„Este un barbat cu o statura foate frumoasa, foarte viguros, foarte ager si indraznet ca nimeni altul. Cauta cu pasiune orice prilej de glorie si se avanta nebuneste in mijlocul primejdiei. Isi indeplineste indatoririle relegioase cu cea mai mare grija. Nu era un om stapanit de patimi, singurul lucuru care-i facea imensa placere era lauda. Era inzestrat cu o clarviziune extaordinara, chiar in unele situatii incalcite, iar cand avea toate datele unei situatii, stia totdeauna sa aleaga solutia cea mai buna. Se pricepea de minune sa-si randuiasca oastea in formatia cea mai buna, sa o inzestrezs cu arme si cu echipament. Si mai avea darul de a stti cum sa-si imbarbateze oamenii, umplandu-si cugetele de nadejde si spulberand frica din ei, in momentele grele, prin exemplul propriei sale indrazneli. m5n6nq
In toate aceste privinte era neintrecut. Si se mai avanta cu o nemaipomenita indrazneala in situatiile cele mai nesigure: de pilda cand trebuia sa-si ia dusmanul prin surprindere, Alexandru ajungea stapan pe situatie, mai inaintea ca vreunul din oamenii sai sa fi avut timp sa se intrebe ce intorasatura vor lua lucrurile. Isi tinea intotdeauna cuvantul dat, indiferent daca era vorba de o simpla fagaduiala sau daca era vorba de o intelegere scrisa, si isi lua toate masurile de prevedere ca sa nu poate fi prins in itele iubitorilor de intrigi. Si nu-i placea sa cheltuiasca mult pentru propria lui placere, in schimb, cand era vorba de un prieten, nu se uita niciodata la bani.

Alexandru a facut uneori greseli, cateodata din cauza firii sale impulsive, alteori sub imperiul maniei, sau cand a adoptat fara nici o masura modul de viata al orientalilor, dar toate acesta imi par lipsite de importanta, daca ne gandim la varsta lui de tanara, la sirul neintreupt al succeselor sale si la oamenii de care era inconjurat, oameni din categoria celor care, pentru a-si face jocul, sant si vor fi intotdeauna un blestem la curtea unui rege. De altminteri, Alexandru este, dupa stiinta mea, singurul rege din vechime care a fost in stare sa aiba remuscari pentru greselile lui si acest lucru numai datorita caracterului lui nobil…
Alexandru socotea ca e drept sa se traga dintr-un zeu. Totusi nici acest luru nu-mi pare de neiertat, pentru ca vad in el mai degraba un artificiu menit sa-i confere mai multa autoritate fata de supusi.. sincer vorbind, chiar faptul ca adoptase moda persilor, imi pare mai degraba un siretlic menit sa-i faca pe barbari sa creada ca regele nu le este chiar atat de strain, si o arma impotriva violentei si infumurarii macedonenior…. Iar daca lua parte la chefuri, si daca sedea mai tarziu, lucrul acesta nu se datoreaza faptului ca-i placea sa bea(Alexandru nu bea niciodata mult vin), ci o facea mai degraba din camaraderie fata de intimii sai”.

Arrianus