Document, comentariu, eseu, bacalaureat, liceu si facultate
Top documenteAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
SOCIETATEA Sl CULTURA IN SECOLELE III-VI D.C.
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
i6m4mt
Crizele Imperiului
Desi in economia Imperiului se manifesta anumite tendinte recesioniste, civilizatia antica isi mentine inaltul nivel de dezvoltare pana in 238 d.C. insa, sub impactul tensiunilor complexe, care se acumulau, viata generala a Imperiului a trebuit sa sufere consecintele unei crize relative, care a afectat atat relatiile externe ale Romei, cat si statutul structurilor interne. Acest impas generalizat nu poate fi in nici un caz caracterizat ca o criza de crestere. Se anunta crepusculul societatii antice, pe fondul unei anumite recesiuni economice, destabilizarii structurilor social-politice si indeosebi mentale. Relatia de putere dintre lumea romana si vecinii sai, Barbari si persi (care au succedat partilor in Iran), s-a inversat brutal. Imperiul nu si-a mai dominat vecinii, ci a fost depasit de ei. Dupa ce traise sub protectia binefacerilor pacii, lumea romana a trebuit sa se instaleze intr-un razboi aproape permanent cu vecinii sai. Spaimele de Barbari, pana atunci doar inchipuite si de fapt nejustificate, au devenit profund legitime, foarte concrete si intens traite. Pe de alta parte, puterea imperiala centrala este supusa unei dezagregari aproape totale. Uzurparile se tin lant, imparatii nu reusesc sa-si asigure stabilitatea autoritatii lor, iar armatele intervin necontenit pentru a face si a desface domniile principilor. Secesiunile se multiplica si fiecare zona a Imperiului isi are practic imparatul ei, de fapt efemer. Fortele centrifugale erup brutal si Imperiul incepe sa-si piarda ratiunea de a fi. Asa-numita anarhie militara (238-268 d.C, dar de fapt prelungita pana dupa 285 d.C.) favorizeaza ofensiva Barbarilor si, la randul sau, este inlesnita de aceasta. De cateva ori, mai ales intre 251 si 253, 259 si 261, 266 si 269, Imperiul s-a intrebat daca va supravietui si a fost la un pas de „acordul final", de catastrofa1.
insa societatea greco-romana a sfarsit prin a afla resursele necesare transcenderii crizei. imparatul Aurelian a restaurat unitatea Imperiului, iar dupa 284 d.C. s-au adoptat masuri care au condus la restructurari fundamentale ale institutiilor, vietii economico-sociale si politice, organizarii fortelor armate. Au aparut noi fenomene istorice si s-a asigurat - pe termen scurt si chiar mediu - o noua stabilitate socio-politica si chiar o autentica expansiune. Asa-numita „decadenta" a echivalat de fapt cu o transformare semnificativa a civilizatiei antice. Cu toate acestea, ruptura nu s-a realizat brutal, ci, potrivit unei formule propulsate de Henri-lrenee Marrou, sub egida atat a continuitatii, cat si a schimbarii. Imperiul isi pierde identitatea traditionala si incearca sa dobandeasca o alta, noua, „elena", adica de fapt pagana sau crestina. Nu este adevarat ca noua religie a condus la destramarea Imperiului. Dimpotriva, crestinismul s-a straduit concomitent sa transforme, in chip salutar, si sa conserve Imperiul. in unele sectoare, ca in cultura si invatamant sau in ce priveste institutiile juridico-administrative, s-a infaptuit o dezvoltare foarte interesanta. Totusi, remediile s-au dovedit in cele din urma paliative ori chiar factori care au relansat si accelerat criza. in 395 d.C, cele doua jumatati ale Imperiului, vestica si estica, s-au separat definitiv si, incepand din 410 d.C, lumea greco-romana, indeosebi cea occidentala, a cunoscut o noua si ultima criza. Interferenta factorilor interni si externi a actionat din nou: slabiciunile launtrice au favorizat ofensiva nemiloasa a Barbarilor, in vreme ce aceasta din urma a contribuit substantial la deteriorarea iremediabila a constructiei Imperiului. Pe teritoriile romane au fost instalate state barbare, incat in 476 e.n. Imperiul roman a disparut practic in Occident2. Totusi, asa cum nimeni, afara de Goethe, n-a inteles semnificatia istorica a victoriei repurtate la Valmy si la 2o septembrie 1792 de ostirile revolutiei franceze asupra formidabilei masini de razboi prusiene, nimeni sau aproape nimeni n-a inteles in 476 d.C. ca Imperiul roman disparuse. Societatea antica si cultura ei au incetat de fapt sa existe in 529 d.C, cand imparatul roman de la Constantinopol, adica lustinian, a ordonat inchiderea Academiei si a scolilor de cultura traditionale de la Atena. Se poate, deci, aprecia ca, in acelasi moment, a disparut si literatura latina antica.
Procesul de dezagregare al Imperiului roman a fost prin urmare indelungat, sinuos si dramatic: el n-a putut distruge o mostenire de civilizatie si de cultura, de valori semnificative, de care beneficiem si noi astazi. Crestinismul a difuzat in continuare patrimoniul lui fundamental. De altminteri literatura latina a continuat sa fie scrisa cu stralucire multe secole dupa 529: ea apartine insa evului mediu.
Civilizatia romana
Pana in deceniul al patrulea al secolului al lll-lea d.C, civilizatia urbana, atat de intensa sub Antonini, a continuat sa prospere. Desigur, nu intreaga populatie beneficia de roadele ei, dar orasele s-au impodobit cu noi monumente si locuinte. O puternica infrastructura rutiera si portuara a continuat sa-si invedereze eficacitatea. Romanizarea populatiei Imperiului se sprijinea in continuare pe urbanizare, insa ea a progresat simtitor si in spatiul rural. Propagarea masiva

a romanizarii, necesitatile economico-financiare ale Imperiului, incidenta conceptiilor universalizante, ca si, in mare masura, noua mentalitate intemeiata pe perceptia unui „om roman", homo Romanus, ca locuitor al Imperiului, si nu cetatean roman de vita veche, au determinat generalizarea cetateniei romane. in anul 212 d.C, imparatul Caracalla a dat un edict - faimoasa „constitutie antoniniana", constitutio Antoniniana -, care acorda cetatenia romana tuturor locuitorilor Imperiului, cu exceptia Barbarilor si unor grupuri rurale inca neromanizate, adica asa-numitii dediticii.
in Dacia romana, pe langa expansiunea unei vieti urbane intense, s-a asigurat romanizarea mediului rural. Un nou val de colonisti a venit sa se instaleze in provinciile dacice, sub Severi, la sfarsitul secolului II d.C. si la inceputul veacului subsecvent. Dreptul roman, institutiile colonistilor, modul lor de viata au continuat sa fie masiv implantate in Dacia romana. Scoala romana s-a dezvoltat considerabil, cum atesta calitatea remarcabila a limbii latine de pe inscriptiile foarte numeroase, care au fost descoperite in provinciile dacice. Autohtonii au adoptat, nesiliti de nimeni, limba latina, careia i-au adaugat elemente din graiul lor de origine. in acest fel, s-a realizat sinteza daco-romana, care a continuat sa se desavarseasca si dupa retragerea, sub Aurelian, a administratiei romane din Dacia. De altfel dacii liberi au fost si ei antrenati in procesul de romanizare3.
Fenomene de stagnare, chiar de recesiune, incercasera economia Imperiului spre sfarsitul secolului al ll-lea d.C, mai ales in Italia. Razboaiele lui Marcus Aurelius impusesera si ele grele poveri economiei Imperiului. Dar criza din 238-268 d.C, agravata mai ales dupa 251 d.C, a prilejuit dificultati enorme vietii economice si a impulsionat inflatia si devalorizarea monetara. Alterarea monedei, diminuarea greutatii ei stimuleaza cresterea mijloacelor de plata, dar si procesul inflationist. Moneda de argint, amestecat cu cupru, asa-numitul antoninianus, creat de Caracalla in 215 d.C, cunoaste o devalorizare masiva. Totusi, anumite inventii tehnologice, care stimulau dezvoltarea economiei, ca moara cu apa, isi vad generalizata utilizarea spre sfarsitul Imperiului4. De asemenea, impasul economic nu afecteaza decat unele zone ale Imperiului. Criza secolului al lll-lea s-a invederat a fi indeosebi o destabilizare a universului mental al romanilor.
La finele secolului al lll-lea si in veacul urmator, administratia imperiala adopta masuri drastice spre a frana impasul economic. Se realizeaza o anumita revitalizare a vietii municipale si a perceperii impozitelor, greu de efectuat in deceniile anterioare. Economia Imperiului comporta o reala inviorare. Mai ales s-a incercat asanarea circulatiei monetare. Diocletian a stabilizat greutatea monedei de aur si a emis noi monede de argint pur. Antoninianus dispare si se stabileste un curs fortat pentru monedele de bronz, care prilejuieste o inflatie galopanta. Diocletian a incercat franarea cresterii excesive a preturilor si a salariilor, cand a stabilit limite obligatorii, mercuriale riguros statuate, prin edictul din noiembrie-decembrie 301 d.C. Fireste, nu trebuie sa exageram proportiile interventiei statului in economie, dar nu se poate contesta intentia unui anumit dirijism monetar-economic. insa, cum era si normal, pe termen lung politica lui Domitian a esuat. Totdeauna in Europa dirijismul economico-social a fost contraproductiv. Constantin a intreprins noi eforturi menite sa incurajeze si sa stabilizeze economia monetara. El creeaza un nou sistem monetar, fundat pe stabilitatea si permanenta etalonului de aur, in vreme ce secolul anterior se bazase mai cu seama pe alte metale. Pentru a stimula comertul exterior, Constantin a inceput sa emita, inca din primavara anului 310 d.C, o noua moneda de aur, solidus, care si-a mentinut greutatea in tot cursul secolului al IV-lea d.C. si chiar ulterior. Dar monedele confectionate din bronz si din cupru continua sa se deprecieze5.
Italia este afectata progresiv si ireversibil de un deficit comercial considerabil: importul creste mereu, in vreme ce exportul diminueaza. Ceea ce determina, in mare parte, eroziunea statutului politic privilegiat al peninsulei italice. Fragilizarea economica si demografica a Italiei impulsiona tendintele centrifugale, care se manifestau in restul Imperiului. Dupa Diocletian si Constantin, imparatii abandoneaza Roma si isi instaleaza resedintele la Ravenna sau in alte orase, mai lesne de aparat. Constantin daduse de altfel curs unui vechi proiect al cezarilor si crease la
Bizant, devenit acum Constantinopol, un al doilea „cap al Imperiului", caput imperii, „cea de a doua Roma", altera Roma. Bipolarizarea Imperiului era astfel limpede statuata. Constantinopol ajunge o capitala somptuoasa, mai eleganta si mai moderna decat Roma. Totusi, vechea capitala - inconjurata acum de o incinta fortificata, pe care o ridicase Aurelian - isi conserva splendorile. incat, la mijlocul secolului al IV-lea d.C, cand veneau la Roma, pe care uneori n-o vazusera niciodata, imparatii ramaneau uluiti. in aceasta venerabila capitala, in pofida diminuarii populatiei, locuiau aproximativ 400 000 de oameni. insa, in secolul al V-lea d.C, Roma, pe care Barbarii incep s-o jefuiasca, este supusa unei degradari ireversibile si nu mai constituie polul urias de civilizatie din primele veacuri ale Imperiului. Populatia Romei, amenintata de atacurile Barbarilor, scade brusc in secolul al V-lea. in vreme ce Constantinopolul numara 200 000 locuitori, la sfarsitul secolului al IV-lea, si depaseste, ca total al populatiei, Roma inca din primul deceniu al veacului urmator. Antiochia atinsese si ea 200 000 de locuitori, la sfarsitul secolului al IV-lea6. in general, Orientul a suportat mai bine crizele economice si chiar mentale, inclusiv si mai ales cea din secolul al V-lea d.C. Aici subzista puternice centre urbane si o productie agricola si artizanala destul de activa. Orasele au pretutindeni mai degraba tendinta de a se transforma, decat de a decade. Iar orasele Occidentului nu cunosc un autentic declin decat in secolele al V-lea si al Vl-lea. in Dacia si in zona danubiana, chiar in secolul al lll-lea d.C, in orice caz pana la invazia gotica din a doua jumatate a veacului, economia se mentinuse infloritoare si comertul se dezvoltase armonios.
incepand din vremea „anarhiei militare", totusi fluxul populatiei intre sat si oras tinde sa-si schimbe cursul: daca in primele secole ale Imperiului ruralii aveau tendinta sa se mute la oras, acum se dezvolta un proces invers, efemer stopat in secolul al IV-lea d.C, cand viata municipala se reinvioreaza. Veteranii tind sa se instaleze la tara, ca sa scape de sarcinile municipale, devenite impovaratoare. Soldatii sunt tarani, inainte de a fi mercenari barbari, iar ostilitatea lor fata de populatia din mediul urban reflecta, in secolul al lll-lea d.C, resentimentul acut al satenilor fata de orase. Oamenii din sate, care continua sa figureze in hinterlandul centrelor urbane, vad in omul de la oras un impilator detestabil7. Chiar cei bogati incearca sa scape de jafurile soldatilor si invadatorilor, stabilindu-se la tara, pe vaste latifundii si in conace intarite, adevarate „ferme orasenesti", uillae urbanae, arhetipuri ale centrelor citadine medievale. De altfel cuvantul francez care desemneaza orasul, adica „viile", provine de la uilla, si nu de la urbs. Emerge un proces interesant, dar elocvent pentru destinul Imperiului tarziu: satenii, inclusiv colonii, se simt adesea solidari cu latifundiarii impotriva puterii constrangatoare a oraselor. in 238 d.C, taranii si marii proprietari de pamant din Africa romana se rascoala impreuna impotriva imparatului Maximinus Thrax. Pe marile domenii, se dezvolta progresiv o economie autarhica: fapt care, de asemenea, impulsioneaza tendintele centrifugale din Imperiu, inca din secolul al lll-lea d.C, romanizarea implica indeosebi ruralizare8. in secolele al IV-lea si al V-lea d.C. se raspandeste brigandajul, care adesea dobandeste o conotatie sociala si antiromana. Gallia si Hispania sunt rascolite, in secolele III-V d.C, de revolta bagauzilor. in secolul al V-lea, bagauzii se unesc adesea cu invadatorii straini, pentru a ataca domeniile opulente. Mai cu seama, coloni si sclavi, bagauzii se inversuneaza atat impotriva proprietarilor funciari, cat si in contra agentilor fiscalitatii sau judecatorilor corupti. Pentru a-i zdrobi, Imperiul recurge la mercenari barbari, inclusiv huni (437 d.C). Tocmai ca sa juguleze insurectia bagauzilor, autoritatile imperiale cheama in Hispania pe vizigoti, care, in acest mod, trec Pirineii. Tot in acelasi veac, in Africa, rebeliuni similare se permanentizeaza si ajung sa sprijine invazia vandala. in Britannia, rascoala populatiei locale, in plina renastere celtica, coincide cu invazia pictilor. Amian reliefeaza ca minierii din Balcani, exasperati din cauza impozitelor si altor poveri impuse de administratia imperiala, se alaturasera navalitorilor goti (AM. MARC, 31, 6, 6). Mutatiile suferite de mentalitati si potentarea tendintelor centrifugale isi spun cuvantul, cand Barbarii ajung sa fie preferati administratiei romane. in schimb, Dacia romana nu cunoscuse agitatie sociala sau nationala, inainte de retragerea administratiei romane, efectuata de catre Aurelian, in 273 d.C. Nu a contribuit aceasta la adancirea procesului de romanizare? Dupa opinia noastra, tocmai abandonarea relativ timpurie a Daciei a stimulat desavarsirea romanizarii. Caci, in lumea mediteraneana, rascoalele locale mai importante s-au produs, cum am aratat, abia in secolele IV-V d.C, sub impactul noilor conditii de viata create de Imperiu. Populatia Daciei romane si a zonelor influentate de ea, obligata sa infrunte singura pe Barbari, s-a repliat spre romanizare si a reactionat conservand si dezvoltand limba si idealurile romanitatii. Nu a existat aici nici o reactie dacica antiromana.
„Categoriile" sociale
Dintre ordinele sociale preeminente, cel mai greu atins de crize si de depresiuni economice a fost cel al decurionilor. Burghezia urbana a trebuit adesea sa-si ipotecheze proprietatile, ca sa faca fata contributiilor reclamate de administratia imperiala, ca si efectelor recesiunii economice. Cum am aratat, secolul al IV-lea d.C. inregistreaza o renastere efemera a vietii municipale. Anumite orase, mai ales in Orient, dar uneori si in Occident, cunosc o notabila expansiune. Chiar in secolul al V-lea, Siria comporta o economie prospera. Stocurile de aur ale Occidentului tind sa se mute in Orient. Pe de alta parte, decurionii incep sa fie numiti curiali. Ei sunt calificati drept decurioni numai cand participa la sedintele consiliilor municipale, din care faceau parte. Practic, toti proprietarii mijlocii de pamant sunt curiali, deoarece era necesar un anumit venit, convertit in domenii rurale din hinterlandul cetatilor, spre a obtine calitatea de curial. Curialii erau tinuti sa se achite de numeroase „sarcini", munera: trebuiau sa perceapa impozitele datorate de oraseni, sa asigure bunul mers al postei imperiale, sa suporte cheltuielile necesitate de transportul trupelor si functionarilor, sa repare drumurile si edificiile publice, sa recruteze soldati, sa controleze preturile marfurilor vandute de negustori si conturile acestora, sa organizeze spectacole si distributii frumentare. De aceea, multi curiali cautau sa evadeze din conditia lor. Unii curiali instariti, care faceau parte din categoria celor „onorati", honorati, sau erau .principali", principales, mai ales in Orient, au dispus totusi de resursele necesare. insa Peter Brown sustine ca „modelul paritatii" in reactia_ mentala a decurionilor-curiali, activ in secolul al ll-lea d.C, este substituit de „modelul ambitiei". intr-adevar, curialii si potentes in general pun accentul pe viata particulara, pe patronarea propriilor clienti, pe acapararea de resurse si neglijeaza everghetismul, activitatea in slujba oraselor carora apartineau. O lege din 325 d.C. blocheaza bunurile si statutul de curial: averea unui curial mort, fara copii, revine de drept comunitatii curialilor din orasul respectiv9.
De altfel, in general, ca sa asigure stabilitatea perceperii impozitelor si deci a masei de contribuabili, imparatii secolului al IV-lea s-au straduit sa fixeze ereditar statutul profesional si social al supusilor, sa „inghete" conditia locuitorilor Imperiului. S-a interzis prin lege evadarea din statutul ereditar. Au fost prevazute, totusi, unele posibilitati de schimbare a conditiei sociale „congelate": se putea alege profesia de militar, deoarece Imperiul ducea permanent lipsa de soldati, cea de birocrat imperial, in anumite situatii, si era permis accesul la statutul de eclesiast, indeosebi de monah. in general, se privilegia imobilismul social: cu exceptiile semnalate mai sus, un fiu de brutar nu putea fi decat brutar si trebuia sa ia in casatorie tot o brutarita. Daca initial, in prima parte a secolului ai IV-lea, aceste masuri au avut un caracter relativ benefic din punctul de vedere al statului, contribuind la stabilizarea masei de contribuabili, ulterior ele au impulsionat tendintele centrifugale, ostilitatea fata de administratia imperiala, diminuarea creativitatii economice.
Sclavii si iibertii exercita o functie sociala relativ limitata. Libertii sunt departe de a mai dispune de influenta sociala de care beneficiasera in secolul I d.C, in vreme ce numarul sclavilor diminueaza simtitor. Prizonierii de razboi barbari nu mai sunt redusi automat la conditia servila, iar in randurile personalului minelor si carierelor de piatra numarul oamenilor liberi depaseste pe cel al sclavilor. Cauza principala trebuie cautata in rentabilitatea scazuta a muncii prestate de sclavi. La tara, pentru a spori productivitatea muncii servile, proprietarii de pamant organizeaza sclavii si libertii, dupa modelul colonilor. Sclavii primeau o parcela de pamant, pe care o lucrau impreuna cu familia lor, acum tolerata si chiar recunoscuta pe plan juridic. Ei pastrau o mica parte din venit si erau calificati ca „sclavi in colibe", senii cassati. Pe de alta parte, utilizarea morii cu apa a contribuit la declinul sclavajului. in agricultura, sporeste considerabil functia implinita de coloni. Subzista, de asemenea, categoria muncitorilor agricoli liberi si sezonieri, care se deplasau dintr-un loc in altul. Iar in Orient se mentine o importanta categorie de tarani liberi. in Siria, persista numeroase mici proprietati taranesti. Colonii sunt legati totusi treptat de domeniile pe care trudesc: nu mai platesc renta in bani, ci in natura. Dupa ce fusesera practic legati de pamant prin datorii, din 332 d.C. colonii au fost fixati ereditar prin lege de domeniile pe care lucrau, in virtutea „dreptului originii", ius originis. Nu puteau parasi aceste domenii si nici nu puteau fi alungati de pe ele. Aplicarea acestei legi s-a realizat insa lent si gradat. S-a exagerat mult cand s-a afirmat ca nu mai exista practic nici o deosebire sensibila intre statutul sclavilor si cel al colonilor. De altfel am relevat ca adesea colonii au fost atrasi in orbita solidarizarii impotriva orasului, mai impilator decat latifundiarii. Plebea din orase continua sa fie eterogena, intrucat numara atat negustori bogati, mici functionari, preoti crestini si profesori, cat si mici mestesugari10.
Dar care era statutul ordinelor sociale cele mai importante? De altfel din randurile celor numiti honestiores faceau parte nu numai senatorii si cavalerii, ci si curialii si veteranii, care beneficiau de asemenea de un statut juridic superior celui rezervat romanilor de conditie foarte modesta (humiliores). Ordinul cavalerilor comporta o curba de evolutie surprinzatoare. in secolul al lil-lea, cel al apogeului ordinului ecvestru, se dezvolta considerabil perfectissimatul. incepand din 217 d.C. si de la domnia lui Macrinus, mai multi perfectissimi devin imparati, fara sa fi trecut in prealabil prin senat. Cele doua cariere ecvestre consacrate continua sa se dezvolte impetuos. Putem identifica anumiti cavaleri exclusiv civili, mai ales specialisti in drept, care exercita, sub Severi, o influenta politica notabila: unii dintre ei ajung jurisconsulti celebri. Marile comandamente militare revin ofiterilor de cariera, indeobste perfectissimi. imparatii incurajeaza staruitor perfectissimatul, care, la randul sau, sprijina potentarea absolutismului si a birocratiei, dupa model greco-oriental. Dar o mutatie cardinala s-a produs in timpul imparatului Constantin, intre 312 si 326, practic aproape intreg ordinul ecvestru a fost promovat in randurile unui ordin senatorial largit, care de altfel a primit in randurile lui si diversi notabili municipali". Pe termen scurt, aceasta reforma radicala a dat roade binefacatoare, pentru ca a simplificat ierarhizarea sociala si a impulsionat fostii cavaleri importanti. insa, pe termen lung, ea a contribuit la osificarea rigida si la polarizarea categoriilor sociale.
intr-adevar, in secolul al lll-lea d.C, ordinul senatorial fusese supus unei eroziuni substantiale a influentei sale politice. Senatorii ramasesera oamenii cei mai bogati ai Imperiului, dar atributiile politice le scazusera neincetat. Au existat unele incercari de „revolta", chiar recuperari foarte efemere ale impactului politic al curiei, mai ales in 238 d.C. Si ulterior, in 275 d.C. sau chiar in secolul al IV-lea, s-au mai produs scurte si vane reactii senatoriale. Pe de alta parte, randurile senatului se provincializeaza necontenit. Creste ponderea senatorilor de origine orientala, care, sub primii Severi, constituie jumatate din numarul total al clarissimilor. Dupa 238, senatul este dominat de orientali si de africani. Totusi, noii senatori isi apropie rapid o forma mentis traditionalista, o mentalitate conservatoare. Progresiv, senatorii sunt exclusi din conducerea birocratiei statale si din marile comandamente militare, pastrand numai guvernarea unor provincii imperiale si cateva posturi proconsulare. Un edict al imparatului Gallienus are, in 262 d.C, consecinte majore asupra statutului senatorilor. Prin acest edict, senatorilor Ie-a fost interzisa orice sarcina de comanda a fortelor militare, iar guvernarea provinciilor imperiale a fost incredintata perfectissimilor12. Aceasta masura a fost inspirata nu numai de resentimentele imparatilor secolului al lll-lea d.C fata de senat si de dorinta de a stopa numeroasele tentative de uzurpare a puterii imperiale de catre comandanti militari clarissimi, cum afirma Aurelius Victor (Caes., 33, 34), ci si de competenta din ce in ce mai redusa a senatorilor in ce priveste armata. Perfectissimii, proveniti din randurile centurionilor, erau militari performanti. De altfel ei au continuat seria uzurparilor puterii imperiale. Oricum, sub Diocletian, n-au mai ramas senatorilor decat vechile magistraturi republicane, pur decorative, proconsulatele si cele patru posturi de guvernatori ai Italiei. Reforma clarissimatului, intreprinsa de Constantin, parea a reda ordinului senatorial vechiul sau prestigiu si o influenta sporita. Dar ne aflam numai in prezenta anumitor aparente. intr-adevar, se amplifica nu senatele, ci casta orgolioasa a clarissimatului. Foarte multi clarissimi nici nu mai participa la dezbaterile senatelor de la Roma si Constantinopol, desi aveau dreptul sa ia parte la ele. Ei isi indeplinesc functiile in administratia imperiala, duc o viata confortabila pe mosiile lor ori in marile orase ale Imperiului. La sfarsitul secolului al IV-lea si in veacul urmator, clarissimii sunt ierarhizati riguros, in virtutea unei trihotomii semnificative: unii sunt simpli clarissimi, altii devin „admirabili" sau „spectabili", spectabiles, ori chiar „vestiti" sau „ilustri", illustres. O lege din 382 d.C. stabileste la Constantinopol - ca un epifenomen normal al ierarhizarii sociale riguroase si de fapt sufocante - uniforme, vesminte obligatorii de purtat in oras, nu numai de catre clarissimi, ci si, in functie de fiecare categorie sociala, de militari, functionari, sclavi etc. Clarissimii supravietuiesc la Roma desfiintarii Imperiului occidental pana spre sfarsitul secolului al Vl-lea d.C.13.
Armata romana, strict profesionalizata, constituia de asemenea o categorie sociala. Chiar imparatii au fost, de regula, soldati. Influenta sociala si politica a militarilor de meserie a crescut neincetat, iar privilegiile lor au sporit in acelasi ritm. Armata a devenit tot mai provinciala si mai rustica, asteptand sa fie populata, spre sfarsitul Imperiului, de mercenari barbari. Constantin a desfiintat complet cohortele pretoriene. Armata romana se concentrase mai ales in zona frontierei fortificate, limes. Strapungerea barajului format de legiuni a expus insa Imperiul la mari pericole si a contribuit substantial la amplificarea crizei din 238-268 d.C. De aceea, Gallienus si mai cu seama Diocletian au infiintat anumite corpuri de rezerva in interior. Ei au introdus, pe langa perfectionarea armamentului si a vesmintelor militare, scindarea legiunilor care, afand efective reduse, devin mai nobile si sunt acum in numar de saizeci. Constantin a reformat profund si armata: el a cantonat departe de frontiere grosul trupelor de campanie, adica asa-numitii comitatenses. Comanda soldatilor a fost incredintata exclusiv unor ofiteri de cariera. inca de la sfarsitul secolului al IV-lea, acestia au fost prin excelenta Barbari, indeosebi franci. Marii comandanti militari barbari faceau si desfaceau imparatii efemeri ai secolului al V-lea d.C, pana cand armata romana barbarizata a lichidat complet Imperiul occidental.
Contextul politic intern: Principatul tarziu si Dominatul
Secventa istorica la care ne referim aici coincide, intre 192 si 285 d.C, cu Principatul tarziu sau cu sfarsitul a ceea ce francezii numesc „le Haut-Empire". Ori cu tranzitia intre „le Haut-Empire" si „le Bas-Empire". Acesta din urma acopera perioada 285-476 sau 529 d.C si comporta o noua forma de monarhie romana, calificata drept Dominat.
Venita la conducerea Imperiului dupa o criza politica grava (192-l93 si chiar anii subsecventi), a carei intensitate a amintit de anii 68-69 d.C, dinastia Severilor a potentat absolutismul de sorginte greco-orientala. Au domnit, in ordine: Septimius Severus (193-211), Caracalla (21l-217, care un an a impartit puterea cu fratele sau Geta), Macrinus (217-218), de fapt strain de dinastie si primul cavaler devenit principe, Marcus Aurelius Antoninus, numit de posteritate Elagabal sau Heliogabal (218-222), Severus Alexander (222-235). Accentuarea despotismului s-a realizat de catre acesti principi, in ciuda pretentiei lor de a fi fost continuatori ai Antoninilor, ale caror nume le adoptau in mod oficial. Au urmat Maxirninus Thrax (235-238) si o perioada de anarhie, de uzurpari si secesiuni locale, cand numerosi „imparati" si-au disputat autoritatea monarhica. Despotismul absolutist a fost totusi potentat, in ciuda tribulatiilor generalizate. Dupa Gallienus (253-268), au urmat la conducerea Imperiului imparatii illiri, Claudius II Goticul (268-270) si Aurelian (270-275). Ei si urmasii lor au convertit monarhia romana intr-o teocratie solara, care punea practic capat regimului Principatului.
De asemenea, ilir si militar de profesie, Diocletian (284-305) a creat o a doua dinastie a Flavienilor, reclamandu-se de la precedentul oferit de Vespasian si de fiii lui, ca si de la Antonini. De fapt, Diocletian a consolidat substantial absolutismul de drept divin, pe urmele lui Aurelian: a luat astfel nastere Dominatul, ca monarhie totalitara si teocratica, opusa Principatului. Diocletian s-a straduit sa limiteze si, concomitent, sa canalizeze in sens pozitiv tendintele centrifugale din Imperiu, a carui aparare a asigurat-o printr-un sistem de mai multi imparati. Progresiv, intre 285 si 303 d.C, s-a format tetrarhia, intemeiata pe domnia a patru imparati, doi augusti si doi cezari (auxiliarii primilor). Fiecare dintre cei patru imparati isi avea o resedinta proprie si controla o anumita zona a Imperiului, in vreme ce Diocletian conserva o preeminenta morala. Cu toate acestea, dupa abdicarea voluntara a lui Diocletian, din pricina rivalitatilor acute dintre succesorii lui, sistemul tetrarhiei s-a destramat. Constantin (306-337 d.C.) a refacut unitatea Imperiului si a continuat, prin reforme fundamentale, implantarea Dominatului. Concomitent, Constantin a acordat crestinismului o toleranta, care i-a ingaduit foarte repede sa devina religia dominanta. insa unitatea Imperiului a fost frecvent repusa in discutie sub descendentii si urmasii lui Constantin, din a doua dinastie flaviana, dintre care s-au diferentiat: Constantiu II (337-361), Iulian (36l-363), lovianus (363-364), Valentinian (364-375), Valens (364-378), Theodosius (379-395). Adesea acesti imparati au domnit in asociatie cu alti augusti si cezari: frecvent au avut de infruntat nenumarati pretendenti la tron si uzurpatori, cum de pilda a fost Eugenius (392-394)14.
in timpul Dominatului s-au creat, pe langa ierarhia sociala sclerozata la care ne-am referit, o administratie, o curte, o eticheta si o politologie imperiala innoite, in conditiile dezvoltarii unei noi structuri mentale. Pe inscriptiile vremii apare adesea, in paralela cu vechea „formula" a epitetelor imparatilor, o titulatura imperiala noua. imparatul este proclamat „stapanul nostru Flavian", dominus noster Flauius, la inceputul inscriptiei pentru a desemna ca prenume monarhul respectiv. Foarte rar, cele doua tipuri de titulatura sunt amestecate in inscriptii. Totodata, succedaneul prenumelui si numele imparatului sunt urmate de o cascada de epitete magulitoare, care exalta, pe un ton delirant, „virtutile" suveranului. Totul emana de la el, inchipuit ca fiinta intermediara intre divinitati, inclusiv Dumnezeu, si oameni. S-a aratat ca astfel imparatul participa la redutabila transcendenta a divinitatii unice, preconizata atat de crestini, cat si de pagani. Propaganda imperiala extrem de activa implica ideea ca imparatul beneficiaza de o „maiestate secunda", maiestas secunda, in raport cu cea a zeitatii, ce dispune de o maiestas prima15. Tot ce inconjoara pe imparat este sacru. Un ceremonial de sorginte persana, complicat si foarte ilustrativ, caracteriza audientele acordate de imparat, cand el era adorat. Cei admisi la audiente ingenuncheau in fata suveranului si ii sarutau poalele mantiei de purpura. Curtea imperiala, devenita pletorica, este sacra, ca si palatul, sacrum palatium, sau dormitorul suveranului: caci marele sambelan, personaj foarte influent, se intituleaza „imputernicitul cu dormitorul sacru", praepositus sacri cubiculi. Dificultatile politico-administrative si financiare au pricinuit o extindere considerabila a birocratiei: perceperea directa a impozitelor, numeroasele rechizitii, sarcinile multiplicate ale administratiei provinciale si centrale au determinat dezvoltarea unui aparat functionaresc imens si foarte costisitor. Diocletian a restabilit impozitele directe, suprimate inca in secolul al ll-lea I.C. Pe langa aparatul functionaresc normal, s-a format, poate sub Diocletian, daca nu incepand din 319 d.C, corpul unor slujbasi imperiali, cu sarcini de informare si politie. Acestia se numeau agentes in rebus sau „curiosii", curiosi. Erau ochii si urechile imparatilor, primind adesea misiuni de control in provincii. Un rol similar a revenit anumitor „notari", notarii. Dupa 337 d.C, consiliul principelui a devenit „consistoriul sacru", sacrum consistorium, numit astfel deoarece membrii sai stateau in picioare, in vreme ce imparatul, care il prezida, sedea jos. Acest consistoriu devine principalul organ de guvernamant: prepara legislatia noua, primea ambasadele straine, functiona ca tribunal imperial. Senatele - caci la Constantinopol, oras oficial inaugurat la 11 mai 330 d.C, functiona un al doilea senat - constituie mai degraba consilii municipale ale celor doua capitale oficiale ale Imperiului. in fruntea administratiei centrale, pe care o populau numerosi slujbasi, se aflau patru mari „insotitori" (ai imparatului), comites. Adica doi dregatori financiari, respectiv „cornitele darniciilor sacre", comes sacrarum largitionum (care dirija trezoreria statului imperial, anterior numita fiscus), „cornitele avutiei private", comes rei priuatae (seful vistieriei particulare a suveranului) si alti doi comiti, „magistrul birourilor imperiale", magister officiorvm, si „questorul palatului sacru", quaestor sacri palatii (care lua cuvantul in numele monarhului la sedintele consistoriului). Provinciile au fost treptat reorganizate. Au luat fiinAa trei tipuri de unitati provinciale, cele mici fiind cuprinse in cele mari. Care sunt acestea, in ordine crescanda? Provinciile, diocezele - guvernate de „vicari", uicarii-si prefecturile, carmuite de prefectii pretoriului, carora nu le mai revin decat sarcini exclusiv civile16.
Politica externa
Importanta politicii externe si a conflictelor cu alte semintii a sporit considerabil fata de secolele l-ll d.C, cand romanii traiau relativ linistiti, in cadrul aproape inchis al lumii lor. De fapt, Imperiul a trebuit sa lupte aproape permanent pe doua fronturi: impotriva statelor iraniene si impotriva Barbarilor. in ce priveste relatiile cu statele iraniene, Septimius Severus infrange pe parti si ajunge chiar sa ocupe Ctesiphonul, una dintre capitalele lor: intemeiaza provincia romana Mesopotamia, care avea capitala la Nisibis. Iar in 224 d.C, Ardashir I, fiul lui Papak din familia Sasan, biruie pe ultimul rege part din dinastia Arsacizilor, adica pe Artaban V. El se proclama „rege al regilor" si intemeiaza dinastia persana a Sasanizilor (227-651 d.C), care faureste un stat centralizat, cum nu fusese cel al Arsacizilor. Persii suportasera totdeauna cu dificultate prevalenta partilor in monarhia iraniana. Noul stat persan se bizuia pe o aristocratie puternica si pe un cler fanatizat de zoroastrism. Sasanizii se considerau continuatori ai Ahemenizilor si recuzau influentele elenistice cultivate de partii Arsacizilor. Contenciosul romano-persan a fost lung si cu rezultate schimbatoare. Septimius Odaenathus, principe al cetatii caravaniere a Palmyrei, combate cu vigoare pe persani, in numele romanilor. Dar, dupa moartea sa, Zenobia, vaduva lui Odaenathus, creeaza in Orient un imperiu palmyrian independent, in numele fiului ei, Vaballathus. Aceasta secesiune este lichidata de Aurelian, iar Diocletian repurteaza, in 297-298, victorii importante asupra persilor, in Mesopotamia. Iulian reia gesta lui Alexandru si lui Traian si asediaza, fara succes, Ctesiphonul in martie 363 d.C. lovianus, succesorul sau, a trebuit sa abandoneze Mesopotamia romana.
in realitate, mult mai primejdioase pentru Imperiu au fost populatiile migratorii. Acestea s-au revarsat asupra teritoriilor romane, in doua mari valuri: cel al sarmatilor, impinsi la randul lor din spate de alti nomazi din stepa, inclusiv mongolici, si cel al triburilor germanice. in numar de trei pana la cinci milioane, germanii erau agitati de miscarile convulsive ale uniunilor tribale, in care erau divizati. Pe la 200 d.C, gotii, originari de pe meleagurile Suediei actuale, s-au stabilit in vecinatatea Marii Negre. De la sarmati, ei au deprins o noua tehnica de lupta, bazata pe atacuri rapide de cavalerie. Au adoptat, de asemenea, tehnologia militara a romanilor, multa vreme mai slab echipati de catre ei. Gotii s-au aliat cu carpii (daci liberi), bastarnii si vandalii; in secolul al lll-lea d.C, s-au divizat in doua ramuri, cea a vizigotilor si cea a ostrogotilor. Dupa 238 d.C, gotii trec Dunarea si hartuiesc Imperiul, indeosebi in est, timp de 30 de ani. Doritori de pamanturi noi mai degraba decat de pradaciuni, ei invadeaza Dacia si zona balcanica, ajungand sa ocupe chiar Atena. in 251, cade pe campul de lupta impotriva gotilor lui Kniva insusi imparatul Decius. Abia in 269 d.C, la Naissus (azi Nis), Claudius II zdrobeste 100.000 de goti. Gotii si taifalii devin vasali ai Imperiului si se instaleaza pe teritorii romane, pentru ca, in 378, la 9 august, revoltati impotriva stapanirii romane, ei sa repurteze asupra armatei Imperiului rasunatoarea victorie de la Adrianopol, in cursul careia piere imparatul Valens. La randul lor, inca de la mijlocul secolului al IV-lea d.C, confederatiile saxonilor, francilor si alamanilor au atacat Gallia si au pus, timp de doua secole, la grea incercare stapanirea romana din Occident. Provinciile germanice si o parte din nordul Galliei sunt acaparate de franci, candva dupa 365 d.C impinsi din urma de hunii mongolici, a caror penetratie marcheaza inceputul marilor migratii, vizigotii lui Alaric ocupa temporar Roma, in 410 d.C. in vreme ce, in 418 d.C, vizigotii fauresc in Hispania primul regat barbar in interiorul Imperiului, deocamdata ca vasal Romei. Abia in 472 d.C, aici Euric se va declara complet independent de Imperiu. La randui lor, vandalii ajung in Africa romana, unde cuceresc, in 439 d.C, Cartagina si intemeiaza ur alt r«-gat barbar, care va dainu: pana in 534 d.C. Dupa ce Aurelian evacuase Dacia, in 273 d.C, romanii s-au retras si din Britannia, in 411 d.C. Hunii au invadat si ei Imperiul. in 451 d.C, are loc tina dintre cele mai cumplite batalii ale antichitatii la Campiile Cataiaunice, in nordul Galliei. Generalul roman Aetius, sprijinit de contingente vizigote, france, burgunde si alane, izbuteste sa infranga pe regele hun Attila.
MicrounitatMe sociale si mentalitatile
Microuniiatila sociale, diversele asociatii, amicale si colegii, au continuat sa se dezvolte, in timpu! Dominatului, administratia imperiala Ie-a transformat in corporatii rigid structurate si atent comrolate de ea. Cum am aratat de fapt in alt subcapitol, nu se produce o ruptura brutala in evolutia mentalitatilor. 3-a relevai ca vechile jocuri si spectacole continua sa se bucure de o infloritoare popularitate, chiar sub imparatii crestini. Conservata ca valoare importanta, pietas joaca un roi de seama, in conditiile imbogatirii, in sens crestin, a continutului ei. Totusi, „pietatea' continua sa desemneze mai cu seama capacitatea de a indeplini scrupulos indatoririle fata de alti oameni si fata de divinitate. „Stilul" de viata si structurile mentale sfarsesc prin a se transforma, mai s!es intre 312 si 361 d.C. Pe de alta parte, nu este adevarat, cum sustin ferventii imperiului tarziu, ca oamenii secolului al IV-lea n-ar fi fost afectati de o reala alienare morala17. insa, intfs 284 si 361 d.C, au luat fiinta noi discursuri si structuri mentale, bazate pe respectul fata da ordinea soci!a osificata, obsequium, si pe .sfiintenia", sanctitudo, a regimului imperial. Utilajul «mental comporta mutatii esentiale, care marcheaza conceptia despre viata si moartfr, despre dragoste etc. Antropocentrismul greco-roman emerge considerabil edulcorat, pe oand imanentismui traditional al ant'cilor tinde a fi substituit de o conceptie providentiali*-¦£ despre viata cotidiana si despre istork . Omul nu mai este masura lucrurilor. Pe de alta par*e, preocupai-ie fata de cea mai buna forma de guvernamant nu mai domina cu autoritate dezbaterile de idei. Ele sunt concurate de intrebarile si discutiile asupra soartei Imperiului1, ncjwnale data fiind situatia raporturilor intretinute cu Barbarii. Aceste discutii se purtau in cercurile cultural-politice care, desigur, nu dispar, desi istoricul lor nu este usor de restaurat. imparatul luiian si intelectualii din jurul sau constituie un asemenea cerc, ale carui idealuH traditionaliste sunt mostenite si accentuate de cercul asa-numit al Nicomachilor, care promoveaza ferment cultura necrestina a vremii. Adeptii Nicomachilor actiyeaza si la inceputul vearyi'': urmator. Totodata, in aceeasi vreme se manifesta ia Roma cercurile crestine al lui Ausomus si al iui Ambross. Totodata, Imperiul riposteaza toarte slab sfidarii barbare. La RoniSi subzista un grup de presiune antibarbar, dar forta lui este supusa unei eroziuni inexorabile. Nu numai antropocentrismul, ci si romanocentrisrnul se afla in regres.
Ins'-adevar, in secolele IV-V d.C, Barbarul nu mai este tratat ca un strain. „Celalalt" tinde sa devina paganul. Anumiti autori crestini, ca Arnobius, declara ca numai paganii sunt straini, impaiatul Iulian si a'ti pagani se considerau exponentii vechilor traditii religioase, ca si culiural-poiitice. Pentru ei, „omul roman", horno Romanus, devine „grecul", ho hellen in limba e'ina, adica mostenitorul lumii antice giobaiizate. Totusi Iulian, caruia Amian ii atribuie critici aspre, indreptate impotriva politicii de promovare a Barbarilor in posturile si onorurile crle mai importante ale imperiului (AM. MARC, 21, 10, 8 si 12, 25), facilitase si ei cariera lui Nevitta, unui dinre cei mai insemnati generali ai armatei romane, devenit chiar consul in 362 6.0. (AM. MARC, 21,10, 8). Or, Nevitta era franc. incat „grecii" si Iulian trebuiau sa tina seama de faptul ca Barbarii devenisera indispensabili Imperiului. Nici „grecii" nu vadeau o mefienja sistematica fata d Barba'i si de fapt nu-i considerau straini. De altfel insusi Amian reproseaza lui Iulian promovarea lui Nevitta, nu oentru ca acesta din urma ar fi fost franc si Barbar, ci din pricina unor defecte personale: grosolanie, vanitate excesiva si mai ales cruzime. De altminteri Imperiul incheia numeroase tratate de alianta cu triburile barbare, al caror nivel de viata se amelioreaza sensibil datorita multiplelor contacte cu Imperiul. Am aratat, de altfel, ca populatiile provinciilor preferau adesea pe Barbari administratiei romane. in secolul al V-lea, Salvianus, scriitor si preot crestin din Gallia, afirma ca Barbarii sunt mai buni decat romanii. Anterior, Orosius preconizase o federatie, o alianta intre romani si Barbari, in vederea carmuirii lumii locuite. Pe cand, la sfarsitul secolului al V-lea d.C, Sidonius Apollinaris crede ca Barbarii pot fi lesne integrati structurilor unui Imperiu roman menit sa dureze vesnic. De fapt, multi romani credeai in eternitatea Imperiului. Dar, pe plan mental, caderea Imperiului roman era pregatit sarguincios18.
„Caderea" Imperiului roman




Theodosius a infrant, in septembrie 394, fortele imparatului Eugenius, crestin care s sprijinea insa pe paganii din Roma. Unitatea Imperiului a fost restaurata numai pentru cateva luni, deoarece, in ianuarie 395, Theodosius a murit, iar Imperiul a fost definitiv impartit in doua entitati, intre cei doi fii ai lui: Rasaritul a revenit lui Arcadius, iar Apusul lui Honorius. Se decanta astfel un proces de bipolarizare politica initiat, in realitate, de Constantin, car? conferise Imperiului doua capitale oficiale. Bipoiarizarea politica se suprapunea unei mult rm vechi bipolarizari lingvistice si culturale, intre vestul latinofon si estul elenofon. Totodatf daca imparatii anteriori deschisesera larg Barbarilor randurile armatei si aparatului administrat imperial, Theodosius a ingaduit instalarea masiva a unor populatii migratorii in interioru granitelor statului roman19. Oricum, Imperiul roman incetase practic sa mai existe ca sta* unitar. De altfel pe tronul imperial, in Occident, s-au succedat in cascada imparati slabi, manevrati de comandantii militari barbari. Multi dintre acesti suverani efemeri erau nevarstnici, de fapt copii, deoarece, incepand de la Constantin, ereditatea puterii imperiale a fost ostentativ dezvoltata. in 476 e.n., mercenarul barbar Odoacru a pus concomitent capat domniei ultimului imparat al Occidentului, Romulus Augustulus", care n-avea decat sapte ani. Oficial, Odoacru a pretins ca reunifica Imperiul si a trimis insemnele imperiale la Constantinopol, unde Romulus Augustulus, fiul patricianului Orestes, nici nu fusese recunoscut ca imparat. Cum am mai sustinut, este probabil ca nimeni nu a inteles atunci, la 4 septembrie 476, semnificatia reala a actiunii scirului Odoacru. De altfel, in 488 d.C, ostrogotul Theodoric soseste in Italia, la instigatia imparatului Zenon, de la Constantinopol, care il numise „capetenie a soldatilor dinspre Italia", magister militum per Italiam. Theodoric il biruie pe Odoacru si creeaza in Italia un puternic regat ostrogot, care va subzista pana in 553 d.C. Dar, pe de o parte, senatorii din Roma complotau necontenit impotriva ostrogotilor, in vederea restaurarii Imperiului Occidental, iar, pe de alta, curtea de la Constantinopol considera unitatea Imperiului ca indestructibila. Odoacru si Theodoric erau priviti ca simpli guvernatori, in numele Imperiului oriental, care, in secolul al Vl-lea, va restabili, pentru scurta vreme, autoritatea lui directa asupra Italiei, declarata exarhat de Ravenna. Cultura si civilizatia romana se vor mentine inca active in cursul acestui veac. insa Imperiul roman estic se transforma rapid in statul bizantin medieval. Imperiul roman ca atare incetase sa existe, pe planul realitatilor istorice, in 476, daca nu chiar in 395 d.C!
Care au fost, asadar, cauzele „caderii" Imperiului roman? Esentiala pentru intelegerea acestui fapt este incetarea ratiunii de a fi a Imperiului. El isi epuizase misiunea necesara in Est, pentru depasirea, lichidarea diviziunilor, crizelor, conflictelor locale destabilizatoare, si
Numele acestui copil nu semnifica oare iluzia vana, rapid spulberata, a unei noi intemeieri a Romei Imperiului, a redresarii destinelor statului roman? indispensabila in Vest, in vederea accelerarii proceselor istorice, implantarii unei civilizatii superioare, inzestrate cu valente unificatoare. incat tendintele centrifugale au eliminat, in secolele al V-lea si al Vl-lea d.C, tendintele centripete, dupa un lung si dureros proces istoric, amorsat in 238 d.C. Ipoteza avansata de cercetatorii marxisti, potrivit carora criza sclavagismului a distrus Imperiul, este absurda. Sclavajul era de mai multa vreme in declin si, de altfel, el a supravietuit statului roman. Sclavii nu s-au rasculat, in totalitatea lor, impotriva Imperiului. Vestul a rezistat mai slab dezagregarii Imperiului, intrucat aici s-a opus o impotrivire mult mai redusa barbarizarii statului, dimpotriva activ sprijinita, cum am aratat, in plus, in Vest decaderea vietii oraselor, de care era legat Imperiul, a fost mult mai profunda decat in estul Imperiului.
Cauzele concrete si directe ale evenimentelor petrecute in secolele V-VI d.C, adica ale „caderii" Imperiului, au rezultat din cele expuse mai sus, in alte subcapitole, si ar fi: 1) criza institutionala, care a asigurat triumful tendintelor centrifugale in conditiile imposibilitatii fauririi unei federalizari reale a Imperiului, stabilizarii puterii centrale, ca si ca urmare a sclerozarii unei ierarhii sociale rigide, impovaratoare si ineficace pe termen lung; 2) recesiunea economica, in cadrul careia au interferat subproductia si inflatia, disparitatea intre import si export in Italia, teoretic „capul Imperiului", disproportia enorma intre resurse, din ce in ce mai reduse, si cheltuieli, progresiv sporite; 3) criza mentalitatilor, tradusa in destabilizarea identitatii romane, epifenomen al disparitiei antinomiei roman/Barbar; 4) persistentele invazii ale semintiilor migratorii. Acest ultim factor si-a dezvoltat actiunea in conditiile prilejuite de primii trei factori, esentialmente interni. Extern initial, acest al patrulea factor cauzal a devenit intern. Nu numai deoarece Barbarii s-au instalat intre frontierele Imperiului si fiindca au fost sprijiniti de anumiti romani. Ci si intrucat Barbarii nici nu-si propuneau sa distruga Imperiul; de fapt, cu exceptia vandalilor si a hunilor mongolici, atacurile lor nici n-au provocat mari pagube romanilor. Mai ales dupa 269 d.C, aceste atacuri nu constituiau efecte ale unor navaliri externe, unor ofensive ale strainilor de Imperiu, ci rebeliuni ale anumitor supusi ori vasali, foederati, ai statului roman, nemultumiti de impilarile la care ii supuneau administratiile centrale si locale. Barbarii n-au dorit sa distruga Imperiul, ci sa duca, in interiorul lui, o viata mai buna decat in Barbaricum, de unde alti migratori ii impingeau spre sud. Ei nazuiau sa se infiltreze in interiorul structurilor sociale si administrative, romane. Am vazut ca au izbutit pe deplin. Barbarii admirau cu fervoare civilizatia romana. Cand se insoara cu Galla Placidia, vlastar al familiei imperiale, regele vizigot Athaulf declara ca nazuieste sa restaureze si sa sporeasca puterea Romei, slujindu-se de vigoarea gotilor (OROS., Adu. Pag., 7, 43, 5). Barbarii s-au decis foarte tarziu sa lichideze autoritatile romane: insa, de fapt, nici atunci n-au constientizat distrugerea Imperiului. Oricum, factorii mai sus mentionati au generat contrastructuri, in miezul insusi al vechii structuri desuete a statului roman, ca sa prilejuiasca eroziunea si ulterior disparitia Imperiului.

Desi in realitate n-a mai fost curand cu adevarat roman, Imperiul s-a mentinut, pana in v1453, in Orientul mai putin destabilizat. Iar exponentii sai nu si-au spus „greci" sau „bizantini", ci, cu mandrie, „romani", ramaioi. De fapt, speranta in restaurarea Imperiului roman n-a murit decat odata cu revolutia franceza. Dupa ce a cucerit Constantinopolul in 1453, Mehmet-Khan, sultanul otomanilor, s-a considerat succesorul unui Imperiu roman pe care Paleologii bizantini l-ar fi degradat. Tarii rusi se proclamau si ei vlastare ale Imperiului roman. Pe cand, in plin Occident medieval, romancierul Chretien de Troyes considera ca deasupra tuturor regilor si altor monarhi medievali se afla undeva un imparat roman. Carol cel Mare s-a intitulat imparat roman, in vreme ce, in Germania, a fiintat un Imperiu oficial proclamat ca roman pana in 1806, cand l-a desfiintat Napoleon. Ca imparati romani, actionau suveranii Germaniei in Italia medievala si impotriva papilor. Habsburgii, regii Spaniei si Ludovic al XlV-lea au aspirat, in chip manifest, sa faureasca state mondiale imperiale. insa toate tentativele menite alcatuirii unor asemenea state mondial-imperiale au esuat. Imperiul roman incetase sa mai functioneze chiar inainte de 529 d.C.
Religia si fiiosofia

Imperiul tarziu este marcat de expansiunea masiva a cultelor soteriologice, indeobste de sorginte orientala. O noua religiozitate se difuzase pretutindeni. Criza mentala din secolul al lll-lea d.C, tensiunile politice, traumatismele culturale au favorizat substantial propagarea intensa a unor religii orientale, a teocosmologiilor, indeosebi a isianismului, a mithraismului si a cultelor siriene, cum era cel al lui lupiter Dolichenus. Sectele soteriologice devin astfel foarte active. Totusi, adesea divinitatile orientale primeau o interpretare romana, interpretatio Romana, si erau asimilate unor zei ai panteonului greco-roman. Astfel, zeul egiptean Serapis era frecvent asimilat lui Esculap, zeul care salva bolnavii. Mithraismul castiga nenumarati adepti printre militari si negustori. Riscurile si primejdiile campaniilor militare si ale comertului, precaritatea situatiilor dobandite de ei, care se puteau deteriora rapid, in functie de incertitudinile regimului imperial, inspira nevoia unei ocrotiri divine si solidaritatii stranse care, in realitate, caracterizau cultul lui Mithra si relatiile dintre adeptii lui. Marturiile artistice ale vremii ilustreaza dezvoltarea misterelor mithraice si treptele initierii exponentilor acestora, care parcurgeau succesiv stadiile de Corb, Logodnic (al lui Mithra), Soldat, Leu, Persan, Mesager al Soarelui (sau Heliodrom) si Pater (Parinte al misterelor). Progreseaza, de asemenea, cultul lui Hercule, inchipuit ca divinitate a salvarii, precum si diverse forme de ocultism. Desigur insa ca, la sate, persista rituri stravechi, aparute inca in neolitic. insa un termen ca salus, care, in primele veacuri ale Romei, desemnase numai sanatatea fizica, ajunge acum sa evidentieze mantuirea pentru eternitate. Aproape toate cultele soteriologice tind spre monoteism, spre conceptia care admitea ca diferitele zeitati, de sorginte politeista, constituiau doar ipostaze ale unui zeu suprem, chiar unic. Se ivesc numeroase forme de sincretism religios si se dezvolta treptat monoteismul solar.
Pe de alta parte, toate religiile salvarii sunt considerate a prezerva oamenii, dupa moarte, de supliciile indurate in Infern si de reincarnari punitive sau dureroase in animale inferioare. Preocuparile eshatologice impregneaza in profunzime cultele de inspiratie orientala: liturgiile acestora, initierile in misterele lor complicate erau menite sa asigure salvarea atat pe pamant, cat si in lumea de dincolo. Chiar dupa ce imparatii se convertesc la crestinism, se produc anumite reactii anticrestine, patronate de anumiti suverani. Avem in vedere puternica reactie pagana, survenita sub Iulian, dar si cea de la sfarsitul secolului al IV-lea d.C, desfasurata intr-o Italie dominata de imparatul Eugenius. Toate tentativele de revitalizare a cultelor pagane au esuat ineluctabil, incat imparatul Theodosius a proclamat crestinismul ca unica religie a Imperiului. Cultul imperial, ca religie politica, s-a mentinut multa vreme si sub imparatii crestini, care asumau titlul si calitatea de pontifex maximus, sef al religiei romane traditionale. N-a fost interzis decat in 425 d.C. (Cod. Theodos., 15, 4, 1). imparatii militari ai secolului al lll-lea favorizeaza substantial cultele solare, mai mult sau mai putin legate de mithraism. in cele din urma mithraismul dispare, dar subzista mult timp un alt cult de origine iraniana, adica maniheismul, intemeiat pe opozitia categorica intre Bine si Rau, intre Dumnezeu, spirit si lumina, pe de o parte, si diavol, tenebre si materie, pe de alta. Maniheismul, de fapt transformat, va afla adepti in plin ev mediu. De asemenea, rezista mult timp isianismul in Egipt, insa si in alte zone ale Imperiului. Ultima reactie anticrestina semnificativa, cea din vremea imparatului Eugenius, adica de la sfarsitul secolului al IV-lea d.C, era mai ales de inspiratie isiaca. Pe cand in Egipt, isianismul numara adepti zelosi printre universitarii regiunii, chiar la sfarsitul secolului al V-lea. Mai mult decat atat, si in Italia anumiti tarani, in 417 d.C, adorau inca pe Osiris si pe Isis (RUTIL, 1, vv. 373-376). Grupuscule isiace se mentin in diverse zone ale fostului imperiu roman, pana la sfarsitul secolului al Vl-lea. in plina dominatie araba, adica in secolul al Vlll-lea, un magician egiptean mai invoca pe Isis si alti zei legati de cultul ei. Totodata, arta icoanelor bizantine prezinta filiatii cu reprezentarile plastice, specifice mithraismului20.
in ultima instanta a invins dreapta credinta crestina. Au dat gres persecutiile intreprinse de imparatii secolului al lll-lea. Anumiti crestini au abjurat: de altfel unii dintre cei „alunecati", in afara dreptei credinte, sau „cazuti in greseala", lapsi, se intorceau in sanul comunitatilor crestine carora apartinusera, dupa ce persecutia inceta sau se atenua. A esuat si marea persecutie initiata de catre Diocletian. Lupta de idei intre crestinism si adeptii altor culte a fost complicata, indeosebi printre intelectuali, ea s-a soldat cu evolutii dramatice. Sunt celebre anumite conversiuni la crestinism, precum cele ale lui Marius Victorinus si Augustin. La inceputul secolului al IV-lea d.C, o parte insemnata din populatia Imperiului devenise crestina. Prin urmare abilul reformator care a fost Constantin, initial partizan al unui anumit monoteism solar, a decis sa tolereze si ulterior sa protejeze crestinismul ca principala religie a Imperiului. Pe de alta parte, triumful crestinismului a depasit granitele stapanirii romane: inca din secolul al IV-lea d.C, crestinismul se raspandeste in Irlanda, printre semintiile germanice, dar si in Gruzia, Armenia, Etiopia, chiar in Iran si pe alte meleaguri asiatice. Ceea ce atesta forta invincibila a dreptei credinte. Oricum, cauzele concrete si istoriceste constatabile ale triumfului crestinismului, in interiorul Imperiului, ar fi urmatoarele, dupa opinia noastra: 1) faptul ca dreapta credinta a constituit cea mai putin orientala dintre cultele orientale, cea mai accesibila grecilor si romanilor (de altminteri, crestinismul a abandonat rapid practicarea circumciziei, care repugna occidentalilor), promovand ecumenismul, vocatia universalista; 2) exclusivismul ei, refuzul oricarui sincretism fundamental cu religiile politeiste; 3) monoteismul destul de clar, spre care tindeau, mult mai ezitant, si alte culte soteriologice, tendinta spre o doctrina relativ limpede decantata; 4) structurarea riguroasa, sistematica a comunitatilor crestine si a clerului; 5) supletea si abilitatea propagandistica. Locuitorilor Imperiului crestinismul Ie-a adus speranta intr-o existenta viitoare, mai buna decat cea pe care o duceau. Totodata, au fost utilizate anumite vechi deprinderi. Astfel, ziua de nastere a lui Isus Cristos a fost situata la 25 decembrie, adica in plina perioada a vechilor sarbatori de iarna ale anticilor si tocmai la data exacta cand mithraicii celebrasera „ziua de nastere a Soarelui neinvins", dies natalis Solis inuicti. Nimbul, conceput ca o sfera transparenta (imagine a iradierii spiritului), inainte de a fi integrat artei crestine, a constituit un atribut imperial. Cristos a fost adesea reprezentat ca un kosmokrator, adevaratul stapan al intregii lumi, vizibile si invizibile. Crestinismul a preconizat un nou umanism, intemeiat pe sinteza intre traditiile sale si cultura antica consacrata. „invatatura crestina", doctrina christiana, apare ca totodata profund innoitoare si susceptibila sa revalorizeze umanismul antic. Triumful crestinismului alcatuieste intr-adevar cea mai pretioasa mostenire lasata de antichitatea tarzie civilizatiilor medievale si moderne. Tocmai crestinismul a permis conservarea nu numai a unor institutii politice si culturale antice, ci si a patrimoniului de valori al grecilor si romanilor, chiar daca adaptat noilor vremuri si partial transformat. Cum am aratat, crestinismul n-a determinat prabusirea Imperiului. Dimpotriva, el si-a propus sa-l conserve, dar a intervenit prea tarziu. Repetam, insa, ca el a permis supravietuirea a numeroase traditii antice si a prilejuit un nou umanism. Atitudinea comunitatilor crestine si a diriguitorilor acestora fata de Imperiu si de ordinea politica a variat in functie de circumstante si a comportat, dupa parerea noastra, patru etape cronologice, care ar consista in: 1) incercare de adaptare si acceptare a structurii societatii si a cutumelor ei (secolul al ll-lea d.C); 2) contestatie globala a aceleiasi societati (secolul al lll-lea); 3) transformare in religie de stat, menita sa se asocieze ierarhiilor sau macar sa se ajusteze in functie de exigentele lor (secolul al IV-lea si inceputul veacului urmator); 4) detasare complexa si abila de organizare statala romana si de soarta ei, tradusa mai ales in gandirea lui Augustin si lui Salvianus (secolul al V-lea). Era vorba de o atitudine inevitabila. Exponentii cultelor pagane, in rezistenta lor fata de progresele crestinismului, se bizuiau pe trei centre de impotrivire, care activau la nivelul aristocratiei, la cel al scolilor si al unor medii sociale populare, indeosebi taranesti. in special in Occident, multa vreme aristocratia clarissimilor a ramas fidela religiilor traditionale. Scoala, literatii, profesorii de gramatica, retorica si filosofie au constituit chiar focare de propaganda anticrestina. Libanios, scriitor si profesor grec din Antiochia, pleda in 390 d.C. cauza templelor. De aceea, lustinian a suspectat scolile si Academia din Atena, unde dominau neoplatonicienii, de subversiune impotriva crestinismului si Ie-a desfiintat in 529 e.n., marcand astfel sfarsitul culturii antice. Mediile populare necrestine se refugiau mai ales in astrologie si magie. Se raspandeau oracolele si demonismul. Iar calugarii urmareau statornic pe „tarani", paganim latineste, ramasi mult timp credinciosi practicilor religioase pagane, locale si traditionale, indeosebi diverselor superstitii marunte. in cele din urma, crestinismul, anterior religie urbana, a castigat si adeziunea rusticitatii. S-au propagat masiv monahismul, existenta de anahoret, care implica o manifesta dezanr are sociala. De asemenea, era glorificat eroismul martirilor cazuti victime secutiilor secolului al lll-lea. Pe de alta parte, in interiorul crestinismulu ,-au manifestat de timpuriu sciziuni, numeroase erezii si miscari sectare. Arianismul, cea mai rasp

Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui document, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza documentul:
In prezent fisierul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite document | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta