t9i12id
Pana la 1926 Mussolini isi implineste visul de a deveni dictatorul
Italiei. Putea face legi dand pur si simplu decrete. Parlamentul era in
totalitate sub controlul sau -; el incetase sa mai fie un forum pentru
dezbateri si devenise un simplu amfiteatru in care deciziile lui puteau
fi aplaudate de sustinatorii si simpatizantii fascistilor.
Avand astfel pozitia asigurata, Mussolini a pornit sa-si creeze statul fascist.
Acest stat trebuia sa fie o dictatura personala, deoarece telul sau principal
era sa mentina si sa-si amplifice propria lui putere. Ca sa-si atinga scopul,
el a incurajat un cult al personalitatii care ii scotea in evidenta
geniul, puterea si faptul ca era de neinlocuit ca lider al natiunii. A incercat
sa-si consolideze pozitia cautand sa stabileasca relatii constructive cu
grupuri puternice de interes, in special Biserica, industriasii si fortele
armate.
Italia creata de Mussolini era un stat in care el avea ultimul cuvant.
Grupurile de interes, vechile institutii guvernamentale si partidul fascist luptau
intre ele pentru autoritate, dar contau pe Mussolini pentru a face dreptate
si pentru a lua hotararile finale. Fara el guvernul nu putea functiona si
regimul se prabusea.
Cultul personalitatii
Cultul lui Mussolini sau „il Duce” cum avea sa fie tot mai bine
cunoscut, incepuse in 1926. Se intentiona sa se construiasca sprijinul
popular pentru dictator si pentru a-i coplesi pe potentialii sai oponenti, scotand
in evidenta presupusele sale talente, aproape supraomenesti. El trebuia
sa fie infatisat nu ca un politician oarecare ci ca mantuitorul
Italiei, un barbat ales de destin pentru a mantui tara de amenintarea
socialista si de politicienii democrati corupti si care sa-i redea Italiei maretia.
El era un nou Ceyar -; un om genial, un om de actiune, un om de cultura,
un om de stat cu renume mondial, devotat renasterii Italiei.
Regimul folosea toate metodele de propaganda pe care le avea la dispozitie pentru
a-si transmite mesajul. Ziare aflate sub controlul statului ii laudau
marinimia si mai ales se mandreau citand parerile unor admiratori
straini, mai ales daca erau oameni de stat importanti. Se povestea ca Mussolini
era atat de devotat muncii sale incat trudea pana la
20 de ore pe zi in slujba guvernului. Lumina din biroul lui ramanea
aprinsa aproape toata noaptea in sprijinul acestei afirmatii si pentru
a masca faptul ca in realitate dictatorul se culca destul de devreme.
Ziarele mai sugereau ca il Duce era infailibil. Umbla o vorba ca „Mussolini
are intotdeauna dreptate”, idee pe care dictatorul o incuraja
cu afirmatii de genul „de multe ori as vrea sa ma insel, dar pana
acum nu s-a intamplat niciodata asa si evenimentele s-au petrecut
chiar asa cum am prevazut eu”.
Il Duce era foarte dornic sa fie infatisat ca un om curajos, puternic
si atletic -; un model pentru toti barbatii italieni Reviste si ziare publicau
fotografii cu Mussolini calare pe cal, bucurandu-se de sporturile de iarna,
conducand masini in mare viteza sau pilotand avioane. Se intretinea
o imagine de tinerete eliminandu-se orice referiri la varsta sau
la faptul ca trebuia sa poarte ochelari.
Tate acestea nu-l multumeau insa pe deplin; dictatorul tinea foarte mult
sa fie vazut ca un om de cultura. Ca urmare, s-a facut cunoscut faptul ca citise
si isi insusise toate cele 35 de volume ale Enciclopediei Italiene
si mai citise si aproape totii clasicii literaturii europene, inclusiv operele
complete ale lui William Shakespeare.
Nu se stie sigur pe cati i-a pacalit Mussolini prin „Cultul ducelui”.
Multi, poate cei mai multi au fost extrem de sceptici, dar pe multi italieni
i-a facut sa creada ca nu se putea concepe alta varianta in afara de regimul
fascist. Volumul colesitor al propagandei care proslavea puterea si geniul lui
Mussolini a franat o potentiala opozitie. In aceasta directie, cultul
personalitatii si-a atins cu siguranta scopul.
Obiectivele lui Mussolini
Obiectivul principal al Ducelui era sa-si mentina si sa-si consolideze puterea,
iar actiunile sale pe plan intern i-au adus un sprijin public substantial.
Cand a venit la putere in 1922, Mussolini nu avea un program de
politica externa precis conturat. Era clar ca renuntase complet la parerile
antiimperialiste si antirazboinice din tineretea sa, dar nu era clar in
ce masura adoptase parerile aliatilor sai politici -; nationalistii. El
sprijinise convingator intrarea in primul razboi mondial si condamnase
rezulatatele tratatului de pace -; „victorie mutilata” -;
dar nu era limpede in ce fel vedea revizuirea acestor rezultate.
Nu exista un „plan general” de politica externa, dar in primele
luni de guvernare, noul prim ministru a inceput sa contureze un obiectiv
general -; in cuvintele sale „sa faca din Italia o mare putere,
respectata si de temut”. Italia trebuia sa obtina acest statut de mare
putere prin intarirea armatei, intriga diplomatica, si, daca era cazul,
chiar prin razboi. Intr-o buna zi, Italia trebuia sa fie puterea dominanta
in zona mediteraneana, sa-si dezvolte si chiar sa-si extinda imperiul
colonial in Africa, iar Balcanii sa constituie sfera ei de influenta.
Il Duce avea sa fie arhitectul acestorlucrari in decursul carora el avea
sa faca din italieni un popor mai energic si mai egresiv. A risipit sume imense
de bani pe conflictele coloniale si a tarat Italia intr-un
razboi mondial dezastruos, care a avut ca rezultat prabusirea fascismului, izbucnirea
razboiului civil si chiar moartea Ducelui.
