e9g1gf
Viata tui Persius iteratura de inspiratie stoica a secolului I d.C. n-a fost reprezentata numai de prozatori ca Seneca. Au ilustrat-o si poeti, inzestrati cu un real talent si destul de diferiti intre ei, cum au fost Persius si Lucan.
Viata lui Aulus Persius Flaccus ne este relativ bine cunoscuta, datorita lui Valerius Probus, care a alcatuit o biografie a acestui poet. Persius s-a nascut la 4 decembrie 34 d.C, in vechiul oras etrusc Volaterrae, intr-o importanta si instarita familie de cavaleri, care avea legaturi de rudenie si de prietenie cu marile familii romane, indeosebi cu cea a Arriei, sotia celebrului senator stoic Paetus Thrasea. Ramas orfan de tata la varsta de sase ani, Persius a fost adus la Roma, cand avea doisprezece ani. in Capitala, Persius si-a facut studiile in preajma unor profesori celebri, printre care se numarau Remmius Palaemon si Annaeus Cornutus. El a frecventat pana la moarte cenaclul lui Cornutus, dar a aderat si la cercul cultural-politic al lui Thrasea. S-a imprietenit cu Caesius Bassus si Lucan, insa a manifestat rezerve fata de Seneca. Dupa o foarte scurta tinerete, traita sobru, in congruenta cu cele mai austere norme stoice, s-a stins din viata la 24 noiembrie 62 d.C, rapus de o maladie gastro-intestinala.
Opera lui Persius
In momentul mortii, Persius nu publicase nimic, desi scrisese inca din copilarie. Cornutus si Caesius Bassus, dupa ce au eliminat lucrari mai putin importante, ca o tragedie praetexta, un panegiric al primei Arria, soacra lui Thrasea, si o naratie de calatorie, au remaniat si publicat, sub domnia lui Nero, sase satire si paisprezece choliambi, care ni s-au pastrat.
Ca si alti satiristi, Persius a conferit satirei intai un caracter programatic, adica eminamente literar. Discursul poetului asuma tiparul unui dialog desfasurat intre autor si un interlocutor imaginar, un obiector, care atrage atentia ca nimeni nu-l va citi pe Persius. Mai violent decat in celelalte satire, Persius riposteaza persifland mania versificarii, in general educatia si gustul literar al epocii. in numele vechii austeritati romane, Persius reproba stilul savant si inflorat. Choliambii implicau, de asemenea, polemica literara si militau pentru arta viguroasa a lui Persius.
Celelalte satire supun deriziunii anumite defecte umane si dezvolta o severa predicatie morala. Astfel, satira a doua imbraca tiparul unei epistule trimise lui Macrinus, prieten al poetului, reputat pentru onestitatea si puritatea lui. Persius reproba ipocrizia, superstitiile, falsa credinta a celor ce solicita zeilor implinirea unor dorinte marsave. S-a sustinut, de altfel, ca Persius ar fi scris satira a doua inainte de a fi redactat prima sa satira. Satira a treia incorporeaza un dialog imaginar intre doua personaje, greu de determinat. Este vorba oare de o discutie intre doi elevi, un profesor si discipolul sau, Persius insusi, in postura de pedagog stoic, si un prieten al lui cam lenes? Oricum, unul dintre personaje il mustra pe celalalt pentru ca nu studiaza. Mai ales, Persius pledeaza pentru insusirea filosofiei si combaterea pasiunilor. Satira a patra cuprinde un dialog fictiv intre Socrate si Alcibiade. Socrate reproseaza lui Alcibiade ca se ocupa de problemele Cetatii, fara a avea maturitatea indispensabila. Poetul pledeaza pentru principiul socratic, „cunoaste-te pe tine insuti". De altfel se pare ca in secolul I d.C. Socrate si dialogi socratici erau foarte populari in mediile intelectuale stoice. Satira a cincea include o scrisoare adresata lui Cornutus, ale carui calitati pedagogice sunt vibrant celebrate. insa tema principala a poemului rezida in revelarea teoriei stoice a libertatii. Statutul civil nu conteaza, caci numai libertatea interioara are importanta. Nu lipsesc nici anumite accente de critica literara. Satira a sasea incorporeaza o epistula trimisa lui Caesius Bassus, al carui talent este elogiat. Persius staruie insa asupra problemei utilizarii rationale a averii, a bunurilor materiale. El condamna atat avaritia, cat si risipa. Sfarsitul brusc al acestei satire pare sa ateste ca textul ei n-a fost publicat integral de prietenii lui Persius.
Mesajul
Cea mai importanta contributie a lui Persius rezida in transformarea saturei in satira. Desigur, poetul dispunea de precedente, indeosebi in saturele lui Lucilius. Dar el stabileste definitiv sfera de motive, tematica fundamentala a speciei satirice, care din amalgam de elemente diverse, implicand o conversatie amuzanta intre personaje, devine reprobarea sarcastica si, totodata severa, aproape tragica, a unor defecte morale. Tanarul poet se situeaza departe de bonomia lui Horatiu.
Nu cumva mania lui Persius este livresca, chiar artificiala, inspirata nu din observarea realitatii ambiante, ci de marile teme stoice? Nu este Persius un doctrinar, asa cum s-a sustinut? Fara indoiala, Persius citise mult; cunostea opera lui Crisip, pe care o poseda, si cea a lui Lucilius (PROB., Vita Pers., 7 si 10). El a vehiculat marile teme ale stoicismului, cand a satirizat destabilizarea moravurilor austere, sclavia fata de pasiuni, mai cumplita, dupa parerea poetului, decat cea social-juridica, prostia, nerusinarea, ipocrizia si lipsa de pietate, lacomia, vanitatea. Sau cand a pledat pentru libertatea interioara, pentru autocunoastere si pentru autonomia morala a fiintei omenesti. Totusi, pornind de la optica cercului cultural-politic al lui Thrasea, ca si de la cel al lui Cornutus, mai rar frecventat de el1, Persius realizeaza un „blam al secolului", conuicium saeculi, foarte corosiv, chiar daca asuma mai multe „masti", personae, in functie de subiectele abordate si de felurite proceduri retorice. Observa realitatea ambianta, supune deriziunii, dar si maniei incriminatorii, defectele contemporanilor. Moralizarea se impleteste, in toate satirele, cu reprobarea intensiva, aspra si sincera, intoarsa spre observatia concreta, caci e intemeiata pe experienta personala, indeosebi in satira a patra2. Persius se manifesta ca un militant al stoicismului, insa etica Porticului este demonstrata mai ales pentru a blama pe cei ce nu-i respecta preceptele. Traditia diatribei stoice si implicatiile retoricii au determinat exagerarea reactiei critice a poetului, care are totusi o baza foarte reala, deloc livresca. De altfel Persius satirizeaza nu numai vicii, ci si viciosi.
Persius blameaza libertii insolenti si parveniti (Sat., 5, w. 76-81), arivismul unor omologi ai lui Trimalchio (Sat. 5, w. 134-l36; 177-l79; 180-l88), plebea marunta, sedusa de adulatie si diverse favoruri, precum si orgoliosii aristocrati de vita (Sat, 2, w. 5 si 9-l4; 3, 73-76). El se adreseaza in felu! urmator, cu ironie manioasa si dispret, unui aristocrat, care-si umfla plamanii si se lauda cu arborele lui genealogic: „sau, poate, te socotesti un om de seama,// Ca pe tulpina etrusca esti al o mie-lea vlastar?// Ca porti trabee si, calare, saluti pe-un censor, var primar?// Arunci cu praf in ochii lumii, dar eu naravul ti-l stiu bine;// Sa-ntreci pe Natta-n desfranare stricatule, nu ti-e rusine?" (Sat, 3, w 27-31, trad. de Tudor Mainescu si Alexandru Hodos). Totodata poetul reproba nemilos chiar sacerdotii romani corupti (Sat, 2, w. 68-70). S-ar spune ca Persius nu cruta nici o categorie sociala sau morala. Centurionii, subofiterii armatei romane, sunt „neam de tapi" (Sat, 3, v. 77). Satiristul ii dispretuieste, insa si centurionii vadesc dispret fata de filosofii cu fata paHda si chipul trudit; nu inteleg frumosul, sunt inculti, confunda stoicismul cu epicureismul si se mandresc cu muschii lor, in prezenta filosofiei (Sat, 3, w. 77-87; 5,189-l91). Este relevant faptul ca satira a cihcea se incheie tocmai prin invectivarea sarcastica a centurionilor.
De altminteri, satiristul regreta ca nu poate utiliza invective mai concrete: „daca ar fi ingaduit sa vorbesc", si fas dicere, exclama poetul chiar in primele versuri ale satirei intai (Sat, 1 , v. 8). Desi nu practica in principal satirizarea politica, Persius strecoara in versurile saie cateva accente de blam impotriva lui Nero. Sub impactul rezervei, chiar opozitiei morale, vadite de cercul lui Thrasea fata de regimul neronian, ca si al austeritatii sale inconditionale, organic potrivnice discursului mental a! imparatului si modului de viata preconizat de el, Persius isuma cu prudenta nemultumirea critica fata de personalitatea si guvernarea ultimului iulio Claudian. Reprobarea snobismului monden viza indirect viata inimitabila preconizata de Nero si de adeptii !ui. De altfel Persius implora de la iupiter pedepsirea tiranilor, care si-au abandonat virtutea ASat, 3, w. 35-38). Iar cand Socrite lui Persius indeamna, in satira a patra, pe Alcibiade sa scruteze atent responsabilitatile politice, inainte de a le asuma, Persius are in vedere contemporani ai sai, poate chiar pe Nero. Cateodata aluzia critica la personalitatea imparatului era atat de transparenta, incat Cornutus si Caesius Bassus au trebuit sa modifice textul lui Persius, inainte de publicare (PROB., Vita Pers., 10). Astfei, „regele Midas are urechiuse de magar" a devenit „cine nu are urechiuse de magar?" ASat, 1, v. 121). Totodata recent s-au identificat in acest vers si in cele suOsecvenie aluzii critice Sa Abrasax, zeu solar orfico-pitagorician, pe care i! adora Nero3. Asadar, chiar daca satira lui Persius nu este in principal politica, aceste aluzii releva ca el intelege sa aplice la realitatile contemporane lui marile teme ale predicatiei stoice.
in choliambi, satiristui contesta orice legatura cu poezia elenica traditionala, cea a Parnasului si a Heliconului (ChoL, w. l-6), ca sa se proclame un „pe jumatate taran', semipaganus AChoL, v. 6). Persius semnalizeaza astfel romanitatea profunda a artei sale, relatia cu modelele italice arhaice, „taranesti", repulsia fata de poezia erudita, docta, ca si dorinta sa de a expiora direct realitatea referentiaia a epocii. Persius se pronunta si in alte versuri pentru un discurs poetic energic, apropiat de sermo cotidianus, limbajul cotidian al romanilor si subordonat adresei satirice si moralizatoare (Sat, 5, w. 14-l6). El ii admira pe anumiti scriitori arhaici, ca Lucilius. Unii cercetatori au detectat in satirele lui Persius accente polemice indreptate impotriva lui Propertiu si Ennius, ori chiar impotriva lui Vergiliu, Horatiu si Ovidiu. Oricum, poetul se pronunta impotriva stilului nou, ca si impotriva clasicismului elenizant si barochizant, practicat la curtea imperiala. Abuzul de mitologie, utilizarea eposului si tragediei il contrariaza profund ASat, 1, w. 13-l06). Mai ales Persius detesta callimahismul roman si epigonii acestuia. De asemenea el pare a fi blamat exercitiile artificiale, care erau practicate in scolile retorilor, in pofida propriei sale formatii retorice4.
Desigur corectarea moravurilor constituie etimonul, forta motrice a mesajului emis de Persius. Cu puternica ardoare juvenila poetul se converteste in militant al stoicismului. Totusi doctrina Porticului este conexata reactiei aprige fata de cusururile unor contemporani.
Structura Satirelor
Orientarea spre referent, vocatia de „reportaj" moralizator-satiric al satirelor lui Persius nu exclud configurarea unui univers imaginar, dezvoltarea unui discurs poetic, intemeiat pe o poezie bizara, alambicata, insa de considerabila densitate emotionala. Realitatile si reactia fata de ele se convertesc intr-o imagistica stranie si intr-un limbaj polisemie, apte sa transmita o vibranta traire artistica. Mijloacele alegoriei si metaforismului asigura satirelor lui Persius numeroase dimensiuni poetice.
Persius este cel mai obscur, cel mai ermetic poet latin. Totusi incifrarea discursului sau poetic traduce nazuinta spre o expresivitate aproape dureroasa, spre ceea ce Ezra Pound denumea dansul intelectului printre cuvinte, Jogopoieia". il obsedau pe Persius paradoxurile, iar aspiratia, trudnic schitata, de a ilustra contrastul intre aparenta exterioara si realitatea esentiala conduce la desirante efecte de ruptura. Sfidarea stoica elaborata de Persius se conjuga cu absorbirea moralitatii Porticului intr-un stil si o imagistica insolite, chiar unice, care vor inspira poeti ca Donne, Dryden, Pope. Sau, altfel spus, Persius isi propune sa redea continuturi energice, viguroase si o combustie interioara puternica prin utilizarea unor formule compozitionale si stilistice inedite. Sensibil inraurit de retorica, Persius transforma anumite expuneri ale sale in declamatii versificate pe ton preceptistico-filosofic. Totusi uneori poetul se elibereaza de constrangerile schemelor retorice si se exprima cu o directete stupefianta, ca atunci cand manifesta gratitudine fata de Annaeus Cornutus (Sat, 5, w. 2l-44)5.
Am observat mai sus ca unele satire se prezinta ca epistule fictive, iar altele ca dialoguri purtate cu un interlocutor, mai ales imaginar. insa totdeauna Persius are in vedere o dezbatere, o polemica stridenta, un dialog purtat cu celalalt, cu receptorul situat in postura interlocutorului. El exploateaza in acest scop experienta acumulata de diatriba cinico-stoica si, mai ales, modelul oferit de satura traditionala. S-au stabilit, de altfel, analogii intre pasaje din saturele horatiene si versuri din satirele lui Persius. Iar admiratia fata de Lucilius, cum am vazut, este clamata de Persius insusi. Se ajunge astfel la o macrosintaxa a textului foarte laxa, intentional dezordonata si chiar dezlanata. Abunda exclamatiile si interogatiile retorice, monologurile interioare, apostrofele subite, racursiurile pregnante. Poetul recurge la numeroase intreruperi, la pauze, la divagatii, la schimbari neasteptate de subiect, la tranzitii si rupturi derutante, la „flash"-uri brutale, stupefiante. Ca si la aluzii obscure, la enigme voite, la descriptii si alegorii, la tirade declamatorii. Se reproduc, astfel, miscarile confuze ale unei conversatii disolute. in satira a treia, noi nu intelegem bine cand se termina expunerea conlocutorului „bun", elev sau profesor, iar in satira a cincea se trece brusc de la scrisoarea catre Comutus ASat, 5, w. l-51), la deliberarea pe tema libertatii ASat, 5, w. 73-790). Concretul si abstractul isi schimba dezinvolt locurile, iar concizia si densitatea sunt cautate cu febrilitate. Simtul deosebit al dramei, pe care il atesta poetul, a fost pus in relatie cu tiparele mimului si ale saturei dramatice initiale. Ritmul alert al conversatiei, intercalarea replicilor diverselor personaje sunt foarte relevante. Imagistica este adesea deosebit de plastica si concreta, incat Persius evoca, foarte vizualizant, poetul la moda, strasnic pomadat, in vesmant alb, cu un rubin in deget si rostogolind ochi de muribund in fata auditorului lui. La un nivel mai profund al universului imaginar al lui Persius, se configureaza, totusi, o veritabila unitate artistica6.
Scriitura lui Persius

Polisemia domina cu autoritate scriitura lui Persius. Satiristul jongleaza cu valorile semantice ale cuvintelor, cu unele conotatii surprinzatoare, adesea inedite, cu sinonimia expresiva. Socul si sfidarea sunt cautate si la nivelul scriiturii, microsintaxei discursului. Metaforismul straniu si limbajul sincer si crud, care isi subordoneaza retorica, daca o considera necesara, se impletesc in efortul de a obliga realitatea sa se dezvaluie cu toate infatisarile ei. Acelasi metaforism realizeaza, de fapt, unitatea profunda a satirelor lui Persius. Poetul insusi isi caracterizeaza stilul intr-un vers programatic, unde isi atribuie practicarea vorbirii solemne, ca si capacitatea de a realiza asocierea energica a imaginilor: „urmezi vorbele togei, priceput la impletirea apriga", uerba togae sequeris iunctura callidus acri ASat, 5, vv. 14). Aceste „impletiri" sau asocieri imagistice, eventual metafore, iuncturae, confera culoarea bizara, scrutarea ardenta a posibilitatilor semantice ale limbii, apropierile uluitoare ale anumitor obiecte, imagini si ganduri, in principiu indepartate unele de altele si chiar discordante. Alegoria si metaforele sunt utilizate ca elemente esentiale ale discursului poetic pe care il practica Persius. Jocul acut al imaginilor predomina in satire, insa si in choliambi. Sunt deosebit de insolite metafore ca os populi meruisse, „a-si castiga gura poporului", de fapt popularitatea (Sat, 1, v. 42) sau intus palleat, „sa paleasca inauntru", adica sa arate prin paloare o tulburare sufleteasca (Sat, 3, v. 42). De asemenea s-a subliniat ciudata ingemanare care apare atunci cand poetul declara ca nu s-a adapat la „izvorul martoagei", literalmente „martogesc" sau „cabalin", fonte... caballino (Chol., v. 1). intr-adevar, „izvorul" face aluzie la traditia poetica a inspirarii din sursa Hipocrene, de pe Helicon, la care se adapa poetii. Dar epitetul ce alude la „martoaga" transforma calul inaripat al muzelor, Pegas, care dintr-o lovitura de copita facuse sa tasneasca tocmai sursa Hipocrene, intr-un animal de cea mai proasta calitate, caracterizat printr-un cuvant de obarsie rustica si vulgara7. Poetul nu se teme niciodata de termenii vulgari, cruzi, chiar triviali sau obsceni. Prolifereaza combinatiile de cuvinte, din care se nasc intelesuri noi, diverse metasemene, ca metonimiile si comparatiile, feluritele perifraze. Fara tranzitie si spre a-si incita si soca cititorul, Persius trece de la stilul inalt, de la vorbirea solemna a dreptului si religiei de pilda (Sat, 2, w. 68-70), la exprimarea colocviala, la ceea ce se numea sermo pedester sau cotidianus. De aceea, daca emerg arhaisme, lexicale si gramaticale, intalnim de asemenea nu numai vocabule vulgare, ci si numeroase diminutive. Apar si sensuri noi: excutere primeste ca si la Seneca intelesul de „a examina" sau „a perchezitiona" (Sat, 4, w. 24 si 30). S-a aratat ca Persius trateaza institutiile lingvistice cu o libertate care ii permite caracterizarea lumii cu ajutorul unor chei filosofice.
Sintaxa gramaticala se dovedeste a fi complicata, tensionata, caci o stapaneste nazuinta spre concizie brutala si alambicata, spre cele mai stridente torsiuni, identic se prezinta metrica. Hexametrii, in care sunt scrise satirele, traduc evitarea intentionata a uniformitatii si elegantei. Elev al lui Palaemon si Cornutus, poetul se apropie de practicile stilului nou, dar nu adera deloc la programele neoasianistilor din noua miscare literara. in general, satiricii romani vor refuza optiunile pentru curentele literare ale epocii lor si vor prefera autonomia stilistica. Totusi, scriitura lui Persius comporta numeroase marci ale unui expresionism cateodata barochizant8.
Concluzii si receptarea lui Persius
Consistenta imagisticii, ardenta miscarilor emotionale launtrice, sinceritatea poetului au impresionat totdeauna. Antichitatea si evul mediu l-au pretuit in mod deosebit, iar limbajul abstrus a inceput sa stinghereasca pe cititori mai tarziu, incepand din secolul al XVI-lea. Totusi nu numai poetii englezi, ci si Boileau si Alphonse Daudet s-au inspirat din satirele lui Persius. Editii, traduceri, studii de specialitate au proliferat in diverse tari, in secolele al XlX-lea si al XX-lea.

in tara noastra, Petre Stati a tradus unele pasaje din opera lui Persius, iar Tudor Mainescu si Alexandru Hodos au alcatuit talmacirea integrala a satirelor; n-au lasat la o parte decat choliambii.
Persius este prin urmare un poet autentic, de remarcabila densitate si tensiune emotionala. De altfel el nu a fost intotdeauna dur si a stiut sa ateste uneori bunatate, duiosie, mila, chiar blandete, sau cum spune Jean Bayet „entuziasmul lui, sinceritatea lui militanta il capteaza cu totul pe cititor"9.
Viata lui Lucan
Un alt poet stoic, desi mai putin ortodox, a fost Lucan. De altfel, in ciuda prieteniei care ii lega pe cei doi poeti stoici, nu a survenit intre ei o autentica interdiscursivitate.
Viata lui Marcus Annaeus Lucanus ne este bine cunoscuta datorita numeroaselor date furnizate de diversi autori antici, ca si de trei biografii, redactate in antichitate, respectiv de Vacca, probabil in secolul I d.C, de Suetoniu si de un imitator tardiv al acestuia. Toate marturiile antice sunt impregnate de puternicele pasiuni suscitate de memoria Annaeilor in general, precum si de legenda lui Lucan in special. Unii antici l-au reprobat cu vigoare, in vreme ce altii l-au exaltat, in biografia lui Vacca apare una dintre cele mai relevante marci hagiografice: ca si in cazul lui Hesiod, albinele se asaza pe buzele pruncului Lucan, inca din leagan, ca sa-i scoata dulceata spiritului si sa prevesteasca talentul lui stralucit (VACCA, Vita Lucan., 6)10. Lucan s-a nascut la 3 noiembrie 39 d.C, la Corduba, ca si unchiul sau Seneca. Tatal poetului, Marcus Annaeus Mela, cavaler si om bogat, era fratele filosofului scriitor si fiul lui Seneca Retorul. Mama lui Lucan, Acilia, era fiica oratorului Acilius Lucanus, de la care provine cognomen-u\ poetului. Cu cativa ani inainte de moarte, poetul s-a casatorit cu Polla Argentaria, de care l-a legat o afectiune puternica. Lucan a fost adus la Roma, cand avea noua luni; insa copilaria i-a fost marcata de discordia dintre cei doi parinti ai sai. A primit o educatie aleasa, in preajma stralucitorului sau unchi, incat copilaria si adolescenta sa s-au dezvoltat sub semnul unui complex al lui Oedip inversat. incepand din 55 d.C, Lucan a fost instruit de Cornutus. Prin 58 d.C, tanarul Marcus se afla la Atena, ca sa-si desavarseasca educatia; dar Nero, care ii fusese condiscipol, l-a rechemat la Roma, pentru a-l transforma intr-unui dintre cei mai importanti poeti ai curtii imperiale. De altfel poetul incepe o cariera senatoriala si devine quaestor. El se manifesta ca un exponent foarte caracteristic al societatii neroniene. Curand insa poetul intra in conflict cu imparatul insusi. Relatiile dintre Nero si Lucan se rup brusc in 63 sau 64 d.C. Pe langa rivalitatea literara si invidia incercata de Nero fata de fostul sau coleg, exagerate de altminteri de izvoarele antice, au pricinuit acest conflict indeosebi grave divergente estetice si politice11. Dupa 61 d.C, Nero se indepartase atat de neoasianismul Annaeilor, cat si de optica lor politica. Oricum, imparatul a interzis Iui Lucan sa continue recitarile publice ale Pharsaliei, care avusesera anterior mare succes. Dezamagit, poetul a aderat la conspiratia lui Piso, descoperita in 65 d.C. Izvoarele literare ostile lui Lucan afirma ca poetul si-ar fi denuntat mama in timpul interogatoriului, afirmand ca-i fusese complice, desi era inocenta (TAC, Ann., 15, 56, 4; SUET., Vita Luc, 8). Acest denunt nu apare insa consemnat in nici un fel de izvoarele favorabile poetului. De fapt, credem ca Lucan trebuie sa fi revenit iute asupra incriminarii Aciliei, care, oricum, nici n-a fost interogata si arestata. Lucan a fost obligat sa-si taie venele si a murit in varsta de douazeci si sase de ani, recitand versuri, in care descrisese moartea unui soldat (TAC, Ann., 15, 70, 1, care se refera probabil la Phars., 3, w. 637-646). Multa vreme, Polla Argentaria a intretinut un adevarat cult al memoriei sotului sau.
Opera
Lucan a fost un adevarat copil-minune, un poet de o precocitate exceptionala, care ajunsese foarte cunoscut cand nu avea decat saisprezece ani. Cu o singura exceptie notabila, operele lui Lucan s-au pierdut. Dispunem insa de lista lucrarilor pierdute si de unele fragmente care provin din ele.

in aceasta lista figureaza in primul rand un poem epic, consacrat razboiului troian si intitulat Iliacon, pe care Lucan l-ar fi alcatuit fie inca in copilarie, prin 53-54, fie in 59-60 d.C. Se pare ca Lucan canta in acest poem moartea lui Hector si rascumpararea lesului viteazului erou troian de catre Priam. Fragmentele conservate amintesc de timbrul marelui poem al lui Lucretiu si evoca incendiul universal, provocat de carul lui Phaeton.
Dintre celelalte opere pierdute, care comporta declamatii, epigrame, o tragedie, epistule etc, am detasa Catachtonion, poem consacrat coborarii in Infern a lui Orfeu si descrierii meleagurilor subpamantene, si mai ales „Laudele lui Nero", Laudes Neronis, poem encomiastic, care elogia meritele imparatului. Lucan l-a prezentat in 60 d.C, cu prilejul jocurilor cvincvenale si a obtinut astfel premiul de poezie, decernat atunci*.
Totusi, ni s-a conservat opera fundamentala a lui Lucan, cunoscuta mai ales sub numele de Pharsalia si consacrata razboiului civil intre Caesar si Pompei, din secolul I I.C. Vacca numeste acest poem epic Pharsalia, dar si „Razboiul civil", Bellum ciuile, ca de altfel si cele mai vechi manuscrise ale textului. Lucan insusi se refera la „Pharsaliile noastre", Pharsalia nostra APhars., 9, v. 985), iar investigatii mai recente pledeaza cu fervoare pentru opinia ca titlul autentic al poemului ar fi fost Pharsalia2. Epopeea inglobeaza zece carti sau canturi si este neterminata, intrucat Lucan a proiectat-o in douasprezece carti, daca nu in patrusprezece ori saisprezece. S-a semnalat, „umflarea", amplificarea progresiva a discursului epic, dat fiind ca, in general, ultimele carti comporta mai multe versuri decat primele. Lucan urmarea, probabil, sa-si incheie epopeea cu evenimentele petrecute la 15 martie 44 i.C.
Cartea intai anunta subiectul, adica razboiul civil si invoca pe Nero, intens elogiat (vv. 8-66). in continuare, sunt prezentate cauzele razboiului civil: gelozia destinului, dar si doua pasiuni devorante, aviditatea de putere, tradusa prin ambitia triumvirilor, si dorinta de bogatii, corelata
* Celelalte lucrari ar fi: Orpheus (poem liric), „Despre incendierea Romei", De incendio urbis (declamajie in proza), poate reprobatoare la adresa lui Nero, .Discurs catre Polla", Allocutio adPollam, Saturnalia (poem satiric), Siluae (zece carti de improvizatii poetice), Medea (tragedie neterminata), Salticae fabulae (paisprezece librete pentru pantomime, abordand motive mitologice), Epigrammata (culegere de epigrame), Epistulae ex Campania (culegere de scrisori), un discurs impotriva unui tribun al plebei, care-si ucisese sotia, si un pamflet contra lui Nero. Predominau asadar exercitiile poetice liminare, de inspiratie mitologica si elenizanta, inraurite de traditia vergiliana, de fapt pe gustul lui Nero. Factura lor se deosebea fundamental de cea privilegiata in Pharsalia. coruperii moravurilor (w. 67-l82). Lucan alcatuieste portretele conducatorilor celor doua tabere angajate in conflict si arata cum trece Caesar Rubiconul. Cu acest prilej, poetul atribuie patriei o prosopopee, in care aceasta incearca in van sa opreasca inaintarea armatei coborate din nord. in cartile urmatoare, Brutus si Cato se hotarasc sa moara aparand libertatea, in randurile pompeienilor (2, vv. 234-271). Caesar ocupa Roma si trece apoi in Epir si in Thessalia, unde fiul lui Pompei, adica Sextus Pompeius (in cartea a sasea), consulta pe necromanta Erichto. Aceasta invie un cadavru si il obliga sa prevesteasca viitorul. Cartea a saptea, dupa ce zugraveste visuri si profetii, prezinta batalia de la Pharsalus, in care Pompei este infrant. Cartea a opta urmareste soarta tragica a lui Pompei, ucis in Egipt, unde se refugiase. Cartea a noua comporta omagiul adus de Cato lui Pompei. Apoi poetul nareaza cumplita experienta a lui Cato, care conduce armata republicana in provincia Africa, prin Libia. Caesar, ajuns in Asia Mica, viziteaza ruinele Troiei. Ultima carte infatiseaza intrarea lui Caesar in Alexandria, unde asaza pe Cleopatra in tronul Egiptului. Cele din urma versuri arata cum Caesar pleaca spre flota sa; dar, in drum spre insula Pharos, este atacat pe plaja de la Alexandria.

Alcatuirea Pharsaliei
Lucan a inceput sa-si redacteze epopeea probabil incepand chiar din 60 d.C. insa n-a publicat si recitat integral decat primele trei carti, inainte de interdictia oficiala sau semioficiala, survenita in 63 ori in 64 d.C. Caci poetul si-a destinat textul epic in primul rand recitatiilor si numai in al doilea rand publicarii. Nu este totusi exclus ca, inainte de aceasta interdictie, Lucan sa fi recitat fragmente izolate din celelalte canturi.

Dar cum si-a alcatuit Lucan epopeea? El a consultat numeroase izvoare si s-a documentat temeinic, sub incidenta orizontului de asteptare al epocii, prielnic eruditiei, ca si spre a urma exemplul lui Manilius. Concomitent, Lucan traduce astfel o anumita filosofie a istoriei si, mai ales, o conceptie originala despre epos, care comporta ceea ce s-a definit ca o noua „Kunstwollen". Pharsalia denota o bogata deocumentare geografica si etnografica, cunostinte de fiziologie si biologie, de astrologie si indeosebi de magie. De asemenea Lucan a consultat memoriile lui Caesar privitoare la razboiul civil. Totusi, poetul a modificat radical optica asupra conflictului si a utilizat, de pilda, pentru abandonarea Italiei de catre Pompei, un izvor mai favorabil cauzei senatoriale, adica Titus Livius, care a constituit sursa sa cea mai importanta. Totodata Lucan a consultat scrierile lui Seneca Retorul si lui Cicero, ca si alealtor autori, care se ocupasera de razboiul civil.

Pentru ca si-a ales un subiect istorico-politic, unii comentatori antici au sustinut ca Lucan a fost mai degraba istoric decat poet (SERV., Ad Verg. Aen., 1, v. 382; Commenta Bemensia, 1,1). Cercetatorii moderni au remarcat ca, desi in structura de suprafata urmeaza ordinea cronologica, poetul s-a distantat de metodologia analistilor si s-a apropiat intentional de conceptia monografica, asumata de Salustiu, care a marcat si descrierea scenelor de batalie din Pharsalia. Oricum, batalia de la Pharsalus constituie episodul spre care converge intreg discursul epic13. Pe de alta parte, tonul oratoric evidentiaza influenta exercitata de retorica asupra lui Lucan, care insa va ajunge la pararetorica. Metamorfozele lui Ovidiu au avut ecou, in cartea a noua a Pharsaliei, iar intertextualitatea cu Vergiliu este incontestabila; desi, zestrea mantuanului slujeste unei noi conceptii despre epos. Morfologia epopeii lui Lucan comporta temele traditionale ale poemelor homerico-vergiliene: lupte si acte eroice, navigatie si furtuni, ospat oferit strainului, consiliu in care se delibereaza. Iar revolta legiunilor lui Caesar aminteste de cea a femeilor troiene din

cartea a cincea a Eneidei. Pe cand subiectul Pharsaliei isi afla precedente in operele poetilor epici romani arhaici.
Cu toate acestea, Pharsalia comporta un adevarat discurs epic, profund original, in care materialul documentar si tematica traditionala sunt foarte liber prelucrate si integrate unei alcatuiri manifest personale, pe care o domina vocatia antimitului. Materia istorica este incorporata unei tari a eposului eroico-cetatenesc, care, in forma sa definitiva, nu existase nicaieri14.
Mesajul Pharsaliei
Care este insa semnificatia acestei tari a unui epos eroico-cetatenesc? in functie de filosofia istoriei, adoptata de autor, ea se bazeaza pe interpretarea personala si poetica a unor realitati istorice pur romane, virtualmente prielnice strecurarii de aluzii si referinte la momentul redactarii Pharsaliei. Tara epica a lui Lucan servea uneori referintelor si reflectiilor asupra statutului politico-ideologic al epocii lui Nero. Discursul despre aceasta tara eroico-cetateneasca nu putea fi decat pesimist, caci, cum am vazut, ravagiile pasiunilor contribuisera la declansarea razboiului civil15. Pentru Lucan, sfarsitul razboiului civil coincisese cu destramarea tarii eposului sau, condamnata sa se dizolve in apele tulburi ale unor noi imprejurari istorice.
in definitiv, ce mesaj voia astfel sa transmita Lucan contemporanilor sai? Era Lucan republican, paladin al faimoasei libera res publica, sau, dimpotriva, urmarea celebrarea faptelor lui Nero, chiar daca a luat ulterior distanta fata de ele? Desigur Lucan detesta tirania si iubeste libertatea, care nu rezida doar in autonomia morala a „barbatilor buni", glorificati de stoici. Pasiunea pentru „libertate", libertas, se potenteaza pe parcursul discursului epic si devine „cimentul" acestuia, un adevarat „Grundthema". Conotatiile termenului respectiv implica un climat demn, candva decantat in cadrul republicii romane, dar si eliberarea de tiparele epice homerico-vegiliene16. insa Lucan nu este un autentic republican, intrucat intelegea ca, in anii 60 d.C restaurarea republicii devenise imposibila. Tocmai din intelegerea acestei imposibilitati provine in parte si pesimismul relativ al lui Lucan. De aceea, tara eposului eroico-cetatenesc este impinsa de poet spre pieire.
in relatarea evenimentelor petrecute in aceasta tara, Lucan statueaza doua planuri de desfasurare: primul conoteaza efortul omului in general, inarmat cu virtutea stoica, de a combate injustetea si opresiunea, iar al doilea este mobilizat de fortele raului, declansatoare de conflict cetatenesc. La nivelul structurii de adancime a discursului epic, pesimismul, care decurge din considerarea acestei infruntari, incheiata cu izbanda fortelor raului, este totusi abandonat, cand se ajunge la judecata de valoare stoica si cand se cristalizeaza efectele indepartate ale celor doua planuri ale discursului. Lucan insusi elucideaza aceste efecte in invocatia poemului. Crimele razboaielor civile sunt de iertat, fiindca au oferit lui Nero prilejul sa devina imparat (Phars., 1, w. 33-38). Elogiul initial al lui Nero nu trebuie considerat, in nici un caz, ironic. Lucan se straduieste sa scuze erorile militare, savarsite de Domitius, pentru ca acesta era stramosul lui Nero APhars., 2, w. 487-525).
Dar oare n-a evoluat atitudinea lui Lucan fata de Nero? Anumiti cercetatori deslusesc o mutatie radicala in exprimarea acestei atitudini, a rupturii survenita dupa primele carti ale Pharsaliei si dupa dizgratierea lui Lucan. Alti cercetatori pledeaza, dimpotriva, pentru unitatea ideologica de monolit si coerenta epopeii, pentru absenta oricarei evolutii17. Noi consideram ca strategia lui Lucan comporta un fond de idei comun, stabil pe tot parcursul discursului epic, pe baza caruia se schiteaza o evolutie clara a unor conceptii ale poetului.
Astfei, stoicismul se mentine ca baza ideologica permanenta a epopeii. Desigur Lucan este mai putin fidel armaturii doctrinare a Porticului decat Persius, dar, cum am aratat in alt capitol, stoicismul era o filosofie deschisa spre inovatii. Chiar daca ar fi fost, cum s-a afirmat, un stoic pragmatic, Lucan nu si-a cantonat filosofia numai in sfera politicului18. Ideile poetului despre evolutia universului APhars., 1, w. 74-84), despre zei, inchipuiti ca simboluri ale fortelor naturii si ale unui suflet universal APh,ars., 2, v. 4, 9; v. 580 etc), sunt foarte stoice. Ca si unchiul sau, Lucan furnizeaza descrierea maretiei sufletesti, pledeaza pentru o demnitate, care va detine o pozite cheie in mentalitatea romana de la sfarsitul secolului I d.C, condamna frecvent luxul si luxuria, zugraveste istoria tarii sale epice, sub semnul virtutii si dragostei de libertate. Poetul crede ferm in puterea constrangatoare a destinului stoic, fatum, chiar daca fatalismul sau, mai putin consecvent decat cel al altor adepti ai Porticului, se imbina cu ceea ce a fost definit drept antropocentrismul Pharsaliei. intr-adevar, cum am aratat, fatalitatea a impins Roma spre razboiul civil, insa impactul ei s-a realizat numai prin intermediul demersului uman.
Cum trebuie insa interpretat un vers care a nedumerit multi cititori si cercetatori? Ne referim la: „cauza invingatorilor a placut zeilor, cea a invinsilor lui Cato", uictrix causa deis placuit, sed uicta Catoni APhars., 1, v. 128). S-a aratat, de catre cercetatori italieni, ca Lucan nu predica in acest vers teologia victoriei, nu elogiaza pe invingatori, ca Vergiliu, ci pe invinsi si sugereaza solitudinea omului, confruntat cu legea inflexibila a sortii. Dar Lucan n-a vrut sa sustina ca vestitul erou stoic care a fosi Cato s-ar fi impotrivit destinului, ci, a contrario, ca el l-ar fi aplicat cum a crezut ca reclama virtutea, adica ramanand solidar cu libertatea. Zeii au pedepsit lasitatea muritorilor si au pus capat republicii, de fapt tarii poeziei epice a lui Lucan. Totusi, Cato, care nu era las, n-a abandonat libertatea! De fapt, admiratia fata de Cato - a carui imagine evolueaza in Pharsalia, cum vom vedea - si adoptarea unei optici mai apropiate de standardele aristocratiei romane, decat cea profesata de unchiul poetului, raman constante in toata desfasurarea epopeii. Totodata deloc republican, cum am remarcat mai sus, Lucan a crezut permanent in ineluctabilitatea Principatului. El a ramas fidel alegatiei din prima parte a poemului: „pacea a venit numai impreuna cu un stapan" (Phars., 1, v. 670). Alegatie care va influenta o apreciere similar enuntata mai tarziu de Tacit. De asemenea s-a mentinut stabil atasamentul de nezdruncinat fata de Roma si de romanitate. De altfel Lucan s-a referit uneori la politica externa romana, inclusiv la problemele relatiilor cu populatiile danubiene19. Sub impactul situatiei Imperiului din epoca lui Nero, conflictului cu partii, ulterior planurilor semiexpansioniste ale regimului imperial, poetul a resimtit presiunea Barbarilor ca o incercuire a statului roman.
Evolutia conceptiilor lui Lucan
Evolueaza totusi mesajul emis de Lucan, desigur pe baza fondului stabil de idei, concomitent stoic si antropocentrist. in optica politica a lui Lucan se pot decodifica anumite modificari de accent. Cum am aratat, poetul din Corduba a fost de la inceput adeptul unei monarhii foarte traditionaliste si romane (ceea ce l-a nemultumit pe Nero!), dar, in ultimele carti, s-a accentuat impotrivirea sa fata de un principat orientalizant. Relevanta este atitudinea fata de Alexandru, vestitul cuceritor macedonean, pe care Lucan il califica drept „vlastarul nebun al lui Filip/ / si talhar norocos" (Phars., 10, w. 20-21). insa Alexandru constituia paradigma lui Caligula si Nero, simbolul despotismului orientalizant, teocratic, de sorginte antoniana, totusi lipsit de conotatiile filosofice pe care zadarnic incercase sa i le imprime Seneca. Pe de alta parte, se modifica radical si atitudinea poetului fata de principalii antagonisti ai epopeii, adica Caesar si Pompei. Niciodata ei nu devin adevarati eroi, care ar trebui glorificati fara rezerve. Cu toate acestea, in vreme ce, la inceputul discursului epic, ei sunt pusi pe acelasi plan, ulterior Lucan propune o diferentiere clara a valentelor caracteristice lor. Daca, la inceputul Pharsaliei, Pompei este prezentat in plin declin, doar ca „umbra unui nume mare" (Phars., 1, v. 135), in partea a doua a epopeii el devine capetenia vrajmasilor tiraniei, inzestrat cu virtuti ca moderatia, civismul, sentimentul justitiei (Phars., 8, vv. 553-879). Parca s-ar fi convertit in aspirantul spre intelepciune, preconizat de Seneca, si in salvatorul republicii, candva reclamat de Cicero. in acelasi timp, personaj emblematic pentru fortele distructive, Caesar devine tiranul prin excelenta. El are darul si vointa de a domina, pentru ca este bantuit de o furie cumplita, care il transforma intr-un Ahile demonizat. Bucuria incercata de Caesar in fata capului retezat al lui Pompei (Phars., 9, vv. 1035-l062) se releva ca deosebit de abominabila si denunta pasiunile, care devastau caracterul lui viciat. Evolueaza intrucatva si imaginea lui Cato. El este conceput in permanenta ca adevaratul erou al epopeii, martirul sacru al stoicismului, incarnarea tuturor virtutilor romane si traditionale. insa admiratia fata de calitatile lui sporeste dupa cartea a treia a Pharsaliei. in loc de intelept hieratic, Cato devine adversarul militar destoinic al lui Caesar, paradigma vie a autenticilor romani.

Pe de alta parte, chiar in cartea a patra, Lucan regreta destabilizarea institutiilor traditionale si blameaza ereditatea monarhica (Phars., 4, w. 799-809, 823). Poetul pare sa asume ideile conspiratiei lui Piso. De altfel tonul sumbru, romantismul deznadajduit dobandesc o pregnanta accentuata20. Tara eposului lui Lucan vibreaza adesea de sinceritate patetica, de umanism generos. Poetul este tulburat de contrastul intre inevitabilitatea monarhiei - acceptata parca mai greu decat in proza unchiului sau - si celebrarea nostalgica a unor idealuri revolute. Totusi, increderea in demnitatea fiintei umane depaseste aceasta dilema tragica.
Tonul oratoric si vocatia romantica
inca din antichitate, Quintilian l-a considerat pe Lucan orator mai degraba decat poet (Inst. Or., 10,1,190). Desigur Lucan era poet, de fapt un poet inzestrat cu un talent notabil. Totusi, cand moralizeaza sau mediteaza asupra evenimentelor, cand isi contrapune personajele, Lucan devine de regula declamatoriu. De altfel personajele epopeii rostesc numeroase cuvantari, peste o suta in ansamblul Pharsaliei. in alcatuirea acestor cuvantari, poetul renunta la formulele introductive din discursurile homerice si vergiliene, insa respecta cu strictete structura, compartimentarea alocutiunii antice, asa cum le concepeau retorii. Anumite cuvantari se transforma in controverse retorice, precum cele mai sus mentionate ale lui Brutus si Cato. Controversa lor, structurata la o inalta tensiune ideatica si emotionala, conduce de fapt la angajarea celor doi eroi stoici in tabara pompeienilor (Phars., 2, w. 242-325). intreg poemul este, de altfel, structurat dupa regulile declamatiei, candva expuse de Seneca Retorul, bunicul lui Lucan. Abunda prin urmare tiradele declamatorii, sententele, prosopopeele, digresiunile, diverse procedee de amplificatie oratorica. Totusi, insufletit de mobilurile sale politico-filosofice si de o poetica innoitoare, Lucan transcende semnificatia traditionala a procedeelor declamatorii, opereaza tranzitia de la retorica la pararetorica. Sau, altfel spus, poetul confera functionalitate epica emfazei retorice, o subordoneaza unei arte de remarcabila densitate emotionala. Pe de alta parte, s-a aratat cu sagacitate ca in spatele controversei mai sus citate intre Cato si Brutus se aflau discutiile intre Seneca si Lucan insusi, cuprinsi de indoieli, dar inca decisi sa-si continue angajarea politica, in anii 6l-62 d.C. Poetul il concepea pe Cato ca un arhetip al lui Seneca si tododata se considera un nou Brutus21.
Dar cum se realizeaza subordonarea emfazei fata de obiectivele politico-estetice ale Pharsaliei? Lucan devine oratoric din dorinta de „a spune cat mai mult", de a fi cat mai convingator. Poetul comenteaza permanent gesturile* eroilor epici, intervine in desfasurarea actiunii, participa incordat la peripetii, ca un personaj suplimentar. El isi transforma discursul epic intr-o confesiune. Intruziunea sa in trama epica suprima „distanta" dintre narator si obiectul naratiei, il diferentiaza pe poet de Vergiliu si mai cu seama de Homer. Lucan comenteaza direct, confesiv, emotionat, batalia de la Pharsalus (Phars., 7, w. 492-497). Vocea auctoriala a lui Lucan se traduce in trei tipuri de interventie directa: a) a naratorului explicit, care recurge uneori la invectivarea unor personaje si la apostrofa, adresandu-se, de pilda, Romei insasi APhars., 1, w. 81 si 86) sau schimband rapid intre ele persoanele verbelor, ca si cazurile - nominativul si vocativul; b) cea a poetului insusi, om al epocii lui Nero, care comenteaza nemijlocit situatia politica a timpului sau APhars., 7, w. 432; 440-459); c) cea a unei persoane nedefinite, enigmatice, de fapt a unui cetatean al tarii epice a Pharsaliei, care ignora viitorul si implora incheierea razboiului civil (Phars., 5, w. 297-299), exprimand totusi optica politica a poetului22. Astfel Lucan alterneaza cu iscusinta falsa obiectivitate si exprimarea nemediata a propriilor idei, spre a comenta evenimentele tarii eposului sau si a inculca ascultatorilor si cititorilor interpretarea pe care o confera razboiului civil. Astfel tonul poemului devine nu numai oratoric sau eventual dramatic, ci si liric. Se impune, de altfel, antinomia angelic/demonic, antinomie care va juca un rol foarte important in istoria romantismului. intr-adevar, Pharsalia este un poem romantic, ilustrativ pentru structurile vehiculate de stilul nou. Am spune chiar mai romantic si mai neoasianist decat operele lui Seneca.
Revolutia artistica a lui Lucan
Apartenenta la stilul nou nu se reduce doar la vocatia lirico-romantica si la functionalitatea retoricii. Deoarece ea implica mai ales ceea ce se poate defini ca revolutia intreprinsa de Lucan in evolutia eposului, consecinta a unor mentalitati si problematici innoite. Poetul s-a angajat intr-o polemica plurivalenta, dirijata impotriva despotismului orientalizant, insa si a epopeii homerico-vergiliene cu subiect mitologic, ca si a poeticii convenientei clasicizante si a varietatii metrice. S-au remarcat, totusi, filiatii intre Lucan si Ovidiu. Oricum, insa Pharsalia constituie o anti-Eneida, iar autorul sau este un anti-Vergiliu. Caci el porneste de la Vergiliu pentru a modifica in adancime semnificatia pasajelor din Eneida, la care se refera, printr-o abila tehnica aluziva, pentru a rasturna intelesul focalizant ai mesajului emis de poetul mantuan23.
Inovatia cea mai radicala rezida in demitizarea eposului, in faurirea unui antimit, in expulzarea mitologiei si aparatului ei specific, compus din zei, semizei etc, „Gotterapparaf, din epopee. Divinitatile nu mai declanseaza actiunea epica. De altfel Lucan era contemporan cu Petroniu, care, in romanul lui, inlocuia limbajul simbolurilor cu cel al semnelor. Desi, cum vom vedea, Petroniu il va critica pe Lucan. S-a afirmat ca revolutia lui Lucan afecteaza trei niveluri diferite ale textului epic: 1) subiectul; 2) eroul; 3) transcendentul. Lucan ar modifica tiparele referitoare la subiect nu numai pentru ca ar aborda o problematica romana, ci si deoarece s-ar referi la prezent, sub pretextul abordarii epice a trecutului. De asemenea el elimina eroul unic sau cel putin principal, care sa conduca poporul roman la o victorie decisiva. in plus, zeii isi pierd functia generativa de discurs epic, pe cand, am adauga noi, destinul se abstractizeaza, fara a-si pierde impactul asupra istoriei. Pentru noi, esentiale pentru revolutia lucaneica sunt substituirea limbajului mitico-simbolic prin cel al semnelor si cea a mitului prin antimit. Totodata, s-a remarcat ca Lucan recurge la amestecul de genuri literare. Nu numai ca el apeleaza staruitor la lirism, ci impactul invectivei si al reactiilor critico-moralizatoare il apropie de satira vremii. in afara de acestea, s-au stabilit filiatii intre Pharsalia si Octavia. Lucan insusi semnalizeaza tragismul discursului sau (Phars., 7, w. 207-213)24.
Revolutia incepe din invocatie, unde Lucan nu se mai adreseaza muzelor, ci lui Nero. imparatul ii va sluji ca divinitate si profet, incat poetul renunta la invocarea lui Bacchus, dat fiind ca principele poate singur sa inspire un poem roman (Phars., 1, w. 63-66). Astfel un tipar utilizat de Manilius intr-un poem didascalic este transferat in sfera epicului, in care ilustreaza o inovatie iconoclasta. Pe de alta parte, naratiile mitologice din Pharsalia devin amuzante, sunt desfasurate cu un scepticism detasat. Transgresarea mostenirii vergiliene nu se reduce, cum am aratat mai sus, la abandonarea optimismului istoric. Atmosfera apollinica este intentional substituita de o ambianta dionisiaca. Pentru bacchismul Pharsaliei, dupa parerea noastra, relevanta apare chiar invocatia. Am vazut ca acolo Lucan opune pe Nero lui Bacchus, declarand ca renunta la invocarea marii divinitati dionisiace. Dar de ce Bacchus, si nu muzele? insusi Apollo este consemnat doar in treacat (Phars., 1, v. 48). Astfel, la modul aluziv, Lucan semnalizeaza prezenta atmosferei dionisiaco-bacchice in textura discursului sau epic. De aceea, poetul afirma ca renunta ia Bacchus (si nu la alt zeu!), in favoarea lui Nero. Tehnica, definita drept „antifrastica" fata de Vergiliu, depaseste nivelul rasturnarii unor simple enunturi ale mantuanului. Foarte relevant este episodul deja mentionat al consultarii necromantei Erichto (Phars., 6, w. 413-830). Acest episod riposteaza nararii vergiliene a coborarii in Infern, realizate tot in cartea a sasea a unei epopei. insa in Pharsalia nu eroul coboara in Infern, ca in Eneida, ci acesta urca la suprafata, in vreme ce luna cade de pe cer. Sunt astfel practic eliminate elementele mitologice, intrucat poetul nu mai este constrans sa descrie meleagurile infernale. Distantarea fata de armonia clasica si insertia unui „romantism negru" sunt ilustrate de toate celelalte mutatii, care privesc fie personajul care solicita profetia, in Pharsalia un antierou „nevolnic", adica Sextus Pompeius, si nu un erou, ca Enea, fie prevestitoarea, adica Erichto, magiciana sinistra, ce ia locul seninei Sibile, fie instrumentul prevestirii, nu Anchise, ci un simplu soldat inviat. Cum este si firesc, degradarea afecteaza si profetia: Romei i se prezice nu o soarta glorioasa, ci tragica, indoliata25.
Miraculosul „laic"
Dar totusi ce substituie in Pharsalia miraculosul traditional homerico-vergilian, prezent intr-un fel chiar in primele epopei istorico-cetatenesti arhaice si romane? Succedaneele rezulta chiar din prezentarea, mai sus efectuata, a consultarii magicienei Erichto. Pentru a conferi maretie evenimentelor relatate, pentru a tese in jurul lor un univers imaginar, pentru a zamisli o tara epica, s-a aratat ca Lucan a recurs la doua proceduri esentiale26. Astfel poetul a ingrosat considerabil duetul liniar al imagisticii sale, prin utilizarea amplificatiei oratorice, conotatiilor lirice si altor mijloace mai sus evocate, care confera pitoresc artei sale. in al doilea rand, ramanand intre limitele antimitului, Lucan a operat cu un fel de miraculos „laic", care sa substituie pe cel traditional. Presagiile, visele, magia populara, apelul la diverse elemente ale fantasticului implinesc golul lasat de expulzarea gratioaselor fiinte mitologice; supranaturalul transreal substituie supranaturalul mitologic. Tocmai pasajele dominate de fantastic si adesea de macabru, in orice caz de surprinzator, se dovedesc a fi cele mai izbutite din Pharsalia. Ca si unchiul sau, Lucan, in descriptia naturii, contrapune traditionalului locus amoenus un locus horridus. in ultima instanta, miraculosul lugubru corecteaza antropocentrismul si fatalismul stoic, care, duse pana la capat, ar fi devitalizat discursul epic de fantasia lui poetica. Razboiul civil insusi este investit cu dimensiuni cosmice si totodata horifice. Chiar „aristia" lui Scaeva implica oroare: „virtutea" acestui centurion devine criminala si implica o pilda de bravura nociva (Phars., 6, w. 118-l60). Revelatoare este si descriptia unui crang damnat de langa Massilia (azi Marsilia), ca si a comportarii lui Caesar, cu acest prilej (Phars., 3, w. 399-452). Caesar ordona taierea acestei paduri, populate de divinitati necunoscute, lugubre, care transforma acest crang intr-un peisaj fantastic, similar regatului vergilian al mortilor. Cu toate acestea, ca un Don Juan „avant la lettre", Caesar sfideaza zeitatile macabre si dobandeste, in ochii soldatilor sai, obligati sa taie padurea, dimensiuni supraumane.
Am aratat ca Caesar este un antierou, brutal, cinic, unilateral construit ca personaj, in vreme ce Pompei evolueaza spre un anumit eroism. Apare arid construit insusi Cato, eroul privilegiat al epopeii si arhetipul lui Seneca. Totusi Lucan atesta capacitate notabila de analiza psihologica in creionarea personajelor secundare, dar si in structurarea lui Pompei si, in parte, chiar al lui Caesar, ins sfasiat de furtuni sufletesti teribile. Totodata multimile sunt evocate cu deosebita iscusinta.
Limbajul lucaneic
in pofida bunelor sale intentii, Lucan apare adesea cititorului modern ca prolix si obositor, practician al unef scriituri hiperbolizante, sonore si adesea redundante. Fervoarea sa este insa autentica. Poetul vibreaza intens fata de natura si de misterele ei. Lucan impresioneaza puternic orice cititor, cand evoca animalele, care vorbesc, nasterile monstruoase, „tehnica" magicienilor, ca de pilda Erictho manuind lesul soldatului, zanganitul armelor in vazduh, o lume chtonica, traditional italica. Nu-i lipseste darul descriptiilor foarte plastice, minutios realizate. Lucan consacra descrierii furtunii pe mare (Phars., 5, vv. 560-677) un spatiu de 117 versuri, fata de 60 de stihuri la Vergiliu si 41 la Homer, tocmai pentru a figura minutios fenomenul, ca si reactiile umane pe care acesta le prilejuise.
Pe langa tiradele retorice, sententele sonore, prosopopeele si invectivele, Lucan utilizeaza numeroase comparatii si metafore, hiperbole si antiteze. Limbajul sau dobandeste astfel o somptuozitate exceptionala, chiar excesiva. in acelasi timp, poetul din Corduba isi presara discursul cu asociatii inedite de cuvinte, imagini noi, surprinzatoare, si revalorizeaza valorile semantice periferice. Paradoxurile abunda ca sa confere enunturilor o dimensiune abrupta: intelegerea triumvirilor este „concordie discordanta", concordia discors APhars., 1, v. 98). Termenul de robora redobandeste sensul initial de „copaci", in timp ce unele epitete sunt pregnant innoite. Dupa traditie, Rubiconul era un rau destul de mare, insa Lucan il proclama „mic", paruus. Adesea poetul vehiculeaza aproximarea sugestiva, ambiguitatea sensurilor. Cateodata descompunerea imaginii in elemente multiple determina complicarea topicii si a sensului enuntului. Totusi fraza lui Lucan este indeobste scurta. Adept al stilului nou, nepot al lui Seneca, poetul recurge frecvent la parataxa, ca si la formulele intensive si la superlative. Arhaismele se intalnesc rar in vocabularul patetic al lui Lucan, in care domina lexicul vremii. Emerg uneori chiar formule imprumutate prozei27.
Versul lui Lucan, hexametrul dactilic, curge larg, sonor, este uniform articulat, chiar rigid, in functie de acelasi ritm si de aceleasi cezuri. Hexametrul lucaneic se deosebeste sensibil de cel privilegiat de Persius. Uneori Lucan desprinde cuvantul-cheie si il plaseaza la inceput de hexametru. insa astfel poetul din Corduba confera o surprinzatoare suplete anumitor versuri, care, altfel, s-ar prezenta ca rigid construite. De fapt, versificatia completeaza articularea complexa a unei strategii artistice pluridimensionale. Conceptiile politice, filosofice si estetice functioneaza in interconexiuni si se legitimeaza reciproc.
Concluzii si receptarea operei lui Lucan
Cu toate defectele sale, de altfel, cum am vazut, franate de exortatiile lui Seneca si explicabile prin varsta sa foarte tanara, prin dorinta de a fi convingator, Lucan este un poet de o notabila valoare. Ne simtim coplesiti si totodata fascinati, cand ne plimbam in tara eposului lucaneic. Poetul a fost de altminteri comparat cu Victor Hugo28. Sa nu uitam, repetam, ca Pharsalia era in primul rand destinata recitatiilor, unde anumite cusururi nu erau percepute, iar efectele sonore aveau cautare. Oricum, fervoarea juvenila a lui Lucan, pasiunea sincera pentru libertate, umanismul cald, generos, combustia intensiva a imaginilor, vibratia lirica autentica, romantismul plurivalent, vigurosul efort innoitor, toate aceste marci ale epopeii lucaneie au impresionat adesea pe multi dintre cititorii Pharsaliei. Poetul insusi avea incredere in talentul sau si se adresa in felul urmator lui Caesar: „Caci, daca este legiuit sa fagaduiesc ceva muzelor latine, afirm ca viitorimea va citi opera mea si faptele tale, cat va dura si cinstirea adusa poetului din Smyrna aHomeri; Pharsalia noastra va trai si n-o va cuprinde niciodata intunericul" (Phars., 9, w. 983-986). Prin urmare, Lucan clama romanitatea artei sale si caracterul ei novator, suflul de emulatie ce o mobiliza, pe langa o trainicie ce echivala cu eternitatea: se reliefa in acest fel chiar mai cutezator decat Horatiu si Vergiliu, care crezusera ca operele lor vor dura cat puterea romana.
Am aratat ca opiniile anticilor in privinta lui Lucan erau impartite, ca anumiti clasicizanti, precum Quintilian si Servius, ii erau ostili. Cu toate ca a adoptat o atitudine critica fata de comportarea politica a poetului din Corduba, marele Tacit se inspira din imaginile lucaneice ale lui Pompei si Caesar, cand articuleaza caracterele si reactiile unor personaje aie sale, ca Otho si Vitellius. Dar Lucan a fost admirat nu numai de Statius, ci si de Florus, pe cand Ciaudian a exploatat filoane ale Pharsaliei. Filologii au studiat opera iui Lucan si au alcatuit scolii, in vreme ce marele numar de manuscrise ale Pharsaliei ilustreaza interesul pe care i l-au aratat evul mediu si Renasterea. Dante, Tasso, Petrarca si Corneiile l-au admirat. Cum era si firesc, Bolteau si neoclasicii n-au gustat farmecul Pharsaliei. insa garda nationala a revolutiei franceze si-a inscris pe sabii cuvinte inspirate dintr-un vers al epopeii iui Lucan. Ultimele decenii ale secolului nostru au comportat, in multe tari, o adevarata explozie bibliografica, tradusa in numeroase carti si articole harazite lui Lucan.
in diverse culegeri, in reviste mai vechi, ca Orpheus sj Ausonia, au aparut pasaje talmacite din opera iui Lucan. Reiativ recent, asemenea pagini selectionate au aparut in Izvoare privind istoria Romaniei, vof. I, Bucuresti, 1964 si in Antologie de literatura universala, Bucuresti, 1970 (in traducerea autorului acestor randuri). Recent a aparut o traducere integrala a Pttarsaiiei.
Asadar, in pofida deosebirilor mari care i-au separat, Persius si Lucan se asemanau in unele privinte. ii unea nu numai o reaia prietenie, ci si tineretea fen/enta, stoicismul militant, trairile intensive, imagistica vibranta, sinceritatea confesiva a mesajului tor. Discursurile ambilor poeti stoici vor emotiona totdeauna.