i6m4mt
Crizele Imperiului
Desi in economia Imperiului se manifesta anumite tendinte recesioniste,
civilizatia antica isi mentine inaltul nivel de dezvoltare pana
in 238 d.C. insa, sub impactul tensiunilor complexe, care se acumulau,
viata generala a Imperiului a trebuit sa sufere consecintele unei crize relative,
care a afectat atat relatiile externe ale Romei, cat si statutul structurilor
interne. Acest impas generalizat nu poate fi in nici un caz caracterizat
ca o criza de crestere. Se anunta crepusculul societatii antice, pe fondul unei
anumite recesiuni economice, destabilizarii structurilor social-politice si indeosebi
mentale. Relatia de putere dintre lumea romana si vecinii sai, Barbari si persi
(care au succedat partilor in Iran), s-a inversat brutal. Imperiul nu si-a
mai dominat vecinii, ci a fost depasit de ei. Dupa ce traise sub protectia binefacerilor
pacii, lumea romana a trebuit sa se instaleze intr-un razboi aproape permanent
cu vecinii sai. Spaimele de Barbari, pana atunci doar inchipuite si
de fapt nejustificate, au devenit profund legitime, foarte concrete si intens
traite. Pe de alta parte, puterea imperiala centrala este supusa unei dezagregari
aproape totale. Uzurparile se tin lant, imparatii nu reusesc sa-si asigure
stabilitatea autoritatii lor, iar armatele intervin necontenit pentru a face si
a desface domniile principilor. Secesiunile se multiplica si fiecare zona a Imperiului
isi are practic imparatul ei, de fapt efemer. Fortele centrifugale
erup brutal si Imperiul incepe sa-si piarda ratiunea de a fi. Asa-numita
anarhie militara (238-268 d.C, dar de fapt prelungita pana dupa 285 d.C.)
favorizeaza ofensiva Barbarilor si, la randul sau, este inlesnita
de aceasta. De cateva ori, mai ales intre 251 si 253, 259 si 261,
266 si 269, Imperiul s-a intrebat daca va supravietui si a fost la un pas
de „acordul final", de catastrofa1.
insa societatea greco-romana a sfarsit prin a afla resursele necesare
transcenderii crizei. imparatul Aurelian a restaurat unitatea Imperiului,
iar dupa 284 d.C. s-au adoptat masuri care au condus la restructurari fundamentale
ale institutiilor, vietii economico-sociale si politice, organizarii fortelor
armate. Au aparut noi fenomene istorice si s-a asigurat - pe termen scurt si chiar
mediu - o noua stabilitate socio-politica si chiar o autentica expansiune. Asa-numita
„decadenta" a echivalat de fapt cu o transformare semnificativa a civilizatiei
antice. Cu toate acestea, ruptura nu s-a realizat brutal, ci, potrivit unei formule
propulsate de Henri-lrenee Marrou, sub egida atat a continuitatii, cat
si a schimbarii. Imperiul isi pierde identitatea traditionala si incearca
sa dobandeasca o alta, noua, „elena", adica de fapt pagana
sau crestina. Nu este adevarat ca noua religie a condus la destramarea Imperiului.
Dimpotriva, crestinismul s-a straduit concomitent sa transforme, in chip
salutar, si sa conserve Imperiul. in unele sectoare, ca in cultura
si invatamant sau in ce priveste institutiile juridico-administrative,
s-a infaptuit o dezvoltare foarte interesanta. Totusi, remediile s-au dovedit
in cele din urma paliative ori chiar factori care au relansat si accelerat
criza. in 395 d.C, cele doua jumatati ale Imperiului, vestica si estica,
s-au separat definitiv si, incepand din 410 d.C, lumea greco-romana,
indeosebi cea occidentala, a cunoscut o noua si ultima criza. Interferenta
factorilor interni si externi a actionat din nou: slabiciunile launtrice au favorizat
ofensiva nemiloasa a Barbarilor, in vreme ce aceasta din urma a contribuit
substantial la deteriorarea iremediabila a constructiei Imperiului. Pe teritoriile
romane au fost instalate state barbare, incat in 476 e.n. Imperiul
roman a disparut practic in Occident2. Totusi, asa cum nimeni, afara de
Goethe, n-a inteles semnificatia istorica a victoriei repurtate la Valmy
si la 2o septembrie 1792 de ostirile revolutiei franceze asupra formidabilei masini
de razboi prusiene, nimeni sau aproape nimeni n-a inteles in 476 d.C.
ca Imperiul roman disparuse. Societatea antica si cultura ei au incetat
de fapt sa existe in 529 d.C, cand imparatul roman de la Constantinopol,
adica lustinian, a ordonat inchiderea Academiei si a scolilor de cultura
traditionale de la Atena. Se poate, deci, aprecia ca, in acelasi moment,
a disparut si literatura latina antica.
Procesul de dezagregare al Imperiului roman a fost prin urmare indelungat,
sinuos si dramatic: el n-a putut distruge o mostenire de civilizatie si de cultura,
de valori semnificative, de care beneficiem si noi astazi. Crestinismul a difuzat
in continuare patrimoniul lui fundamental. De altminteri literatura latina
a continuat sa fie scrisa cu stralucire multe secole dupa 529: ea apartine insa
evului mediu.
Civilizatia romana
Pana in deceniul al patrulea al secolului al lll-lea d.C, civilizatia
urbana, atat de intensa sub Antonini, a continuat sa prospere. Desigur,
nu intreaga populatie beneficia de roadele ei, dar orasele s-au impodobit
cu noi monumente si locuinte. O puternica infrastructura rutiera si portuara a
continuat sa-si invedereze eficacitatea. Romanizarea populatiei Imperiului
se sprijinea in continuare pe urbanizare, insa ea a progresat simtitor
si in spatiul rural. Propagarea masiva
a romanizarii, necesitatile economico-financiare ale Imperiului, incidenta
conceptiilor universalizante, ca si, in mare masura, noua mentalitate
intemeiata pe perceptia unui „om roman", homo Romanus, ca locuitor
al Imperiului, si nu cetatean roman de vita veche, au determinat generalizarea
cetateniei romane. in anul 212 d.C, imparatul Caracalla a dat un
edict - faimoasa „constitutie antoniniana", constitutio Antoniniana
-, care acorda cetatenia romana tuturor locuitorilor Imperiului, cu exceptia
Barbarilor si unor grupuri rurale inca neromanizate, adica asa-numitii
dediticii.
in Dacia romana, pe langa expansiunea unei vieti urbane intense,
s-a asigurat romanizarea mediului rural. Un nou val de colonisti a venit sa
se instaleze in provinciile dacice, sub Severi, la sfarsitul secolului
II d.C. si la inceputul veacului subsecvent. Dreptul roman, institutiile
colonistilor, modul lor de viata au continuat sa fie masiv implantate in
Dacia romana. Scoala romana s-a dezvoltat considerabil, cum atesta calitatea
remarcabila a limbii latine de pe inscriptiile foarte numeroase, care au fost
descoperite in provinciile dacice. Autohtonii au adoptat, nesiliti de
nimeni, limba latina, careia i-au adaugat elemente din graiul lor de origine.
in acest fel, s-a realizat sinteza daco-romana, care a continuat sa se
desavarseasca si dupa retragerea, sub Aurelian, a administratiei romane
din Dacia. De altfel dacii liberi au fost si ei antrenati in procesul
de romanizare3.
Fenomene de stagnare, chiar de recesiune, incercasera economia Imperiului
spre sfarsitul secolului al ll-lea d.C, mai ales in Italia. Razboaiele
lui Marcus Aurelius impusesera si ele grele poveri economiei Imperiului. Dar
criza din 238-268 d.C, agravata mai ales dupa 251 d.C, a prilejuit dificultati
enorme vietii economice si a impulsionat inflatia si devalorizarea monetara.
Alterarea monedei, diminuarea greutatii ei stimuleaza cresterea mijloacelor
de plata, dar si procesul inflationist. Moneda de argint, amestecat cu cupru,
asa-numitul antoninianus, creat de Caracalla in 215 d.C, cunoaste o devalorizare
masiva. Totusi, anumite inventii tehnologice, care stimulau dezvoltarea economiei,
ca moara cu apa, isi vad generalizata utilizarea spre sfarsitul
Imperiului4. De asemenea, impasul economic nu afecteaza decat unele zone
ale Imperiului. Criza secolului al lll-lea s-a invederat a fi indeosebi
o destabilizare a universului mental al romanilor.
La finele secolului al lll-lea si in veacul urmator, administratia imperiala
adopta masuri drastice spre a frana impasul economic. Se realizeaza o
anumita revitalizare a vietii municipale si a perceperii impozitelor, greu de
efectuat in deceniile anterioare. Economia Imperiului comporta o reala
inviorare. Mai ales s-a incercat asanarea circulatiei monetare.
Diocletian a stabilizat greutatea monedei de aur si a emis noi monede de argint
pur. Antoninianus dispare si se stabileste un curs fortat pentru monedele de
bronz, care prilejuieste o inflatie galopanta. Diocletian a incercat franarea
cresterii excesive a preturilor si a salariilor, cand a stabilit limite
obligatorii, mercuriale riguros statuate, prin edictul din noiembrie-decembrie
301 d.C. Fireste, nu trebuie sa exageram proportiile interventiei statului in
economie, dar nu se poate contesta intentia unui anumit dirijism monetar-economic.
insa, cum era si normal, pe termen lung politica lui Domitian a esuat.
Totdeauna in Europa dirijismul economico-social a fost contraproductiv.
Constantin a intreprins noi eforturi menite sa incurajeze si sa
stabilizeze economia monetara. El creeaza un nou sistem monetar, fundat pe stabilitatea
si permanenta etalonului de aur, in vreme ce secolul anterior se bazase
mai cu seama pe alte metale. Pentru a stimula comertul exterior, Constantin
a inceput sa emita, inca din primavara anului 310 d.C, o noua moneda
de aur, solidus, care si-a mentinut greutatea in tot cursul secolului
al IV-lea d.C. si chiar ulterior. Dar monedele confectionate din bronz si din
cupru continua sa se deprecieze5.
Italia este afectata progresiv si ireversibil de un deficit comercial considerabil:
importul creste mereu, in vreme ce exportul diminueaza. Ceea ce determina,
in mare parte, eroziunea statutului politic privilegiat al peninsulei
italice. Fragilizarea economica si demografica a Italiei impulsiona tendintele
centrifugale, care se manifestau in restul Imperiului. Dupa Diocletian
si Constantin, imparatii abandoneaza Roma si isi instaleaza resedintele
la Ravenna sau in alte orase, mai lesne de aparat. Constantin daduse de
altfel curs unui vechi proiect al cezarilor si crease la
Bizant, devenit acum Constantinopol, un al doilea „cap al Imperiului",
caput imperii, „cea de a doua Roma", altera Roma. Bipolarizarea Imperiului
era astfel limpede statuata. Constantinopol ajunge o capitala somptuoasa, mai
eleganta si mai moderna decat Roma. Totusi, vechea capitala - inconjurata
acum de o incinta fortificata, pe care o ridicase Aurelian - isi conserva
splendorile. incat, la mijlocul secolului al IV-lea d.C, cand
veneau la Roma, pe care uneori n-o vazusera niciodata, imparatii ramaneau
uluiti. in aceasta venerabila capitala, in pofida diminuarii populatiei,
locuiau aproximativ 400 000 de oameni. insa, in secolul al V-lea
d.C, Roma, pe care Barbarii incep s-o jefuiasca, este supusa unei degradari
ireversibile si nu mai constituie polul urias de civilizatie din primele veacuri
ale Imperiului. Populatia Romei, amenintata de atacurile Barbarilor, scade brusc
in secolul al V-lea. in vreme ce Constantinopolul numara 200 000
locuitori, la sfarsitul secolului al IV-lea, si depaseste, ca total al
populatiei, Roma inca din primul deceniu al veacului urmator. Antiochia
atinsese si ea 200 000 de locuitori, la sfarsitul secolului al IV-lea6.
in general, Orientul a suportat mai bine crizele economice si chiar mentale,
inclusiv si mai ales cea din secolul al V-lea d.C. Aici subzista puternice centre
urbane si o productie agricola si artizanala destul de activa. Orasele au pretutindeni
mai degraba tendinta de a se transforma, decat de a decade. Iar orasele
Occidentului nu cunosc un autentic declin decat in secolele al V-lea
si al Vl-lea. in Dacia si in zona danubiana, chiar in secolul
al lll-lea d.C, in orice caz pana la invazia gotica din a doua jumatate
a veacului, economia se mentinuse infloritoare si comertul se dezvoltase
armonios.
incepand din vremea „anarhiei militare", totusi fluxul
populatiei intre sat si oras tinde sa-si schimbe cursul: daca in
primele secole ale Imperiului ruralii aveau tendinta sa se mute la oras, acum
se dezvolta un proces invers, efemer stopat in secolul al IV-lea d.C,
cand viata municipala se reinvioreaza. Veteranii tind sa se instaleze
la tara, ca sa scape de sarcinile municipale, devenite impovaratoare.
Soldatii sunt tarani, inainte de a fi mercenari barbari, iar ostilitatea
lor fata de populatia din mediul urban reflecta, in secolul al lll-lea
d.C, resentimentul acut al satenilor fata de orase. Oamenii din sate, care continua
sa figureze in hinterlandul centrelor urbane, vad in omul de la
oras un impilator detestabil7. Chiar cei bogati incearca sa scape
de jafurile soldatilor si invadatorilor, stabilindu-se la tara, pe vaste latifundii
si in conace intarite, adevarate „ferme orasenesti",
uillae urbanae, arhetipuri ale centrelor citadine medievale. De altfel cuvantul
francez care desemneaza orasul, adica „viile", provine de la uilla,
si nu de la urbs. Emerge un proces interesant, dar elocvent pentru destinul
Imperiului tarziu: satenii, inclusiv colonii, se simt adesea solidari
cu latifundiarii impotriva puterii constrangatoare a oraselor. in
238 d.C, taranii si marii proprietari de pamant din Africa romana se rascoala
impreuna impotriva imparatului Maximinus Thrax. Pe marile
domenii, se dezvolta progresiv o economie autarhica: fapt care, de asemenea,
impulsioneaza tendintele centrifugale din Imperiu, inca din secolul al
lll-lea d.C, romanizarea implica indeosebi ruralizare8. in secolele
al IV-lea si al V-lea d.C. se raspandeste brigandajul, care adesea dobandeste
o conotatie sociala si antiromana. Gallia si Hispania sunt rascolite, in
secolele III-V d.C, de revolta bagauzilor. in secolul al V-lea, bagauzii
se unesc adesea cu invadatorii straini, pentru a ataca domeniile opulente. Mai
cu seama, coloni si sclavi, bagauzii se inversuneaza atat impotriva
proprietarilor funciari, cat si in contra agentilor fiscalitatii
sau judecatorilor corupti. Pentru a-i zdrobi, Imperiul recurge la mercenari
barbari, inclusiv huni (437 d.C). Tocmai ca sa juguleze insurectia bagauzilor,
autoritatile imperiale cheama in Hispania pe vizigoti, care, in
acest mod, trec Pirineii. Tot in acelasi veac, in Africa, rebeliuni
similare se permanentizeaza si ajung sa sprijine invazia vandala. in Britannia,
rascoala populatiei locale, in plina renastere celtica, coincide cu invazia
pictilor. Amian reliefeaza ca minierii din Balcani, exasperati din cauza impozitelor
si altor poveri impuse de administratia imperiala, se alaturasera navalitorilor
goti (AM. MARC, 31, 6, 6). Mutatiile suferite de mentalitati si potentarea tendintelor
centrifugale isi spun cuvantul, cand Barbarii ajung sa fie
preferati administratiei romane. in schimb, Dacia romana nu cunoscuse
agitatie sociala sau nationala, inainte de retragerea administratiei romane,
efectuata de catre Aurelian, in 273 d.C. Nu a contribuit aceasta la adancirea
procesului de romanizare? Dupa opinia noastra, tocmai abandonarea relativ timpurie a Daciei
a stimulat desavarsirea romanizarii. Caci, in lumea mediteraneana,
rascoalele locale mai importante s-au produs, cum am aratat, abia in secolele
IV-V d.C, sub impactul noilor conditii de viata create de Imperiu. Populatia
Daciei romane si a zonelor influentate de ea, obligata sa infrunte singura
pe Barbari, s-a repliat spre romanizare si a reactionat conservand si
dezvoltand limba si idealurile romanitatii. Nu a existat aici nici o reactie
dacica antiromana.
„Categoriile" sociale
Dintre ordinele sociale preeminente, cel mai greu atins de crize si de depresiuni
economice a fost cel al decurionilor. Burghezia urbana a trebuit adesea sa-si
ipotecheze proprietatile, ca sa faca fata contributiilor reclamate de administratia
imperiala, ca si efectelor recesiunii economice. Cum am aratat, secolul al IV-lea
d.C. inregistreaza o renastere efemera a vietii municipale. Anumite orase,
mai ales in Orient, dar uneori si in Occident, cunosc o notabila
expansiune. Chiar in secolul al V-lea, Siria comporta o economie prospera.
Stocurile de aur ale Occidentului tind sa se mute in Orient. Pe de alta
parte, decurionii incep sa fie numiti curiali. Ei sunt calificati drept
decurioni numai cand participa la sedintele consiliilor municipale, din
care faceau parte. Practic, toti proprietarii mijlocii de pamant sunt
curiali, deoarece era necesar un anumit venit, convertit in domenii rurale
din hinterlandul cetatilor, spre a obtine calitatea de curial. Curialii erau
tinuti sa se achite de numeroase „sarcini", munera: trebuiau sa perceapa
impozitele datorate de oraseni, sa asigure bunul mers al postei imperiale, sa
suporte cheltuielile necesitate de transportul trupelor si functionarilor, sa
repare drumurile si edificiile publice, sa recruteze soldati, sa controleze
preturile marfurilor vandute de negustori si conturile acestora, sa organizeze
spectacole si distributii frumentare. De aceea, multi curiali cautau sa evadeze
din conditia lor. Unii curiali instariti, care faceau parte din categoria
celor „onorati", honorati, sau erau .principali", principales,
mai ales in Orient, au dispus totusi de resursele necesare. insa
Peter Brown sustine ca „modelul paritatii" in reactia_ mentala
a decurionilor-curiali, activ in secolul al ll-lea d.C, este substituit
de „modelul ambitiei". intr-adevar, curialii si potentes in
general pun accentul pe viata particulara, pe patronarea propriilor clienti,
pe acapararea de resurse si neglijeaza everghetismul, activitatea in slujba
oraselor carora apartineau. O lege din 325 d.C. blocheaza bunurile si statutul
de curial: averea unui curial mort, fara copii, revine de drept comunitatii
curialilor din orasul respectiv9.
De altfel, in general, ca sa asigure stabilitatea perceperii impozitelor
si deci a masei de contribuabili, imparatii secolului al IV-lea s-au straduit
sa fixeze ereditar statutul profesional si social al supusilor, sa „inghete"
conditia locuitorilor Imperiului. S-a interzis prin lege evadarea din statutul
ereditar. Au fost prevazute, totusi, unele posibilitati de schimbare a conditiei
sociale „congelate": se putea alege profesia de militar, deoarece
Imperiul ducea permanent lipsa de soldati, cea de birocrat imperial, in
anumite situatii, si era permis accesul la statutul de eclesiast, indeosebi
de monah. in general, se privilegia imobilismul social: cu exceptiile
semnalate mai sus, un fiu de brutar nu putea fi decat brutar si trebuia
sa ia in casatorie tot o brutarita. Daca initial, in prima parte
a secolului ai IV-lea, aceste masuri au avut un caracter relativ benefic din
punctul de vedere al statului, contribuind la stabilizarea masei de contribuabili,
ulterior ele au impulsionat tendintele centrifugale, ostilitatea fata de administratia
imperiala, diminuarea creativitatii economice.
Sclavii si iibertii exercita o functie sociala relativ limitata. Libertii sunt
departe de a mai dispune de influenta sociala de care beneficiasera in
secolul I d.C, in vreme ce numarul sclavilor diminueaza simtitor. Prizonierii
de razboi barbari nu mai sunt redusi automat la conditia servila, iar in
randurile personalului minelor si carierelor de piatra numarul oamenilor
liberi depaseste pe cel al sclavilor. Cauza principala trebuie cautata in
rentabilitatea scazuta a muncii prestate de sclavi. La tara, pentru a spori
productivitatea muncii servile, proprietarii de pamant organizeaza sclavii si libertii, dupa modelul colonilor. Sclavii
primeau o parcela de pamant, pe care o lucrau impreuna cu familia
lor, acum tolerata si chiar recunoscuta pe plan juridic. Ei pastrau o mica parte
din venit si erau calificati ca „sclavi in colibe", senii cassati.
Pe de alta parte, utilizarea morii cu apa a contribuit la declinul sclavajului.
in agricultura, sporeste considerabil functia implinita de coloni.
Subzista, de asemenea, categoria muncitorilor agricoli liberi si sezonieri,
care se deplasau dintr-un loc in altul. Iar in Orient se mentine
o importanta categorie de tarani liberi. in Siria, persista numeroase
mici proprietati taranesti. Colonii sunt legati totusi treptat de domeniile
pe care trudesc: nu mai platesc renta in bani, ci in natura. Dupa
ce fusesera practic legati de pamant prin datorii, din 332 d.C. colonii
au fost fixati ereditar prin lege de domeniile pe care lucrau, in virtutea
„dreptului originii", ius originis. Nu puteau parasi aceste domenii
si nici nu puteau fi alungati de pe ele. Aplicarea acestei legi s-a realizat
insa lent si gradat. S-a exagerat mult cand s-a afirmat ca nu mai
exista practic nici o deosebire sensibila intre statutul sclavilor si
cel al colonilor. De altfel am relevat ca adesea colonii au fost atrasi in
orbita solidarizarii impotriva orasului, mai impilator decat
latifundiarii. Plebea din orase continua sa fie eterogena, intrucat
numara atat negustori bogati, mici functionari, preoti crestini si profesori,
cat si mici mestesugari10.
Dar care era statutul ordinelor sociale cele mai importante? De altfel din randurile
celor numiti honestiores faceau parte nu numai senatorii si cavalerii, ci si
curialii si veteranii, care beneficiau de asemenea de un statut juridic superior
celui rezervat romanilor de conditie foarte modesta (humiliores). Ordinul cavalerilor
comporta o curba de evolutie surprinzatoare. in secolul al lil-lea, cel
al apogeului ordinului ecvestru, se dezvolta considerabil perfectissimatul.
incepand din 217 d.C. si de la domnia lui Macrinus, mai multi perfectissimi
devin imparati, fara sa fi trecut in prealabil prin senat. Cele
doua cariere ecvestre consacrate continua sa se dezvolte impetuos. Putem identifica
anumiti cavaleri exclusiv civili, mai ales specialisti in drept, care
exercita, sub Severi, o influenta politica notabila: unii dintre ei ajung jurisconsulti
celebri. Marile comandamente militare revin ofiterilor de cariera, indeobste
perfectissimi. imparatii incurajeaza staruitor perfectissimatul,
care, la randul sau, sprijina potentarea absolutismului si a birocratiei,
dupa model greco-oriental. Dar o mutatie cardinala s-a produs in timpul
imparatului Constantin, intre 312 si 326, practic aproape intreg
ordinul ecvestru a fost promovat in randurile unui ordin senatorial
largit, care de altfel a primit in randurile lui si diversi notabili
municipali". Pe termen scurt, aceasta reforma radicala a dat roade binefacatoare,
pentru ca a simplificat ierarhizarea sociala si a impulsionat fostii cavaleri
importanti. insa, pe termen lung, ea a contribuit la osificarea rigida
si la polarizarea categoriilor sociale.
intr-adevar, in secolul al lll-lea d.C, ordinul senatorial fusese
supus unei eroziuni substantiale a influentei sale politice. Senatorii ramasesera
oamenii cei mai bogati ai Imperiului, dar atributiile politice le scazusera
neincetat. Au existat unele incercari de „revolta", chiar
recuperari foarte efemere ale impactului politic al curiei, mai ales in
238 d.C. Si ulterior, in 275 d.C. sau chiar in secolul al IV-lea,
s-au mai produs scurte si vane reactii senatoriale. Pe de alta parte, randurile
senatului se provincializeaza necontenit. Creste ponderea senatorilor de origine
orientala, care, sub primii Severi, constituie jumatate din numarul total al
clarissimilor. Dupa 238, senatul este dominat de orientali si de africani. Totusi,
noii senatori isi apropie rapid o forma mentis traditionalista, o mentalitate
conservatoare. Progresiv, senatorii sunt exclusi din conducerea birocratiei
statale si din marile comandamente militare, pastrand numai guvernarea
unor provincii imperiale si cateva posturi proconsulare. Un edict al imparatului
Gallienus are, in 262 d.C, consecinte majore asupra statutului senatorilor.
Prin acest edict, senatorilor Ie-a fost interzisa orice sarcina de comanda a
fortelor militare, iar guvernarea provinciilor imperiale a fost incredintata
perfectissimilor12. Aceasta masura a fost inspirata nu numai de resentimentele
imparatilor secolului al lll-lea d.C fata de senat si de dorinta de a
stopa numeroasele tentative de uzurpare a puterii imperiale de catre comandanti
militari clarissimi, cum afirma Aurelius Victor (Caes., 33, 34), ci si de competenta
din ce in ce mai redusa a senatorilor in ce priveste armata. Perfectissimii,
proveniti din randurile centurionilor, erau militari performanti. De altfel
ei au continuat seria uzurparilor puterii imperiale. Oricum, sub Diocletian,
n-au mai ramas senatorilor decat vechile magistraturi republicane, pur
decorative, proconsulatele si cele patru posturi de guvernatori ai Italiei. Reforma clarissimatului, intreprinsa de Constantin,
parea a reda ordinului senatorial vechiul sau prestigiu si o influenta sporita.
Dar ne aflam numai in prezenta anumitor aparente. intr-adevar, se
amplifica nu senatele, ci casta orgolioasa a clarissimatului. Foarte multi clarissimi
nici nu mai participa la dezbaterile senatelor de la Roma si Constantinopol,
desi aveau dreptul sa ia parte la ele. Ei isi indeplinesc functiile
in administratia imperiala, duc o viata confortabila pe mosiile lor ori
in marile orase ale Imperiului. La sfarsitul secolului al IV-lea
si in veacul urmator, clarissimii sunt ierarhizati riguros, in virtutea
unei trihotomii semnificative: unii sunt simpli clarissimi, altii devin „admirabili"
sau „spectabili", spectabiles, ori chiar „vestiti" sau
„ilustri", illustres. O lege din 382 d.C. stabileste la Constantinopol
- ca un epifenomen normal al ierarhizarii sociale riguroase si de fapt sufocante
- uniforme, vesminte obligatorii de purtat in oras, nu numai de catre
clarissimi, ci si, in functie de fiecare categorie sociala, de militari,
functionari, sclavi etc. Clarissimii supravietuiesc la Roma desfiintarii Imperiului
occidental pana spre sfarsitul secolului al Vl-lea d.C.13.
Armata romana, strict profesionalizata, constituia de asemenea o categorie sociala.
Chiar imparatii au fost, de regula, soldati. Influenta sociala si politica
a militarilor de meserie a crescut neincetat, iar privilegiile lor au
sporit in acelasi ritm. Armata a devenit tot mai provinciala si mai rustica,
asteptand sa fie populata, spre sfarsitul Imperiului, de mercenari
barbari. Constantin a desfiintat complet cohortele pretoriene. Armata romana
se concentrase mai ales in zona frontierei fortificate, limes. Strapungerea
barajului format de legiuni a expus insa Imperiul la mari pericole si
a contribuit substantial la amplificarea crizei din 238-268 d.C. De aceea, Gallienus
si mai cu seama Diocletian au infiintat anumite corpuri de rezerva in
interior. Ei au introdus, pe langa perfectionarea armamentului si a vesmintelor
militare, scindarea legiunilor care, afand efective reduse, devin mai
nobile si sunt acum in numar de saizeci. Constantin a reformat profund
si armata: el a cantonat departe de frontiere grosul trupelor de campanie, adica
asa-numitii comitatenses. Comanda soldatilor a fost incredintata exclusiv
unor ofiteri de cariera. inca de la sfarsitul secolului al IV-lea,
acestia au fost prin excelenta Barbari, indeosebi franci. Marii comandanti
militari barbari faceau si desfaceau imparatii efemeri ai secolului al
V-lea d.C, pana cand armata romana barbarizata a lichidat complet
Imperiul occidental.
Contextul politic intern: Principatul tarziu si Dominatul
Secventa istorica la care ne referim aici coincide, intre 192 si 285 d.C,
cu Principatul tarziu sau cu sfarsitul a ceea ce francezii numesc
„le Haut-Empire". Ori cu tranzitia intre „le Haut-Empire"
si „le Bas-Empire". Acesta din urma acopera perioada 285-476 sau
529 d.C si comporta o noua forma de monarhie romana, calificata drept Dominat.
Venita la conducerea Imperiului dupa o criza politica grava (192-l93 si chiar
anii subsecventi), a carei intensitate a amintit de anii 68-69 d.C, dinastia
Severilor a potentat absolutismul de sorginte greco-orientala. Au domnit, in
ordine: Septimius Severus (193-211), Caracalla (21l-217, care un an a impartit
puterea cu fratele sau Geta), Macrinus (217-218), de fapt strain de dinastie
si primul cavaler devenit principe, Marcus Aurelius Antoninus, numit de posteritate
Elagabal sau Heliogabal (218-222), Severus Alexander (222-235). Accentuarea
despotismului s-a realizat de catre acesti principi, in ciuda pretentiei
lor de a fi fost continuatori ai Antoninilor, ale caror nume le adoptau in
mod oficial. Au urmat Maxirninus Thrax (235-238) si o perioada de anarhie, de
uzurpari si secesiuni locale, cand numerosi „imparati"
si-au disputat autoritatea monarhica. Despotismul absolutist a fost totusi potentat,
in ciuda tribulatiilor generalizate. Dupa Gallienus (253-268), au urmat
la conducerea Imperiului imparatii illiri, Claudius II Goticul (268-270)
si Aurelian (270-275). Ei si urmasii lor au convertit monarhia romana intr-o
teocratie solara, care punea practic capat regimului Principatului.
De asemenea, ilir si militar de profesie, Diocletian (284-305) a creat o a doua
dinastie a Flavienilor, reclamandu-se de la precedentul oferit de Vespasian
si de fiii lui, ca si de la Antonini. De fapt, Diocletian a consolidat substantial
absolutismul de drept divin, pe urmele lui Aurelian: a luat astfel nastere Dominatul,
ca monarhie totalitara si teocratica, opusa Principatului. Diocletian s-a straduit
sa limiteze si, concomitent, sa canalizeze in sens pozitiv tendintele
centrifugale din Imperiu, a carui aparare a asigurat-o printr-un sistem de mai
multi imparati. Progresiv, intre 285 si 303 d.C, s-a format tetrarhia,
intemeiata pe domnia a patru imparati, doi augusti si doi cezari
(auxiliarii primilor). Fiecare dintre cei patru imparati isi avea
o resedinta proprie si controla o anumita zona a Imperiului, in vreme
ce Diocletian conserva o preeminenta morala. Cu toate acestea, dupa abdicarea
voluntara a lui Diocletian, din pricina rivalitatilor acute dintre succesorii
lui, sistemul tetrarhiei s-a destramat. Constantin (306-337 d.C.) a refacut
unitatea Imperiului si a continuat, prin reforme fundamentale, implantarea Dominatului.
Concomitent, Constantin a acordat crestinismului o toleranta, care i-a ingaduit
foarte repede sa devina religia dominanta. insa unitatea Imperiului a
fost frecvent repusa in discutie sub descendentii si urmasii lui Constantin,
din a doua dinastie flaviana, dintre care s-au diferentiat: Constantiu II (337-361),
Iulian (36l-363), lovianus (363-364), Valentinian (364-375), Valens (364-378),
Theodosius (379-395). Adesea acesti imparati au domnit in asociatie
cu alti augusti si cezari: frecvent au avut de infruntat nenumarati pretendenti
la tron si uzurpatori, cum de pilda a fost Eugenius (392-394)14.
in timpul Dominatului s-au creat, pe langa ierarhia sociala sclerozata
la care ne-am referit, o administratie, o curte, o eticheta si o politologie
imperiala innoite, in conditiile dezvoltarii unei noi structuri
mentale. Pe inscriptiile vremii apare adesea, in paralela cu vechea „formula"
a epitetelor imparatilor, o titulatura imperiala noua. imparatul
este proclamat „stapanul nostru Flavian", dominus noster Flauius,
la inceputul inscriptiei pentru a desemna ca prenume monarhul respectiv.
Foarte rar, cele doua tipuri de titulatura sunt amestecate in inscriptii.
Totodata, succedaneul prenumelui si numele imparatului sunt urmate de
o cascada de epitete magulitoare, care exalta, pe un ton delirant, „virtutile"
suveranului. Totul emana de la el, inchipuit ca fiinta intermediara intre
divinitati, inclusiv Dumnezeu, si oameni. S-a aratat ca astfel imparatul
participa la redutabila transcendenta a divinitatii unice, preconizata atat
de crestini, cat si de pagani. Propaganda imperiala extrem de activa
implica ideea ca imparatul beneficiaza de o „maiestate secunda",
maiestas secunda, in raport cu cea a zeitatii, ce dispune de o maiestas
prima15. Tot ce inconjoara pe imparat este sacru. Un ceremonial
de sorginte persana, complicat si foarte ilustrativ, caracteriza audientele
acordate de imparat, cand el era adorat. Cei admisi la audiente
ingenuncheau in fata suveranului si ii sarutau poalele mantiei
de purpura. Curtea imperiala, devenita pletorica, este sacra, ca si palatul,
sacrum palatium, sau dormitorul suveranului: caci marele sambelan, personaj
foarte influent, se intituleaza „imputernicitul cu dormitorul sacru",
praepositus sacri cubiculi. Dificultatile politico-administrative si financiare
au pricinuit o extindere considerabila a birocratiei: perceperea directa a impozitelor,
numeroasele rechizitii, sarcinile multiplicate ale administratiei provinciale
si centrale au determinat dezvoltarea unui aparat functionaresc imens si foarte
costisitor. Diocletian a restabilit impozitele directe, suprimate inca
in secolul al ll-lea I.C. Pe langa aparatul functionaresc
normal, s-a format, poate sub Diocletian, daca nu incepand din 319
d.C, corpul unor slujbasi imperiali, cu sarcini de informare si politie. Acestia
se numeau agentes in rebus sau „curiosii", curiosi. Erau ochii si
urechile imparatilor, primind adesea misiuni de control in provincii.
Un rol similar a revenit anumitor „notari", notarii. Dupa 337 d.C,
consiliul principelui a devenit „consistoriul sacru", sacrum consistorium,
numit astfel deoarece membrii sai stateau in picioare, in vreme
ce imparatul, care il prezida, sedea jos. Acest consistoriu devine
principalul organ de guvernamant: prepara legislatia noua, primea ambasadele
straine, functiona ca tribunal imperial. Senatele - caci la Constantinopol,
oras oficial inaugurat la 11 mai 330 d.C, functiona un al doilea senat - constituie
mai degraba consilii municipale ale celor doua capitale oficiale ale Imperiului.
in fruntea administratiei centrale, pe care o populau numerosi slujbasi,
se aflau patru mari „insotitori" (ai imparatului), comites.
Adica doi dregatori financiari, respectiv „cornitele darniciilor sacre",
comes sacrarum largitionum (care dirija trezoreria statului imperial, anterior
numita fiscus), „cornitele avutiei private", comes rei priuatae (seful vistieriei particulare a suveranului) si alti doi comiti,
„magistrul birourilor imperiale", magister officiorvm, si „questorul
palatului sacru", quaestor sacri palatii (care lua cuvantul in
numele monarhului la sedintele consistoriului). Provinciile au fost treptat
reorganizate. Au luat fiinAa trei tipuri de unitati provinciale, cele mici fiind
cuprinse in cele mari. Care sunt acestea, in ordine crescanda?
Provinciile, diocezele - guvernate de „vicari", uicarii-si prefecturile,
carmuite de prefectii pretoriului, carora nu le mai revin decat
sarcini exclusiv civile16.
Politica externa
Importanta politicii externe si a conflictelor cu alte semintii a sporit considerabil
fata de secolele l-ll d.C, cand romanii traiau relativ linistiti, in
cadrul aproape inchis al lumii lor. De fapt, Imperiul a trebuit sa lupte
aproape permanent pe doua fronturi: impotriva statelor iraniene si impotriva
Barbarilor. in ce priveste relatiile cu statele iraniene, Septimius Severus
infrange pe parti si ajunge chiar sa ocupe Ctesiphonul, una dintre
capitalele lor: intemeiaza provincia romana Mesopotamia, care avea capitala
la Nisibis. Iar in 224 d.C, Ardashir I, fiul lui Papak din familia Sasan,
biruie pe ultimul rege part din dinastia Arsacizilor, adica pe Artaban V. El
se proclama „rege al regilor" si intemeiaza dinastia persana
a Sasanizilor (227-651 d.C), care faureste un stat centralizat, cum nu fusese
cel al Arsacizilor. Persii suportasera totdeauna cu dificultate prevalenta partilor
in monarhia iraniana. Noul stat persan se bizuia pe o aristocratie puternica
si pe un cler fanatizat de zoroastrism. Sasanizii se considerau continuatori
ai Ahemenizilor si recuzau influentele elenistice cultivate de partii Arsacizilor.
Contenciosul romano-persan a fost lung si cu rezultate schimbatoare. Septimius
Odaenathus, principe al cetatii caravaniere a Palmyrei, combate cu vigoare pe
persani, in numele romanilor. Dar, dupa moartea sa, Zenobia, vaduva lui
Odaenathus, creeaza in Orient un imperiu palmyrian independent, in
numele fiului ei, Vaballathus. Aceasta secesiune este lichidata de Aurelian,
iar Diocletian repurteaza, in 297-298, victorii importante asupra persilor,
in Mesopotamia. Iulian reia gesta lui Alexandru si lui Traian si asediaza,
fara succes, Ctesiphonul in martie 363 d.C. lovianus, succesorul sau,
a trebuit sa abandoneze Mesopotamia romana.
in realitate, mult mai primejdioase pentru Imperiu au fost populatiile
migratorii. Acestea s-au revarsat asupra teritoriilor romane, in doua
mari valuri: cel al sarmatilor, impinsi la randul lor din spate
de alti nomazi din stepa, inclusiv mongolici, si cel al triburilor germanice.
in numar de trei pana la cinci milioane, germanii erau agitati de
miscarile convulsive ale uniunilor tribale, in care erau divizati. Pe
la 200 d.C, gotii, originari de pe meleagurile Suediei actuale, s-au stabilit
in vecinatatea Marii Negre. De la sarmati, ei au deprins o noua tehnica
de lupta, bazata pe atacuri rapide de cavalerie. Au adoptat, de asemenea, tehnologia
militara a romanilor, multa vreme mai slab echipati de catre ei. Gotii s-au
aliat cu carpii (daci liberi), bastarnii si vandalii; in secolul al lll-lea
d.C, s-au divizat in doua ramuri, cea a vizigotilor si cea a ostrogotilor.
Dupa 238 d.C, gotii trec Dunarea si hartuiesc Imperiul, indeosebi in
est, timp de 30 de ani. Doritori de pamanturi noi mai degraba decat
de pradaciuni, ei invadeaza Dacia si zona balcanica, ajungand sa ocupe
chiar Atena. in 251, cade pe campul de lupta impotriva gotilor
lui Kniva insusi imparatul Decius. Abia in 269 d.C, la Naissus
(azi Nis), Claudius II zdrobeste 100.000 de goti. Gotii si taifalii devin vasali
ai Imperiului si se instaleaza pe teritorii romane, pentru ca, in 378,
la 9 august, revoltati impotriva stapanirii romane, ei sa repurteze
asupra armatei Imperiului rasunatoarea victorie de la Adrianopol, in cursul
careia piere imparatul Valens. La randul lor, inca de la mijlocul
secolului al IV-lea d.C, confederatiile saxonilor, francilor si alamanilor au
atacat Gallia si au pus, timp de doua secole, la grea incercare stapanirea
romana din Occident. Provinciile germanice si o parte din nordul Galliei sunt
acaparate de franci, candva dupa 365 d.C impinsi din urma de hunii
mongolici, a caror penetratie marcheaza inceputul marilor migratii, vizigotii
lui Alaric ocupa temporar Roma, in 410 d.C. in vreme ce, in
418 d.C, vizigotii fauresc in Hispania primul regat barbar in interiorul
Imperiului, deocamdata ca vasal Romei. Abia in 472 d.C, aici Euric se va declara complet independent
de Imperiu. La randui lor, vandalii ajung in Africa romana, unde
cuceresc, in 439 d.C, Cartagina si intemeiaza ur alt r«-gat
barbar, care va dainu: pana in 534 d.C. Dupa ce Aurelian evacuase
Dacia, in 273 d.C, romanii s-au retras si din Britannia, in 411
d.C. Hunii au invadat si ei Imperiul. in 451 d.C, are loc tina dintre
cele mai cumplite batalii ale antichitatii la Campiile Cataiaunice, in
nordul Galliei. Generalul roman Aetius, sprijinit de contingente vizigote, france,
burgunde si alane, izbuteste sa infranga pe regele hun Attila.
MicrounitatMe sociale si mentalitatile
Microuniiatila sociale, diversele asociatii, amicale si colegii, au continuat
sa se dezvolte, in timpu! Dominatului, administratia imperiala Ie-a transformat
in corporatii rigid structurate si atent comrolate de ea. Cum am aratat
de fapt in alt subcapitol, nu se produce o ruptura brutala in evolutia
mentalitatilor. 3-a relevai ca vechile jocuri si spectacole continua sa se bucure
de o infloritoare popularitate, chiar sub imparatii crestini. Conservata
ca valoare importanta, pietas joaca un roi de seama, in conditiile imbogatirii,
in sens crestin, a continutului ei. Totusi, „pietatea' continua
sa desemneze mai cu seama capacitatea de a indeplini scrupulos indatoririle
fata de alti oameni si fata de divinitate. „Stilul" de viata si structurile
mentale sfarsesc prin a se transforma, mai s!es intre 312 si 361
d.C. Pe de alta parte, nu este adevarat, cum sustin ferventii imperiului tarziu,
ca oamenii secolului al IV-lea n-ar fi fost afectati de o reala alienare morala17.
insa, intfs 284 si 361 d.C, au luat fiinta noi discursuri si structuri
mentale, bazate pe respectul fata da ordinea soci!a osificata, obsequium, si
pe .sfiintenia", sanctitudo, a regimului imperial. Utilajul «mental
comporta mutatii esentiale, care marcheaza conceptia despre viata si moartfr,
despre dragoste etc. Antropocentrismul greco-roman emerge considerabil edulcorat,
pe oand imanentismui traditional al ant'cilor tinde a fi substituit de o conceptie
providentiali*-¦£ despre viata cotidiana si despre istork . Omul
nu mai este masura lucrurilor. Pe de alta par*e, preocupai-ie fata de cea mai
buna forma de guvernamant nu mai domina cu autoritate dezbaterile de idei.
Ele sunt concurate de intrebarile si discutiile asupra soartei Imperiului1,
ncjwnale data fiind situatia raporturilor intretinute cu Barbarii. Aceste
discutii se purtau in cercurile cultural-politice care, desigur, nu dispar,
desi istoricul lor nu este usor de restaurat. imparatul luiian si intelectualii
din jurul sau constituie un asemenea cerc, ale carui idealuH traditionaliste
sunt mostenite si accentuate de cercul asa-numit al Nicomachilor, care promoveaza
ferment cultura necrestina a vremii. Adeptii Nicomachilor actiyeaza si
la inceputul vearyi'': urmator. Totodata, in aceeasi vreme se manifesta
ia Roma cercurile crestine al lui Ausomus si al iui Ambross. Totodata, Imperiul
riposteaza toarte slab sfidarii barbare. La RoniSi subzista un grup de
presiune antibarbar, dar forta lui este supusa unei eroziuni inexorabile. Nu
numai antropocentrismul, ci si romanocentrisrnul se afla in regres.
Ins'-adevar, in secolele IV-V d.C, Barbarul nu mai este tratat ca un strain.
„Celalalt" tinde sa devina paganul. Anumiti autori crestini,
ca Arnobius, declara ca numai paganii sunt straini, impaiatul Iulian
si a'ti pagani se considerau exponentii vechilor traditii religioase,
ca si culiural-poiitice. Pentru ei, „omul roman", horno
Romanus, devine „grecul", ho hellen in limba e'ina, adica mostenitorul
lumii antice giobaiizate. Totusi Iulian, caruia Amian ii atribuie critici
aspre, indreptate impotriva politicii de promovare a Barbarilor
in posturile si onorurile crle mai importante ale imperiului (AM. MARC,
21, 10, 8 si 12, 25), facilitase si ei cariera lui Nevitta, unui dinre cei mai
insemnati generali ai armatei romane, devenit chiar consul in 362
6.0. (AM. MARC, 21,10, 8). Or, Nevitta era franc. incat „grecii"
si Iulian trebuiau sa tina seama de faptul ca Barbarii devenisera indispensabili
Imperiului. Nici „grecii" nu vadeau o mefienja sistematica fata d
Barba'i si de fapt nu-i considerau straini. De altfel insusi Amian reproseaza
lui Iulian promovarea lui Nevitta, nu oentru ca acesta din urma ar fi fost franc
si Barbar, ci din pricina unor defecte personale: grosolanie, vanitate excesiva
si mai ales cruzime. De altminteri Imperiul incheia numeroase tratate
de alianta cu triburile barbare, al caror nivel de viata se amelioreaza sensibil
datorita multiplelor contacte cu Imperiul. Am aratat, de altfel, ca populatiile
provinciilor preferau adesea pe Barbari administratiei romane. in secolul
al V-lea, Salvianus, scriitor si preot crestin din Gallia, afirma ca Barbarii
sunt mai buni decat romanii. Anterior, Orosius preconizase o federatie,
o alianta intre romani si Barbari, in vederea carmuirii lumii
locuite. Pe cand, la sfarsitul secolului al V-lea d.C, Sidonius
Apollinaris crede ca Barbarii pot fi lesne integrati structurilor unui Imperiu
roman menit sa dureze vesnic. De fapt, multi romani credeai in eternitatea
Imperiului. Dar, pe plan mental, caderea Imperiului roman era pregatit sarguincios18.
„Caderea" Imperiului roman
Theodosius a infrant, in septembrie 394, fortele imparatului
Eugenius, crestin care s sprijinea insa pe paganii din Roma. Unitatea
Imperiului a fost restaurata numai pentru cateva luni, deoarece, in
ianuarie 395, Theodosius a murit, iar Imperiul a fost definitiv impartit
in doua entitati, intre cei doi fii ai lui: Rasaritul a revenit
lui Arcadius, iar Apusul lui Honorius. Se decanta astfel un proces de bipolarizare
politica initiat, in realitate, de Constantin, car? conferise Imperiului
doua capitale oficiale. Bipoiarizarea politica se suprapunea unei mult rm vechi
bipolarizari lingvistice si culturale, intre vestul latinofon si estul
elenofon. Totodatf daca imparatii anteriori deschisesera larg Barbarilor
randurile armatei si aparatului administrat imperial, Theodosius a ingaduit
instalarea masiva a unor populatii migratorii in interioru granitelor
statului roman19. Oricum, Imperiul roman incetase practic sa mai existe
ca sta* unitar. De altfel pe tronul imperial, in Occident, s-au succedat
in cascada imparati slabi, manevrati de comandantii militari barbari.
Multi dintre acesti suverani efemeri erau nevarstnici, de fapt copii,
deoarece, incepand de la Constantin, ereditatea puterii imperiale
a fost ostentativ dezvoltata. in 476 e.n., mercenarul barbar Odoacru a
pus concomitent capat domniei ultimului imparat al Occidentului, Romulus
Augustulus", care n-avea decat sapte ani. Oficial, Odoacru a pretins
ca reunifica Imperiul si a trimis insemnele imperiale la Constantinopol,
unde Romulus Augustulus, fiul patricianului Orestes, nici nu fusese recunoscut
ca imparat. Cum am mai sustinut, este probabil ca nimeni nu a inteles
atunci, la 4 septembrie 476, semnificatia reala a actiunii scirului Odoacru.
De altfel, in 488 d.C, ostrogotul Theodoric soseste in Italia, la
instigatia imparatului Zenon, de la Constantinopol, care il numise
„capetenie a soldatilor dinspre Italia", magister militum per Italiam.
Theodoric il biruie pe Odoacru si creeaza in Italia un puternic
regat ostrogot, care va subzista pana in 553 d.C. Dar, pe de o parte,
senatorii din Roma complotau necontenit impotriva ostrogotilor, in
vederea restaurarii Imperiului Occidental, iar, pe de alta, curtea de la Constantinopol
considera unitatea Imperiului ca indestructibila. Odoacru si Theodoric erau
priviti ca simpli guvernatori, in numele Imperiului oriental, care, in
secolul al Vl-lea, va restabili, pentru scurta vreme, autoritatea lui directa
asupra Italiei, declarata exarhat de Ravenna. Cultura si civilizatia romana
se vor mentine inca active in cursul acestui veac. insa Imperiul
roman estic se transforma rapid in statul bizantin medieval. Imperiul
roman ca atare incetase sa existe, pe planul realitatilor istorice, in
476, daca nu chiar in 395 d.C!
Care au fost, asadar, cauzele „caderii" Imperiului roman? Esentiala
pentru intelegerea acestui fapt este incetarea ratiunii de a fi
a Imperiului. El isi epuizase misiunea necesara in Est, pentru depasirea,
lichidarea diviziunilor, crizelor, conflictelor locale destabilizatoare, si
Numele acestui copil nu semnifica oare iluzia vana, rapid spulberata, a unei
noi intemeieri a Romei Imperiului, a redresarii destinelor statului roman? indispensabila in Vest, in vederea accelerarii proceselor istorice,
implantarii unei civilizatii superioare, inzestrate cu valente unificatoare.
incat tendintele centrifugale au eliminat, in secolele al
V-lea si al Vl-lea d.C, tendintele centripete, dupa un lung si dureros proces
istoric, amorsat in 238 d.C. Ipoteza avansata de cercetatorii marxisti,
potrivit carora criza sclavagismului a distrus Imperiul, este absurda. Sclavajul
era de mai multa vreme in declin si, de altfel, el a supravietuit statului
roman. Sclavii nu s-au rasculat, in totalitatea lor, impotriva Imperiului.
Vestul a rezistat mai slab dezagregarii Imperiului, intrucat aici
s-a opus o impotrivire mult mai redusa barbarizarii statului, dimpotriva
activ sprijinita, cum am aratat, in plus, in Vest decaderea vietii
oraselor, de care era legat Imperiul, a fost mult mai profunda decat in
estul Imperiului.
Cauzele concrete si directe ale evenimentelor petrecute in secolele V-VI
d.C, adica ale „caderii" Imperiului, au rezultat din cele expuse
mai sus, in alte subcapitole, si ar fi: 1) criza institutionala, care
a asigurat triumful tendintelor centrifugale in conditiile imposibilitatii
fauririi unei federalizari reale a Imperiului, stabilizarii puterii centrale,
ca si ca urmare a sclerozarii unei ierarhii sociale rigide, impovaratoare
si ineficace pe termen lung; 2) recesiunea economica, in cadrul careia
au interferat subproductia si inflatia, disparitatea intre import si export
in Italia, teoretic „capul Imperiului", disproportia enorma
intre resurse, din ce in ce mai reduse, si cheltuieli, progresiv
sporite; 3) criza mentalitatilor, tradusa in destabilizarea identitatii
romane, epifenomen al disparitiei antinomiei roman/Barbar; 4) persistentele
invazii ale semintiilor migratorii. Acest ultim factor si-a dezvoltat actiunea
in conditiile prilejuite de primii trei factori, esentialmente interni.
Extern initial, acest al patrulea factor cauzal a devenit intern. Nu numai deoarece
Barbarii s-au instalat intre frontierele Imperiului si fiindca au fost
sprijiniti de anumiti romani. Ci si intrucat Barbarii nici nu-si
propuneau sa distruga Imperiul; de fapt, cu exceptia vandalilor si a hunilor
mongolici, atacurile lor nici n-au provocat mari pagube romanilor. Mai ales
dupa 269 d.C, aceste atacuri nu constituiau efecte ale unor navaliri externe,
unor ofensive ale strainilor de Imperiu, ci rebeliuni ale anumitor supusi ori
vasali, foederati, ai statului roman, nemultumiti de impilarile la care
ii supuneau administratiile centrale si locale. Barbarii n-au dorit sa
distruga Imperiul, ci sa duca, in interiorul lui, o viata mai buna decat
in Barbaricum, de unde alti migratori ii impingeau spre sud.
Ei nazuiau sa se infiltreze in interiorul structurilor sociale si administrative,
romane. Am vazut ca au izbutit pe deplin. Barbarii admirau cu fervoare civilizatia
romana. Cand se insoara cu Galla Placidia, vlastar al familiei imperiale,
regele vizigot Athaulf declara ca nazuieste sa restaureze si sa sporeasca puterea
Romei, slujindu-se de vigoarea gotilor (OROS., Adu. Pag., 7, 43, 5). Barbarii
s-au decis foarte tarziu sa lichideze autoritatile romane: insa,
de fapt, nici atunci n-au constientizat distrugerea Imperiului. Oricum, factorii
mai sus mentionati au generat contrastructuri, in miezul insusi
al vechii structuri desuete a statului roman, ca sa prilejuiasca eroziunea si
ulterior disparitia Imperiului.
Desi in realitate n-a mai fost curand cu adevarat roman, Imperiul
s-a mentinut, pana in v1453, in Orientul mai putin destabilizat.
Iar exponentii sai nu si-au spus „greci" sau „bizantini",
ci, cu mandrie, „romani", ramaioi. De fapt, speranta
in restaurarea Imperiului roman n-a murit decat odata cu revolutia
franceza. Dupa ce a cucerit Constantinopolul in 1453, Mehmet-Khan, sultanul
otomanilor, s-a considerat succesorul unui Imperiu roman pe care Paleologii
bizantini l-ar fi degradat. Tarii rusi se proclamau si ei vlastare ale Imperiului
roman. Pe cand, in plin Occident medieval, romancierul Chretien
de Troyes considera ca deasupra tuturor regilor si altor monarhi medievali se
afla undeva un imparat roman. Carol cel Mare s-a intitulat imparat
roman, in vreme ce, in Germania, a fiintat un Imperiu oficial proclamat
ca roman pana in 1806, cand l-a desfiintat Napoleon. Ca imparati
romani, actionau suveranii Germaniei in Italia medievala si impotriva
papilor. Habsburgii, regii Spaniei si Ludovic al XlV-lea au aspirat, in
chip manifest, sa faureasca state mondiale imperiale. insa toate tentativele
menite alcatuirii unor asemenea state mondial-imperiale au esuat. Imperiul roman
incetase sa mai functioneze chiar inainte de 529 d.C.
Religia si fiiosofia
Imperiul tarziu este marcat de expansiunea masiva a cultelor soteriologice,
indeobste de sorginte orientala. O noua religiozitate se difuzase pretutindeni.
Criza mentala din secolul al lll-lea d.C, tensiunile politice, traumatismele
culturale au favorizat substantial propagarea intensa a unor religii orientale,
a teocosmologiilor, indeosebi a isianismului, a mithraismului si a cultelor
siriene, cum era cel al lui lupiter Dolichenus. Sectele soteriologice devin
astfel foarte active. Totusi, adesea divinitatile orientale primeau o interpretare
romana, interpretatio Romana, si erau asimilate unor zei ai panteonului greco-roman.
Astfel, zeul egiptean Serapis era frecvent asimilat lui Esculap, zeul care salva
bolnavii. Mithraismul castiga nenumarati adepti printre militari si negustori.
Riscurile si primejdiile campaniilor militare si ale comertului, precaritatea
situatiilor dobandite de ei, care se puteau deteriora rapid, in
functie de incertitudinile regimului imperial, inspira nevoia unei ocrotiri
divine si solidaritatii stranse care, in realitate, caracterizau
cultul lui Mithra si relatiile dintre adeptii lui. Marturiile artistice ale
vremii ilustreaza dezvoltarea misterelor mithraice si treptele initierii exponentilor
acestora, care parcurgeau succesiv stadiile de Corb, Logodnic (al lui Mithra),
Soldat, Leu, Persan, Mesager al Soarelui (sau Heliodrom) si Pater (Parinte al
misterelor). Progreseaza, de asemenea, cultul lui Hercule, inchipuit ca
divinitate a salvarii, precum si diverse forme de ocultism. Desigur insa
ca, la sate, persista rituri stravechi, aparute inca in neolitic.
insa un termen ca salus, care, in primele veacuri ale Romei, desemnase
numai sanatatea fizica, ajunge acum sa evidentieze mantuirea pentru eternitate.
Aproape toate cultele soteriologice tind spre monoteism, spre conceptia care
admitea ca diferitele zeitati, de sorginte politeista, constituiau doar ipostaze
ale unui zeu suprem, chiar unic. Se ivesc numeroase forme de sincretism religios
si se dezvolta treptat monoteismul solar.
Pe de alta parte, toate religiile salvarii sunt considerate a prezerva oamenii,
dupa moarte, de supliciile indurate in Infern si de reincarnari
punitive sau dureroase in animale inferioare. Preocuparile eshatologice
impregneaza in profunzime cultele de inspiratie orientala: liturgiile
acestora, initierile in misterele lor complicate erau menite sa asigure
salvarea atat pe pamant, cat si in lumea de dincolo.
Chiar dupa ce imparatii se convertesc la crestinism, se produc anumite
reactii anticrestine, patronate de anumiti suverani. Avem in vedere puternica
reactie pagana, survenita sub Iulian, dar si cea de la sfarsitul
secolului al IV-lea d.C, desfasurata intr-o Italie dominata de imparatul
Eugenius. Toate tentativele de revitalizare a cultelor pagane au esuat
ineluctabil, incat imparatul Theodosius a proclamat crestinismul
ca unica religie a Imperiului. Cultul imperial, ca religie politica, s-a mentinut
multa vreme si sub imparatii crestini, care asumau titlul si calitatea
de pontifex maximus, sef al religiei romane traditionale. N-a fost interzis
decat in 425 d.C. (Cod. Theodos., 15, 4, 1). imparatii militari ai secolului al lll-lea favorizeaza substantial cultele solare, mai mult sau
mai putin legate de mithraism. in cele din urma mithraismul dispare, dar
subzista mult timp un alt cult de origine iraniana, adica maniheismul, intemeiat
pe opozitia categorica intre Bine si Rau, intre Dumnezeu, spirit
si lumina, pe de o parte, si diavol, tenebre si materie, pe de alta. Maniheismul,
de fapt transformat, va afla adepti in plin ev mediu. De asemenea, rezista
mult timp isianismul in Egipt, insa si in alte zone ale Imperiului.
Ultima reactie anticrestina semnificativa, cea din vremea imparatului
Eugenius, adica de la sfarsitul secolului al IV-lea d.C, era mai ales
de inspiratie isiaca. Pe cand in Egipt, isianismul numara adepti
zelosi printre universitarii regiunii, chiar la sfarsitul secolului al
V-lea. Mai mult decat atat, si in Italia anumiti tarani, in
417 d.C, adorau inca pe Osiris si pe Isis (RUTIL, 1, vv. 373-376). Grupuscule
isiace se mentin in diverse zone ale fostului imperiu roman, pana
la sfarsitul secolului al Vl-lea. in plina dominatie araba, adica
in secolul al Vlll-lea, un magician egiptean mai invoca pe Isis si alti
zei legati de cultul ei. Totodata, arta icoanelor bizantine prezinta filiatii
cu reprezentarile plastice, specifice mithraismului20.
in ultima instanta a invins dreapta credinta crestina. Au dat gres
persecutiile intreprinse de imparatii secolului al lll-lea. Anumiti
crestini au abjurat: de altfel unii dintre cei „alunecati", in
afara dreptei credinte, sau „cazuti in greseala", lapsi, se
intorceau in sanul comunitatilor crestine carora apartinusera,
dupa ce persecutia inceta sau se atenua. A esuat si marea persecutie initiata
de catre Diocletian. Lupta de idei intre crestinism si adeptii altor culte
a fost complicata, indeosebi printre intelectuali, ea s-a soldat cu evolutii
dramatice. Sunt celebre anumite conversiuni la crestinism, precum cele ale lui
Marius Victorinus si Augustin. La inceputul secolului al IV-lea d.C, o
parte insemnata din populatia Imperiului devenise crestina. Prin urmare
abilul reformator care a fost Constantin, initial partizan al unui anumit monoteism
solar, a decis sa tolereze si ulterior sa protejeze crestinismul ca principala
religie a Imperiului. Pe de alta parte, triumful crestinismului a depasit granitele
stapanirii romane: inca din secolul al IV-lea d.C, crestinismul
se raspandeste in Irlanda, printre semintiile germanice, dar si
in Gruzia, Armenia, Etiopia, chiar in Iran si pe alte meleaguri
asiatice. Ceea ce atesta forta invincibila a dreptei credinte. Oricum, cauzele
concrete si istoriceste constatabile ale triumfului crestinismului, in
interiorul Imperiului, ar fi urmatoarele, dupa opinia noastra: 1) faptul ca
dreapta credinta a constituit cea mai putin orientala dintre cultele orientale,
cea mai accesibila grecilor si romanilor (de altminteri, crestinismul a abandonat
rapid practicarea circumciziei, care repugna occidentalilor), promovand
ecumenismul, vocatia universalista; 2) exclusivismul ei, refuzul oricarui sincretism
fundamental cu religiile politeiste; 3) monoteismul destul de clar, spre care
tindeau, mult mai ezitant, si alte culte soteriologice, tendinta spre o doctrina
relativ limpede decantata; 4) structurarea riguroasa, sistematica a comunitatilor
crestine si a clerului; 5) supletea si abilitatea propagandistica. Locuitorilor
Imperiului crestinismul Ie-a adus speranta intr-o existenta viitoare, mai buna decat
cea pe care o duceau. Totodata, au fost utilizate anumite vechi deprinderi.
Astfel, ziua de nastere a lui Isus Cristos a fost situata la 25 decembrie, adica
in plina perioada a vechilor sarbatori de iarna ale anticilor si tocmai
la data exacta cand mithraicii celebrasera „ziua de nastere a Soarelui
neinvins", dies natalis Solis inuicti. Nimbul, conceput ca o sfera
transparenta (imagine a iradierii spiritului), inainte de a fi integrat
artei crestine, a constituit un atribut imperial. Cristos a fost adesea reprezentat
ca un kosmokrator, adevaratul stapan al intregii lumi, vizibile
si invizibile. Crestinismul a preconizat un nou umanism, intemeiat pe
sinteza intre traditiile sale si cultura antica consacrata. „invatatura
crestina", doctrina christiana, apare ca totodata profund innoitoare
si susceptibila sa revalorizeze umanismul antic. Triumful crestinismului alcatuieste
intr-adevar cea mai pretioasa mostenire lasata de antichitatea tarzie
civilizatiilor medievale si moderne. Tocmai crestinismul a permis conservarea
nu numai a unor institutii politice si culturale antice, ci si a patrimoniului
de valori al grecilor si romanilor, chiar daca adaptat noilor vremuri si partial
transformat. Cum am aratat, crestinismul n-a determinat prabusirea Imperiului.
Dimpotriva, el si-a propus sa-l conserve, dar a intervenit prea tarziu.
Repetam, insa, ca el a permis supravietuirea a numeroase traditii antice
si a prilejuit un nou umanism. Atitudinea comunitatilor crestine si a diriguitorilor
acestora fata de Imperiu si de ordinea politica a variat in functie de
circumstante si a comportat, dupa parerea noastra, patru etape cronologice,
care ar consista in: 1) incercare de adaptare si acceptare a structurii
societatii si a cutumelor ei (secolul al ll-lea d.C); 2) contestatie globala
a aceleiasi societati (secolul al lll-lea); 3) transformare in religie
de stat, menita sa se asocieze ierarhiilor sau macar sa se ajusteze in
functie de exigentele lor (secolul al IV-lea si inceputul veacului urmator);
4) detasare complexa si abila de organizare statala romana si de soarta ei,
tradusa mai ales in gandirea lui Augustin si lui Salvianus (secolul
al V-lea). Era vorba de o atitudine inevitabila. Exponentii cultelor pagane,
in rezistenta lor fata de progresele crestinismului, se bizuiau pe trei
centre de impotrivire, care activau la nivelul aristocratiei, la cel al
scolilor si al unor medii sociale populare, indeosebi taranesti. in
special in Occident, multa vreme aristocratia clarissimilor a ramas fidela
religiilor traditionale. Scoala, literatii, profesorii de gramatica, retorica
si filosofie au constituit chiar focare de propaganda anticrestina. Libanios,
scriitor si profesor grec din Antiochia, pleda in 390 d.C. cauza templelor.
De aceea, lustinian a suspectat scolile si Academia din Atena, unde dominau
neoplatonicienii, de subversiune impotriva crestinismului si Ie-a desfiintat
in 529 e.n., marcand astfel sfarsitul culturii antice. Mediile
populare necrestine se refugiau mai ales in astrologie si magie. Se raspandeau
oracolele si demonismul. Iar calugarii urmareau statornic pe „tarani",
paganim latineste, ramasi mult timp credinciosi practicilor religioase
pagane, locale si traditionale, indeosebi diverselor superstitii
marunte. in cele din urma, crestinismul, anterior religie urbana, a castigat si adeziunea
rusticitatii. S-au propagat masiv monahismul, existenta de anahoret, care implica
o manifesta dezanr are sociala. De asemenea, era glorificat eroismul martirilor
cazuti victime secutiilor secolului al lll-lea. Pe de alta parte, in interiorul
crestinismulu ,-au manifestat de timpuriu sciziuni, numeroase erezii si miscari
sectare. Arianismul, cea mai rasp
