In cultura romaneasca, al doilea deceniu al perioadei interbelice a marcat un moment de avant al dezvoltarii sale cantitative si calitative. S-a scris si s-a editat mult, s-au raspandit si confruntat idei si valori din cele mai diverse curente, opinia publica si mai ales intelectualitatea au atins un larg orizont european. u2o8ok
Spre sfarsitul deceniului, amenintarea dezlantuirii unui nou razboi a impus aceasta problema in atentia presei si a periodicelor de cultura, ca si a unor istorici romani. In marea majoritate, opinia publica si intelectualitatea romaneasca au avut o atitudine pacifista, au condamnat agresiunea sub orice forma si din partea oricui, militand pentru consolidarea unui sistem de securitate europeana, in cadrul caruia sa fie protejate in special drepturile statelor mici.
Pentru a pune in evidenta adevaratele pozitii ale opiniei publice din Romania cu privire la problemele de mai sus, este de folos a examina manifestarile lor in perioada anilor 1938-1940, deoarece inainte de cotropirea Austriei de catre Germania pericolul agresivitatii naziste inca nu era sesizat in toata amploarea, iar dupa luna septembrie 1940 instaurarea dictaturii legionaro-antonesciene a inabusit posibilitatea de exprimare libera a opiniilor.
Cu toate acestea, nu lipsesc articolele si studiile care, inca de la venirea hitlerismului la putere, condamna acest regim si demasca primejdia pe care el o reprezinta pentru pacea lumii.
In 1933, una din revistele literare de prestigiu care aparea la Cluj, scria sub titlul „Izolarea Germaniei hitleriste”:
„Al treilea Reich este imperiul lui Hitler, visat si preconizat de cancelarul-dictator. Primul act al diplomatiei hitleriste a fost restaurarea vechii <<Machtpolitik>> de nuanta wilhelmiana. Exaltarea irationalismului rasist a produs o renastere a imperialismului si militarismului prusac. Lent si deghizat, inarmarea Germaniei a inceput pe toate liniile. Proiectele de expansiune ale hitlerismului sunt inca necristalizate. Ele sunt insa in curs de fermentare agitata.”1
Tot o revista din Cluj, „Societatea de Maine”, avand in general o orientare de stanga, a dezbatut in mai multe articole, intr-un sever spirit critic, baza sociala a hitlerismului, „solutiile” sale de organizare sociala, reactionarismul modelului sau de stat. E denuntata relatia dintre fascism si unele varfuri ale capitalismului monopolist, precum si amenintarea pe care acest regim o constituie pentru pacea lumii. „Nu e nevoie sa insistam
-; spune unul dintre articole -; sub ce teroare tine fascismul pe toti aceia care indraznesc sa gandeasca. Nu e nevoie sa aratam ce aproape suntem de un nou razboi, tocmai din pricina fascismului.”2
Opinia publica romaneasca a fost, dupa primul razboi mondial castigata total de ideea securitatii colective si a rolului pe care, in acest sens, era chemata sa-l indeplineasca Societatea Natiunilor. In spiritul acestei atitudini, articole semnate de mai multi reprezentanti ai intelectualitatii, indeosebi juristi si specialisti in dreptul international, au dezaprobat faptul ca unele mari puteri reaseaza la baza politicii lor „un joc al echilibrului puterilor, care vadeste o flagranta indepartare de spiritul pactului aSocietatii Natiunilori si creeaza o stare de instabilitate pentru Europa.”3
Constatarea slabirii Societatii Natiunilor si a cresterii tendintelor din partea statelor occidentale de a face concesii agresivitatii fascismului, a orientat opinia publica romaneasca catre sprijinirea ideii pactelor regionale si a sublinierii rolului statelor mici in apararea pacii.
Autorul unui studiu intitulat „Politica pactelor regionale si securitatea”4 demonstreaza ca problema securitatii colective a aparut in urma refuzului Congresului SUA de a ratifica pactul Societatii Natiunilor, indeosebi din cauza articolului X, care prevedea: „membrii se obliga a respecta si a mentine contra oricarei agresiuni din afara integritatea teritoriala si independenta politica prezenta a tuturor membrilor Societatii.”
Aceasta atitudine a SUA a incurajat si alte state sa obiecteze impotriva obligatiei de solidaritate activa contra agresiunii si astfel, indeosebi pentru statele mici si mijlocii, a aparut problema cautarii altor cai de asigurare a securitatii. Printre aceste cai s-a evidentiat incheierea pactelor de securitate regionala. Pentru Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia un asemenea pact era Mica Intelegere, din 1921. Multa vreme, opinia publica romaneasca a manifestat optimism fata de eficienta acestui gen de tratate, vazand in ele o modalitate de afirmare a rolului statelor mici impotriva ambitiilor marilor puteri. Statele mici -; se afirma intr-un articol -; „s-au dovedit constant surse de idealism politic in toate reuniunile internationale. Exista insa state cu ambitii imperialiste sau cu veleitati de egemonie, pentru care idealismul statelor mici este o piedica. De aceea ele sau se retrag din institutiile internationale -; ca Japonia sau Germania -; sau uneltesc la modificarea actualei oranduiri -; ca Italia.
Dar principiul de egalitate dintre statele europene -; continua articolul -; este principiul de baza al dreptului international. Secolul XX cere coordonarea, nu subordonarea statelor. O era de intelegere si pace nu poate fi construita pe ierarhii, ci pe respectul reciproc si egalitatea perfecta intre statele civilizate. Statele mici au intreaga lume democratica alaturi de ele, in retezarea acestor planuri de dictatura internationala.”5
Cu prilejul semnarii pactului balcanic, la 9 februarie 1934, una din revistele de cultura facea urmatorul comentariu: „De trei ani, o formula noua domina politica internationala: regionalismul. Cu Societatea Natiunilor in criza, cu mari puteri manifestand tendinte imperialiste, gruparea statelor mici devine un act de conservare. Statele isi organizeaza securitatea si viata economica pe planuri restranse. Pana la pacea lumii, pacea trebuie asigurata in diferite regiuni ale lumii.”6
Foarte curand insa, dupa deceptia provocata de slabirea Societatii Natiunilor si esecul conferintei pentru dezarmare, opinia publica romaneasca a inceput a-si pierde increderea in eficienta pactelor cu caracter regional, chiar daca a continuat sa le sustina, in principiu. Acest pesimism era generat de pozitia tot mai ezitanta a puterilor occidentale fata de agresivitatea crescanda a statelor totalitare, ceea ce i-a facut pe numerosi membri ai intelectualitatii romanesti sa considere ca va fi tot mai greu de aparat pacea pe baza apelului la principiile dreptului international, la persuasiune morala, la ratiune si la intelegere intre state.

Isi face astfel loc in opinia publica teza ca fortei si agresivitatii, dispretului fata de valoarea tratatelor, nu i se poate opune decat forta organizata, hotarata, a tarilor iubitoare de pace si credincioase idealurilor democratice.
„Trezite de zguduielile dictaturilor -; citim intr-un articol din 1937 -; popoarele au inteles ca pentru a avea pacea nu ajunge s-o voiesti, nu ajunge s-o cersesti, … ci trebuie, in primul rand, s-o impui celor care nu o vor.”7
In preajma dramaticului eveniment al dictatului de la München, prin care Cehoslovacia a fost abandonata de Anglia si Franta in fata pretentiilor germane, un articol semnat de un profesor universitar din Iasi afirma limpede ca din momentul in care Hitler si Mussolini s-au pus pe pozitii de forta si au convingerea ca tratatele sunt petice de hartie, ei nu se vor opri decat atunci cand in cale se va ridica o forta superioara lor. „Azi se vede mai bine ca altadata, - conchide cu amaraciune autorul -; ca nici un tratat nu are valoare decat daca il poti impune; ca nici o iscalitura politica nu leaga pe cel care semneaza; ca granitele nu sunt garantate decat de imprejurari, si de soldatii proprii …”8
Tot ca ecou la actul de la München, un alt articol intitulat „Spiritul de conciliatiune si necesitatile pacii”, condamna -; indirect, dar cu asprime -; politica conciliatorista, care, pentru moment, inselase o parte din opinia publica europeana.
„Europa -; se spune la inceputul articolului citat -; este astazi in stare de alarma. Nimeni nu mai poate alege, cu spiritul liber, intre pace si razboi. Ambele sunt pline de injosire, de decaderi. Nici situatiile politice, nici viata libera a natiunilor, nici nevoia lor de munca si de creatie si nici cele cateva principii care garanteaza o veche civilizatie nu mai sunt ocrotite de pacea pe care o avem astazi …
Aceasta sa fie pacea pe care vrem sa o mentinem? O pace care nu ne lasa un moment de liniste, o zi senina, care ne intoarce catre conditiile rudimentare ale tribului, care ne constrange la o viata violenta si josnica? O pace care corupe toate valorile culturii si ale omenirii, in care o parte a lumii este din ce in ce mai dominata de natiuni razboinice si de <<ideologii>> de distrugere?
Spiritul de conciliatiune -; conchide articolul -; trebuie marginit de necesitatile pacii insesi. El nu se poate exercita decat sprijinit pe vointa ferma de a mentine elementele esentiale ale unei organizatii internationale

… Nimeni nu se poate gandi la colaborare, daca stie ca insusi dreptul la viata este contestat.”9
Intr-un sens mai limitat si istoriografia reprezinta o modalitate de exprimare a opiniei publice si mai ales a celei a intelectualilor. Ca reprezentant al paturii intelectuale, un istoric este in general sensibil si la pulsul epocii in care traieste, obisnuind sa ia atitudine fata de evenimentele acesteia. N-au lipsit insa in trecut nici istorici care au preconizat ca o obligatie profesionala atitudinea „neutrala” fata de problemele contemporaneitatii.
Dintre istoricii romani ai anilor premergatori celui de-al doilea razboi mondial, Nicolae Iorga ofera ilustrarea cea mai stralucita a savantului militant pentru tot ce a crezut el ca era o cauza dreapta. George Calinescu a scris despre Iorga ca in cultura romaneasca din primele decenii ale veacului al XX-lea, a jucat rolul pe care l-a avut Voltaire in cultura franceza din secolul al XVIII-lea: acela de a fi un detector sensibil la tot ce era fenomen de actualitate -; fie pozitiv, fie negativ -; si de a-l semnala si explicita sprijinit pe un intens talent si temperament polemic. Deosebirea dintre cei doi consta insa in faptul ca in vreme ce Voltaire fusese un rationalist si un cerebral, Iorga a adaugat rationalitatii o insemnata masura de afectivitate, ceea ce l-a facut poate mai putin consecvent intr-o parte a opiniilor si judecatilor sale de valoare, dar in acelasi timp mai vibrant, mai profetic in tonul scrierilor sale.
Iorga nu s-a ferit de intrepatrunderea istoriografiei cu politica. A avut pasiunea politicii, pe care n-a practicat-o cu prea mult succes, dar, cel putin teoretic, a aparat intotdeauna, in cadrul acestui gen de preocupari ale sale, pozitii democratice si umanitare.

Iorga a crezut in demnitatea fiintei umane, a libertatii sale, a combatut tot ce ar fi putut sa o injoseasca:

mizeria, egoismul claselor de sus, asuprirea, violenta, irationalismul s.a.

Opozitia sa impotriva regimurilor de dictatura, impotriva politicii lor de agresiune, de dispret fata de tratate, fata de legalitatea internationala si de drepturile statelor la independenta a fost totala, la fel dupa cum razboiul, ca suprema expresie a violentei si a negatiei bazei de drept in relatiile intre state ii provoca oroare.
Nici o alta mare personalitate a culturii romanesti din perioada interbelica n-a adoptat o atitudine mai hotarata, mai curajoasa, in apararea pacii, in demascarea dictaturilor totalitare si in condamnarea razboiului. In anii 1938-40, ultimii ai vietii sale, sfarsite sub gloantele unor asasini, Nicolae Iorga a fost una din cele mai inalte expresii ale constiintei democratice a poporului roman.
Inca la sfarsitul lui ianuarie 1933, aflandu-se la Roma, el isi exprima convingerea ca ridicarea lui Hitler la putere in Germania „il va distruge”.10
In martie 1935, fiind invitat la o receptie la legatia germana din Bucuresti, cu toate ca invitatia ii fusese transmisa printr-un om de stiinta animat de sentimente prietenesti fata de Romania, Nicolae Iorga a respins invitatia, declarand ca el nu se poate impaca cu dictatura din Germania.
La cateva zile dupa cotropirea Austriei, Iorga a rostit la radio conferinta intitulata „Distrugatorii civilizatiei”. Facand o aluzie transparenta la hitlerism, marele istoric infiereaza „dispretul pentru principii, pentru dreptul de orice fel si de orice calitate” … si „brutala franchete cu care se afirma la orice prilej „drepturile” noi pe care le are acum puterea”…
Tonul conferintei lui Iorga este amar: el prevede apropierea razboiului, un razboi in care descoperirile stiintei dau mijloacele cele mai blestemate pentru omorarea in masa a oamenilor si pentru a face una cu pamantul orice creatie vine de la ei de-a lungul veacurilor”…11
Istoricul roman a fost printre aparatorii hotarati ai integritatii si independentei Cehoslovaciei, atat in perioada dictatului de la München, cat si in aceea a cotropirii si subjugarii ei de catre hitleristi, prin actul de forta din martie 1939.
Iorga condamna „linia gandirii celei noi, care ingaduie unei capetenii a intregii sale natii, de oriunde, sa intervina in afacerile altei tari, azi Cehoslovacia, maiine Ungaria, poimaine Polonia sau Romania, candva si Franta, Danemarca, precum si „imensa Rusie”, in care de asemenea traiesc multi germani.12 Previziunea lui Iorga cu privire la itinerarul viitor al expansionismului si agresiunii este remarcabila.

Conciliatorismul lui Chamberlain, asupra caruia nu se pronunta („Nu stiu ce va rezulta din gestul … dlui Chamberlain …”), ii opune ceea ce marele istoric e convins ca exprima starea generala de spirit a poporului roman in fata evenimentelor din septembrie 1938. „Stiu ce simte, ce vrea si ce poate poporul roman. El simte dezgust inaintea violentei fara margini, care se aseaza ca suprema judecatoare intre neamurile si tarile lumii. Actele de agresiune, pe care nu le-a savarsit niciodata, ii revolta constiinta”.13
La 23 septembrie 1938, Iorga scria editorialul intitulat „Catre un popor prieten”, - o emotionanta declaratie de solidaritate cu Cehoslovacia. „In momentul -; scria el -; cand se pregateste desfacerea partii locuite de germani din Cehoslovacia, cand aluneca prieteniile14 si nici o invinuire, nici o injurie nu se cruta unui popor de mare trecut … unuia care a dat oameni ale caror nume sunt inscrise in Cartea de Aur a Culturii… nu poate lipsi de aici, de la Bucuresti … un glas de mangaiere. Neamul lui Masaryk nu merita sa fie tratat astfel de un dusman inversunat, dar nici de altii, cu care n-a fost niciodata in rivalitate … Nu in numele bietei <<Mici Intelegeri>>, ci in al constiintei umane, am tinut … a ridica acest protest contra grosolaniei triumfatoare.”15
Dupa München, Iorga se dezlantuie impotriva ridicarii de noi pretentii teritoriale asupra Cehoslovaciei din partea Ungariei horthyste si a Poloniei, a carei politica externa era dirijata cu condamnabila ambiguitate de catre colonelul Beck. El scrie, fara a numi pe nimeni, un pamflet in forma alegorica, intitulat „Ceasul sacalului”.16
Cotropirea Cehoslovaciei, Iorga o comenteaza sub titlul „Se schimba lumea”, publicat in ziarul pe care-l conducea, la 16 martie 1939. Vesti neasteptate -; scrie el -; ne vin de la hotarele tarii. O intreaga ordine de lucruri se rastoarna. Puteri fara preget merg inainte peste orice. Vechile notiuni in care a crezut omenirea intr-un lung sir de veacuri sunt acum o simpla amintire. Un duh salbatic a cuprins lumea intreaga si mintile potolite se opresc inspaimantate in fata dezlantuirilor de patimi …”17
Dupa ce razboiul a izbucnit, Iorga scria, la 3 septembrie 1939, dovedind inca o data capacitatea sa surprinzatoare de previziune: „… Experienta mea in istorie imi permite aceasta indoita profetie: nu va invinge tehnica superioara, ci inteligenta conducatorilor, insufletita de convingerea ca lupta pentru dreptate si umanitate. Si orice speranta de lovituri repezi si decisive se va sfarama de rezistentele de care sunt capabile numai popoarele care au cultul onoarei si deprinderea, de atatea ori seculara, a jertfei”.18
In tot cursul lunii septembrie 1939, cand se consuma drama poloneza, Iorga a continuat sa-si afirme convingerea ca nici o forta nu poate distruge o natiune, ca aceia care incearca acest lucru isi vor primi pedeapsa, iar biruinta finala nu va apartine acelora care au ocupat mai mult teritoriu, au distrus mai multe opere de civilizatie si au ucis mai multi oameni.19
Desconsiderand tehnica militara in care hitleristii se incredeau atat de mult, si opunandu-i forta spirituala, Iorga poate sa apara ca un idealist. In realitate, in aceasta suita de articole admirabile, el este un idealist in sens moral, pozitie pe care o adopta pentru a incuraja si mobiliza constiintele la rezistenta impotriva agresiunii naziste, a le insufla increderea in victoria finala a dreptatii si libertatii.
Combatand mitul armelor secrete atotnimicitoare, istoricul roman scrie ca exista o alta arma secreta, care zadarniceste orice cucerire, si care este rezistenta sufleteasca. „Cand fiecare om va fi o piedica pentru asemenea intentii criminale, asi vrea sa vad ce pot face, chiar sprijiniti pe mitraliere si pusti automate, cativa functionari necunoscatori si o trupa inchisa in cazarmi.”20
In mai 1940, Franta se afla in pragul prabusirii sub loviturile invaziei germane. Au fost momentele cele mai critice, in care increderea multora in posibilitatea de a mai stavili marsul inainte al nazismului, s-a clatinat. Nu insa a lui Nicolae Iorga: „Sunt oameni -; scria el la 16 mai 1940 -; pe cari cronica luptelor purtate de masini si de robotii lor ii impresioneaza profund. Trag concluzii, condamna la moarte pe unii, inalta in slava pe altii…

… Dar pe urma, dupa victoria totalitara totala, universala si definitiva, - ce?
Se pot oare mentine milioane de oameni la toate hotarele? Se poate sprijini necontenit o astfel de colosala sfortare pentru a tine vesnic gata masinile? Se pot pastra masele vrajite in aceeasi stare de paroxism…, se poate sili la abdicare sufletul atator natiuni mandre de trecutul lor, care nu pot fi toate ucise de la inaltimea catorva mii de avioane? Vedeti Dv., grabitilor, cari aplaudati parca ati fi niste feldmaresali invingatori, aceasta este problema.”21
Desigur, n-au lipsit in Romania interbelica, in randurile intelectualitatii -; si nu numai ale ei -; influente ale ideologiei fasciste, unele chiar foarte virulente. Dar ele au fost in neta minoritate, si organele de publicitate prin care s-au exprimat, ori personalitatile pe care le-au atras, n-au avut niciodata prestigiul si popularitatea de care s-au bucurat publicatiile si personalitatile cu adevarat reprezentative.
In preajma izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, marea majoritate a poporului roman s-a situat de partea apararii pacii si a democratiei. Intelectualitatea, prin revistele de cultura, si avand in frunte o personalitate de talia istoricului Nicolae Iorga, a dat expresie acestei stari de spirit a majoritatii poporului.