r6q8qo
Viata
Publius Vergilius Maro, s-a nascut probabil ia 15 octombrie 70 i.e.n., ia Andes, sat care tinea de hinterlandul orasului Mantua. Antichitatea ne-a lasat douasprezece biografii ale poetului, precum si o serie de adnotatii ale lui Hieronymus la cronica lui Eusebius, referitoare la Vergiliu. Cea mai densa biografie apartine lui Suetoniu, dar ea a fost transmisa printr-o varianta realizata de catre Donatus. De altfel unele dintre celelalte "vieti ale lui Vergiliu", uitae Vergiiianae, deriva tot din biografia suetoniano-donatiana.
Se pare ca tatal lui Vergiliu afostunjaran cu un statut modest la inceput, taran care mai tarziu, mai ales prin casatorie, a ajuns sa-si imbunatateasca situatia materiala si sa posede un mic ogor. Dar oare legenda n-a exagerat conditia modesta a parintilor lui Vergiliu, adevarat "self-made man"? Parintii lui Vergiliu parvenisera probabil in randurile mantuanilor de conditie sociala mijlocie. Oricum Vergiliu a putut dobandi o educatie ingrijita. El a studiat in nordul Italiei, la Mediolanum (azi Milano) si apoi la Roma, unde se afla spre sfarsitul anului 50 i.e.n. A venit in contact cu poetii neoterici si a fost instruit de gramaticul si poetul Parthenius, care i-a stimulat gustul pentru arta versurilor, Nu a dovedit talente oratorice deosebite, dar a fecventat, intre 45 si 42 i.e.n., scoala filosofului epicureu Syron din Neapolis si a inceput sa scrie versuri. La Neapolis, Vergiiiu s-a imprietenit cu Tucca si cu Varius. Dupa 42 i.e.n., s-a intors la Mantua, pe ogorul parintesc, unde a inceput alcatuirea poemelor sale bucolice. Se pare ca gospodaria sa parinteasca a fost confiscata de unul dintre veteranii lui Octavian. Vergiliu s-a refugiat la Roma, unde I-a cunoscut pe Mecena, datorita caruia a dobandit o locuinta pe Esquilin si o proprietate langa Neapolis. Bucolicele si ulterior Georgicele s-au bucurat de un deosebit succes, incat Vergiliu a devenit "vioara intai" a reputatului cenaclu si cerc cultural-politic ai lui Mecena, dupa ce frecventase anterior cercul lui Asinius Pollio. Iar dupa 29 i.e.n , Vergiliu a compus principala sa opera, Eneida. Pana la urma poetul, care dorea de multa vreme sa viziteze Grecia, taramul unde se petreceau atatea fapte evocate de el, a ajuns la Atena. August I-a gasit aici si I-a luat cu el in Italia, dupa ce Vergiliu s-a imbolnavit la Megara, pe care o vizitase. De fapt toata viata a fost apasat de o sanatate delicata si mai ales de un tub digestiv mereu bolnav, afectat probabil de un vechi ulcer gastric. in calatoria de intoarcere, a murit in anul 19 i.e.n., la Brundisium sau laTarent. Osemintele i-au fost ingropate langa Neapolis, iar Eneida, pe care nu apucase s-o desavarseasca, n-a fost arsa, asa cum ceruse el.

Apendicele vergilian
I s-au atribuit lui Vergiliu, mai ales ca opere de tinerete, o serie de poeme, treizeci si patru in total, pe care, in timpul Renasterii, Scaliger Ie-a publicat intr-un corpus, cunoscut sub numele de 'Apendicele vergilian", Appendix Vergiliana 1. Este cert ca cele mai multe dintre aceste poeme nu au fost scrise de Vergiliu, ci de alti autori. Anumiti cercetatori moderni cred ca nimic sau aproape nimic din Apendicele Vergilian n-ar reprezenta opera lui Vergiliu 2.
in schimb, mai multe marturii antice, furnizate de Donatus, Servius, chiar si de Lucan, atesta ca Vergiliu scrisese si alte poeme inaintea Bucolicelor si mentioneaza sapte sau opt titluri de lucrari care figureaza in Apendice. Desigur s-ar putea ca noi sa dispunem de alte poeme decat cele autentic vergiliene, care sa coincida cu acestea din urma numai in privinta titlului, ca in cazul poemului "Tantarul", Culex. Sau altfel spus, stiindu-se ca Vergiliu a scris poeme cu un anumit titlu, s-au reconstituit opusculele respective de catre diversi admiratori ai poetului Dar este foarte posibil, daca nu chiar probabil, ca Apendicele sa cuprinda un nucleu vergilian autentic, la care s-au adaugat ulterior opere ale admiratorilor si imitatorilor Mantuanului 3.
Astfel poate sa apartina lui Vergiliu poemul "Pescarusul alb", Ciris, care comporta 541 de hexametri dactilici. S-a considerat ca Vergiliu si-ar fi putut alcatui poemul intre 48 si 45 i.e.n. El l-ar fi inceput la Roma, sub inraurirea neotericilor si l-ar fi terminat la Neapolis . Dar care este continutul poemului Ciris? Scylla, fiica unui basileu din Megara, se indragosteste de Minos, asediatorul cetatii, pe care il ajuta sa-l invinga pe propriul sau tata. Dar Minos o leaga de corabia sa, pe drumul de intoarcere spre patrie. Zeita marina Amphitrite o preface pe Scylla intr-un pascarus alb, Ciris. Tatal Scyliei numit Nisus, manat de setea de a se razbuna si transformat intr-un vultur, urmareste fara incetare sarmanul pescarus alb. Chiar subiectul da seama de filiatii clare cu tematica privilegiata de callimahismul roman. Ritmul narativ, aluziile la diverse legende mitologice rare, dar si gratia suava, vehiculata de versurile poemului, apartin de asemenea arsenalului neotericilor.
Poemul "Tantarul", Culex, nareaza, in 414 hexametri dactilici, o poveste stranie. Un tantar trezeste din somn - muscandu-l - pe un pastor, amenintat de un sarpe veninos. Ciobanul nu-i este recunoscator si il omoara. Dar dupa ce sufletul ratacitor al tantaruilui ii apare in vis si il mustra, batranul cioban il inmormanteaza cum se cuvine. Poeti ca Lucan - daca putem da crezare uneia dintre biografiile lui - Statius (Silu., 2, 7, w. 73-74) si Martial (Epigr., 8, 56; w. 19-20 si 14, v. 185) prezinta acest poem ca autentic vergilian. Cum am aratat mai sus, anumiti savanti opineaza ca ar fi avut ioc o substituire, actualul poem fiind altul decat cel redactat de mantuan, sau, ceea ce pare mai probabil, ca numai o parte dintre versuri, cam un sfert, ar fi autentic vergiliene, in vreme ce celelalte ar fi fost interpolate de alti autori. Factura neoterica si callimahiana ni se pare manifesta. Evidentierea fragilitatii vietii este semnificativa in acest sens 5. Fireste, nu lipseste un filon neopitagoreic si abunda inflexiunile emotionante, descriptiile gingase, dar foarte plastice ale naturii, precum cea initiala, care evoca farmecul diminetii campenesti si fericirea pastorilor, ce duc o existenta simpla, departe de averi si de razboaie. De fapt poemul, care invoca si soarta unor eroi vestiti din istoria Romei (Culex, w. 202-385), prefigureaza operele majore ale lui Vergiliu.
Este foarte indoielnic sa fi fost alcatuita de Vergiliu culegerea de poeme scurte, denumita Catalepton , care incorporeaza doua categorii de lucrari, scrise in diferiti metri, adica "Priapeele",
* Titlul transcrie in latineste sintagma kata lapton, care caracteriza o culegere de mici poeme cu o tematica variata
Priapea, si 'Epigrame", Epigrammata. Nu este totusi exclus ca unele dintre aceste poeme sa fi fost efectiv scrise de Vergiliu. in forma tn care ni s-au pastrat, Priapeele inglobeaza patru scurte poeme si un vers dintr-o a cincea, citat de gramaticul Diomede. Unele dintre versurile din Priapee vor aparea si in Bucolice. Oricum, in aceste scurte poeme, zeul Priap evoca ocrotirea pe care o acorda vitelor si pamantului, cinstirile ce i se aduc in anumite locuinte sarace sau, ca in catrenul, compus din doua distihuri elegiace, ce constituie prima Priapee, bucuria incercata fata de roadele primaverii, verii si toamnei, dar si teama de iarna, cand e frig si el, zeul lemnului, poate ajunge pe foc Umorul proaspat, delicatetea sentimentelor, rafinamentul elegant al imagisticii caracterizeaza aceste poeme, de asemenea de factura neoterica. Aceste trasaturi se regasesc si in cele patrusprezece epigrame, mai sus mentionate.
Nu ar fi imposibil sa fi fost alcatuit de Vergiliu poemul "Hangita", Copa, in 38 de versuri in distih elegiac. Cu umor spumos, colorit viguros si pe un timbru hedonist, pendinte de un epicureism popular, poetul ne infatiseaza o tanara hangita, care, cantand si dansand, invita calatorii obositi in localul ei. Copa reprezinta cel mai izbutit poem din Apendicele vergilian.
in sfarsit, in mod cert, nu au fost compuse de Vergiliu, ci de alti poeti, lucrari ca Aetna (poem didascalic), "Blesteme", Dirae, Lydia, Moretum (denumirea unei mancari taranesti), precum si alte epigrame si elegii, decat cele amintite mai sus .
Bucolicele
Probabil ca, intre 43 si 38 sau chiar 37 i.e.n. 7, Vergiliu si-a alcatuit prima opera sigur autentica si concomitent relevanta pentru talentul sau. Ne referim la cele zece poeme ale sale cu tematica pastorala, deci la eglogele (adica "poeme alese") sau Bucolicele, Bucolicae, vergiliene (adica "poeme cu boari"). De dimensiuni relativ reduse, ele insumeaza 864 de hexametri dactilici. Chiar comentatorii antici, ca Probus si Servius, semnaleaza ca Vergiliu nu si-a publicat Bucolicele in ordinea in care Ie-a redactat. Poetul si-a dispus probabil poemele dupa simbolica numerelor pitagoreice. Pe de alta parte, ca specie literara, bucolica dispunea de autonomia sa, care implica lirism, dar si o forma dramatica, dat fiind ca presupunea o punere in scena, un decor rustic, costume specifice si diverse conventii teatrale.
Izvorul si modelul principal al lui Vergiliu a fost, fara indoiala, poetul siracuzan, din secolul al lll-lea i.e.n , Teocrit. in Idilele sale, acesta valorificase traditia populara siciliana a concursurilor poetice improvizate, care constituiau un fel de mimi. Ar fi vorba de mici schetciuri poetice, scrise in hexametri dactilici, care puneau in scena personaje din mediile sociale modeste, rar citadine, indeobste pastorale. Se considera in antichitate ca pastorii aveau mai mult ragaz pentru dragoste, cant si intrecere muzicala decat plugarii. in ultima instanta, Teocrit conferise demnitate literara unei categorii socio-profesionale rustice si deosebit de pitoresti. Teocrit, descrisese cu remarcabila autenticitate, cu realism acuzat, viata, moravurile, preocuparile ciobanilor. El traducea astfel aspiratia lumii elenistice, semnificativa pentru un anumit orizont de asteptare, spre evaziune, spre vietuire fericita intr-un peisaj natural foarte simplu, contrapus celui al marilor orase greco-orien-tale. Concomitent, ca surse si modele secundare, Vergiliu a recurs si la Meleagru din Gadara, Callimah si, dintre romani, la Lucretiu, Catul si neoterici. Dar imprumuturile tematice au fost subordonate la Vergiliu unui mesaj poetic specific, unui univers imaginar particular, unei texturi de discurs origina! 8. De asemenea Vergiliu a apelat si la procedeul contaminarii mai multor poeme grecesti, procedeu candva utilizat de poetii comici. Desigur si Vergiliu exprima nazuinta spre evaziune intr-o natura pastorala, dar aceasta desprindere de realitatile cotidiene nu este decat partiala. De asemenea vom vedea ca peisajul pastoral vergilian situat intr-o Arcadie eleganta, tara a pastorilor, este artificios, pierde vigoarea suculenta, deosebit de genuina, a cadrului in care se desfasoara actiunea idilelor teocritice.
Dupa continutul lor, Bucolicele au fost felurit grupate de cercetatori. Unii exegeti ai operei vergiliene au divizat Bucolicele in doua mari compartimente. Din cel dintai ar face parte acele poeme pastorale consacrate unei tematici idilice, indatorate in chip manifest lui Teocrit, iar in cel de al doilea compartiment Bucolice, unde abunda aluziile la stari de lucruri, evenimente si personaje romane si contemporane poetului, sau la preocuparile oamenilor Romei, universul rustic fiind factice, convertind in alegorie, in vesmant incantatoriu, realitati nationale, straine de cele ale tematicii teocriteice. Altii impart Bucolicele in patru sectoare, insa doua dintre ele sunt consacrate tocmai revalorizarii lumii lui Teocrit, in vreme ce celelalte releva filoane si problematici romane, mai mult sau mai putin clar infatisate. Dar s-au propus si alte regrupari ale Bucolice-lor9.
Astfel Bucolicele a doua, a opta si a zecea reprezinta egloge pur pastorale si vehiculeaza trei scenarii ale iubirii. Bucolica a doua, intitulata Alexis, purcede de la a unsprezecea idila a lui Teocrit - dar si de la idilele a treia, a zecea si a douazeci si treia ale poetului grec, toate contaminate - pentru a releva nu atat obiectul dragostei, ca la scriitorul sicilian, ci starea sufleteasca, psihologia pastorului Corydon, care nu-l poate cuceri pe delicatul Alexis. Pana la urma Corydon afla consolare in munca neglijata pana atunci si in speranta unei noi iubiri (Ecl., 2, v.73). Bucolica a opta implica doua monologuri, unitare ca tematica, intrucat se refera la iubirea neimpartasita, monologuri debitate de pastorii Damon si Alphesiboeus. Se purcede de la a doua si la a treia idila a lui Teocrit, desi sunt eliminate multe elemente si motivatii concrete. Tema este reluata in Bucolica a zecea, unde, desi se poate decela ca model prima idila a lui Teocrit, se renunta la masca pastorala. Eroul dragostei nefericite este chiar prietenul lui Vergiliu, poetul Cornelius Gallus. Cum s-a aratat, daca in Bucolica a saptea, niste pastori arcadieni erau transferati in Italia, in Bucolica a zecea un roman este adus in Arcadia idilica 10.
Bucolicele a treia, a cincea si a saptea vehiculeaza intreceri poetice intre pastori. Sunt utilizate o serie de motive de sorginte teocritieica, precum acuzatiile reciproce, pornite de la considerente materiale, critica talentului poetic al rivalului, provocarea la intrecere, depunerea unui zalog, stabilirea unui arbitru, concursul propriu zis, victoria unuia dintre concurenti, inmanarea premiului. Dar multe dintre aceste elemente sufera mutatii fundamentale in universul imaginar vergilian. in Bucolica a cincea, se modifica profund parametrii tematicii teocriteice: nu se relateaza impru-jurarile mortii lui Daphnis si sunt excluse conventiile competitiei pastorale. Cea mai simpla ne apare Bucolica a saptea, unde arbitrul Meliboeus proclama invingator pe Corydon, in intrecerea cu pastorul Thyrsis. Ambii ciobani isi cantasera dragostea. Totodata temele bucolice se amalgameaza cu cele "georgice", proprii agriculturii italice. Cupletele fiecarui pastor-cantaret evoca fiecare o tema opusa celei infatisate imediat anterior de celalalt concurent.
in general cadrul pastoral vergilian primeste o substanta straina universului imaginar teocriteic. Abunda eruditia mitologica, de care dau dovada pastorii mantuanului. Pasiunea lor erotica este eleganta si nu comporta brutalitatea savuroasa a patimii nutrite de personajele lui Teocrit. Ei renunta la injuriile crude, chiar grosolane, si la confruntarile lor fizice, caci nu se mai bat intre ei decat prin cantec. Totusi, uneori printre pastorii eruditi se strecoara si ciobani autentici. Bucolicele comporta de fapt felurite ambiguitati. Dar descriptiile de natura sunt in general mai putin directe, mai putin precise decat in opera poetului sicilian.
Peisajul vergilian se muta adesea intr-o Arcadie abstracta, nedeterminata. Textul Bucolicelor poate fi supus mai multor grile de lectura si exegeza moderna a mentionat uneori ermetismul sau esoterismul vergilian. Totusi, in pofida elementelor artificiale mai sus semnalate, sentimentul naturii se manifesta pregnant in universul Bucolicelor. Evocarile firii sunt emotionante, adesea autentice, vibrand de spontaneitate gratioasa. Totusi, pe cand la Teocrit prevalase o natura fecunda si luminoasa, eminamente solara, peisajul vergilian apare invaluit de calmui innoptarii. Patru Bucolice, doua din seria mai sus mentionata, doua din cea care va urma (Bucolicele, 1, 2, 6 si 10) sfarsesc printr-un pastel al inserarii la tara. Desigur melancolia subtil filtrata nu exclude sentimentele tonice, expresia dragostei pentru natura si oameni11.
Foarte interesante sunt cele patru Bucolice mai putin pastorale, fn care cadrul campenesc se releva ca inca mai artificios. Bucolicele intai si a noua comporta aceeasi tematica, structurate sub forma dramatica; ele evoca problema exproprierilor proprietarilor de pamant din unele orase italice in favoarea veteranilor lui Octavian, in anii 41 -40 i.e.n. Aluziile la evenimente contemporane prolifereaza intens, incat s-a afirmat ca, in asemenea poeme, Vergiliu faureste o noua forma de poezie bucolica, egloga aluziva. Oricum aceste doua Bucolice par a fi fost scrise in 39 i.e.n., cand Vergiliu, puternic traumatizat de impactul exproprierilor din zona Mantuei, s-a decis sa dea cuvantul cultivatorilor spoliati, sa devina un poet cu adevarat angajat '2.
Bucolica intai infatiseaza o experienta epicureica si totodata drama exproprierii, intr-o structura dramatica antitetica, ilustrata de doua personaje pastorale, Tityrus si Meliboeus. Primele cinci versuri ii contrapun categoric. Meliboeus exclama nostalgic: "Tityre, culcat sub bolta cea de frunz*, la racoare//Tu, sub fag, ii zici din fluier pastoreasca ta cantare //Noi, lasam pamantul tarii: ah, pe noi ne-au izgonit // De pe tarinele scumpe; tu, la umbra linistit // in paduri faci sa rasune dulce nume de femeie" (Ecl., 1, w, l-5, trad. de Theodor Naum). intalnirea celor doi pastori se produce incidental, insa pentru a revela conditia lor absolut diferita, Tityrus traieste pe pamantul sau, care fusese supus exproprierii, dar este salvat, datorita interventiei salutare a lui Octavian. Pe cand pamantul lui Meliboeus fusese luat si dat unuia dintre veterani. Ei pleaca de pe meleagurile parintesti cu turma sa, ca incarnare a deznadejdii, opuse fericirii lui Tityrus. Acesta din urma infaptuieste idealul ataraxiei epicureice, gratie lui Octavian, insa si pentru ca stiuse sa-si limiteze ambitiile si dorintele. in discursul sau, Tityrus isi elogiaza binefacatorul, fara a-l califica altfel decat ca "tanarul*, iuuenis, si a-i reproduce raspunsul miraculos (Ecl., 1, w. 42-45). Desigur acest binefacator nu poate fi decat Octavian.
Bucolica a noua potenteaza timbrul tragic al experientei si discursului rostit de Meliboeus. Pastorii Moeris, aflat in drum spre oras, si Lycidas dialogheaza pe tema pierderii de catre ei, dar si de prietenul lor, Menalcas, a proprietatilor. Pamantul lui Menalcas abia fusese redobandit, datorita stralucirii cantecului lui (Ecl., 9, v. 10). Chiar viata lui Menalcas este periclitata de catre nemernicul militar. Talentul lui Menalcas este celebrat si continutul cantecelor sale este prezentat, desi sarmanul pastor si agricultor expropiat lipseste fizic din poem Militarul expropriator a patruns intr-o lume pastorala dislocata, in care pana la urma si cantecul amuteste (Ecl., 9, 66-67) 13. Anumiti cercetatori l-au identificat pe Vergiliu insusi in personaje ca Tityrus si Menalcas sau chiar Moeris.
Intruziunea problematicii romane in universul arcadiano-pastoral emerge pregnant, cu toate ca este realizata in alti termeni, in Bucolicele a patra si a sasea. S-a aratat ca ele implica puternice deplasari temporale, in viitor, adica in Bucolica a patra, sau in trecut, deci in Bucolica a sasea, pentru a circumscrie prezentul Arcadiei. Am semnalat deja importanta deosebita a Bucolicii a patra, cea mai politica egloga vergiliana. De altfel ea este adresata lui Asinius Pollio, care il proteja pe Vergiliu, frecventator al cercului acestui important personaj al vremii, si imbraca forma unei alegorii, enuntate chiar de poet, ce glorifica in acelasi timp pacea de la Brundisium, incheiata intre Antonius si Octavian, si nasterea unui copil, menit sa vada restaurarea varstei de aur. Identitatea acestui copil, probabil deja nascut, deoarece se stie in poem ca este un baiat, a generat diverse ipoteze, in exegeza moderna si chiar in cea antica. Este probabil vorba de un fiu al lui Pollio, Asinius Gallus sau mai degraba Saloninus. Totusi anumiti cercetatori au considerat ca acest prunc ar putea fi fiul lui Octavian si al Scriboniei sau copilul Octaviei, sora viitorului August si initial sotia lui Gaius Claudius Marcellus. Ea s-a casatorit cu Marcus Antonius, dupa pacea de la Brundisium. Oricum poetul arata ca acest copil va trai reintoarcerea treptata, pe etape, a varstei de aur si a armoniei universale, convertirea naturii la o fericire si rodnicie netarmurite, concilierea totala intre oameni si chiar intre fiare. Baza filosofica a poemului comporta de fapt un sincretism, o contaminare intre diverse doctrine, neopitagoreice, stoice etc. Esentiala ni se pare proiectarea sperantei generale de propagare a pacii cetatenesti, dupa crancenele razboaie si confruntari interromane, intr-un scenariu mesianic, in orice caz profetic ca substanta si ca tonalitate, chiar daca el nu postuleaza nici un fel de relatie cu crestinismul, pe care nu avea cum sa-l presimta.
Bucolica a sasea da replica celei analizate imediat mai sus. Ambele egloge sunt cele mai putin bucolice dintre cele zece poeme "arcadiene* si traduc aspiratia spre temele majore, indeosebi epice, ale poeziei vergiliene de mai tarziu. Bucolica a sasea contine de altfel multe elemente misterioase. Oricum a slujit drept libret unui balet dansat in teatrele romane ale epocii - si cu mult succes - de o actrita de mimi, numita Cytheris. in cazul poemului, doi tineri satiri si o naiada obliga pe zeul Silenus sa cante istoria indepartata a lumii, formarea universului si a pamantului. Prin urmare varsta de aur a omenirii este analizata in geneza sa si nu in proiectia ei in viitor, ca in egloga a patra. Initial cantecul fascinant al poemului reconstituie crearea - tot pe etape - a pamantului in termeni evident epicureici. Ulterior sunt prezentate o serie de mituri, incat discursul poetic implica o manifesta contaminare intre mitologie si cosmogonia epicureica.
Arcadia, tara Bucolicelor
Antinomiile dintre cele doua sau cele patru categorii de Bucolice nu trebuie absolutizate. intre diversele egloge se stabilesc multiple relatii si afinitati, atat pe planul tematicii, cat si pe cel al scriiturii, dominate de o muzicalitate funciara. Chiar in Bucolicele aluzive, mai "romane", unde sunt celebrati Octavian si Pollio, cadrul de baza este tot pastoral. Pe de alta parte, personajele specific romane opereaza si in "eglogele" pure. Cum am aratat, Gallus este personajul principal din Bucolica a zecea. Iar Bucolica a cincea ar putea implica o alegorie, care sa glorifice apoteoza lui Caesar, sub travestiul pastorului mitic Daphnis. Daca Da-phnis n-ar camufla cumva poetul Catul sau n-ar fi chiar semi-zeul Daphnis, considerat de Teocrit ca inventatorul poeziei pastorale. Raportarea la actualitate vivifica intregul univers imaginar al eglogelor, unde prevaleaza intropatia, participarea afectiva, lirica, plenara, a poetului la intamplarile infatisate. Admiratia fata de maretia Romei, oroarea incercata fata de razboaiele civile, setea de pace, increderea pasionata ca Octavian o va asigura pentru eternitate impregneaza complex intregul ansamblu al Bucolicelor.
Cadrul pastoral este poate mai artificios in cele mai romane egloge; aluziile la actualitate sunt mai rare, mai vagi, in poemele "pur" pastorale, dar in ultima instanta, in structura de adancime, Vergiliu asiguri unificarea peisajului Bucolicelor. Semnificatia fundamentala este pretutindeni aceeasi si substanta ei se regaseste in trairile unor personaje, care populeaza aceeasi tara imaginara: Arcadiai De fapt in Peloponezul grecesc exista o Arcadie autentica, regiune abundenta in munti, paduri, grote, locuita de pastori, care adorau zeul Pan, imaginat ca jumatate om, jumatate tap. Arcadienii autentici aveau reputatia de a fi foarte muzicali. Romanii secolului I i.e.n. ii idealizasera, la fel cum vor fi celebrati in secolul al XVIII-le "bunii salbatici". Arcadismul corespundea la Roma unui orizont de asteptare, imbibat cu nazuinta evadarii in natura, de rezistenta fata de urbanizarea intensiva si consumul exagerat din inalta societate. Dar, la Vergiliu, cum de fapt am evidentiat, amalgamul de elemente de sorginte siciliana si de valente romanizante determina structurarea in Bucolice, in toate Bucolicele, a unui tip de civilizatie concomitent specific si mixt. Se intampla ceea ce se petrecuse in teatrul latin, unde am decelat o tara imaginara a comediografilor, pe care am numit-o Arcadia comica, tocmai gandindu-ne la universul Bucolicelor, in definitiv, Bucolicele vergiliene circumscriu o tara poetica, rod al fantasiei vergi-liene, o Arcadie pastorala, situata intre Sicilia si Italia, intre pasiunile pastorilor si realitatile romane. Sau incorporandu-le atat pe unele cat si pe celelalte: pastorii sicilieni se romanizeaza, personajele Romei imbraca vesmantul fascinant al cadrului idilic. Pe scurt ei devin de asemenea arcadieni.
S-au evidentiat si frontierele acestei Arcadii si s-a aratat ca ea se delimiteaza fata de marele oras, unde se decide soarta proprietatilor arcadienilor, si fata de mare, situata la marginea ei. in Arcadia, abunda colinele, raurile, izvoarele, padurile si dumbravile, pesterile si livezile. O populeaza pasarile si turmele, o ocolesc iernile grele si arsita verii, o scalda, in contururile ei delicate, caderea noptii... Locuitorii ei umani comunica permanent cu natura. Ei sunt mici proprietari rustici si canta in permanenta: cantecul, muzica, poezia, iata principalele lor preocupari, chiar cand travestesc personaje romane reale, extrase din inalta societate a Capitalei. Dar oare nu se invedereaza ei insisi constienti de existenta lor iluzorie? Cum am aratat, pulsul vietii sociale romane izbuteste sa bata in aceasta mirifica Arcadie... 14. Pentru a o figura, Vergiliu recurge la resursele formatiei sale neoterice, plasate sub semnul callimahismului roman. Astfel se realizeaza un timbru delicat, plin de gratie, impregnat de inflexiuni seducatoare. Versul vergilian al eglogelor este eminamente muzical, cizelat cu deosebita osteneala, impregnat de numeroase efecte poetice, de procedee stralucite. De aceea s-a afirmat ca Bucolicele dobandesc sensul unei adevarate fugi muzicale15. Abunda nu numai armonia muzicala, potrivirea maiastra a sunetelor si totodata evocarea incantatorie a sonurilor naturii, ci si detaliile sinestezice, combinarea mestesugita a culorilor, formelor si miresmelor. Dar cand proslaveste maretia Romei si a lui Octavian, cand ilustreaza tribulatiile reale ale oamenilor
Italiei, limbajul se schimba. Vergiliu depaseste scriitura neoterica subtila si gratioasa spre a cizela versuri pline, majestuoase, de sonoritate grava, si spre a vehicula o imagistica grandioasa. Adica tot ce anunta Eneida si chiar Georgicele, tot ceea ce va converti pe Vergiliu intr-un poet total.
Georgicele
Ajuns poet celebru, Vergiliu compune, dupa Bucolice, un alt poem, Georgicele, intre anii 39 si 29 i.e.n. Totusi se pare ca noua ne-a parvenit numai a doua editie a acestui poem, pusa la punct in anii 26-25 i.e.n., in care, daca il putem crede pe Servius, Vergiliu inlocuise elogiul lui Gallus, ce incheia opera in prima ei versiune, cu episodul lui Aristeu si Orfeu, din pricina caderii in dizgratie si mortii poetului prieten, cantat si in Bucolice16. De fapt Vergiliu raspundea unei comenzi sociale, intrucat Mecena ii sugerase sa alcatuiasca o opera care sa sprijine ameliorarea agriculturii italice. Aprovizionarea cu grane a populatiei Italiei cunostea anumite dificultati, caci tarmurile peninsulei erau blocate de Sextus Pom-peius, iar Orientul apartinea lui Marcus Antonius. in vreme ce agricultorii italici erau dezorientati din pricina razboaielor civile si exproprierilor recente. Ei trebuiau stimulati; mica proprietate, supusa presiunilor necontenite pe care de secole le exercitau latifundiarii, trebuia impulsionata si dezvoltata. Pe de alta parte, motivatia compunerii poemului didactic nu se poate reduce la exortatia adresata poetului de catre Mecena. 3ierre Grimal observa ca Vergiliu nu era un simplu trabant al lui Mecena si al ji Octavian. De altfel problemele agriculturii nu sunt tratate decat in prima jum tate a Georgicelor. Ceea ce il preocupa cu prioritate pe Vergiliu in Georgice vra lectia morala, restaurarea vechilor valori romane, credinta ca viitoarea societate romana trebuie sa regaseasca, sa recupereze temeliile de altadata ele virtutii cetatenesti. in acest sens, s-a afirmat ca Georgicele revendica de la pu'erea politica un efort in directia respectiva
Oricum Vergiliu se muta din Arcadia imaginara a Bucolicelor intr-o Italie foarte reala. El alcatuieste un poem dicactic sau didascalic in patru carti si intitulat "Georgice", Georgica. Acest titlu implica doua cuvinte grecesti, care inseamna "pamant", ghe si "lucru" sau "lucrare", ergon Iar gheorghds in greceste inseamna "taran" sau "lucrator al campului". Sau altfel spus, dupa titlu, Vergiliu ar fi trebuit sa scrie despre lucrarea pamantului. insa am aratat ca el isi depaseste acest obiectiv. Pentru ca zootehnia, cresterea vitelor, era considerata de antici ca o ramura a economiei rurale contrapusa agriculturii. Prin urmare care este de fapt continutul Georgicelor'? Ansamblul economiei rurale abordat intr-un tratat agronomic versificat. Cartea intai este consacrata culturilor cerealiere, momentelor specifice operatiilor care le cracterizeaza si semnelor ceresti ce le insotesc Cartea a doua este harazita viticulturii si arboriculturii, indeosebi cultivarii maslinului in cartea atreia, poetul trece la zootehnie, la cresterea vitelor si implica marile domenii ale celor mai bogati dintre romani. Iar, in cartea a patra, Vergiliu isi consacra eforturile apiculturii, preceptelor relative la cresterea albinelor.
in fiecare carte, Vergiliu introduce digresiuni si pasaje, care transcend considerabil simplele precepte agronomice. Prologul cartii intai cuprinde dedicatia adresata lui Mecena, invocatia zeilor AGaorg., 1, w. l-42). in aceeasi carte apar digresiuni despre furtuni (Georg., 1, w. 31l-337), prodigiile ivite la moartea Iui Caesar (Gaorg.,1, w. 466-488), in care poetul evoca prevestirile dezastrelor, survenite cu acest prilej, si un epilog (Georg., 1, w. 489-514), unde sunt din nou mentionate fortele raului, dar si riposta, pe cara o primesc. Si in alte pasaje, Vergiliu depaseste sfaturile tehnice. Cartea a doua debuteaza cu o invocatie adresata lui Bacchus (Georg., 2, w. l-8), mentionat si in restul textului, care se desfasoara sub semnul acestui zeu. insa Vergiliu realizeaza diverse digresiuni, printre care se distinge elogiul Italiei (Georg., 2, w. 136-l76), inchipuita ca spatiu ideal de natura si de civilizatie, contrapus Orientului asiatic, tocmai in momentul istoric al conflictului dintre Octavian, stapanul Occidentului si Antonius, exponentul Estului. Sunt evocate bogatiile Italiei si clima ei, in care prevaleaza "primavara vesnica" (Georg., 2, v. 149). Un alt excursus comporta tocmai elogiul primaverii (Georg., 2, w, 458-452). in termeni de factura lucretiana, poetul configureaza fericirea adusa de intelepciune, care poate fi dobandita nu numai prin surprinderea misterelor lumii, ci si in mijlocul vietii rustice, susceptibile a asigura ataraxia, linistea psihicului. Mitul varstei de aur este situat in spatiul italic al lui Saturn si in vremea obarsiilor eroice ale Romei. in prologul cartii a treia (Georg., 3, w. l-48), se distinge invocatia adresata lui Mecena, unde poetul arata ca la indemnurile acestui puternic prieten s-a decis sa scrie despre cresterea vitelor, care, reamintim, interesa mai ales pe altii decat pe agricultorii modesti. Epilogul infatiseaza o epizotie, care ar fi bantuit in Noricum (Georg.,3, w. 474-566). Acest pasaj este inspirat in chip manifest de descrierea ciumei din Atena, realizata anterior de Lucretiu. Cartea a patra este asezata sub semnul lui Apollo, invocat in prolog (Georg., 4, w. l-8). in cuprinsul cartii, Vergiliu face o digresiune despre batranul din Tarent, in legatura cu horticultura (Georg., 4, w. 116-l48), pentru a incheia cu mirificul scenariu mitic al lui Aristeu si Orfeu (Georg., 4, w. 315-564). Aristeu, apicultor mitic, ar fi provocat involuntar moartea Euridicei, sotia lui Orfeu. Vergiliu schiteaza si nararea coborarii lui Orfeu in Infern, care anticipeaza un celebru pasaj din cartea a sasea a Eneidei. Cum am semnalat mai sus, in tot poemul de fapt, Vergiliu depaseste aspectul tehnic si didactic, recurge la o imagistica fascinanta, structureaza descriptii incantatoare, chiar daca uneori reduse la dimensiunile unor crochiuri. El gaseste frecvent mijlocul de a uita asprele munci agricole spre a strecura versuri seducatoare, care n-au legatura directa cu expunerea tehnica.
Ca modele si izvoare pentru pasajele tehnice, pentru indrumarile date celor ce se ocupau de economia rustica si pentru consemnarile ostenelilor acestora, Vergiliu a utilizat mai multi autori greci si latini. in primul rand, poetul grec Hesiod, prin opera saMuncisizile, crease chiar arhetipul epopeii didactice cu subiect agronomic. Atat la Vergiliu cat si la Hesiod munca apare ca etimonul intregului discurs poetic. Este vorba de munca inchipuita ca demers perseverent si rational. Se pare totusi ca Vergiliu a utilizat o afta varianta a poemului scris de Hesiod decat cea care ne-a parvenit noua. De asemenea, Vergiliu a utilizat opera poetului elenistic Aratos, Phaenomena, binecunoscuta la Roma, tradusa in latineste de Cicero si prelucrata de Varro. Nu este imposibil ca V'ergiiiu sa fi cunoscut si opera matematicianului si filosofului grec Eudoxos din Cnidos, prelucrata de Aratos. Mai ales insa Vergiliu s-a folosit de tratatul cartaginezului Mago, devenit o adevarata Biblie a agronomiei antice si mentionat de noi mai sus, in alt capitol. Mago se limita la precepte tehnice si nu aborda problemele gestiunii unei proprietati agricole si a mainii de lucru uzitate. Vergiiiu ii urmeaza exemplul si evita si el problemele neabordate de Mago. Poetul pare a elogia mica proprietate, dar lauda si tihna gustata pe marile domenii. Pe de alta parte, Vergiliu a putut extrage anumite informatii tehnice din tratatul despre agricultura al lui Varro, aparut tocmai in perioada elaborarii Georgicelor. in sfarsit, poetul a exploatat fara indoiala experienta sa proprie, de mic proprietar agricol si observatiile, pe care le efectuase in cursul calatoriilor intreprinse in Sicilia si Italia.
Mai ales itinerariul lui Vergiliu a fost iluminat de geniul artistic si de filosofia epicureica a lui Lucretiu. De la marele sau predecesor, Vergiliu a deprins ideea necesitatii de a cunoaste si studia in profunzime legile, care guverneaza natura. S-au identificat in Georgice reluari de formule, motive si pasaje lucrtiene. Am semnalat mai sus filiatia intre descriptia epizotiei, pestei animaliere din Noricum, si tabloul lucretian al ciumei din Atena. Unii cercetatori l-au numit pe mantuan un anti-Lucretiu, "Gegenlukrez" in germana. Oricum poetul a apelat la o documentare minutioasa, chiar daca, in structura profunda a operei, viza mai ales alte obiective decat cele agronomice. El a prezentat competent uneltele, terenurile agricole, ingrijirile de care au nevoie vitele etc. Emerg din poem observatii interesante, valide inca si astazi. De altfel ulterior anticii vor considera Georgicele ca un tratat foarte serios de agronomie18.
in comparatie cu Bucolicele, discursul poetic vergilian isi largeste considerabil limitele, dobandeste un suflu amplu, solemn, castiga adancimi semnificative, in pofida unei aparente continuitati, caci subiectele par inrudite prin abordarea aceleiasi lumi rustico-pastorale (si deci aceluiasi decor), intre Bucolice si Georgice se ivesc discontinuitati majore. Daca in Bucolice prevaleaza lumea extazului si cantecului suav, in Georgice domina cea a ostenelii si a perseverentei. Am aratat ca structura generativa a Georgicelor trebuie cautata in invatatura morala si moralizatoare, ca munca este adevaratul izvor al ataraxiei, al echilibrului moral, ca adevarata conditie a omului. Vergiliu pare a asuma epicureismul lucretian pentru a-i conferi o coloratura mai degraba stoica. Filosofia prezideaza suveran Georgicele: ea este epicureica, desi deschisa spre castigurile altor doctrine. Dar nu regreta oare Vergiliu varsta de aur, pierderea ei dureroasa pentru atatia altii? S-ar spune ca nu. El propune o noua lectura a vechiului mit al erei de aur. lupiter a destramat varsta de aur, pentru ca fericirea pe care aceasta o aducea nu solicita suficient mintea si inteligenta oamenilor, cazuti prada molesirii. Muritorii trebuiau constransi sa-si construiasca fericirea si nu s-o primeasca cu pasivitate de la zei. Si intocmai ca in Bucolice, poetul crede in reintoarecerea varstei de aur, de fapt a unei varste de aur superioare ca valoare celei stravechi. O varsta de aur bazata pe munca, deoarece finalul cartii a doua si elogiul vietii rurale o configureaza in trasaturile ei cele mai revelatoare. "Munca fara preget biruie toate", labor omnia uincit improbus: iata enuntul-cheie, sursa autentica a acestei noi varste de aur, mai bune decat cea veche, capabile sa resuscite, in functie de standarde innoite, ameliorate din punct de vedere calitativ, vechile valori romane. Astfel Vergiliu se invedereaza a fi un optimist, un adversar al paseismului. Optimismul robust guverneaza intreaga sa invatatura agronomica.
De altfel Vergiliu este un optimist, intrucat crede in viitorul Romei si al Italiei. Elogiul acesteia din urma, glorificarea victoriilor repurtate de Octavian vibreaza de acest stenic optimism. Patriotismul insufleteste intregul poem. Roma, candva puternica datorita economiei sale rurale, bine administrate, isi va regasi vigoarea si o va potenta, cand va depasi excesele trecutului apropiat si chiar ale prezentu meu cantec" (Georg., 2, w. 173-l76, trad. de D. Murarasu). Vergiliu il proclama pe Octavian "puternic sporitor* ori chiar "autor" al roadelor, auctor (Georg., 1, v. 27). S-a remarcat ca auctor putea dobandi o valoare semantica religioasa si anticipa titlul deAugustus pe care il va obtine Octavian.
Intropatia, participarea directa la desfasurarea discursului poetico-didactic, confera o remarcabila putere de seductie demersului vergilian. Mantuanul se releva frecvent confesiv, aproape totdeauna liric. El marturiseste cititorului proiectele, dorintele si visurile sale. Totodata Vergiliu se intereseaza nemijlocit de tot ce el infatiseaza si infaptuieste o adevarata comuniune cu natura, cu truditorii gliei italice. Manifesta simpatie, comprehensiune, vibranta si in acelasi timp vibrata, pentru plante si animale, pentru pasarile care isi pierd puii, ca si pentru vitele intristate de moartea tovarasilor de jug. Dar mai ales pentru oameni, pentru durerile, ca si pentru bucuriile lor19.
Arta Georgicefor
Universul imaginar al Georgicelor se hraneste dintr-o arta captivanta. Functionalitatea ei in raport cu mesajul poetului este incontestabila. Gravitatea tonului raspunde gravitatii, solemnitatii mesajului, iar optimismului organic al discursului ii corespunde luminozitatea scriiturii, paleta policroma a imagisticii. intr-adevar gustul pitorescului, al imaginii plastice, al detaliului revelator prevaleaza pretutindeni, in digresiuni si in secvente pur poetice, ca si in expunerile tehnice. Materialul prezentat este stapanit si unificat cu abilitate exceptionala. Jocul formelor completeaza fericit alte manevre de mare stralucire. Pentru a descrie, mantuanul recurge la tablouri ample, la adevarate cataloage, ca si la rapide schite, unde, succint, insa foarte pregnant, sunt evocate padurile care freamata, raurile ce curg la picioarele vechilor ziduri etc. Dar furtunile, ploile torentiale sunt amplu descrise, iar luptele intre tauri si albine sunt prezentate in tonuri viguroase.
Epitetul intervine frecvent in figurarea elementelor naturii, precum si a obiectelor muncii. Cu sobrietate de altfel, epitetul coloreaza limbajul tehnic. Solul poate fi "rar", "dens", "amar", "greu", "usor", iar rachita e "gingase", in vreme ce castanii sunt "inalti". Formarea poetului la scoala neotericilor si callimahismului roman este inca vizibila, desi Vergiliu devine, in Georgice, un clasic desavarsit, care isi controleaza fantesia, care manuieste convenienta si simetria, respiratia larga a discursului, armonia versului. Vocabularul este elegant, rafinat, insa masurat, frazele sunt suple. Georgicele reprezinta una dintre paradigmele de baza ale clasicismului latin Admirabil se prezinta hexametrul dactilic al Georgicelor. Poetul atesta cunoasterea perfecta a procedeelor metrice, siguranta certa in zamislirea stihurilor. Sub raportul cizelarii formei, Georgicele constituie cea mai izbutita creatie vergiliana. Cauza principala trebuie decelata in putinta pe care a avut-o poetul de a-si finisa indelung creatia. Caci pentru Eneida n-a mai avut o asemenea posibilitate 20, Oricum, Georgicele atesta limpede vocatia de poezie totala, extinsa pe multiple registre, a artei vergiiiene.
Alcatuirea Ene!di
Capodopera lui Vergiliu, poemul care i-a asigurat definitiv nemurirea si statutul privilegiat in literatura universala, este "Eneida", Aeneis, grandioasa epopee in douasprezece carti. Datorita acestei epopei, Vergiliu devine cel mai mare poet roman; statutul sau in interiorul literaturii latine echivaleaza cu cel al lui Dante in literatura italiana, al lui Shakespeare in cea engleza, al lui Goethe in cultura germana si desigur al lui Homer in literatura vechilor greci. Eneida este nu numai apogeul genului epic roman, ci si "varful" intregii poezii latine. Ea este totodata unul dintre cele mai importante monumente ale literaturii universale 21.
Calitatile exceptionale ale Eneidei emerg cu deosebita claritate, in pofida faptului ca poetul a fost surprins de moartea prematura inainte de a-si finisa capodopera, acest fascinant opus maius, asa cum isi cizelase cu migala Georgicele. De unde si indicatia, lasata cu "limba de moarte" prietenilor, de a nu-i edita Eneida, indicatie, pe care ei n-au respectat-o.
Dar cand a fost alcatuita Eneida? Este foarte probabil ca Vergiliu sa fi conceput alcatuirea Eneidei inca din 29 i.e.n., nu atat spre a urma comanda, cat incurajarea lui Octavian. Batalia de la Actium si restabilirea, pentru multa vreme, a pacii inter-romane il impresionasera considerabil pe poet. Oricum in 26 i.e.n., Propertiu mentioneaza si glorifica Eneida, in curs de redactare. Iar in 23-22 i.e.n. prima jumatate a epopeii este redactata, caci, in canea a sasea, Vergiliu deplange moartea lui Marcellus, nepotul de sora al lui August (Aen., 6, w. 860-886) si citeste stihurile respective imparatului si Octaviei, mama defunctului. intre 22 si 29 i.e.n., Vergiliu a redactat ultima parte a poemului. Varius si Tucca l-au editat, poate, in 17 i.e.n., cu prilejul celebrarii jocurilor seculare, probabil cu foarte mici modificari, pe baza notatiilor marginale ale autorului.
Subiectul si substanta Eneidei se regasesc in invocatia adresata de poet muzei poeziei epice, in congruenta cu un tipar consacrat inca de Homer: "cant luptele viteazului, care, izgonit de ursita de pe tarmurile Troiei, si-a pus cel dintai piciorul pe malurile Laviniului, in Italia. Pe multe mari si pamanturi a mai fost zvarlit de urgia zeilor si de mania neiertatoarei lunone; mult a avut de patimit in razboaie pana sa dureze un oras si sa-si statorniceasca zeii in Latiu, leaganul semintiei latine, al strabunilor albani si al zidurilor inalte ale Romei. Muza, povesteste-mi mania zeitei ce l-a silit pe un om cunoscut prin credinta sa infrunte atatea nenorociri si sa indure atatea necazuri! E cu putinta oare sa fie atata urgie in suflete ceresti?" fien., 1, w. l-l1, trad. de Eugen Lovinescu, revizuita de Eugen Cizek). Viteazul, inzestrat insa cu pietas, "lealitate", liber tradusa prin "credinta", este desigur Enea, protagonistul epopeii. Concomitent poetul mentioneaza si viguroasa conotatie romana si patriotica a Eneidei. De altfel, in versurile subsecvente, el infatiseaza Cartagina, rivala istorica a Romei, menita de "ursita" sa fie distrusa de urmasii troienilor (flen., 1, w. 12-33). Situarea Cartaginei la inceputul epopeii este desigur deosebit de semnificativa pentru obiectivele fundamentale ale Eneidei. De fapt in primele sase carti, Vergiliu infatiseaza tribulatiile emigrantilor troieni, condusi de Enea, in cautarea taramurilor fagaduite de destin si de zei a le sluji ca un nou salas si-ca o noua patrie: Italia Iar a doua jumatate a epopeii este tocmai consacrata sosirii troienilor in Italia, pe tarmurile Latiului, dificultatilor intampinate aici de ei si victoriei lor definitive, care va conduce la plamadirea unui nou popor.
Cartea intai zugraveste furtuna care surprinde troienii plecati pe mare, din Sicilia, spre a ajunge in Italia si sosirea lor forjata la Cartagina, unde Dido sau Didona, regina localnicilor, ii primeste cu generozitate si solicita lui Enea sa-i povesteasca aventurile, pe care le traisera el si insotitorii lui. in cartea a doua, Enea isi incepe naratia prin cucerirea abila a Troiei de catre greci, in cartea a treia, Enea deapana firul aventurilor intampinate de catre troienii supravietuitori dezastrului in navigatia lor, de-a lungul coastelor Greciei si Siciliei, pentru a-si incheia povestirea, in cartile a patra si a cincea, poetul ni-l prezinta pe Enea parasind Cartagina, unde Didona, indragostita de el, se sinucide dupa ce il blestemase, si instalandu-se provizoriu in Sicilia. Cartea a sasea , apogeul epopeii, ni-l arata pe Enea ajuns in Italia, la Cumae, unde Sibylla locala il ajuta sa coboare in Infern, pentru a-si intalni tatal mort, Anchise, si a afla viitorul semintiei lui. in cartea a saptea, il intalnim pe Enea sosind in Latiu, unde regele Latinus il intampina cu prietenie. Dar italicii se coalizeaza impotriva emigrantilor, sub conducerea viteazului Turnus, capetenia rutulilor, populatie din Latiu. Cartile urmatoare, a opta, a noua, a zecea, ne infatiseaza razboiul dintre troieni si sprijinitorii lui Turnus, alianta dintre Enea si arcadienii lui Evandru, faptele de bravura si moartea eroica a doi troieni, care se iubeau foarte mult intre ei, Nisus si Eurial. Ultimele doua carti nareaza sfarsitul conflictului, in ultima instanta uciderea conducatorului coalitiei antitroiene de catre insusi Enea. Enea urmeaza sa se insoare cu Lavinia, fiica lui Latinus, si sa uneasca troienii cu latinii.
Legenda imigrarii lui Enea in Latiu avea radacini stravechi in cultura antica. Se pare ca ea ar fi aparut in mediul elenic si ca ar fi fost vehiculata de Timaios din Tauromenium (secolele IV-III i.e.n.) Dar aceasta legenda a fost repede preluata de romani si difuzata de vulgata referitoare la primordiile, la inceputurile Romei. Poeti ca Naevius si Ennius, istorici ca Fabius Pictor si Cato cel Batran, in Origines, au consemnat si exploatat legenda troiana. Caesar, care se considera descendent al lui Ascaniu sau lulus, fiul lui Enea, a resuscitat aceasta legenda, care tindea sa cada in desuetitudine, iar Varro s-a interesat in amanunt de etapele si aspectele preregrinarilor eneazilor, insotitorii lui Enea. De altfel ca si istoricul grec Dionis din Halicarnas. Dupa 31 i.e.n., legenda troiana dobandeste o semnificatie deosebita, in legatura cu ideea eternitatii Romei, intens dezvoltata in aceste vremuri. Dar legenda troiana devine nucleul Eneidei si, datorita lui Vergiliu, dobandeste statutul mesianic, care ii va fi conferit la Roma. Ea va ramane de-a pururi temelia sinecismului aflat la obarsia Romei. Totusi daca interpretarea acestei obarsii, de altfel asumata si de istoricii moderni, comporta in unele cazuri un amalgam a trei semintii, respectiv latinii, sabinii si etruscii, la Vergiliu, ca si la Titus Livius, se impune un sinecism cu cinci componente: cele trei popoare mentionate, insa si troienii lui Enea ca si grecii arcadieni ai iui Evandru. De altminteri unele ginti patriciene de la Roma, inclusiv cea a luliilor, cum am aratat, se considerau de origine troiana. Trebuie spus ca, dat fiind miscarile de populatie din bazinul mediteraneean, nu este deloc imposibil ca anumiti microasiatici sa fi debarcat in Latiu, in secolul al Xll-lea i.e.n. Ceea ce ar conferi legendei o mica baza reala.
Totusi marele model al lui Vergiliu a fost desigur Homer. inca din antichitate, s-a remarcat ca primele sase carti ale Eneidei echivaleaza cu o Odisee concentrata, in vreme ce a doua parte a epopeii reprezinta o Iliada condensata. Numeroase elemente mitologice sunt imprumutate marelui poet epic grec. indeosebi se datoreaza lui Homer diferite motive epice, devenite tipare obligatorii ale genului epic, ca furtuna pe mare (Aen., 1, fata de Od., 5), jocurile funerare (Aen,, 5, fata de //., 23), trecerea in revista a ostasilor (fien., 7 si 10, fata de //., 2), scutul eroilor (Aen., 8 fata de //., 18), ca si unele procedee stilistice precum comparatiile, epitetele compuse etc. Dar lumea lui Vergiliu nu este homerica decat foarte partial. De fapt Vergiliu nu si-a propus sa-l imite pe Homer, ci sa se intreaca, sa concureze cu el pe terenul vechilor mituri si al cadrului epic. De aceea toate elementele imprumutate lui Homer primesc la el o noua semnificatie si chiar un continut original. Astfel, in episodul furtunii pe mare, nu este primejduita numai o corabie, ci intreaga flota a eneazilor, in opozitie cu ceea ce se intamplase ithacizilor. Neptun salveaza, nu nimiceste pe corabieri, pe cand supravietuitorii, sensibil avantajati fata de Ulise sau Odiseu homeric, scapat din naufragiu absolut singur, parvin intr-un port si nu pe un taram oarecare. Asemenea modificari, care implica elemente concrete sau materiale noi abunda in Eneida. Desi, cum vom vedea, distantarea vergiliana de modelul homeric implica recentrari de semnificatii mult mai profunde. Vergiliu nu numai ca nu ascunde tributul platit lui Homer, ci chiar il subliniaza, il evidentiaza, cu scopul de a reliefa modificarile aduse materiei homerice si aportul original. in nici un episod al Eneidei motivul homeric nu este exploatat in mod servil.
Pe de alta parte, Vergiliu s-a inspirat de asemenea din tragedia greaca. Anumite scene tragice din operele marilor autori tragici greci au intrat intr-o evidenta intertextualitate cu eposul vergilian. in structura personajului Didonei au fost recunoscute trasaturi ale unor celebre personaje ale lui Euripide, ca Fedra si Medeea. Totodata s-au putut identifica in creatia vergiliana marci ale unei interdiscursivitati statornice intre mantuan si poeti greci, ca Stesihor si Pindar. indeosebi Vergiliu a utilizat experienta poetului epic grec Apollonios din Rodos. Nu numai anumite scene de magie din Eneida par inspirate partial de Argonauticele lui Apollonios din Rodos, dar, in liniile ei mari si chiar in unele detalii, dragostea arzatoare a Didonei pentru Enea este inraurita de secvente epice, in care poetul grec figurase pasiunea Medeei pentru lason. Chiar in antichitate, se considera, cu vadita exagerare, ca a patra carte a Eneidei imita foarte fidel Argonauticele lui Apollonios din Rodos (MACROB., Saturn., 5, 17, 4).
Fara indoiala Vergiliu a datorat mult predecesorilor sai romani, care, asa cum am aratat, difuzasera legenda troiana. Ne referim la Naevius si Ennius in primul rand. Unele conceptii rationaliste descind in mod manifest din Lucretiu, iar lirismul complex, o anumita preocupare -desigur nu totdeauna valorificata in versiunea nefinisata a Eneidei - pentru virtuozitatea tehnica sunttributare infaptuirilor poetice ale lui Catul si aie neotericilor. Unele discursuri ale personajelor epopeii, indeosebi din ultimile carti, poarta amprenta elocintei romane a epocii, in vreme ce inchipuirea de catre poet a luptelor ca vaste tablouri de ansamblu, descriptiile de asalturi, fundarile de cetati implica utilizarea tehnicii folosite in istoriografia romana. Nu este de asemena imposibil ca anumite secvente din Eneida, cum ar fi, de pilda, imaginea lui Laocoon inlantuit de serpi, sa ilustreze recursul poetului la realizarile artistilor plastici ai antichitatii. Nu numai creatiile sculptorilor sunt puse la contributie, ca in cazul mentionat in fraza anterioara, ci si, in alte situatii, diverse picturi reputate iZ.
Desigur toate aceste elemente, datorate precursorilor, sunt combinate, integrate unei fantasii originale, amalgamate intr-un alambic genial. Cum vom arata, mesajul profund al Eneidei a transfigurat complet toate elementele preluate de la predecesori, a condus in ultima instanta la o structura de adancime eminamente originala. Iar arta vergiliana se desfasoara pe registre noi, straine modelelor si izvoarelor mantuanului. in ce priveste alcatuirea de suprafata a epopeii, s-a considerat ca structura liniara, amestec de Odiseea si de lliada, nu este decat o aparenta, care ar oculta organizarea autentica a materialului de factura ternara. S-a propus un decupaj in trei secvente a Eneidei: cartile 1 -4, dinamice, incarcate de actiune, cartile 5-8, mai degraba statice si mai putin bogate in peripetii, cartile 9-l2, din nou pline de miscare, chiar tumultuoase. S-au sugerat si alte structuri ale Eneidei, in care punctul culminant al eposului ar fi cartea a opta, unde zeul Tibru arata lui Enea ca a ajuns pe meleagurile rezervate lui de zei, regele Evandru ii prezinta eroului troian colinele ce vor deveni candva locasul Romei, iar Vulcan faureste fiului Venerei un scut, ce comporta sculptate toate marile evenimente ale istoriei romane. Cartile 9-l2 ar reprezenta un epilog plin de "furie si de zgomot", comparabil cu sfarsitul unei simfonii. S-a afirmat ca Vergiliu ar fi vrut sa realizeze un contrast intre inceputul epopeii, bine decupat in carti, care au propria lor unitate, si monotonia sublima din a doua parte a Eneidei, imprumutata Iiiadei, cu toate ca investita cu o semnificatie psihologica particulara. Deoarece in existenta oricarui om exista perioade care trec repede, in vreme ce altele, desi scurte din punctul de vedere al timpului real, sunt percepute subiectiv ca interminabile. Cineastii redau aceasta percepere lunga a timpului scurt prin turnarea secventelor in "ralenti". S-a opinat deci ca a doua parte a Eneidei ar fi intrucatva alcatuita in "ralenti" 23. De fapt insa, indiferent cum am aprecia structura de suprafata a epopeii, structura de adancime se organizeaza in jurul mesajului profund roman si patriotic, emis de Vergiliu si convertit de el in adevaratul etimon al intrigii epice.
Mesajul profund al Eneidei
intr-adevar, asemanarea, de altfel partiala, a Eneidei cu epopeile homerice este pur exterioara. Cum s-a aratat, Vergiliu denoteaza aventurile lui Enea si ale insotitorilor lui, fractiune relativ modesta a semintiei troiene, dar conoteaza istoria
Romei si a poporului ei. Autentica structura generativa a mesajului vergilian rezida, dupa parerea noastra, in ecuatia Enea=August=Roma. Cum vom vedea, termenii acestei ecuatii sunt insa permutabili si nu comutabili. Vergiliu isi aduce la indeplinire proiectul enuntat in prologul cartii a treia a Georgicelor de a celebra pe August, atunci cand il glorifica prin medierea, prin intermediul lui Enea. Este posibil ca insusi August sa-l fi convins pe Vergiliu sa nu-l glorifice direct, ci doar prin mijlocirea stramosilor sai legendari. in acest mod Eneida devine epopeea nationala a roamnilor. Rene Pichon a semnalat ca unii comentatori antici calificau Eneida drept "faptele savarsite ale poporului roman". Sau altfel spus, Vergiliu imbina, in universul sau imaginar, mitologia cu mitistoria si chiar cu istoria contemporana lui a Romei. Mitul lui Enea ii ingaduie lui Vergiliu de a utiliza atat traditia greaca a eposului cu subiect pur mitologic, cat si traditia romana, naeviano-en-niana, a epopeii cu subiect istorico-cetatenesc.
Daca Homer se instaleaza in subiectul sau - pentru a depana frumoase aventuri, care nu-si afla finalitatea decat in sine - intriga epica vergiliana trimite la o semnificatie extrinseca tribulatiilor eroilor, se deschide permanent spre viitor. De fapt vicisitudinile prin care trece Enea sunt statuate ca simboluri si cauze ale unor evenimente ulterioare. Urmarea faptului ca Ulise se stabileste langa Calypso consta in faptul ca Ithaca nu-l vede revenind in sanul ei. Dar daca Enea vadeste o slabiciune pentru Dido, el risca sa compromita intregul viitor al Romei. De aceea Jacques Perret a calificat Eneida drept "o oglinda a destinului roman", o invitatie de a se medita asupra temelor si motivelor acestuia.. Intriga epica vergiliana reclama permanent utilizarea mai multor grile de lectura si mai ales o lectura de gradul al doilea. Tensiunea care se iveste intre momentul cand Enea paraseste infrant Troia si clipa cand, dupa uciderea lui Turnus, isi asigura dreptul de a se statornici definitiv in Latiu, corespunde celei ce functioneaza intre cei doi poli al istoriei romane, Enea si August. Furtuna care imprastie corabiile troienilor plecati din Sicilia simbolizeaza primejdiile infruntate de romani in tot cursul istoriei lor. Iar ostilitatea asumata de lunonafata de itinerariul si infaptuirile lui Enea urmareste si blocarea viitorului glorios al Romei. Cand necesitatile navigatiei il constrang pe Ulise sa debarce intr-un anumit loc, el trebuie sa-l exploreze, sa se insere acolo, sa se aclimatizeze. Dimpotriva Enea este asteptat pretutindeni unde ajunge. Eroul troian contracteaza in toate punctele pe care le atinge legaturi, care reclama o reluare. Enea nu va reveni in aceste locuri, insa urmasii sai se vor instala in insula Delos si in Epir, in Sicilia, ca si la Cartagina. Pretutindeni abunda sensurile subiacente, simbolurile si determinismele. Escala realizata de Enea la Cartagina si evocarea ei in epopee corespundeau unui anumit orizont de asteptare al "secolului" lui August. Aventura erotica incercata de fiul Venerei pe tarmurile Africii comporta mai multe conotatii: Enea, inclinat sa ramana alaturi de Dido, simboliza pe Marcus Antonius, sedus de Cleopatra. Iar razbunatorul, pe care il solicita Dido, dupa ce fusese parasita de eroul troian, este disigur Hanni-bal. inca Naevius oferise in aceasta privinta un precedent semnificativ. De altfel cititorii Eneidei practicau mai lesne si mai complex lectura plurala, la care ii invita Vergiliu 24. Oricum Eneida este un poem eminamente conotativ.
Fara indoiala peisajul EEneideeste prin excelenta homeric. Personajele sunt adesea homerice si se comporta potrivit standardurilor stabilite de marele poet epic grec. insusi Enea este in acelasi timp August si misiunea Romei, incat gesturile lui rasuna si in alt univers decat al sau , dar si el insusi, adica erou troian. De aceea noi am spus ca, intocmai ca poetii comici, Vergiliu si in Eneida, nu numai in Bucolice, zamisleste un tip de civilizatie mixt, imaginar in substanta lui, o tara a eposului, o Mediterana a sa. Caci aceasta Mediterana este dominata de Roma, centrul sau firesc, si de misiunea ei glorioasa. inca Dante a observat ca cele trei meleaguri, in care vietuise mai multa vreme Enea si unde contractase casatorii cu femei din sangele regilor - Creusa, Dido si Lavinia -, sunt Troia (in Asia), Cartagina (in Africa) si Latiu (in Europa). Ele reprezentau cele trei continente ale "lumii locuite" a anticilor.
Pe de alta parte, Vergiliu opereaza cu o tehnica cinematografica ante litteram, cea a "cross-cut"-ului, a interferentei planurilor temporale, asupra careia vom reveni mai jos. Este deocamdata suficient sa evidentiem ca, datorita unor aparente digresiuni, Vergiliu penduleaza intre trecutul mitic, cel istoric, sau mitistoric, si actualitatea stringenta. Aceasta tehnica ajunge sa confere intrigii epice ritmul ei intrinsec si mesajului poetului continutul lui esential. De fapt ceea ce se straduise sa savarseasca Enea a desavarsit August. Un fel de cerc magic a permis poetului sa trateze simultan despre Enea, August si Roma.
Elogiul casei lui August emerge frecvent din Eneida. Descriptia jocurilor funerare troiene incorporeaza aluzii la cele instituite de August. Prezentarea entuziasta a construirii Cartaginei de catre Dido (Aen., 1, w. 422-436) implica o aluzie la proiectul de recladire a marii cetati africane, nutrit de August. Dupa ce descrisese Venerei ascensiunea Romei, lupiter precizeaza: "Din stralucitul sange al troienilor se va naste Caesar *, ce-si va intinde stapanirea pana la ocean, si numele pana la stele; el se va numi lulius, dupa marele lui stramos, lulus. Scapata de griji, chiar tu il vei primi candva in cer, incarcat de prazile Rasaritului; oamenii il vor slavi si pe dansul in rugaciunile lor. Vremile cumplite se vor imblanzi atunci; razboaiele se vor curma. Credinta strabuna si Vesta si Quirinus, cu fratele sau Remus, vor da legi lumii intregi; portile temutului templu al razboiului se vor inchide cu puternice zavoare de fier. inauntru, nelegiuita Vrajba, pe o gramada de arme cumplite, cu mainile legate la spate cu o suta de noduri de arama, groaznica, cu gura insangerata, se va framanta neputincioasa" (Aen., 1, w. 287-296, trad. de Eugen Lovinescu, revizuita de Eugen Cizek). intreaga viziune a epocii augusteice si a sloganurilor ei pacifiste se regaseste in aceste cuvinte,
in acest caz August si nu tatal sau adoptiv. prezentate ca profetice. imparatul este deificat si sugerat ca invingatorul Orientu-iui, ca exponentul magnificelor virtuti italice. August apare celebrat si in profetia lui Anchise, din cartea a sasea, insa mai ales in descriptia scutului din cartea a opta. Lupta de la Actium, triumful repurtat de August, alte victorii ale lui, acordul cu partii sunt figurate pe scut AAen., 8, w. 67l-731). August este declarat succesor al lui Saturn AAen., 6, w. 792-794). Vergiliu tinde sa substituie triadei divine capitoline, care este traditionala, un nou grup de divinitati principale: Apollo, zeul de la Actium, Venus si August zeificat. Vergiliu se refera si la alti membri ai familiei imperiale. in versurile subsecvente celor citate mai sus, poetul evoca pe Agrippa. Cum am mai aratat, el deplange si moartea lui Marcellus. Vergiliu pare a afirma ca ginta luliilor, care se tragea din fiul iui Enea si al Creusei, era mai importanta decat cea a lui Romulus, familie ce descindea din feciorul aceluiasi Enea si al Laviniei.
Dar pe de o parte Vergiliu, n-a devenit niciodata un adulator servil al familiei lui August, iar, pe de alta, in spatele imparatului se afla Roma. Chiar razboaiele latine purtate de Enea implicasera federarea, in jurul eroului troian, a arcadienilor lui Evandru si a etruscilor. Razboiul se va termina intr-o adevarata unire a Italiei in jurul lui Enea. insusi Dante a recunoscut intentiile profunde ale lui Vergiliu: toti combatantii mor pentru aceeasi cauza, cea a glorioasei Italii de maine. Spre sfarsitul epopeii, insusi lupiter anunta fuziunea troienilor si italicilor intr-o semintie glorioasa AAen., 12, w. 834-839). De altfel Dardanus, stramosul mitic al troienilor, fusese zamislit de lupiter si de o nimfa italica. in ultimiie carti ale Eneidei, inainte de a schita unirea popoarelor, la care ne-am referit, Vergiliu manuieste abil un dualism care contrapune troienilor rafinati latini rudimentari, legati de fortele gliei lor. Contopirea lor va anticipa o Italie concomitent civilizata si viguroasa, abundenta in forte multiple.
Spre a intelege sensul unor evenimente si fapte statornicite pe un plan superior, Enea are permanent nevoie de elucidari si dovezi, pe care le dobandeste sub forma de oracole, profetii, vise, viziuni. Dintre numeroasele digresiuni, in care este prezentat viitorul Italiei, se detaseaza patru mari pasaje, de fapt patru scenarii, unde este zugravit destinul eneazilor si urmasilor lor, pe care le-au mentionat partial: profetia lui lupiter, infatisata zeitei