Reflectare si interpretare a devenirii umane, istoria a aparut ca raspuns unui imperativ social, de ordin atat spiritual cat si practic. Imboldul catre autocunoastere -; componenta a imanentei si universalei curiozitati de

„a sti” -; este, in fond, cautarea unui suport al eficientei actiunii. j1b20bl
Istoria nu a fost si nu este, prin urmare, un produs autonom si gratuit al intelectului. Desi a aspirat de cele mai multe ori spre acest deziderat, ea nu opereaza „fara scopuri straine de dansa”.
O problema este insa si maniera in care se obiectiveaza actul de cunoastere numit „istorie”. Adica modalitatea transpunerii sale in gandire, in comunicare, in scrierea istoriei, care tinde sa se modeleze dupa perceptia si gandirea devenirii subiective si obiective a omului, dar nu se suprapune intocmai acestora. Istoria asa cum ne apare este un corp de istorie-scriere, dilatat dintr-un nucleu de istorie-gandire.
Ambele ipostaze au germinat in stadiul primar al cunoasterii omului despre sine si despre ambianta exterioara. Spre a imprima o coerenta informatiilor sporadice si imprecise pe care ea le inregistra -; coerenta care sa satisfaca un tip incipient de demers explicativ -; omul proiecta asupra informatiei sale lacunare imaginatia. El crea astfel universul miturilor si al religiilor, in care cosmogonii si geneze fantastice constituiau modalitati de a-si reprezenta istoria naturii si a societatii.
In orice antropologie mitica e subiacenta ideea justificarii si glorificarii fortei si a autoritatii. Fiindca ea reflecta inceputul diferentierii conditiei oamenilor si cauta consolidarea procesului, printr-un procedeu de a-l legitima.

Aceste nebuloase ratiuni ale compunerii unei naratiuni despre viata oamenilor, despre raporturile ei, despre raporturile lor cu o natura populata de forte si fiinte misterioase, au servit intaririi pozitiei dominante, dobandite pe felurite cai, de categoriile in formare de razboinici, preoti, demnitari si suverani.
Strans impletite cu miturile propriu-zise, aceste naratiuni, tributare si ele imaginatiei transfigurative a realitatii, au fost produsul, confectionat direct sau prin intermediari, al profitorilor proceselor de diferentiere sociala si politica. Au fost, in fapt, monopolizate de elita dominanta rezultata din respectivele procese. Gravate in piatra sau lut, ori scrise pe materiale flexibile, recitate in temple ori la ospete, ele reluau mereu, in ritmuri monotone ce anuntau inceputurile poeziei, glorificarea vitejiei ingemanate cu cruzimea si pretinsa a fi o favoare daruita de zei. „Istoria” aceasta se producea intr-un cerc limitat, privilegiat, caruia ii era oferita spre delectare ori spre satisfacere de orgolii. Semnificatiile ei initiale se estompau cu timpul in niste litanii cu intelesuri tot mai confuze, dar capabile, prin inertie, a trezi emotii si a activa baza mnemotehnica a unei debutante pedagogii civice. Desprinderea din universul miturilor a marcat constituirea istoriei in acceptiunea de naratiune obiectiva
(sau pretinsa astfel …) a evenimentelor, cu precadere a celor politico-militare. O naratiune „laicizata”, in sensul ca agentii schimbarilor descrise sunt oamenii insisi. Invocarea impactului factorilor supranaturali devine mai rara, cateodata doar o reverenta facuta traditiei, un ornament literar.
Intre razboiul troian din Iliada, razboaiele medice ale lui Herodot si cel peloponeziac descris de Tucidide deosebirea este considerabila. Chiar si la ultimii doi autori se releva calitati net deosebite, in comparatie si conceptie.
Pe toata durata antichitatii, istoriografia a fost, in prima sau ultima instanta, produsul unei comenzi din sursa politico-religioasa. A servit glorificarii statului, institutiilor si personalitatilor sale. In rare cazuri s-au alcatuit si scrieri „de opozitie” -; de fapt, cele mai valoroase ca document politic si uman -; dar prezenta lor nu schimba datele problemei: scrierea istoriei a fost apanajul unei minoritati, ce-si oferea satisfactii subiective sau urmarea scopuri propagandistice ale puterii. Dorindu-se idealizata, aceasta elita „consuma” istoria ca pe o lectura- oglinda, in care credea a se regasi intocmai.
In sens vertical, productia istoriografica a antichitatii penetreaza treptat tot mai adanc in straturile societatii. Izvoarele nu furnizeaza in aceasta privinta date sigure, ci permit doar deductii, spre exemplu din numarul de biblioteci sau de ateliere de copiere de manuscrise, semnalate la Roma ori in alte centre culturale. In orice caz, nivelul tehnic -; scrierea manuala -; si proportia nestiintei de carte limitau pe mai departe istoria scrisa la patura superioara a societatii. Casi atenieni, cetateni liberi -; caci numai de ei poate fi vorba -; citisera pe Tucidide ori pe Xenofon? Cati cetateni romani cunosteau in intregime, de la sursa, epopeea nationala reprezentata de opera lui Titus Livius, cu exceptia legendelor ei, raspandite mai mult oral? Educatia politica a cetateanului atenian n-au facut-o lecturile istorice; ea a fost in primul rand rezultatul excelentei legilor si practicilor democratiei participative, intrucatva si a reprezentantiilor teatrale (deci a unei comunicari orale). Clasa politica romana n-a fost solidara atat de multa vreme in promovarea puterii statului ei pentru ca ar fi citit pe Livius, ori Comentariile razboiului galic. Au tinut-o unita interese diverse, dar in final convergente: acumularea de averi, setea de putere, de prestigiu. Iar instrumentul infaptuirii acestora -; legionarii romani -; n-au luptat, cum spun cliseele eroizante, dintr-o inalta constiinta civica, ci din constrangere si dintr-o disciplina exercitata fara crutare de la imparat pana la ultimul decurion, precum si dintr-o indepartata speranta intr-o situatie materiala relativ sigura, daca aveau sansa supravietuirii pana la statutul de veterani.
Cand forta autoritatii, veritabila teroare care a aparat admiratele legi romane, s-a destramat ca efect al unei inexorabile evolutii declinante, societatea si statul roman n-au fost nicidecum salvate de modicul consum de scriere istorica al cetatenilor. Acesta a inspirat cel mult lamentari pe ruinele trecutului. Valorile educative ale istoriei nu-si puteau afla conexiune decat intr-un perimetru restrans, data fiind absenta unui sistem si a unui program de instructiune, sau fie si numai a unei simple comunicari stabile intre emitentii de idei directoare si posibili receptori.
In primele secole ale evului mediu, contrar asteptarilor, penetratia istoriei, a unui anumit fel al ei, in straturile inferioare ale societatii s-a intensificat, cel putin in spatiul european si cu deosebire in cel occidental.
Factorii politici si sociali determinanti ai gandirii si scrierii istoriei, impunandu-i continutul si coloritul de idei, au cedat locul celui de autoritate spirituala -; biserica crestina. Sub obladuirea ei, istoria devine o scriere demonstrativa a unei intelepciuni si vointe transcendente, care actioneaza asupra mintii, sufletului si faptei omenesti. Suveranul terestru nu mai este un „primum movens” al evenimentelor, si cu atat mai putin un zeu, ca imperatorii romani. In fata atotputerniciei Dumnezeului crestin si a perspectivei damnarii vesnice, izbucnirile sale violente de autoritate se conjuga cu o angoasanta umilinta.
Inspirand o alta atitudine a omului in raporturile sale cu lumea, cu existenta, biserica a generat o noua gandire istorica. Ea a realizat-o, in scris, prin chiar membrii ei, ramasi detinatorii aproape in exclusivitate ai stiintei de carte.
Din acest punct se releva pregnant marea distanta fata de antichitate. Biserica vede in istorie implinirea unui mandat divin, a carui intelepciune o proslaveste pentru a-i convinge de ea pe toti oamenii. Crestinismul si-a propus sa faca din istorie un agent al educatiei de masa, propovaduind-o, ca atare, de pe treptele altarului si ale amvonului. Istoria-scriere, paralel cu expresia orala, isi adreseaza oferta tuturora, fara deosebire de stare sociala sau politica. Ea e gandita astfel incat sa-i subordoneze pe oameni unei conceptii unitare. Vrea sa-si ajunga acest scop prin cea mai ineluctabila forma a convingerii -; credinta.
De la crearea si pana la sfarsitul ei, lumea medievala crestina si istoria sa este o „Gesta Dei per homines”. De faptele ei, si de adevarul lor, oamenii se patrund intr-un numar mare si, cel putin in aparenta, cu o adeziune totala. Nu mai era rostul istoriei sa puna in discutie judecati de valoare, cata vreme intreaga devenire a omului era expresia unei deliberate intocmiri superioare, cu ratiuni de necercetat si de nepatruns, iar judecata ei finala, infailibila, era rezervata momentului escatologic -; sfarsitul lumii si al istoriei.1
O noua pendulare a istoriei din transcendent in imanenta terestra a fost iarasi rezultatul unor mutatii sociale si mentale. Activitatile practice care, curand dupa anul 1000, au imprimat un palid dinamism economiei, initiativelor si contactelor umane, au reactivat o conceptie incipient rationala cu privire la destinul uman. Cetateanul din mediul urban renascut prin secolele XI-XII, spectator si beneficiar al succeselor sale materiale, era dispus sa accepte ca mecanismul acestora e pus in miscare de meritele sale personale. Fara a nega (inca …) determinantele de sorginte transcendenta, istoria reconstruieste sub cupola lor un spatiu al initiativei, al libertatii si al indraznelii omenesti. In aria acestuia au loc intalniri si recunoasteri cu traditiile si conceptiile umaniste ale antichitatii, dar intr-o ambianta de pe o alta treapta, a progreselor instructiunii, mai apoi ale revolutiei intelectuale declansate de arta tiparului, care multiplica si accelereaza exponential transmiterea informatiei pe orizontala si pe verticala societatii.
In fapt, „istoria moderna” este epoca in care comunicarea si mobilitatea interumana depasesc net pragurile naturale ale vitezei si ale spatiului lor de propagare. Fara comunicare nu ar fi putut exista nici societate, nici istorie. Comunicarea inceata a corespuns unei istorii somnolente, care a inregistrat performante intelectuale punctuale, dar, in esenta, putine schimbari profunde ale conditiei umane, in rastimp de milenii.
In epoca moderna, clivajul dintre istoria-gandire si istoria-scriere va fi, practic, suprimat. Nu se mai valideaza decat cea de-a doua, intrata in proces exploziv de dezvoltare.
Suprimata mai este si existenta unei conceptii dominante si a unei intentii unitare a productiei istoriografice. La fel ca in intreaga cultura europeana, si in scrierea istoriei triumfa diversitatea de conceptii, de atitudini fata de oameni si de fapte, - spiritul de opozitie.
Termenul „critic” e incorporat organic atributelor necesare scrierii istoriei. In majoritatea istoricilor salasluieste un Tacitus sau un Procopiu din Cesareea. Diversitatea conceptiilor e sesizabila si in paralel, pe orizontala, dar si mai mult in succesiunea de curente si de opinii.
In epoca moderna scrierea istoriei nu-si mai alege publicul: se ofera oricui e capabil si doreste sa o recepteze. E „consumata” in cantitati imposibil de precizat, ceea ce se exemplifica prin varietatea mijloacelor de a o difuza, create pentru satisfacerea unui interes larg: de la serioase reviste de specialitate, pana la noianul de carti si articole de popularizare, carora in ultimele decenii s-au alaturat radioul, cinematografia, televiziunea, benzile video etc. Istoria-scriere a cucerit piata, la fel ca alte produse confectionate si ambalate atractiv, spre a fi consumate fara mult discernamant. In tari cu slaba traditie democratica si de cultura de calitate, ea figureaza ca un substitut sau un aditiv al romanului ieftin sau al pamfletului politic.2 Intretinuta de interese felurite, pasiunea pentru istorie, alaturi de unele consecinte pozitive pentru „cultura de masa”, a rascolit in astfel de tari un val de semidoctisme de obicei cu substrat politic, fie fatis fie nemarturisit, cu efecte daunatoare asupra relatiilor dintre oameni, grupuri de populatie, chiar state, precum si asupra tagmei istoricilor -; o parte antrenata de curent, alta, cea serioasa si onesta, izolata si, pana la un punct, intimidata de „fermitatea” opiniei de masa.
E o situatie rezultata din eficienta enorm crescuta a mijloacelor de comunicare si de receptare a emisiunilor lor. De asemenea din pedagogia democratica a revolutiei franceze si a succesoarelor ei, care a facut ca intreaga existenta social-politica sa devina cauza comuna a colectivitatilor de toate dimensiunile si de toate gradele de competenta (si de incompetenta…) Acestea se arata de multe ori mai zeloase de afirmarea lor in materie, decat fusesera multi suverani din trecut. Au existat regi „fainéants”, dar inca nu s-a vazut o natiune

„fainéante” in raport cu prerogativele si cu orgoliile sale.
Devenita obiect de preocupare generala si accesibila aproape oricui, istoria-scriere a traversat un proces de diversificare, firesc in asemenea situatii. In cadrul acestuia, aspectul cel mai sesizabil este crearea de catre istorie a unui teritoriu al ei, cu totul aparte, rezervat specialistilor. Este consecinta faptului ca studierea labirintului imens de informatie acumulata in timp obliga la o initiere de o finete si de o dificultate pe care consumatorul obisnuit de lectura istorica nu le banuieste. Este terenul istoriei care, cu un termen consacrat, se numeste „erudita”. O parte din produsele acesteia sunt greu accesibile, daca nu chiar neinteligibile si neinteresante pentru publicul larg. Ea a promovat, de pe la finele secolului al XVII-lea, cercetari cu un caracter tehnicist, destinate stabilirii normelor formale ale identificarii adevarului izvoarelor primare de informatie si ale lecturii corecte a acestora. S-a reinstituit, asadar, o istorie rezervata „afortiori” unui cenaclu de alesi.
In ambianta culturala a prezentului, aceasta specie, la prima impresie esoterica, a istoriei este totusi mai accesibila unor cititori decat fusese cazul istoriei de odinioara, fatalmente rezervata consumului din partea elitelor. Daca ea este relativ putin citita, faptul nu se datoreaza atat gradului ei de dificultate, ci mai ales gustului specific pe care si l-a format publicul, comoditatii intelectuale a acestuia, care prefera (avandu-le la dispozitie din abundenta) genuri facile ale naratiunii istorice.
Intre istoria erudita si cea narativa (o anumita maniera a acesteia fiind numita curent „de popularizare”) s-a realizat o distanta, marcata printre altele de desconsiderarea din partea eruditilor a osardiei autorilor de lucrari din cea de-a doua categorie, si a unor ironii ale acestora la adresa celor „ce stiu aproape totul, despre mai nimic”. Pe toate cele trei planuri aduse in discutie -; productie, oferta, consum -; istoria-scriere dispune astazi de un „background” nelimitat. In interiorul fiecarei sectiuni intervin diferentieri, determinate de nivelurile de specializare si de cunostinte ale celor care scriu si care citesc istoria, sau de absenta acestora si substituirea lor prin amatorism. Dar si amatorismul este, in felul sau, dezirabil, deoarece constituie, in marele public, platforma pe care se formeaza calitatea mai inalta a gustului istoric.
O diferentiere dramatica in regimul istoriei-scriere s-a produs si s-a adancit in ultimele decenii ca urmare a unor factori care in clasicul secol istoriografic -; al XIX-lea -; nu au exercitat o influenta atat de relevanta.
E vorba, in primul rand, de marea distanta creata intre conditiile si posibilitatile istoricilor din diferite tari, precum si ale difuzarii rezultatelor acesteia. Elementul material, intr-o gama multipla de efecte, are un impact profund asupra conditiilor activitatii istorice. Aproape la fel ca in stiintele fizice, si istoriografia -; de la stadiul cercetarii pana la al valorizarii prin scriere si difuzare -; e atinsa de sindromul „nord-sud”, al opozitiei dintre starea tarilor bogate si a celor sarace.
Primele dispun de numeroase institute, generos subventionate, si cu personal bine instruit. Dispun de posibilitati de informare prompta, in orice cantitate, prin achizitii de fonduri de carte, prin conectare la reteaua informationala electronica mondiala. De posibilitati instantanee de comunicare, de prezenta la manifestari stiintifice oriunde se iveste un interes, de calatorii si stagii indelungate de studiu in oricare parte a lumii. De mijloace rapide de procesare a informatiei culese, de tiparire si difuzare a ei, prin serviciile a numeroase reviste de specialitate si a multor case de editura care au resursele necesare spre a-si putea permite si o productie de carte nu intru totul rentabila din punct de vedere comercial.
Putin din acestea se regaseste in „zona Sud” (si Est) a productiei istoriografice actuale. Cauzele se cunosc si revenirea cu comentarii asupra lor este de prisos.

Consecintele situatiei schitate mai sus sunt complexe. In primul rand, discrepantele si decalajele informatiei. Ele ating in unele cazuri o gravitate care elimina din competitia „la varf” istoriografia din tarile care nu-si pot permite subventionarea sustinuta a stiintei si culturii. In atare situatie, istoriografia e silita sa se adapteze, prin restrangere, la atat cat ramane practicabil mijloacelor sale: un spatiu de cercetare limitat, national, in cel mai bun caz zonal.

Contrastul „nord-sud” aluneca pe o panta si mai povarnita. Istoriografia din tarile devenite recent independente (tari pentru care termenul „lumea a treia” este o eticheta neplacuta …) face eforturi de a-si descoperi si scrie propriul trecut. De a scrie o istorie emancipata de optica reprezentantilor fostelor puteri dominante. Dar, datorita motivelor aratate, cat si a altora, ea inainteaza lent spre acest obiectiv. Inca si in prezent majoritatea lucrarilor consacrate istoriei acestor tari are ca autori tot pe exponentii „marilor istoriografii”.
Situatia de care luam astfel act, poate cu o usoara si deliberata exagerare metodica si polemica, genereaza de asemenea diferente notabile in peisajul actual al continutului „istoriei-scriere”. „Sudul” (si Estul) raman traditionaliste, cultiva teme concrete, predominand cele politico-nationale, scrise in maniera narativa, care consumatorilor de pe alte meridiane le sugereaza epitetul de „simplist”.
Istoriografia tarilor dezvoltate evolueaza intr-o problematica precumpanitor teoretica, abstracta, cauta teme inedite, chiar socante, aduce sub lupa fenomene de antropologie, de psihologie (si de patologie) sociala, sau de minisociologie, care in trecut erau considerate nesemnificative. Un val de nonconformism care demoleaza tabúuri ale unei de-acum desuete respectabilitati sociale si morale inunda campurile cultivate cu conventii si conventionalisme.
„Totul este istorie” -; proclama cele mai multe din curentele istoriografice ale secolului pe care l-am incheiat recent. Spre a verifica masura in care aceasta asertiune se verifica, am intreprins un sondaj in continutul revistei „American Historical Journal”, pe un interval de un an, ales la intamplare.3
Cele sase numere ale revistei, aparute in intervalul cercetat, au totalizat circa 2000 de pagini, din care cam 12 % erau ocupate de 11 substantiale studii de fond. Nici unul din acestea nu trata vreun subiect de tip
„clasic” -; politic, narativ etc. Tematica lor era distribuita intre gandire istorica, structuri socio-economice, administrative si legislative, functii economice in capitalism, sexualitate, metode cantitative in istorie, femeia si razboiul, probleme de demografie.
Restul de vreo 1700 de pagini, lasand la o parte cateva prezentari de publicatii festive si necroloage de rigoare, erau consacrate recenziilor si semnalarilor de carti, reviste si articole recent aparute. Aceasta structura a revistei mentionate este arhicunoscuta si nu asupra ei ne vom opri.
Impresionante sunt cifrele si semnalarile atat pentru aprecierea volumului de munca al „staff-ului” redactional (si a mijloacelor perfectionate, avute la dispozitie), cat si pentru productia istoriografica de pe plan mondial, reflectata masiv, desi incomplet, in paginile revistei.
Astfel: sunt recenzate sau prezentate pe scurt cam 1150 de carti si sunt semnalate, prin simple date bibliografice, aparitiile a inca 1427 de titluri. Sunt inregistrate, cu elemente orientative necesare cititorului interesat, vreo 20.000 de studii si articole.

Concludenta insa, din punctul de vedere al consideratiilor de fata, este distribuirea tematica a acestor publicatii aparute pe tot globul si inregistrate de revista americana.
Cartile recenzate sau semnalate imbratiseaza urmatoarele domenii: istoria SUA, pe locul intai, prezenta in proportie cam de o treime din total; este urmata la o buna distanta de lucrarile generale, de cele privind istoria unor state europene in epoca moderna si contemporana -; pe primul loc Anglia si Irlanda. Cu o cifra de lucrari cam pe jumatate fata de cele din urma figureaza Franta, Germania, Austria si Elvetia (luate impreuna), Europa de Est, separat fosta URSS, si Italia.
Intreaga istorie medievala a continentului european a fost receptata de revista printr-un numar de carti egal cu al celor care tratau istoria britanica si franceza in epoca moderna. Iar istoria veche figureaza cu doar vreo

20 de carti din considerabila suma de recenzii si de semnalari.
Istoria altor continente vede cu regularitate in frunte Asia, urmata de departe, cam la egalitate intre ele, de Africa si America Latina.

Studiile si articolele recenzate sau semnalate nu modifica decat prea putin proportiile de mai sus. Ele, cum e de asteptat intr-o revista de aceasta sorginte, acorda prioritate istoriei nord-americane. Dar independent de aceasta normala preferinta, ilustreaza marea productie de istorie americana, cu preocupari zonale sau chiar strict locale.
Studiile si articolele par sa sugereze o atentie ceva mai mare acordata istoriei altor continente decat Europa. Ele mai releva covarsitorul interes pentru istoria secolului al XX-lea, interes in descrestere rapida in paralel cu regresiunea cronologica de la un secol la altul. Istoriografia de astazi e avida de actualitate.
Analiza sumara, intreprinsa de noi, nu permite -; de pe baza ei -; o delimitare intre lucrarile de eruditie si cele de popularizare. Titlurile nu sunt concludente, iar recenziile nu constituie nici ele, decat intr-un numar limitat de cazuri, o proba in favoarea unui gen sau al altuia.
Concluziile asupra derularii actuale a ciclului productie, oferta, consum confirma separatia sa pe spirale paralele: a eruditiei, abordand probleme noi, dificile, indraznete, destinate cercurilor de initiati; a popularizarii, care realizeaza cu abilitate osmoza dintre istorie si literatura, a cucerit un public larg si a devenit astfel o oferta rentabila din punct de vedere economic, mai ales ca beneficiaza de alianta cu mijloacele audio-vizuale.
Productia cercetarii istorice si difuzarea ei sunt coplesitoare, depasind posibilitatile individuale de a le cuprinde. Documentarea asupra unor teme intinse se efectueaza obligatoriu in echipe si cu mobilizarea de mijloace tehnice tot mai sofisticate si extrem de eficiente in prelucrarea datelor cantitative. Cercetatorul individual este fatalmente ingradit intr-o specializare net circumscrisa. In primul rand lui se adreseaza cu folos abundenta rubricilor de informare bibliografica, de recenzii si scurte prezentari, permitandu-i sa se indrepte catre informatia care-l intereseaza si sa o selecteze intr-o cantitate tolerabila.
Politicul apare ca un domeniu demodat, exceptand curiozitatea pentru fapte din ultimii 50-60 de ani. Actiunile cu amprenta patologica ale unor regimuri dictatoriale si personalitatile dementiale atrag regretabil de multe studii. Personaje abominabile sau ridicole continua sa exercite asupra unora o atractie parca hipnotica.

O ultima observatie: istoria-scriere este receptata in prezent la cel putin trei temperaturi sentimental- mentale. Prima ar fi a tarilor a caror opinie publica a atins stadiul din care priveste trecutul istoric cu detasare; atat ea, cat si istoria „profesionista”, sunt capabile sa faca abstractie de considerente emotionale si sa judece critic acest trecut, sa-l demitizeze si sa-i demoleze constructiile retorice.
Intr-un numar mai redus de tari -; mai ales in acelea care au suferit dezastre spre care le-a impins o politica ce a recurs si la apeluri isterizante la gloria trecutului -; istoria e privita de o parte a opiniei publice cu indiferenta, suspiciune si chiar repulsie.
In sfarsit, tarile si popoarele care au stat sub dominatia unor ideologii politice sau religioase triumfaliste si exclusiviste, si inca n-au reusit a se desprinde cu totul de sub influenta lor, cunosc o persistenta ostentativa sau mascata a nationalismelor. Ea mentine istoria-scriere la o cota ridicata in interesul unei opinii publice naive, care ii atribuie capacitatea de a justifica si solutiona deziderate politice, punandu-i la punct pe adversari.
Pozitia rational-lucida si neutra fata de intrusiunile politicului si ale oricaror considerente subiective este singura prin care se poate valida si consolida spiritul stiintific in istorie, inca exilat dintr-un teritoriu intins al istoriografiei mondiale. Sunt de acceptat cu prudenta mult mediatizatele „functii educative” ale istoriei. Prin acestea, fara a le tagadui anumite succese la scena deschisa, se insinua de multe ori indemnuri la autorecluziune intr-un spatiu spiritual opac si ostil fata de cel exterior.

Pare ca ar fi mai aproape timpul implinirii ciclului productiei si consumului de opera istorica pe o baza

riguros valorica, acreditata si acceptata de istorici, politicieni si cititori, odata si odata „satui de sublim” (Cioran).