e3h21hi
Regina Elizabeta I a demonstrat ca si o femeie poate guverna Anglia la fel de bine precum un barbat. In timpul indelungatei ei domnii, regina - foarte populara - a condus tara printre numeroase pericole si a respins cu succes amenintarea spaniola.
Poreclita „Glorioasa” sau „Regina Virgina”, Elizabeta a fost fiica regelui Henric al VIII-lea, o personalitate foarte puternica pe care ea l-a luat drept model. Sub „virtutile regesti” cu un simt diplomatic feminin, pentru a apara tara de inamicii politici interni si externi.
Era elizabetana, adica partea a doua a secolului XVI, este una dintre cele mai palpitante epoci din istoria Angliei. Renasterea engleza a luat amploare; poezia, dramaturgia si muzica infloreau. In aceasta perioada au scris dramele englezesti cele mai renumite de William Shakespeare si Cristopher Marlowe. Edmund Spencer si Sir Philip Sydney sunt enumerati printre cei mai mari poeti englezi.
Vestitii marinari englezi, Francis Drake, Walter Raleigh, Mathew Frobisher, Humphrey Gilbert si Richard Greenville, in afara calatoriilor europene, erau in cautarea unor teritorii noi, si s-au intors cu bogatii fabuloase din coloniile spaniole. Desi Elizabeta nu a trecut niciodata Canalul Manecii, ea a incurajat intotdeauna marinarii spre aventuri indraznete.
Cand in 7 septembrie 1533, a venit pe lume in palatul de la Greenwich Elizabeta Tudor, regele Henric a fost inconsolabil deoarece isi dorise foarte mult ca urmas un baietel. Dorinta era atat de puternica incat divortase de prima nevasta, Chaterine de Aragonia, deoarece si aceasta ii nascuse numai o fetita, Maria.
Mama Elizabetei, Ana Boleyn fusese o curtezana. Cand Papa a refuzat sa desfaca casatoria cu Chaterine de Aragonia, Henric a intrerupt legatura cu biserica catolica si a intemeiat biserica anglicana, al carei conducator suprem a fost chiar el. Dupa aceasta si-a aprobat propriul divort si recasatorirea.
Desi la inceput a iubit-o sincer pe Ana Boleyn, afectiunea lui nu a fost durabila. Dupa nici trei ani a decis ca se va descotorosi de Ana. A acuzat-o de tradare si de adulter. Desi acuzatiile erau false, femeia a fost condamnata si decapitata in mai, 1536. Urmatoarea sotie a fost Jane Seymour, o alta curtezana. Ea a murit cu cateva saptamani dupa nasterea fiului lor, Edward.
Henric s-a insurat de sase ori in total. Pe a patra sotie, printesa germana Ana de Kleve a parasit-o deoarece a considerat-o foarte urata. A cincia oara s-a insurat cu o femeie frumoasa si tanara, dar aceasta a avut o relatie cu nobilul Thomas Culpepper, si pentru aceasta a avut soarta Anei Boleyn, fiind decapitata. Ultima sotie a lui Henric, Chaterine Parr, a trait mai mult decat sotul ei.
Elizabeta si-a petrecut copilaria la tara, departe de curtea londoneza. Impreuna cu fratele ei vitreg, a beneficiat de o educatie deosebita. Viata lor pasnica a fost intrerupta de moarte tatalui in 1547, dupa care a ajuns pe tron Edward. Edward al IV-lea era un baiat fragil, bolnavicios si a murit cu sase ani mai tarziu, la varsta de 15 ani. L-a urmat pe tron Maria, fata mai in varsta a lui Henric. Maria era romano-catolica si a readus biserica anglicana sub autoritatea papala. Protestantii insa erau adeptii unei biserici independente de Roma. Elizabeta, care era protestanta, era urmasa imediata la tronul Angliei.
Cand s-a aflat ca Maria vrea sa se marite cu mostenitorul tronului spaniol, catolicul Filip, a izbucnit o rebeliune protestanta sub conducerea lui Thomas Wyatt. Elizabeta a fost acuzata de sora ei vitrega de sprijinirea revoltei, acest lucru costand-o aproape viata. A fost tinuta prizoniera timp de doua luni in temnita din Turnul Londrei. Dupa eliberare a fost exilata de la curtea regala si din Londra.
Cu timpul, Maria a devenit din ce in ce mai nepopulara. Ea a trimis peste 300 de protestanti la rug deoarece nu au tagaduit credinta si nu s-au convertit la catolicism. Poporul o numea „Maria sangeroasa” (Bloody Mary). Cand a murit in 1558, majoritatea englezilor a primit vestea cu bucurie. Casatoria Mariei cu Filip nu a fost binecuvantata cu copii, astfel Elizabeta a devenit regina. Data incoronarii ei, 17 noiembrie, a ramas inca mult timp sarbatoarea nationala a Angliei.
Elizabeta a tras invataminte din domnia scurta a Mariei. A devenit foarte prudenta fata de orice extremism religios, fie acesta protestant sau catolic. Si-a dat seama ce incoveniente pot sa apara daca se casatoreste cu un print sau domnitor strain. Maria s-a intalnit rar cu sotul ei spaniol, totusi a implicat tara intr-un razboi costisitor si fara sens impotriva Frantei, din care a avut numai de pierdut.
Elizabeta a condus tara cu ajutorul parlamentului si al Consiliului Secret. Consilierii si membrii parlamentului au ajutat-o cu sfaturi, dar deciziile le-a lut singura. Printre primele masuri, l-a numit pe William Cecil, cel care ulterior a devenit Lord Burghley, prim ministru. Cecil a servit regina timp de patruzeci de ani.
Toata lumea a crezut ca Elizabeta se va marita si va avea copii. Desi a flirtat cu mai multi barbati, nu l-a ales pe niciunul ca sot. Poate ca nu a dorit sa imparta conducerea tarii cu un rege.
Noua regina a fost o protestanta moderata. Era de acord cu desprinderea de Papa, dar a ramas fidela mai multor obiceiuri si simboluri catolice, de exemplu crucea. La inceputul domniei a decretat o lege conform careia biserica anglicana si-a recapatat statutul independent (Church Settlement) si totodata a stabilit ca regina este capul bisericii, „guvernatorul superior”. S-a tiparit o carte noua de rugaciuni care a unificat diferitele principii protestante. In 1563, invataturile bisericii anglicane au fost sintetizate in 39 de articole.
Elizabeta a condus biserica anglicana astfel incat principiile stabilite de ea au ramas valabile pana in zilele noastre.
Biserica ei era atacata vehement in timpul domniei atat de catolicii din Roma, care se bucurau si de sprijinul Frantei si al Spaniei, precum si de puritani, adica protestantii cei mai rigurosi, care doreau purificarea completa a bisericii de simbolurile si obiceiurile papale.
La inceputul domniei, in primii zece ani, Elizabeta a reusit sa intretina relatii relativ bune atat cu Francezii cat si cu spaniolii, dar cu timpul aceste relatii s-au deteriorat. Atat in Franta cat si in Spania existau grupari protestante care s-au adresat Angliei pentru ajutor impotriva domnitorilor lor catolici. Desi Elizabeta si Cecil nu doreau sa indeplineasca aceste cereri, alti membri ai Consiliului Secret, ca Sir Francis Walsingham si contele Leicester sprijineau cu entuziasm protestantii straini.
Regina scotiana, Maria Stuart a dat multa bataie de cap Elizabetei. Maria era ruda cea mai apropiata a reginei din partea tatalui, deoarece aceasta era stranepoata regelui Angliei, Henric al VII-lea, bunicul Elizabetei. Acest fapt insemna ca daca moare fara urmasi, Maria ii urma la tron. Maria era romano-catolica si din punctul de vedere al bisericii catolice, ea era domnitoarea legala a Angliei, deoarece casatoria parintilor Elizabetei nu era recunoscuta de Papa, deci nici domnia ei nu era legitima. Elizabeta a avut de a face in mai multe randuri cu comploturi care aveau ca scop inlaturarea ei de pe tron si incoronarea Mariei.
Relatia intre Anglia si Spania s-a tensionat treptat. Elizabeta a permis marinarilor olandezi sa acosteze in porturile englezesti. Mai mult, chiar marinarii englezi s-au aventurat din ce in ce mai des in apele teritoriale spaniole din Lumea Noua. John Hawkins a fost primul englez care a transportat sclavi din Africa de Vest in coloniile spaniole din vestul Marii Caraibelor. Cand in portul San Juan d’Uloa a fost inconjurat de spanioli, impreuna cu compatriotul sau Francis Drake, abia au reusit sa scape lasand in urma lor o flota mica, majoritatea ei pierzandu-se. Drake si-a luat revansa ulterior pentru aceasta infrangere prin numeroasele atacuri indraznete asupra vaselor spaniole. Elizabeta a fost criticata vehement pentru pirateria „dracilor marini” englezi, de fostul ei cumnat, Filip, ajuns intre timp regele Spaniei.
In 1568, revolta protestantilor scotieni a obligat-o pe regina Maria sa abandoneze tronul si sa se refugieze in sudul Angliei, lasand in urma fiul ei nou nascut, Iacob.
Elizabeta, in loc sa o ajute, a intemnitat-o si a tinut-o prizoniera timp de 20 de ani. Intre timp, fiul ei, Iacob a ajuns pe tron, a fost crescut si educat de nobilii scotieni in spiritul principiilor protestante.
Tensiunea dintre Anglia si Spania a atins apogeul la inceputul anilor 1580, cand Filip a incercat sa inabuseasca o revolta protestanta din Campia Germana, si a decis atacarea Angliei protestante. In 1585, Elizabeta a fost de acord sa ofere ajutor militar rebelilor protestanti, acesta fiind preludiul razboiului anglo-spaniol.
Un an mai tarziu, seful serviciului secret, Sir Francis Walsingham a demascat o noua tentativa de lovitura de stat, care dorea instalarea Mariei pe tron. Toti consilierii reginei au propus executarea Mariei pe motiv de tradare, deoarece s-a considerat ca prizoniera a sprijinit complotistii. Desi cu multe retineri, pana la urma Elizabeta a acceptat executarea Mariei, sentinta a fost indeplinita in 1587.
Nimic nu a mai stat in calea lui Filip sa atace Anglia. (Regina scotiana fusese pe jumatate frantuzoaica, si in cazul unei eventuale victorii asupra Angliei, cu certitudine ea ajungea pe tron. Filip era convins ca aceasta va simpatiza mai mult cu francezii, ori el nu a dorit sa faca aceasta favoare Frantei.) A construit o flota imensa, formata din 130 de vapoare, cu 7000 de marinari si 17000 soldati, numita Armada. Englezii au asteptat atacul cu o flota din 102 de vapoare. Vasele Armadei au fost zarite prima data de pe coastele sud-vestice ale Angliei in 19 iulie 1588. Vestea a fost transmisa prin uriase focuri de semnalizare. Amiralul flotei engleze era Lord Howard of Effingham iar secundul amiralului era Francis Drake. Strategia lor era sa iasa din portul Plymouth dupa ce Armada a trecut si sa-i urmareasca in sus pe Canalul Manecii. Cand Armada a ancorat in portul Calais pentru a imbarca alti 30000 de soldati, a suferit doua pierderi importante.
Intai trupele au fost retinute in Olanda de soldati olandezi, si nu au ajuns in timp la Calais. A doua lovitura a fost incendierea unei parti importante a Armadei prin trimiterea unor vapoare incendiare, incarcate cu explozibil si material inflamabil, de catre Drake printre vasele ancorate in portul Calais. Vapoarele care au scapat focului s-au imprastiat. In ziua urmatoare, 8 august, vapoarele de razboi englezesti au atacat spaniolii la Gravelines. Soarta bataliei s-a decis cand o furtuna a impins Armada in Marea Nordului. Urmarite de englezi, vasele spaniole au fugit catre Scotia. Englezii au epuizat munitia si s-au retras, iar ramasitele Armadei au pornit catre Spania, ocolind Scotia si Irlanda. Numeroase vapoare au pierit in apele agitate de langa coastele Scotiei si Irlandei. Peste 60 de vapoare s-au scufundat, numarul victimelor ridicandu-se la aproape 20000. Anglia a fost salvata, iar planurile lui Filip spulberate. Ulterior Filip a mai trimis flote impotriva Angliei, dar nici una nu a insemnat un pericol atat de mare ca cea din 1588.
Elizabeta si curtea ei fabuloasa isi petrecea majoritatea vremii in palatele regale din jurul Londrei: Hampton Court, Greenwich, Richmond, Whitehall si Windsor. Locul favorit al Elizabetei era Richmond. Cand se afla in Londra, nu se ducea niciodata in Turn. Poate ca din cauza celor doua luni petrecute acolo in timpul domniei Mariei, sau poate datorita galagiei create de animalele din gradina zoologica regala din apropiere.
In fiecare vara, Elizabeta organiza „croaziere regale” in sudul si centrul Angliei, nu a vizitat insa niciodata nordul tarii. Mai multe sute de curteni si servitori o insoteau pe drum si erau primiti la curtile nobilimii din provincie. Vizita reginei reprezenta o favoare nu neaparat imbucuratoare, deoarece costul aproximativ al unei zile de vizita regala se ridica la 100.000 de lire sterline (in banii de azi).
Regina a avut intotdeauna cativa curteni a caror companie o agrea in mod special. Ii numea „favoritii ei” si astepta de la acestia loialitate si afectiune neconditionata. Adesea sotiile acestora erau excluse de la curtea regala. Daca un favorit se insura fara binecuvantarea ei, atunci acesta risca sa ajunga in Turnul Londrei, cum s-a intamplat si cu Sir Walter Raileigh in 1592.
Elizabeta s-a stins in 24 Martie 1603. Nu a desemnat niciodata succesor. De langa patul ei de moarte, primul ministru, Robert Cecil a trimis un curier la regele Scotiei, Iacob al IV-lea cu mesajul „a venit timpul lui” si astfel fiul fostei rivale a ajuns regele Angliei cu numele de Iacob I.