduct din pamant ars, aducand apa de izvor la cate o asezare mai mare, obiecte de cult, de uz practic si de podoaba, produse ale mesterilor si artistilor locali sau importate din lumea vecina "barbara" ori "civilizata" greco-romana, intregesc icoana de pana acum a traiului dacic.
Am spus ca tot acest complex de civilizatie prezinta o infatisare uniforma. Inceputurile vietii omenesti in aceste locuri, dupa unele descoperiri izolate, trebuie ca se adancesc cu multe sute de ani inainte de construirea mareata si impunatoare a cetatilor de piatra. Din asezari ale unui trib de munteni, regiune a devenit, in anumite conditii istorice, un centru mult mai puternic decat al unui trib singuratic.
Data acestor constructii uriase si coordonate dupa un plan unitar nu poate fi alta decat aceea pe care o indica marturiile arheologice: cele doua secole inainte de cotropirea romana care le trece pe toate prin foc si sabie. Cu alte cuvinte, epoca celor doi hegemoni ai poporului dac, Burebista si Decebal.
Vorbind de civilizatia materiala a acestei infloritoare si ultime perioade a asezarilor din Muntii Orastiei, ea intruneste toate caracteristicile asa zisei culturi La Tene tarzii din ultima faza a varstei fierului, dezvoltate pe baze autohtone si simtitor influentate de civilizatiile inconjuratoare. E o civilizatie ce a iesit din stadiul formei satesti, imbracand un caracter de cultura superioara, oppidana, imprejurare care-si explica adoptarea si asimilarea la fondul propriu autohton a imprumuturilor de forme si tehnica venite din afara, din sudul sclavagist grecesc si roman (inclusiv coloniile grecesti de la Marea Neagra si Italia de sud) si de la popoarele de pe aceeasi treapta de civilizatie, vecine.