In timp ce Europa democratica si libera se integra, Europa comunista
si nelibera se dezintegra incet dar sigur. Acest proces de dezintegrare
a fost benefic in dublu sens si anume a insemnat disparitia Tratatului
de la Varsovia si a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc si, odata cu caderea
comunismului, a deschis drumul spre integrarea europeana deplina. De fapt, partizanii
sinceri ai Europei Unite au dorit ca ea sa cuprinda toate statele europene,
bogate si
sarace, intrucat in formatia veche si partiala Europa Unita
a fost comparata cu un om in plina crestere (si dezvoltare), dar care
merge inca „in scutece de copil”. Europa urma deci sa
cuprinda si statele europene din Centrul si Rasaritul continentului, dar acestea
trebuiau sa se dezica de traditiile totalitarismului, nationalismului si imperialismului.
Cea mai trista perioada a statelor comuniste -; cea stalinista din 1945 1953, a luat sfarsit odata cu moartea marelui dictator si a facut loc
fazei destalinizarii din anii 1953-1964, dominata de figura lui Hrusciov, urmata
si ea de b6d12dz
„epoca stagnarii” din 1964-1985 reprezentata de Leonid Ilici Brejnev.
Unii specialisti au folosit pentru anii de dupa 1953 termenul de „epoca
post-terorista”. Este drept ca Gulagurile au disparut, procesele politice
s-au redus, s-a trecut chiar la eliberarea detinutilor politici, la reabilitarea
unor victime ale stalinismului, dar regimul comunist ramanea totalitar
iar epoca post-terorista n-a fost totusi lipsita de teroarea tancurilor rusesti
ce se miscau rapid in spatiul Europei Centrale si Rasaritene, acolo unde
Moscova credea ca regimul rosu era in pericol sau ca partidele comuniste
erau pe punctul de a pierde controlul asupra tuturor institutiilor centrale
si locale. National-comunismul si o uriasa propaganda in mass-media au
fost alte arme care tineau in fiinta regimurile comuniste si chiar daca
sefii partidelor comuniste si-au subordonat serviciile speciale de securitate
acestea au controlat sever societatile din Europa Centrala si Rasariteana in
continuare.
Dar setea de libertate a omului n-a putut fi stinsa de fortele de represiune
comunista si ea lega intr-un fel din strafunduri Europa Centrala si Rasariteana
de cea Occidentala. Lupta pentru libertate a subminat regimurile comuniste din
interior, asa cum succesele Europei Unite le nega din exterior. La 17 iunie
1953 muncitorii din Berlinul de Est ies pe strada si declanseaza o revolta,
repede reprimata de tancurile rusesti care lasa in urma lor 51 de morti.
Printre ei s-au aflat si cativa securisti ucisi de muncitori iar in
saptamanile urmatoare sunt operate mii de arestari pentru a baga groaza
in clasa muncitoare in numele
careia se guverna. Alte miscari si revolte de strada s-au declansat la Plsen
si Brno in Cehoslovacia. In Polonia rezistenta era surda, subterana
si aproape continua. Biserica poloneza catolica rezista demn contra ateismului
rosu prin prelatii si preotii ei si declara in scris ca nu exista si nu
va exista vreodata o putere laica in tara care sa reuseasca sa-i desparta
pe polonezi de Iisus Christos si de biserica atasata atat patriei cat
si Sfantului Parinte de la Roma. Episcopii in scrisori pastorale
apara autonomia individuala si personalitatea fiecarui crestin polonez, libertatea
lui de gandire interioara si de manifestare exterioara, condamnand
implicit fortarile artificiale ale comunistilor de a crea oameni de alt tip
decat acela al Marelui Creator. In atmosfera mincinoasa a totalitarismului
rosu, care trambita deschiderea drumului spre o asa-zisa „lume mare
si noua” a comunistilor, biserica polona si-a facut datoria aparand
cu voce tare si in enciclice si pastorale scrise adevarurile perene ale
crestinismului, demnitatea si libertatea umana.
Tot biserica polona a intretinut viu si unit spiritul natiunii poloneze,
privata de statul sau de catre rusi, prusaci si austrieci intre 1794-1918
si a mentinut treaza in inimi si suflete speranta de a invinge nazismul
ce i-a distrus patria -; impreuna si cu complicitatea initiala a
rusilor -; in cadrul celei de a patra impartire a Poloniei
in 1939 care a durat pana in 1945. Atacand „completa
reconstructie a constiintei umane” propusa de comunisti, in „Scrisoarea
Episcopatului catre Tineretul Catolic Polonez din 1948” se dadeau asigurari
ca tinerii polonezi nu vor fi privati de nimeni si nici despartiti de Dumnezeu
si de religie, de invataturile si comandamentele sale. Biserica ii
va creste, ii va educa si ii va apara in spiritul demnitatii
supreme ca fii liberi si rationali ai lui Dumnezeu, conectati si la destinul
laic al lumii si al societatii dar si la salvarea eterna prin Biserica lui Christos.
Coplesiti de reprosurile ministrilor responsabili cu relatiile Stat-Biserica,
care-i acuza de activitati intense contra guvernului si a statului democrat-popular,
prelatii resping cu demnitate toate invinuirile si raspund ca tocmai in
acele vremuri si imprejurari impuse de regimul comunist din Polonia cel
mai periculos
lucru pentru natiune ar fi despartirea ei de Biserica, lucru ce nu se va intampla
niciodata in Polonia. Clericii proveneau si ei din natiune, din taranii
de la sate si muncitorii de la orase. In trecut ei au ridicat primele
scoli, au fondat biblioteci, spitale, orfelinate, au propagat iubirea fata de
Dumnezeu fara sa uite de iubirea fata de aproape. Episcopii le scriau clar ministrilor
comunisti ca daca cineva a iubit intr-adevar Polonia si natiunea, aceia
erau in primul rand preotii care si-au dat viata pentru libertatea
si fericirea lor de-a lungul secolelor, asa ca era un non- sens sa-i desprinda
de la altare si sa-i trimita in inchisori.
In jurul Bisericii polone s-au concentrat multe cercuri ale societatii
urbane si rurale din care unele au trecut si la lichidarea fizica a unor comunisti
ca raspuns la represiunile organizate de ei contra fortelor democratice ale
natiunii. Printre activistii lichidati s-au numarat si cativa evrei si
guvernanti si anumite ligi legate de ei au cerut Bisericii sa condamne aceste
excese fiind manifestari ale Antisemitismului. Primatul a raspuns in 1946
ca acei evrei n-au fost ucisi din cauza antisemitismului din Polonia, ci fiindca
au fost activisti comunisti de frunte. Timpul a dovedit ca Biserica polona a
condamnat hotarat si antisemitismului -; ca si comunismul -;
si tocmai guvernantii comunisti din Polonia au dat dovada de asemenea sentimente
ulterior intalnindu-se in timp si spatiu cu spiritul nazist
disparut dar renascut la scara mai mica desigur prin politica colegilor sau
adversarilor rosii. Comunistii polonezi au fost nevoiti sa semneze mai multe
acorduri cu puternica si invincibila de fapt Biserica a Poloniei incepand
cu anul
1950. Bierut si subordonatii lui au contraatacat si au dorit sa-si aserveasca
Biserica deoarece nu s-au putut consola cu gandul ca n-o puteau controla,
subordona si folosi ca instrument al lor.
Cardinalul Wyszynski (1901-1981) le-a dovedit ca stradaniile lor erau zadarnice,
ca birocratizarea si etatizarea Bisericii catolice a Poloniei erau sortite unui
esec ireversibil, deoarece intre Guvernarea Eterna a lui Iisus Christos
si credinciosii lui nu existau si nu vor exista nici un fel de intermediari.
Sfanta Biserica va apara cu hotarare Guvernarea lui Christos, deoarece
libertatea
Guvernarii lui Christos era identica si reprezenta cel mai puternic si mai vizibil
semn al libertatii de constiinta a omului. In concluzie, episcopii si
preotii vor ramane liberi in raport cu regimul laic in problemele
spirituale deoarece daca ei erau liberi ramaneau liberi si fii lui Dumnezeu
carora li se garanta libertatea de constiinta. Episcopii intruniti la
Cracovia, in 1953, au respins in scris presiunile comuniste si au
afirmat prin vocea Primatului ca Caesarul rosu nu are ce cauta la altar. Guvernul
a reactionat dur, l-a arestat pe Cardinal, l-a scos din Varsovia, l-a inchis,
dar, totul, a fost zadarnic. Rezistenta acestei natiuni catolice politica si
civila in aceeasi masura a continuat si in subteran si la suprafata
punandu-i pe ganduri pe carmuitorii comunisti.
In scurt timp acestia au fost nevoiti sa-l scoata pe Cardinal din inchisoare,
sa respecte acordurile cu Biserica, universitatea si proprietatile ei, sa stopeze
colectivizarea taranimii poloneze catolice, care ramane proprietara si
intr-un fel libera, sa-i inlocuiasca pe consilierii sovietici foarte
detestati de natiunea poloneza care operau in serviciile de specialitate
comuniste din Polonia. Anumiti conducatori rosii polonezi, invitati la Congresul
al XX-lea al P.C.U.R.-ului, din
1956, daca n-au crezut vocile „mincinoase” si „intrigante”
din presa imperialista si
„reactionara”, au avut ocazia sa auda din gura lui „tatuca”
Hrusciov ca Moscova lui Stalin a ucis toata conducerea miscarii comuniste poloneze
antebelice pe baza unor acuzatii false si imaginare. Chiar in sanul
conducerii rosii de la Varsovia, apare un curent care dorea sa-si hotarasca
singura structura fara sa consulte neaparat Moscova. In 1956 izbucnesc
miscari simultane de revolta in Polonia care cer reforme si libertati
iar la Poznan muncitorii, in numele carora era guvernata tara, striga
cu voce tare si scriu pe pancarte ca vor „paine si libertate”
dar si „rusilor, plecati acasa”. Considerand ca asemenea manifestari
erau prea periculoase si pentru ei, comunistii polonezi imbina concesiile
cu represiunile si dispun „foc in carne vie”, ucigand
din „solidaritate de clasa” 53 de muncitori. Imbinand
represiunea cu concesiunea, echipa rosie reuseste sa ramana la putere
si sa controleze intr-un fel situatia generala desi cedeaza si pierde
controlul total
in situatii speciale. Oricum, comunistii polonezi, n-au avut de gand
sa se proclame neutri, sa paraseasca pe plan diplomatic Moscova si Tratatul
de la Varsovia, U.R.S.S.-ul fiind in continuare in acei ani singura
garantie externa puternica si serioasa a ramanerii pe mai departe a „teritoriilor
recuperate” din vest si a celei mai mari parti din fosta Prusie orientala
in frontierele Poloniei.
Hrusciov, acuzat de durii din „troika” si de adeptii lor ca prin
„dezghetul” dus prea departe ar primejdui si functionarea pe mai
departe in timp a sistemului de securitate exterioara din „braul
rosu”, este ingrijorat si soseste pe neasteptate la Varsovia spre
care se indreapta si diviziile rusesti. Surprinzator pentru el, seful
comunist moscovit constata ca Armata rosie poloneza blocheaza toate caile de
acces spre capitala in formatii gata de lupta si de foc daca diviziile
ruse nu-si stopeaza ofensiva iar liderii bolsevici polonezi se concentreaza
in jurul lui Wladislaw Gomulka pe care-l doresc secretar general desi
facuse puscarie sub acuzatia de deviationism de dreapta sau de nationalism sovin
(sau poate tocmai pentru acest motiv). Hrusciov, dupa doua zile de discutii,
este de acord sa accepte noua linie de la Varsovia si faptele implinite
deja inainte de 1956 fiind convins ca drumul polonez al lui Gomulka spre
socialism nu afecteaza interesele sovietice fundamentale. Pe de alta parte,
U.R.S.S. nu putea sa-si permita din punct de vedere militar, nu dorea si nici
nu putea sa-si permita declansarea unui conflict militar cu cea mai mare aliata
a sa din Tratat si din lagarul comunist care, pe deasupra, se anunta in
acel an si in anumite privinte foarte curajoasa si hotarata sa nu
cedeze intru totul in fata Moscovei. Maresalul Rokosowski, desi
polonez de nastere dar rus si bolsevic prin educatie si cariera in Armata
rosie a lui Stalin, a trebuit sa paraseasca Polonia impreuna cu consilierii
sai iar in Armata populara poloneza au fost cooptati unii ofiteri din
fosta Armata a Tarii sau altora mai batrani li s-au platit pensii.
Dupa ce solii lui Gomulka, Wladyslaw Bienkowski si Zenon Klisko duc tratative
in inchisoare cu Primatul, acesta este eliberat, se intoarce
in capitala, isi reasuma toate competentele oficiale, Biserica primeste
reprezentanti in Seim si
se reintroduce educatia religioasa in scolile publice pentru elevii ai
caror parinti cer in scris acest lucru. In anii urmatori, insa,
conducerea comunista reprima orice incercare de reintroducere a pluralismului
politic real si a sindicatelor libere si speriata probabil de propriile concesii
facute Bisericii incearca zadarnic sa-i reduca influenta in sanul
societatii poloneze. Dupa unii specialisti, liderii comunisti au sperat ca dezvoltarea
industriei si stiintei ii va indeparta pe toti polonezii si mai
ales pe muncitori de Biserica si ii va apropia de partid, dar lucrurile
au evoluat exact invers in anii urmatori plini de confruntarile dintre
regim si oponentii ei din societatea civila poloneza. Paralel cu cedarile partiale
din Polonia, tot in 1956, Hrusciov recunoaste si drumul propriu spre socialism
ales de Tito care a rupt-o cu Moscova din 1948 si s-a aliniat lumii a treia
si statelor neutre.
In Ungaria, natiune catolica si partial protestanta, dar politica, civila
si curajoasa, s-a declansat insa un conflict violent cu regimul comunist
represiv intern si extern iar aici unii generali, ofiteri si soldati maghiari
comunisti se lupta cu „Camarazii” si tovarasii militari sovietici
„eliberatori”. Pe strazile Budapestei rezistenta cea mai inversunata
contra armatelor Moscovei s-a inregistrat tocmai in cartierele muncitoresti.
„Stalinul” unguresc Ernö Gerö, succesorul altui „Stalin”
maghiar, Rakosi, a fost primul care i-a chemat pe sovietici la sfarsitul
lui octombrie 1956 pentru a-l sprijini sa ramana secretar general. Totusi
Andropov nu-l agreeaza si doreste sa-l puna sef pe Janos Kadar
care, ca si Gomulka, fusese inchis in perioada stalinista. Acesta
devine secretar general, iar Gerö este dus la Moscova pe urmele lui Rakosi.
Presiunea democratica exercitata de natiunea maghiara creste in intensitate,
prim-ministrul comunist Nagy Imre cheama in guvern si ministri necomunisti,
anunta retragerea din Tratatul de la Varsovia si proclama neutralitatea (probabil
spera sa obtina in acest sens sprijinul diplomatic international oferit
Austriei in 1955). Nu este exclus ca acest prim-ministru rosu -;
care facuse puscarie de aceeasi culoare -; sa se fi scarbit de totalitarismul
comunist intern si de U.R.S.S. in care vede si o si proclama cu voce
tare ca fiind cea mai periculoasa putere imperialista de pe glob. Ungurii se
concentreaza si in jurul Cardinalului lor eliberat Mindszenty József
(1892-1975) care fusese condamnat la inchisoare pe viata in 1948,
pentru a adanci lupta impotriva ateismului comunist.
Pe moment, totul a fost insa zadarnic, deoarece, dupa cateva fente
de convorbiri si promisiuni sovietice de retragere a Armatei Rosii, tancurile
acesteia se prabusesc peste mica Ungarie care apeleaza in van la O.N.U.
si la protectie internationala. Micii unguri insa lupta, se dovedesc mari
in curaj si in spirit, iar, potrivit unor stimari niciodata certe,
ei lasa pe campul de onoare al mortii pentru o viata libera, 3.000 de
oameni la care se adaugau si 15.000 de raniti. Peste
200.000 de maghiari s-au refugiat in lumea libera iar in tara unii
participanti la revolta comunista au fost executati (dupa unele date 293 dupa
altele 2.000). Printre cei executati au fost si Nagy Imre si apropiatii lui,
care n-au recunoscut nici legitimitatea interventiei ruse „salvatoare”
a regimului de democratie populara, si nici pe aceea a instalarii lui Kadar
la putere. Alaturi de ei au fost executati si militari, in frunte cu Pal
Maleter, ministrul Apararii al lui Nagy Imre, comunisti civili ca Jozsef Szilagy
care in timpul procesului s-a transformat din acuzat in acuzator
la adresa comunistilor ce-l judecau spunandu-le - printre altele
-; ca inchisorile regimului fascist al lui Horthy erau sanatorii
in comparatie cu cele ale regimului de democratie populara. De fapt, unii
gazetari comunisti, ca, de pilda, Geza Losonczy, devenit ministru, a murit in
inchisoare inainte de a apuca zilele procesului. In pofida
infrangerii de moment, insotita si de 25.000-26.000 de condamnari
la inchisoare a urmat un dezghet real, nu numai prin amnistierile generale
de dupa 1960, dar si prin reforme economice si sociale semnificative care au
dus la socialismul „gulasului”, la mica industrie privata, la fermieri
unguri productivi si bine situati material, la refacerea unor sectoare ale economiei
scapate de sub incidenta centralizarilor fortate, lucru pentru care pana
si unii reformatori sovietici i-au invidiat pe cei de la Budapesta. Deci sangele
varsat in
1956 n-a fost zadarnic, a dat roade in timp si a dus la imblanzirea
Mamonei rosii.
Cat despre comunistii de tip Imre Maleter ne indoim ca mai putem
folosi - pe bune -; proverbul „singurul comunist bun este cel mort”,
ci este necesar sa-l amendam cu adaosul „singur comunist bun este cel
ce se dezice de comunism” sau mai ales cade in lupta contra imperialismului
rosu de la Moscova.
Intre timp, altii, cazuti si ei prada inchisorilor si deportarilor
comuniste, incadrati si stransi puternic in „braul
rosu” si deci aflati sub impactul aceluiasi nefericit spatiu geo-politic
al heartlandului moscovit, dar ortodocsi in majoritate, ce-si dormeau
mai mult sau mai putin adanc „somnul cel de moarte”, s-au
multumit -; din motive subiective sau obiective -; sa-si manifeste
atasamentul fata de valorile europene crestine si democratice ale fostului regim
monarhic parlamentar prin lupte de gherila anticomunista sustinute de haiducii
frumosi la suflet si credinciosi marilor idealuri interbelice din munti. Unii
specialisti in istoria recenta au sustinut -; poate in mod
obiectiv -; ca romanii n-au putut riposta altfel in anii stalinismului,
deoarece aici teroarea era mai mare iar Stalin era cu ochii in primul
rand pe Romania, Polonia, Germania Orientala. Nu suntem si nici
nu dorim sa devenim specialisti in istoria contemporana, de care ne-am
interesat in acest material doar ca fiind „fiica” sau urmasa
celei moderne si in calitate aproape de „amator” ne-am permis
sa ne exprimam numai cateva consideratii generale asupra evolutiei secolului
al XX-lea si al sintezei 1918-1945-1947-1989 1991. In consecinta, ii intrebam tot retoric si ii lasam
pe specialistii adevarati sa gaseasca explicatiile la faptul ca polonezii si
est-germanii au ripostat intr-un fel, mai deschis, mai direct si in
plina strada iar romanii mai ascuns, mai indirect si la adapostul codrilor
ai caror frati se considera. Oricum, insa, si in Romania anului
1956, daca regimul comunist colaboreaza cu Moscova, unele cercuri intelectuale
si universitare -; si nu numai -; se solidarizeaza cu miscarea anticomunista
si antirusa din Ungaria iar in anii urmatori tot mai multi romani
protesteaza in diferite forme contra „Stalinului” de la Bucuresti,
faraonul rosu de trista amintire N. Ceausescu, militeaza pentru sindicate si
gandire libera iar muncitorii organizeaza greve si manifestatii publice
in Valea Jiului si Brasov. Paralel, in toate statele
comuniste care vrand-nevrand, au trecut de la teroarea si lichidarea
fizica la cea psihologica, ideologica si politica, au continuat miscarile de
protest si de condamnare politica in numele democratiei si a libertatii
omenesti pana la disparitia regimului.
In 1968, in noaptea de 20 spre 21 august, sub numele de cod „Dunarea”
-; pe care unii europeni din secolul al XIX-lea ar fi dorit-o ca nucleul
unei Mici Europe Orientale -; maresalul „imperial” rosu Greciko,
ministrul apararii sovietice, a declansat atacul „tovarasesc” contra
Cehoslovaciei, cu 27 de divizii insumand
400.000 de soldati rusi, bulgari, est-germani, polonezi si unguri si inzestrate
cu
6.300 tancuri, 800 avioane si 2.000 de tunuri. Istoria n-a cunoscut atacuri
ale unui grup de state N.A.T.O. contra unui singur membru N.A.T.O. ceea ce a
insemnat si inseamna inca ca situatia Europei Occidentale
era mai normala si mai calma decat aceea a Europei Centrale si Rasaritene.
Deci, in epoca „post-terorista” teroarea tancurilor rosii
se derula impetuos pe senilele lor. In 1968, Cehoslovacia avea 14.300.000
de locuitori, cu mult sub jumatatea locuitorilor francezi din 1940 care au fost
atacati de nazisti cu doar 2.500 de tancuri iar in iunie 1941, U.R.S.S.-ul
a fost atacata cu 3.580 de tancuri. Rezistenta cehoslovaca a fost pasnica, dar
generala, publica si stradala si au cazut ucisi 90 de oameni, au fost arestati
unii lideri comunisti ce au dorit sa umanizeze si sa liberalizeze regimul dar,
sub presiune populara, au fost eliberati si reinstalati in posturi, spre
disperarea atacatorilor care au dorit instalarea unui guvern „muncitoresc-
taranesc” care sa nu le mai creeze nici un fel de probleme. Impotriva
interventiei au continuat luni de zile protestele pasnice dar semnificative
- oameni, patrioti adevarati, democrati si dornici de libertate -; s-au
transformat in „torte vii si arzande” - ca, de pilda,
studentul Jan Palach, care, prin sacrificiul sau a provocat alte proteste si
manifestatii de strada. Mult mai tarziu, in 1987, Babes, in
numele romanilor -; patrioti, anticomunisti si iubitori de libertate,
se transforma si el in
„torta vie si in flacari”, ceea ce demonstreaza ca desi cu
intarzieri si cu intensitati diferite, protestele si rezistenta
impotriva regimului rosu s-au generalizat in
Europa Centrala si Rasariteana. In 1969, studentul Jan Zajic, l-a urmat
in moartea prin ardere de viu spre viata libera pe Palach iar la Jihlava,
in Moravia, impreuna cu ei ardea si comunistul de 40 de ani, Evzen
Placek care, probabil, a realizat ce eroare a comis cand s-a declarat
membru al partidului rosu. Incet, dar sigur, multi comunisti, scarbiti
de evenimentele comise de Moscova in 1956,
1968, renunta la mesianismul ideologic rosu iar euro-comunistii italieni, francezi,
spanioli etc. resping principiul dictaturii proletariatului si metodele dure
de represiune folosite de lagarul socialist, declarandu-se pentru pluralismul
politic si parlamentarism.
In conditiile in care Nixon duce tratative cu China comunista, dinosaurul
superinarmat, dar care murea pe picioare, ce era U.R.S.S.-ul, participa
impreuna cu satelitii ei la Conferinta de Securitate si Cooperare de la
Helsinki din 1975. Statele maritime democratice au afirmat ca nu vor folosi
forta contra dominatiei sovietice in Europa Centrala si Rasariteana, recunosc
frontierele existente, exceptand schimbarile pasnice obtinute prin consimtamant
mutual, extind schimbul economic cu Estul, dar obtin de la statele comuniste
promisiunea ca vor garanta drepturile omului si vor promova schimburi culturale
si interumane Est- Vest. Libertatile omului si ale cetateanului, proclamate
diplomatic ca fiind obligatorii si necesare pentru toti europenii, au contribuit
in anii urmatori la subminarea treptata dar sigura a comunismului. Comitetele
Helsinki, Carta 77, Solidaritatea etc. adancesc lupta anticomunista in
Europa Centrala si Rasariteana, in timp ce Sfantul Parinte de la
Roma, originar din Polonia, actiona cu ardoare si cu tarie spirituala pentru
faurirea unei Europe Crestine si libere,
„doamna de fier”, Margaret Thatcher, de la Londra ingrijora
Kremlinul cu critica ei sarcastica la adresa comunismului iar Reagan nu s-a
sfiit sa denumeasca public Uniunea Sovietica drept imperiul raului sau al diavolului.
In 1989, Gorbaciov si Bush au anuntat sfarsitul razboiului rece
iar comunistii, ca Honnecker, Husak, Kadar, Ceausescu, Jivkov,
Hodja, sunt aruncati -; impreuna cu regimul lor -; la groapa
istoriei, dupa care dispare in scurt timp insusi imperiul „diavolului
rosu”. A
fost clar ca, din moment ce tancurile rusesti nu se mai puneau in miscare
pentru apararea regimului totalitar, comunismul a murit, asa cum aceleasi tancuri
l-au nascut in anii 1945-1948 in Europa Centrala si Rasariteana.
In anumite privinte anul 1918 renaste dupa disparitia imperiului sovietic
prin revigorarea statelor independente Lituania, Estonia, Letonia, inghitite
de Moscova in 1940, Armenia, Georgia, Azerbaidjan, Tadjikistan, Ucraina
etc. incorporate in anii 1920 iar a doua jumatate a secolului al
XIX-lea, care a inregistrat anumite succese prin unificarea unor state
moderne din centrul continentului european, se repune in functie prin
reunificarea Germaniei. „Ceea ce apartine “intregului”
-; spunea Willy Brandt -; „creste si se dezvolta acum impreuna.
Cand fosta R.D.G. a devenit parte a Republicii Federale ea a devenit automat,
prin aceasta fericita reunificare cu puternicul stat german democratic si, deci
prin el, parte a Europei Unite, fara nici o rezerva si fara comentarii. Chiar
daca Bundesbank-ul a avut anumite propuneri si rezerve de ordin financiar, puternica
marca germana de vest s-a schimbat la rata de 1 la 1 cu slaba marca germana
orientala, germanii democrati bogati oferindu-si sprijinul pentru integrarea
germanilor excomunisti saraci in structurile socio-economice si institutionale
ale Republicii Federale. Multi au crezut ca Bonn-ul se va concentra doar spre
ridicarea Germaniei Rasaritene la nivelul celei Occidentale si isi va
uita sau isi va parasi vocatia europeana. Nimic mai fals, intrucat
Articolul 23 al Legii Fundamentale privind reunificarea Germaniei a stipulat
clar ca si in noua formula si structura, Republica Federala -; care
recunoscuse in 1990 si frontierele Poloniei -; isi va concentra
atentia si eforturile spre realizarea unei Europe Unite. Ex-R.D.G.-ul a avut
o situatie de exceptie in raport cu celelalte state excomuniste, intrucat
a intrat concomitent in propriul stat national federal si in Europa
Unita.
In 1992, prin Referendum, deci printr-o autodeterminare bazata pe vointa
majoritatii exprimata in aceasta forma, Slovacia se despartea pasnic si
democratic de Cehia, asa cum si Norvegia se despartise de Suedia in 1905.
Chiar si in acest caz, autodeterminarea nationala a Slovaciei aminteste,
ca principiu, de Anul 1918 iar prin schimbarea pasnica a frontierelor pe calea
consimtamantului mutual este consfintita si Conferinta de la Helsinki,
daca slovacii au considerat ca ei constituie o alta natiune cu interese specifice
sau separate, lucru acceptat si de cehii democrati din 1992, comparabili cu
suedezii din 1905. Slovacii n-au fost perfect multumiti de statutul lor nici
in perioada interbelica iar in timpul celui de Al Doilea Razboi
Mondial si-au avut un stat propriu, iar dupa aceea, simtindu-se probabil un
fel de vioara a doua in comparatie cu Praga, au actionat pentru reactivarea
unui stat independent. Tot asa s-au simtit si croatii si slovenii catolici,
civilizati, harnici, in emisfera lor occidentala din spatiul iugoslav,
unde productivitatea muncii era mereu mare si natalitatea mica. Acestia, in
plus, s-au simtit inselati si frustrati de punerea in aplicare a
ideii mari sarbe care concentra esenta puterii in Beogradul ortodox
in defavoarea Zagrebului si Ljiublianei catolice. De fapt, inca
din vremea lui Ljudevit Gaj a functionat din plin in secolul al XIX-lea
-; dar si dupa aceea -; dilema: croatii, sarbii, slovenii reprezinta
o singura natiune cu trei nume diferite sau chiar trei natiuni diferite. In
secolul trecut a existat si o anumita concurenta intre ideea mare croata
si ideea mare sarba, adica intre concentrarea sperantelor de emancipare
a slavilor de sud in jurul Beogradului sau al Zagrebului. Lucrurile au
devenit clare si conflictele s-au adancit dupa ce la 1878 croatii si slovenii
saluta intrarea Bosniei si Hertegovinei sub administratia Austro-Ungariei -;
sperand probabil ca daca reuseau sa obtina Regatul Tripartit al Croatiei,
Sloveniei si Dalmatiei vor incadra in el si Bosnia si Hertegovina
-; pe cand sarbii din Croatia si Slovenia si, mai ales, cei
din Serbia independenta isi exprima dezaprobarea.
In Primul Razboi Mondial croatul Trumbic s-a apropiat de sarbul
Pasic, nu atat de frica ungurilor si austriecilor pe cale de a fi invinsi
si de a-si pierde regatele si imperiile multinationale, cat mai ales de
frica italienilor victoriosi care- si doreau coasta dalmatiana. Dar prezumtia
si dorinta fierbinte a slavilor de sud catolici a fost si a ramas clara si anume
Zagrebul si Ljubliana urmau si trebuiau
sa fie egale cu Beogradul, asa cum promitea nominal si titulatura noului stat
din
1918 Regatul Sarbo-Croato-Sloven. Dar Beogradul ortodox impune ideea mare
sarba, destituie, pensioneaza fortat sau chiar aresteaza membrii ai elitei
militare croate, jigneste si inlatura functionarii de stat si magistratii
deosebit de competenti croati -; care si-au avut statul lor autonom si
inainte de 1918 pus in functie de Nagobda din 1868 -; dar si
sloveni care au dobandit dexteritati si abilitati politice parlamentare
la si de la Viena si multe competente locale in administratie si justitie.
In conditiile in care se impune centralismul de stat sarb
si ortodox, croatii se revolta, Radic Stephan apeleaza la Consiliul Suprem Aliat
cu petitii semnate de sute de mii de croati si, din pacate, chiar la Stalin,
pentru a obtine independenta. Croatii si slovenii -; acestia doar partial
si intr-un stil mai moderat -; continua lupta contra Beogradului,
inclusiv prin boicot parlamentar, dupa care se incearca repetate si numeroase
compromisuri, se reiau activitatile parlamentare, dar, in mod bizar, sarbii
fundamentalisti in sustinerea ideii mari sarbe, aplica parlamentarismul
cu pistolul si-l ucid pe Stjepan Radic si pe cativa din colaboratorii
lui.
Urmeaza dictatura regala a lui Alexandru Karagheorghevici care interzice toate
steagurile nationale, in frunte cu cel sarbesc, imparte tara
numita acum Iugoslavia, in 9 banovine (provincii) botezate dupa munti,
rauri si vai, incercand sa opreasca varsarile de sange
si sa domoleasca spiritele agitate pana la proxism. Cand incearca
sa reintroduca regimul monarhic parlamentar si sa puna in functie si impacarea
cu slavii catolici, regele Alexandru este ucis la Paris de teroristii macedoneni
aliati cu ustasii croati. A fost o istorie a sanselor pierdute de si pentru
Iugoslavia si functionarea ei asa cum s-a intamplat anterior si
cu ocazia ratata spre sfarsitul vietii lui Pasic care, inainte de
a muri, a realizat -; cand era insa „tarziu si
era toamna” ca trebuia facut ceva serios pentru inlaturarea conflictului
sarbo-croat si instituirea unui modus vivendi in tara. O ultima
licarire de speranta a fost elaborarea acelui Sporazum -; mult mai consistent
decat Ngodba croato-maghiara din 1868 -; contract de stat incheiat
sub egida Printului-
regent Paul si a croatilor moderati concentrati in jurul lui Vladko Macek
care a instituit o Croatie puternica si intr-adevar egala cu Serbia ce
avea 4.800.000 de cetateni dar, totul s-a petrecut spre marea nemultumire a
sarbilor din Croatia care s-au considerat tradati de Beograd.
Insa si din aceasta incercare n-a rezultat decat o alta nereusita,
deoarece sangele varsat pana atunci a dat nastere la resentimente
adanci si la pofte de despartiri totale si ireversibile care s-au manifestat
din plin in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial ce revitalizeaza
ideea Croatiei independente si o pune in functie. Masacrele balcanice
se deruleaza in anii celui de Al Doilea Razboi Mondial si in primii
ani de pace, incepand cu cele dintre ustasi si cetnicii sau comunistii
sarbi, apoi intre acestia din urma la care s-au adaugat luptele
contra ocupantilor germani si dupa infrangerea lor s-au comis crime
contra populatiei civile germane si maghiare. Comunismul domoleste spiritele
si mentine Federatia iar croatul Tito -; care si-a permis sa dea cu „barda”
si in Stalin la 1848 -; s-a autointitulat spre sfarsitul vietii
si dictaturii sale „ultimul” iugoslav. Nemultumirile erup in
1991-1992, croatii si slovenii se considera natiuni diferite de cea sarba
care, ramasa tributara vechii idei mari sarbe care o nega de iure si de
facto pe cea iugoslava, se opune independentei slavilor catolici si conflictul
degenereaza in razboaie nationale sangeroase, insotite de
genociduri si de crime contra civililor, cand luptele se extind in
Bosnia, Hertegovina, Kosovo. Interventia fortelor militare N.A.T.O. devine inevitabila
pentru domolirea crimelor si pasiunilor sangeroase, prin eradicarea acestui
focar local de razboi fierbinte si pe harta Europei apar noi state ca Slovenia,
Croatia, Bosnia-Hertegovina, Macedonia.
In concluzie, asa-numitele destramari ale Federatiilor Cehoslovacia si
Iugoslavia in anii 1992 -; care dupa unii ar pune sub semnul intrebarii
sau ar distruge spiritul si ordinea europeana instituita de Anul 1918 -;
o confirma prin dreptul de autodeterminare pana la despartirea de stat
exprimat pasnic sau sangeros de slovaci, croati, sloveni care -;
repetam -; s-au considerat si era atat treaba lor cat si dreptul
lor sa se considere natiuni diferite de cehi sau sarbi.
Aceste doua cazuri specifice nu se pot si nici nu se vor putea extinde vreodata
asupra altor state din zona, intrucat nimeni nu auzit vreodata
de mai multe
„natiuni” polone, mai multe „natiuni” letone, lituaniene,
estone si romane. In cazul romanilor, insa, sovieticii
au reusit prin persuasiune si presiune malefica exercitata in viata, mintile
si mentalitatile mai multor generatii, sa creeze falsa impresie a unei natiuni
„moldovene” cu statul ei Moldova dintre Prut si Nistru -; cu
o prelungire rusofona funesta si peste fluviu. Dupa caderea comunismului, romanii
devastati material si spiritual de comunism, dezorientati, saraci si nehotarati,
nu-si sorb cel de la doilea Milcov -; Prutul -; si marsaluiesc in
Europa cu doua state romane, dintre care cel de-al doilea, botezat Republica
Moldova, n- ar trebui sa fie decat partea rasariteana a primului. Dar,
desi Pactul Ribentrop- Molotov a fost declarat caduc, romanii „mici”
de peste Prut nu se pot exprima sau nu vor sa se exprime prin Referendum pentru
refacerea unitatii nationale, in sensul hotarator de la Helsinki
care a prevazut schimbarea pasnica a frontierelor prin consimtamantul
mutual al partilor interesate si nici romanii „mari” nu intreprind
nimic serios pentru a transforma „podul de flori” in pod de
piatra si de contact solid si continuu cu fratii lor rasariteni. Dimpotriva,
se semneaza tratate cu imperiul „diavolului rosu” cu putin timp
inaintea disparitiei lui -; speram definitiva si ireversibila -;
de pe scena unei istorii triste si disperate ce-i poarta pecetea peste timpuri.
Dar Baritiu spunea ca istoria nu sta ci curge ca Dunarea si daca vreodata se
va dori unificarea ea se va putea exprima democratic si pasnic, concomitent,
de ambele parti interesate si conectate impreuna nu separat la Europa
Unita unde, daca nu exista doua Germanii -; si nici nu trebuie sa existe
vreodata -;, nu trebuie sa fiinteze nici doua Romanii care, in
conditii normale de pace si de securitate internationala democratica, n-ar fi
fost niciodata despartite.
Este clar ca rezistenta adanca, tacuta sau publica, efectuata de popoarele
din Europa Centrala si Rasariteana impotriva comunismului a fost completata
in mod fericit de criticile si presiunile exercitate din afara de statele
democratice occidentale iar succesele certe de ordin economic si tehnologic
accelerate si de
mobilitatea si libertatea generala a cetatenilor, de conexiunea prompta a informatiilor,
de asigurarea unor venituri solide pe cap de locuitor in spatiul Comunitatii
Europene, au contribuit si ele in felul si cu greutatea argumentelor lor
la caderea Blocului sovietic european in totalitatea si intregul
lui. Mostenirea rosie inregistrata in 1992 de statele excomuniste
din Europa Centrala si Rasariteana este semnificativa in privinta ramanerii
in urma a venitului pe cap de locuitor in comparatie cu statele
Comunitatii Europene: Romania 1.089 dolari contra sau versus Portugalia
8.521, Bulgaria 1.329 contra Grecia 7.689, Cehia 2.437 contra Belgia 21.815,
Ungaria 3.009 contra Danemarca 27.485, Polonia 1.963 contra Germania 22.032,
Slovacia 1.908 contra Irlanda 13.758 etc.
Dupa unii oameni de stat si ganditori sau comentatori politici, revolutia
anticomunista din 1989-1991 a lasat in urma ei trei Europe: Europa nr.
1 a democratiilor stabile si dezvoltate din Occident, Europa nr. 2 supranumita
Triunghiul de la Visegrad cu Polonia, Ungaria, Cehia, dar care trage cu ochiul
la sau spre care se uita si Slovenia si Slovacia si Europa nr. 3 cuprinzand
celelalte state din fostul Bloc sovietic. Din punct de vedere militar, Polonia,
Ungaria, Cehia, unde societatile civile au ramas destul de puternice, sunt incluse
ca membri in N.A.T.O. si, in general, s-a afirmat ca statele din
Europa nr. 2 vor putea fi integrate in Comunitatea Europeana fara greutati
excesive, asa cum au fost acceptate anterior statele postfasciste, Spania si
Portugalia sau Grecia. Consideram ca abia acum, dupa caderea dictaturilor comuniste
si extinderea in spatiile europene a regimurilor democratice, s-au creat
conditii mai favorabile pentru completarea pe etape sau pe faze a unei adevarate
Europe Unite in limitele ei firesti si naturale. Ea se poate realiza in
pofida tuturor greutatilor inca existente daca ne gandim ca anchilozarile,
traumele si dezastrele create de totalitarismul rosu decenii de-a randul
au fost totusi inlaturate pana la urma. Victoria finala impotriva
ramasitelor rosii din Europa Centrala si Rasariteana, fie ele de ordin material
sau mental, nu va fi posibila fara realizarea integrala a Europei Unite pe plan
economic, politic si militar. Aceasta mareata opera se
poate efectua treptat pe zone sau regiuni prin apropierea Europei nr. 3 de Europa
Visegradului ca treapta de urcare in structurile europene comune si un
anumit rol in procesul continuu de faurire a acestora l-ar putea avea
ca grup regional si Consiliul Baltic sau alte forme ale unor cluburi din statele
post-comuniste care sa actioneze ca mici motoare spre implinirea destinului
european general.
Extinderea structurilor europene va depinde si de consolidarea democratiilor
in Europa Orientala, de garantarea proprietatii ca baza a libertatii cetatenilor
nationali si europeni in sau cu aceeasi masura, de intarirea graduala
a unor economii libere si prospere de piata si, nu in ultima instanta,
de compatibilitatea constitutiilor, a structurilor si legislatiilor interne
cu cele internationale. Patrunderea sau interpatrunderea capitalului si tehnologiei
occidentale cu resursele umane si materiale europene orientale ar accelera fara
indoiala procesul integrarii europene. Dupa unii Europa avansata si unita
deja ar trebui sa integreze mai departe toate statele daca vrea sa evite „catastrofa
externa”, deci revitalizarea intr-un viitor mai mult sau mai putin
apropiat a unor scene de genocid, a migratiilor de mase, saracite, pauperizate,
care, pravalite peste Occident, devin devastatoare de bunastare si de stabilitate,
castigate si realizate in vest cu multa munca, pricepere si truda
sau chiar aparitia unor noi razboaie. Acesti ganditori, pesimisti la prima
vedere, dar realisti prin concluziile stabilite, au fot totusi prea speriati
probabil de teoria desfasurarii ciclurilor in evolutia istoriei generale
care readuc la ordinea zilei si reactiveaza si asa- numitele cicluri ale raului
deci, razboaie, emigrari masive, dictaturi etc. Au existat si alte genuri de
sceptici si mentalitati pesimiste, dar uniunea monetara s-a facut prin inlaturarea
voluntara a vechilor monede, insa fara sa prabuseasca pe nimeni in
neant, iar uniunea politica este in plin avant prin excluderea oricaror
forme de politici inguste si izolationiste, ca sa nu mai vorbim de falimentul
manifest al oricaror genuri de „clauze politice”, batute in
cuie. In fond, s-a considerat ca „Prima Europa” va putea fi
convinsa sau determinata sa accepte „A Doua Europa”, daca „A
Treia” se intoarce la apartenenta si conturul ei european,
validate prin structurile, formele si continuturile generale bine cunoscute,
respectate si definite in acest spatiu.
Dar toate aceste angoase inspirate de anumite viziuni apocaliptice ale unui
trecut amar si dureros trebuiesc treptat dar sigur depasite intrucat
mesajul ce-l transmite secolul al XX-lea, care a scapat si de nazism si de comunism,
este credinta invederata si de nezdruncinat ca democratiile interne si
democratia internationala institutionalizata, vor face si fac casa buna, se
vor consolida, inclusiv prin completarea Europei Unite de azi, incadrata
armonios in O.N.U. In aceasta organizatie mondiala, ca si in
partea ei componenta numita Europa Unita, s-a realizat deja pe baza valorilor
perene ale umanismului si crestinismului si cele ale democratiei, intelegerea,
consimtamantul si armonia intre general si particular, international,
zonal si national. Practica istorica sau istoria recenta a dovedit fara dubii
ca din moment ce omenirea a luptat atat de mult sa scape de nazism, de
comunism, de razboi, este nevoie de un control international militar, politic,
economic, vigilent si capabil sa evite renasterea ciclurilor raului, a dictaturilor
de orice culoare si sa inlature pentru totdeauna din istoria omenirii
genocidurile, focarele locale de razboi sau reaparitia unor tirani sinistri
de genul lui Hitler, Stalin, Lenin, Gotwald, Ceausescu, Honnecker etc. N.A.T.O.,
in numele O.N.U. si al Europei Unite poate si trebuie sa apere, impreuna
si in frunte cu S.U.A., pacea si democratia europeana si, la nevoie, tot
impreuna si alaturi de S.U.A., sa contribuie in numele O.N.U. si
la conservarea pacii si stabilitatii mondiale impotriva oricaror pericole
de orice gen. Cat despre popoarele care sunt in drum spre consolidarea
democratiei interne si integrarea in structurile generale euro-atlantice,
ele nu trebuie sa-si intoarca prea mult privirile si capetele spre trecut
si spre relele lui, deoarece s-ar putea sa nu mai vada pericolele si gropile
prezentului, sa cada si sa se ingroape in ele si sa-si piarda perspectiva
unui viitor mai sigur alaturi de toti vecinii mai mult sau mai putin apropiati.
Din trecut trebuiesc pastrate valorile democratiei si cele perene ale crestinatatii
si inlaturate toate celelalte, prezentul trebuie abordat cu realism, in
mod pragmatic,
cu curaj si cu deschidere spre europeism si universalism, asa cum si alte popoare
europene au fost capabile s-o faca in istoria recenta sau a zilelor noastre.
Intr-un asemenea context si cadru international armonios, de pilda, romanii
si ungurii n-ar trebui sa se creada doar strict romani si unguri dar sa
se considere si vecini, crestini si europeni si un asemenea model daca functioneaza
si va functiona trebuie extins pe tot spatiul Europei Centrale si Rasaritene
ce urmeaza sa se integreze in intregime in Europa Unita de
maine. Nu este cazul sa terminam aceste modeste consideratii si „experimente
istorice” de laborator, create artificial de noi, pentru a ne exprima
mai clar optiunile si vederile proprii prin strigate ca: „Europa must
federate or perish”, deoarece nu exista acest pericol. Dar Europa trebuie
sa fie puternica si merita sa se faca in toate unitatea si diversitatea
ei, deoarece nici un alt continent nu a facut mai mult pentru raspandirea
crestinismului, a democratiei, a stiintei si tehnologiei in lume.
Nedorind sa incheiem cu nici un fel de consideratii preliminarii sau dorinte
proprii care intotdeauna par subiective pentru altii, dorim doar sa readucem
in memoria celor care au faurit partial Europa Unita si vor s-o largeasca
la limitele ei firesti mesajul peste timpuri lansat de marele poet Victor Hugo
care n-a fost numai francez si n-a apartinut doar Frantei ci si Europei si lumii
intregi atat prin opera sa poetica cat si prin cea politica.
Referindu-se la evenimentele epocii sale
(1876), el a transmis in felul lui si cu talentul sau o alta chemare si
un indemn calduros spre „Fiat Europa”: „Ceea ce se intampla
in Serbia demonstreaza necesitatea Statelor Unite ale Europei, iar guvernelor
dezunite trebuie sa le succeada popoarele unite. Sa terminam odata cu imperiile
ucigase, sa distrugem fanatismele si despotismele, sa distrugem valetii sabiilor
ascutite, a superstitiilor si dogmelor care doresc domnia militarimii, sa punem
sfarsit razboaielor, masacrelor si carnagiilor. Sa promovam gandirea
libera, schimburile libere, fraternitatea. Este pacea chiar atat de dificil
de obtinut ? Republica Europei, Federatia Continentala, nu exista alta politica
decat aceasta ?” Totodata adeptii de acum ai largirii Europei Unite,
care au dat si savanti si scriitori de renume
mondial pentru umanitate, nu trebuie sa uite nicidecum marile personalitati
politice, stiintifice si culturale care, in perioada interbelica au constituit
un liant intre 1918, Liga Natiunilor -; O.N.U., ideea de Europa Unita
si s-au concentrat in jurul Uniunii Paneuropene al lui Coudenhove-Kalergi,
lasand sau lansand si ei un indemn mai proaspat sau mai la
zi am putea spune spre aceeasi „Fiat Europa”. Din Franta, in
jurul Uniunii Paneuropene si-au unit gandurile si sperantele politicieni
ca Briand, Caillaux, Blum, Herriot, Painlevé, Paul Bancour, Daladier,
Albert Thomas, din Cehoslovacia Eduard Benes si Thomas Masaryk, din Germania
presedintele Reichstagului Paul Loebe, Konrad Adenauer, din Italia expresedintele
Consiliului de Ministri Francesco Nitti si contele Sforza, din Grecia Nicolas
Politis, ca sa nu mai vorbim de savanti si scriitori de talia lui Albert Einstein,
Thomas Mann, Sigmund Freud, Rainer Maria Rilke, Paul Claudel, Paul Valéry,
Jules Romains, Miguel de Unanumo, José Ortega y Gasset.
Cat despre faurirea Europei Unite pe etape sau pe zone merita sa ni-l
readucem in memorie pe Dimitrie Bratianu care dupa luptele grele din 1848-1849
scria maghiarilor: „Nu va mai flagelati multa vreme cu democratia regatului
vostru istoric si cu dreptul vostru de cucerire si strangeti cu franchete,
cu dragoste, mana frateasca pe care vi-o intindem. Fiti atenti,
emigranti ! Sentimentul dreptatii a crescut in sufletul popoarelor, el
va va deborda. Unguri si voi slavi de sud, vecini ai nostri, a venit vremea,
si voi ati auzit-o, Confederatia Dunareana va fi opera epocii noastre. Sa ne
dam mana, fratilor, deasupra mormintelor martirilor nostri si fie ca aceasta
mare opera sa ne aduca tuturora gloria”. Insa orice Europa zonala
era conceputa ca un pas inainte catre Europa Unita in intregul
ei. Cu atat mai mult, Europa Unita militar, economic si politic din zilele
noastre, desi mare si puternica, ramane deocamdata tot zonala, dar, probabil,
tocmai din acest motiv se indreapta spre intregirea si completarea
ei in limitele sale naturale si firesti pana la granitele cu Rusia,
tara euro-asiatica, pentru ca astfel sa se incheie un ciclu lung al istoriei
moderne si contemporane legat de conservarea si afirmarea plenara a unor destine
comune ale natiunilor de pe continentul nostru,
care au contribuit material si spiritual foarte mult si la dezvoltarea progresului
uman pe plan global.