Intre curtea lui Iacob si Parlamentul sau nu exista nici o trasatura comuna. Curtea, frivola,desfranata, colcaia de scandaluri, printre care adulterele erau cele mai marunte. Regele, om slab si tandru, nu se putea lipsi de favoriti, alesi mai curand dupa farmecul obrazului decat dupa calitatile lor de oameni de stat. Trata cu ei treburile cele mai serioase nu j8h13hk
PR la masa Consiliului, ci la sfarsitul unui supeu sau al unei partide de vanatoare. La inceputul domniei sale avu intelepciunea sa-l pastreze pe langa el pe Robert Cecil (pe care-l facu conte de Salisbury) si cativa dintre cei mai buni sfetnici ai Elisabetei; dar incet, incet, puterea trecu in mainile favoritului Robert Carr (care deveni conte de Somerset), apoi la George Viliers, baiat de 22 de ani, incantator, sarac, de familie buna, ales intr-un mod foarte cinic de catre arhiepiscopul de Catebury ca sa ii ia locul lui Somerset. Villers atrase imediat privirile lui Iacob. Paharnic, gentilom al Camerei, cavaler al Ordinului Jaretierei, baron, viconte, marchiz, lord-mare amiral, aparatorul celor Cinci Porturi, duce de Buckingham, ministru favorit al lui Iacob I, apoi al fiului sau Carol I, “niciodata nu s-a vazut un barbat care sa faca atat de repede cariera, nici sa se ridice astfel, prin simpla sa frumusete, la cele mai inalte functiuni din stat”- spune Clarendon. In acest mod erau alesi cei de la conducere, favoritatiile fiind mai presus de toate.
Unui parlament atat de constient de datoriile si de forta saa, Iacob I voia in mod naiv sa-I impuna ideile sale cu privire la dreptul divin si ereditar al regilor. Teorie noua in Anglia, in care ori de cate ori o cerea salvarea partiei, alegerea de catre Consiliu, apoi de catre parlament trecea peste principiul ereditatii. Iacob I, spirit logic, vroia sa faca din monarhie un sistem coerent; in aceasta binecuvantata tara a incoerentei, era un mijloc sigur de a face monarhia impopulara. Daca I s-ar da crezare regelui teolog, nu numai ca un rege, uns si incoronat, devenea un personaj sacru, dar, toti viitori regi fiind alesi dinaintesi consacrati de Dumnezeu, parlamentul nu mai avea altceva de facut decat sa inregistreze hotararile divine. Regele era raspunzator fata de Dumnezeu, dar nu fata de supusii sai. El nu era supus legii, pentru ca legea era el. “Rex est Lex”. Aceasta doctrina, pe care Iacob I o opusese odinioara cu succes pretentiilor bisericii scotiene, jigni Camera Comunelor.
Camera Comunelor opuse sistemului abstract al regelui traditia engleza. Ea nu pretindea inca sa exercite controlul asupra actelor puterii executive. In afara de cazurile de tradare ministrii nu fusesera niciodata raspunzatori in fata parlamentului; actele lor de administratie nu depindeau de parlament. Dar principiile generale dupa care va fi guvernata natiunea (adica legile) nu trebuiau sa fie enuntate decat “de Coroana in Parlamentul sau”, aceste legi fiind obligatorii pentru regele insusi, pentru ministrii sai si pentru Consiliul sau.
Intre un Parlament, care stia ca-I covocat cu parere de rau, si un rege care nu credea in drepturile parlamentului, conflictele erau inevitabile. Parlamentul subordona votarea subsidiilor repararii prejudiciilor. Se comisesera nenumarate abuzuri: vanzari de monopoluri comerciale, de functii publice, mituirea judecatorilor. Cancelarul Bacon, un barbat extrem de capabil , dar fire slaba , facut tap ispasitor , se recunoscu vinovat de coruptie, fu condamnat la sechestrerea tuturor bunurilor sale si dizgratiat. Era primul impeachement al unui mare om de stat de la 1459 pana atunci si o dovada clara a independentei Camarei Comunelor. Ea voia sa intervina si in afacerile externe. Foarte protestanta , Camera dorea, din pasiune religioasa, razboi cu Spania si o campanie in Palatinat. In acest timp Carol spera ca printr-o casatorie cu o regina a Spaniei sa aplaneze acest conflict, insa parlamentul refuza cu hotarare aceasta solutie. Toate aceste diferite moduri de a privi o situatie nu a dus decat la agravarea problemelor dintre parlament si rege.