Aniversarea varstei -; venerabile chiar si pentru o institutie -; implinite de Universitatea romaneasca din Cluj, invita la rostirea de omagii atat prin apelul la luciditatea investigatiei stiintifice, cat si la lirica difuza a amintirilor. z2j13jb
Anii in care am inceput studiile universitare purtau amprente grave: a blestemului inca recent al razboiului, a incertitudinii destinului politic al tarii, care facea dificila statornicirea echilibrului interior al vietilor si umbrita satisfactia revenirii pe meleagurile un timp instrainate ale Daciei Superioare. Pluteau presimtiri sumbre, ce aveau sa fie curand confirmate.
Dar, pe deasupra tuturor valurilor amenintatoare si tulburi, au fost ultimii ani ai marii universitati de factura si elevatie occidentale, insa cu radacini in originala si puternica spiritualitate romaneasca, ajunsa in perioada interbelica la o treapta superioara a inaltarii sale. Au fost anii -; pana in 1948 -; in care profesorii universitatii faceau parte -; aproape fara exceptie -; dintre beneficiarii unor studii indelungate in insemnate centre europene de cultura si stiinta. Diversificand si consolidand tinuta intelectuala pentru care cuvantul

„maioresciana” ramane mereu cel mai sugestiv pentru noi, acesti profesori, in majoritatea lor, nu aveau doar o
„deschidere” spre Europa, ci apareau integrati organic in fenomenul spiritual european -; prin eruditie, prin cultura, stil academic, de viata, de comportament.
A fost un privilegiu audierea, in anii aceia, de prelegeri care transpuneau direct in sala de curs rezultate din laboratorul cercetarii: sa asisti -; nu la reproducere de informatie, ci la acte de creatie intelectuala, comunicand fiorul intalnirii cu ineditul. Pe aceasta modalitate a relatiei profesor-student se construia excelenta intregului sistem: putine cunostinte -; doar cele de pe pragul introducerilor elementare in arcanele unei discipline -; ii erau servite studentului in retete; pentru aproape intreaga sa informare, acesta era obligat la lectura personala, lasandu- i-se libera judecata proprie asupra celor citite, judecata ce se desfasura in cadrul de rigoare al multiplicitatii opiniilor si al confruntarii lor, incurajate si indrumate cu tact din partea magistrilor.
Dintre ei, m-am simtit mult atasat de titularul de atunci al catedrei de istoria romanilor -; Ion Moga. In anii ’30 fusese in bune relatii cu tatal meu, scriitorul Teodor Murasanu, si colaborase la revista de cultura „Pagini Literare” -; condusa de acesta, la Turda. Intamplarea a facut sa fie presedintele comisiei in fata careia am sustinut, in 1946, examenul de bacalaureat. Peste cateva luni paseam, timid, in biroul sau (cel in care de vreo 30 de ani lucrez eu insumi) pentru a inregistra primele indicatii in vederea unei lucrari de seminar la care, prea temerar, ma angajasem.
Lucrarile stiintifice ale Ion Moga, gratie si unei antologii aparute in 1973, sper sa fie cunoscute. In orice caz, ar merita sa fie scoase din semi-uitarea asternuta asupra-le, pe de o parte din cauza sfarsitului sau prematur, pe de alta din motivul ca fusesera elaborate mai inainte de instalarea in istoriografie a dogmaticii marxiste, ceea ce a facut ca ele sa fie considerate, tacit, drept „depasite”. Marile lui studii despre rivalitatea polono-austriaca la Dunarea de Jos, despre romanii din Transilvania in evul mediu, despre inceputurile dominatiei austriece in Transilvania si politica ei economica, si, in fine, despre voievodatul Transilvaniei, sunt tot atatea contributii remarcabile prin acuratetea informatiei, claritatea interpretarii si a stilului. Sunt calitati care pot fi, si in prezent, verificate de oricare cititor al operei sale. Putini mai sunt insa aceia care pot depune marturie pentru deosebitele calitati de profesor ale lui Ion Moga. Desi scund de statura, era o aparitie deosebit de placuta: fata senina, adesea zambitoare, ochi mari, luminosi si calzi, voce tenorala admirabil timbrata, pe care o modula expresiv si armonios. Poseda un limbaj elegant, dupa cum eleganta este termenul ce-i definea in intregul ei, aparitia la catedra, delectand cu o expunere clara, logica, in concordanta cu calitatea ei stilistica.
Pentru istoricii romani ardeleni era pe atunci un subiect predilect acela al „autonomiilor transilvane”, al persistentei formelor de organizare autentice si vechi romanesti in fata tendintelor institutiilor medievale maghiare si ale exponentilor acestuia de a le asimila. Problema fusese intr-un fel pusa intr-un studiu mai vechi al lui Kemény Jozsef, dezvoltata ulterior de Ioan Bogdan si reactualizata de Ioan Lupas in ale sale „Realitati istorice in voievodatul Transilvaniei in secolele XI-XIII”. In 1946-1947 Ion Moga a tinut un curs cu o asemenea tema, bazat direct pe documente, citate si interpretate atat ca piese relevante in sine -; uneori -; cat si integrate in demonstrarea existentei si viabilitatii autonomiilor romanesti transilvane, cu tot ce probau ele sub raportul traditiilor de organizare social-politica autohtona.
Declansarea insidioasa a unei boli rare si -; atunci, poate si acum -; incurabile, a sistemului circulator l-a tinut departe de catedra in primul semestru al anului 1949-1950. Spre regretul tuturora, dar mai ales al studentilor, boala i-a adus sfarsitul la 3 ianuarie 1950, la varsta de numai 47 de ani, dupa luni de suferinte atroce. Am convingerea ca daca destinul ar fi ingaduit vietii sale o scadenta normala, implinind etapa deplinei maturitati si experiente intelectual-stiintifice, Ion Moga ar fi astazi inscris printre marii nostri istorici. Eruditia, factura

rationalista a spiritului, patriotismul si o anume darzenie -; discret manifestata -; a neamului sau din Marginimea

Sibiului, nu l-ar fi lasat - cred -; sa alunece spre concesii nestiintifice in tratarea istoriei patriei.
Pana a nu ma fi explicat, va surprinde poate faptul ca incep evocarea lui Silviu Dragomir cu acordarea epitetului de „personalitate originala”. Mai in varsta cu 14 ani decat Ion Moga, a trait mai mult decat el, pana in
1962. Daca n-ar fi survenit o banala interventie chirurgicala, cu un neasteptat deznodamant nefericit, vigoarea fizicului sau impunator i-ar fi harazit, fara indoiala, inca multi ani. Dupa indepartarea de la catedra (in 1947) si o detentie de cativa ani, a lucrat in cadrul Institutului de Istorie din Cluj. Pe cei care-si aduc aminte de el din aceasta perioada ceva mai recenta a activitatii sale, bonomia lui naturala i-ar putea face sa protesteze impotriva ideii de „personalitate originala”, ce duce gandul catre o persoana inclinata spre stridente comportamentale.
Originalitatea lui Silviu Dragomir consta, pe de o parte, in singularitatea pregatirii sale de slavist, printre istoricii de atunci din Facultatea de Litere si Filozofie. Limba slava pe care o stapanea mai bine era sarba, dar cunostea se asemenea rusa, bulgara si, bineinteles, slavona medievala (mediobulgara). Unele prelegeri de lingvistica slava medievala comparata relevau o orientare larga in toate limbile slave. Ele i-au fost unul din punctele de sprijin in studierea istoriei vlahilor balcanici. In 1946-1947 a predat o versiune adusa la zi a lucrarii sale mai vechi -; Vlahii si morlacii.
O alta nota a originalitatii lui Silviu Dragomir era pusa in evidenta de metoda lui de predare. Aproape toti profesorii -; asa cum am subliniat anterior - expuneau in vremea aceea rezultate ale cercetarilor proprii, cu demersuri la surse, la lucrari fundamentale ori la lucrari recente. In cazuri justificate, isi prezentau incertitudinile, ipotezele controversate ce puteau rezulta din cercetare, dar era vadit ca in fata studentilor ei veneau totdeauna dupa o reflectie prealabila, care le dirijase optiunea catre punctul de vedere cel mai plauzibil. Silviu Dragomir mergea mai departe cu aceasta maieutica. Pornea de la prezentarea izvoarelor temei ce-si propusese a o expune si proceda apoi chiar in fata studentilor la examinarea critica a acestora. Ipotezele, indoielile -; si le formula atunci si acolo. Metoda nu era de maxima atractivitate, dar provoca auditoriul sa asiste „pe viu” la efortul intelectual al unui experimentat cercetator, la procesul configurarii concluziilor sale. Se intampla ca spre sfarsitul unei prelegeri sa revina cu un amendament asupra unei ipoteze formulate in prima parte. Niciodata nu omitea recursul la probe si argumente, nici atunci cand ele pledau impotriva tezei de partea careia, personal, ar fi inclinat. O data
-; de doua ori l-am auzit incheind acest colocviu cu sine insusi prin cuvintele: „Ma voi mai gandi, domnilor, si poate voi avea ocazia sa mai revin, pentru dumneavoastra, asupra acestei probleme…”
Am atins astfel a treia nota de rara „originalitate” a lui Silviu Dragomir: modestia, conjugata cu onestitatea stiintifica. Pe cand lucra in Institutul de Istorie, desi eruditia sa era de departe superioara cunostintelor noastre, ale celor tineri de pe vremuri, nu ezita, cand avea un dubiu -; de pilda la lectura unui document -; sa vina pe la cate unul din noi si, aratandu-ne pasajul, sa ne intrebe: „Dumneata, cum crezi ca s-ar citi corect?” Chiar daca parerea mai tanarului coleg era evident gresita, niciodata nu contrazicea ironic sau aspru. In cazul cel mai rau, spunea cu blandete: „Parca n-as crede sa fie asa”. Dar cel mai adesea, reflectia lui era: „S-ar putea sa ai dreptate. Ma voi mai gandi si eu …” Atitudinea aceasta nu inseamna ca ar fi fost indecis in pareri, ci doar ca si le dorea adoptate dupa cumpanire temeinica, dupa ascultarea si compararea opiniilor mai multora, neomitand si nedispretuind pe nici una din cate ii statea in putinta sa consulte. Dar l-am auzit in Academia Romana combatand cu infocare, pana la imprudenta, opiniile unor dictatori in istoriografie, care incercau sa denigreze ori sa diminueze caracterul de lupta pentru libertate al revolutiei romanesti de la 1848 in Transilvania.

Pana la incetarea sa din viata -; in 1986 -; multi au avut prilejul de a-l cunoaste pe Ion I. Russu. L-au cunoscut ca membru marcant al sectiei de istorie veche si arheologie a Institutului de la Cluj. Ca impresie generala despre om, - era cam retras, mai corect spus de o sociabilitate selectiva, deci, in ochii publicului larg, un personaj nu prea popular. Specialistii erau singurii in masura sa aprecieze in el valoarea cercetatorului meticulos si parcimonios in clamarea rezultatelor sale, a eruditului lingvist si epigrafist, aducand prin fiecare studiu cate o contributie stiintifica reala, importanta, dar neasociata cu publicitatea pe care altii, mai iscusiti, si-o stiau crea pe seama muncii altora, sau in jurul unor erori si banalitati.
Am evocat cu alt prilej1 un aspect de putini cunoscut sau macar banuit al personalitatii lui Ion I. Russu: acela al omului de cultura europeana multilaterala, cunoscator si admirator al filosofiei lui Benedetto Croce, deschis catre fenomenul literar-artistic din anii ’30, inclusiv catre curentele sale de anvergura; al omului de ferma atitudine antifascista, pe care nu ezita sa si-o afirme in articole trimise revistelor din tara, din chiar Roma lui Mussolini. Adaug acum arhivei amintirilor despre el alte cateva date, aproape la fel de putin cunoscute. In 1946 1947 a predat, in suplinire, cursul de istorie veche universala, fixandu-se asupra primelor secole ale istoriei romane. Desi, dupa cate stiu, a fost intaia sa prezenta ampla si de majora raspundere la inaltimea catedrei universitare, si-a evidentiat, spontan, calitati de admirabil profesor. Revarsa de pe podium verva cunoscuta acelora ce au asistat la interventiile polemice ale sale, in cadrul unor „amicale” discutii intre arheologi si istorici ai vremurilor celor mai de demult2. Vorbea liber, in fraze ritmate nervos, urmarind exprimarea precisa, concreta; deschidea paranteze, revenea, arunca uneori cate o ironie la adresa opiniilor nefondate. Ca mare profesor ni s-a impus insa Ion I. Russu prin cunostintele sale exceptional de intinse, indeosebi in lingvistica. De fapt, el era licentiat in limbi clasice si sunt toate motivele de a se crede ca atat la Cluj cat si la Roma a facut studii aprofundate de filologie comparata. Memorabila si probatorie a fost o suita de prelegeri in care demonstra descendenta fondului lexical principal al latinei, prin surprinzatoare avataruri, dintr-o ipotetic reconstituita indo- europeana originala, trecand prin filiere persane, tracice, celte, paleogrecesti si ajungand la dialecte protoitalice.
In fine, temperamentul lui Ion I. Russu nu s-a putut stapani sa nu construiasca paralele intre fapte politice reprobabile din vechime si altele, care incepusera a ne asalta tot mai des, dupa 1945. Aluziile sale au fost cateodata asa de transparente, de violente chiar, incat impotriva lui s-a inscenat in graba un „protest” al studentilor, urmat de indepartarea sa de la catedra. Facand astazi legatura intre articolele sale antifasciste si pozitia lui ca profesor, in 1946-1947, putem diagnostica in Ion I. Russu un curajos si consecvent democrat, adversar al tuturor totalitarismelor, de dreapta ori de stanga.
O experienta interesanta a fost succesiunea in predarea istoriei artei universale a profesorului de estetica Liviu Rusu, care a suplinit catedra in 1946-1947, si a celui ce a devenit pentru multa vreme titularul ei, Virgil Vatasianu, revenit de la Roma si castigator -; pe la inceputul lui 1948, cred -; al concursului pentru ocuparea postului de profesor de istoria artei, in cadrul careia a expus o prelegere despre Paul Cézanne. Interesul experientei mentionate a constat in etalarea pe rand a doua conceptii opuse cu privire la fenomenul artistic si la interpretarea lui.
Liviu Rusu, eminent estetician si orator pasionat, se consuma pur si simplu pe podium in cautarea unui mod de comunicare cat mai convingator, desi uneori cam gongoric. In conceptia sa, arta era esentialmente un produs spiritual, iar modulatiile ei, stilurile, rezultau din structura temperamentala a artistului. El elaborase o tipologie a acestor structuri, inscrise pe o gama intre „echilibrat” si „anarhic”, pe care o regasea in particularitati ale operei de arta. Conceptiei sale i s-ar fi putut aplica formula, inca nerostita atunci, a lui Eugen Ionescu:

„Inainte de toate, o opera de arta este o aventura a spiritului”.
Dintr-un pol opus, Virgil Vatasianu a introdus in istoria artei la Universitatea din Cluj un spirit stiintific sever, care vedea in actul artistic produsul unor structuri si legi autonome fata de ceea ce Ionescu numise
„aventura spiritului”. Pentru Liviu Rusu o catedrala gotica era materializarea elanului spiritului spre sublim, spre cer, spre intalnirea cu Divinitatea; pentru Virgil Vatasianu ea era in primul rand o performanta de tehnica a constructiei care facea posibila o atare inaltare grandioasa, aclamata de teologia si mistica crestina.
Am omis din aceasta evocare pe profesorii despre care am scris, chiar de mai multe ori, ca si pe cativa pe care -; marturisesc -; nu i-am agreat, din vina mai ales a tineretii mele, inclinata sa descopere cu pripeala
„nepotriviri de caracter”, asupra carora -; dupa vorba citata a lui Silviu Dragomir -; imi promit „sa ma mai gandesc” si sa revin, cu detasarea si indulgenta proprii senectutii.
Celor mai multi insa dintre profesorii mei de acum aproape o jumatate de veac le pastrez un respect fara rezerve, nediminuat de sporul de maturitate si de exigenta pe care-l comporta privirea peste timp, catre umbrele trecutului. In multi ani am identificat nu doar savanti si pedagogi eminenti ci si caractere puternice. Oamenii aceia aveau si ei simpatii si antipatii, - intre ei, sau, mai discrete, intre ei si unii studenti. Dar, in genere, ei nu puneau aceste sentimente omenesti inaintea aprecierii obiective a valorii celor cu care colaborau, ori pe care ii indrumau. Se demonstreaza prin aceasta un fapt important, desi mai putin luat in consideratie: o mare universitate si marii ei profesori nu sunt emanatii doar ale eruditiei si talentului, ci deopotriva ale libertatii de gandire, ale respectului pentru pluralitatea opiniilor, in climatul fecund al carora se nasc si se fortifica mari caractere.
Asa a fost atmosfera si asa au fost cativa din profesorii de seama ai Universitatii atunci cand ea implinise, nu de multa vreme, 25 de ani. Sau, cel putin aceasta a fost perceptia mea. O atmosfera in care incepeau a se respira primele miasme inabusitoare, dar care a fost mentinuta respirabila de vointa si curajul multora de a apara libertatea spiritului, de a ocroti sevele ce urcau tacute si tenace din radacinile adanci ale autenticei spiritualitati si culturi romanesti.
A fost, aceasta, o lupta pentru supravietuire, cu infrangeri si cu victorii, castigata pana in cele din urma, intr-un context istoric larg, national si european. Inspiratori ai izbanzii finale au fost in mare parte profesorii care i-au elaborat strategia si ne-au transmis-o. „Et quasi cursores vitae lampada tradunt”. Incerc senzatia ca privirilor noastre spre ei, ca si ale tuturora catre a lor Alma Mater, li s-ar putea alipi cuvintele alese de Vasile Bancila, acum aproape 60 de ani, spre a servi ca moto importantului sau studiu asupra lui Lucian Blaga, in care-l intitula pe marele ganditor „energie romaneasca”. „Ceux qui ont le sens de la grandeur, s’arrêteront d’abord interdits devant ce spectacle de puissance et n’auront plus de souci que de participer, a leur rang et pour leur compte, a cette exaltante ascension’’.