f2t10tb
O DOMNIE SI O EPOCA
Nero a domnit doar patrusprezece ani. Putin, intr-ade¬var, chiar si pentru Roma imperiala in care, prin tradi¬tie, puterea nu se exercita pentru multa vreme. Devenit imparat al romanilor la 13 octombrie 54, Nero moare in 11 iunie 68 e.n. * La nici treizeci si unu de ani este constrins la sinucidere. Nu a realizat in intregime ceea ce ar fi dorit sa faca. Orice apreciere am da operei sale politice, o constatare se impune de la sine : faptul ca, oricum ar fi considerat, monstru sau vizionar, Nero a ales un drum original. Si in aceasta alegere, clasa poli¬tica romana a refuzat sa mearga alaturi de el. Oare ar fi putut-o face ? Greu de presupus, avind in vedere vio¬lenta cu ca„re a respins-o. Conflictul avea sa-si gaseasca incheierea prin moartea brutala a principalului sau personaj.
Primul secol al erei noastre a fost un adevarat secol de Renastere, marcat de o lunga criza de crestere si adap¬tare, nelipsit de sinuozitati. Secol de Renastere, primul veac al erei noastre preceda un secol clasic, asa cum, mai tirziu, secolul al XVI-lea va prefigura pe cel de-ai XVII-lea. In acelasi fel, efervescentele barocului aveau sa pregateasca echilibrul clasicismului. Nero — un rau monarh ? Un veritabil principe al acestei Renasteri ? La

Secventa romana urma urmei, adevarata -Renastere, cea din veacul al XVI-lea, nu si-a avut, la rindu-i, „principii ei negri" ? Epoca lui Nero constituie, dincolo de domnia pro-priu-zisa, o secventa istorica autonoma inlauntrul pri¬mului veac al erei noastre : un sub-sistem in sinul sis¬temului iulio-claudian, care se distinge prin fenomene socio-politice si ideologice specifice2. Aceasta perioada incepe odata cu aparitia, in jurul lui Seneca, a unui cu¬rent care se va afirma la curtea lui Claudiu, unde do¬mina Agrippina, ultima, lui nevasta — deci prin SO¬SI e.n. —, si se incheie odata cu sfirsitul razboiului civil si cu victoria Flavienilor, in 69—70 e.n. Paginile care urmeaza sint consacrate unui om. Ne vom da silinta sa surprindem acest om in contextul care, in parte, 1-a con¬ditionat : cu alte cuvinte, in epoca sa.

O IMAGINE DEFORMATA
in general, posteritatea n-a dovedit .mai multa inga¬duinta fata de Nefo decit aceia care, in iunie 68, l-au constfins sa-si puna capat zilelor, tfltimul cezar din di¬nastia iulio-claudiana trebuie ca si-a avut partizanii sai patimasi. Dar, dupa disparitia acestora, cu trecerea vre¬mii, s-a statornicit imaginea unui Nero monstru crimi¬nal, nebun singeros, care i-a trimis la moarte pe ai sai si a dat foc Romei din pura placere. Deseori, s-a afirmat ca Nero ar fi fost la originea acelui incendiu survenit in 64, pe care l-ar fi provocat cuprins de nebunie. Vom vedea daca lucrurile s-au petrecut astfel. Si totusi, responsabi¬litatea lui, chiar imaginara, rarnine o piesa importanta la dosarul neronian. Cit despre omul de rind, acesta con¬tinua sa vada in Nero un monarh piroman, un inger cazut, un fel de Dracula avant la leitre.
Aceasta reputatie se inscrie, de altfel, intr-o traditie : s-au mai „bucurat" de ea si altii, atit inaintea lui, cit si dupa el. Caligula — sau Gaius, cum se numea in reali¬tate — este, in aceasta privinta, paradigma insasi a im¬paratului psihopat. Contemporanii lui Nero, desi i-au judecat cu asprime actele, par sa fi fost, totusi, ma,i putin impresionati de crimele suveranului lor decit generatiile care au urmat3. Aceasta pentru ca, intr-adevar, literatura a pus repede stapinire pe personaj. Cit despre marturiile extra-literare — inscriptii, papirusuri sau documente dovedind activitatea administrativa imperiala —, trebuie sa spunem ca ele contribuie doar partial si numai la nuan¬ tarea acestei imagini negative ivite dintr-o vointa de condamnare fara drept de apel. Cind „tiran al univer¬ sului" (PSEUDO-SENECA, Octau., 250), cind „dusman al speciei umane" (PLINIU CEL BATRlN, Nat. Hist, 7, 6, 2 ;
7, 6, 1 ; 22, 46, 1), Nero nu apare, in cel mai bun caz, decit ca un despot vanitos (PSEUDO-LUCIAN, Nero, 9).
Stoicii din epoca Flavienilor, apoi scriitorii din secolul
Antoninilor vor pune accentul pe dezechilibrul si irespon¬ sabilitatea in anumite privinte iesite din comun ale aces-, tui om. in epoca lui Suetoniu, aceasta imagine sumbra este deja cristalizata : Nero a devenit un imparat infam si blestemat. Tacit isi spusese cuvintul. Acela pe care
Racine il va numi mai tirziu „cel mai mare pictor al anti¬ chitatii" adaugase intr-adevar o tusa portretului, o tusa decisiva care va intuneca si mai mult modelul : caci, sub privirile zeilor, in timpul unui praznic sfint, Nero al lui
Tacit il va ucide pe Britannicus, fratele sau adoptiv, fara a-i da macar ragazul sa-si imbratiseze surorile ; si aceasta dupa ce-1 va fi pingarit. Un pas hotaritor a fost astfel facut. incepind de acum, imparatul va deveni repede un monstru, in sensul tehnic, conferit de auguri acestui cu vint : o fiinta anormala creata de zei cu scopul de a-i avertiza pe muritori asupra uriasului pericol care-i pindeste4. . . '
ANTICRISTUL ?
in cele din urma, totul devine legenda. Mediile iudee, si in special cercurile scriitorilor crestini nu-i vor ierta persecutiile la care au fost supuse ; vor face, asadar, din Nero, o figura de Apocalips. in timp ce epitomatorul pagin Festus il prezinta ca pe imparatul cel mai vrednic de ura pe care 1-a avut vreodata statul roman (RUFIUS FESTUS, Despre victoriile poporului'roman, 19), Augustin afirma ca el a atins culmea dezmatului si a cruzimii (Ce¬tatea lui Dumnezeu, 5, 19), iar Ioan Chrysostomul vede in el simbolul viciului si al barbariei. Crestinii nu puteau ierta faptul ca Nero se proclamase salvatorul lumii : in opinia lor, doar Iisus si-ar fi putut revendica un aseme¬nea titla. Nu e deci de mirare ca Nero n-a beneficiat de ingaduinta $i interesul pe care acestia i le-au acordat lui Seneca, mergind pina la a injgheba din nimic o falsa corespondenta a filosofului cu Paulus din Tars. In acest climat de ostilitate generala, unii au sfirsit prin a-1 „pro¬clama" pe imparat fie Anticristul, fie vestitorul acestuia. Lactantiu, Augustin si Ioan Chrysostomul au combatut aceste teze, pe care le regasim la Victorinus din Poeto-vio, Commodianus si Sulpicius Severus. Dupa Augustin, anumiti crestini afirmau ca Nero va reaparea sub infa¬tisarea Anticristului ; altii credeau ca imparatul nu mu¬rise, ci fusese rapit si tinut ascuns, „in rezerva" — re-seruatus —, pentru a fi reasezat, mai tirziu, in drepturile regatului sau (Cetatea lui Dumnezeu, 20, 19, 3). Ioan Chrysostomul, ca si Augustin, respingea aceste ipoteze, dar considera totusi ca fiul Agrippinei fusese, in timpul vietii, un soi de precursor al Anticristului, avind misiu¬nea sa demonstreze, prin actele sale, ceea ce acesta din urma va insemna, atunci cind va veni pe Pamint, la sfir-situl timpurilor, inainte de triumful definitiv al lui Hristos (Omilia IV, 1 si urm.). Certitudinea ca Nero era intr-adevar Anticristul, sau cel putin arhetipul lui, a dai¬nuit pina in Evul Mediu. Spre sfirsitul antichitatii, autorul necunoscut al Apocalipsului lui Ioan a dezvoltat tema fia¬rei, al carei numar, 666, era obtinut aditionind cifrele corespunzatoare literelor rezultate din transcriptia ebraica a numelui Nero Caesar. Deoarece absolut nimeni nu putea sa indice cu exactitate amplasarea mormintului lui Nero, in pofida datelor furnizate de Suetoniu, ideea a cistigat tot mai mult teren 5.
in toata perioada Evului Mediu, au proliferat cele mai bizare legende. Unii faceau din Nero o fiinta monstruoasa care dadea nastere unei broaste, altii ve¬deau in el diavolul in persoana. Ba mai mult : ciorile care zburau in jurul copacului crescut pe presupusul mor-mint al Domitiilor erau luate drept duhuri rele. Papa Pascal al II-lea (1099—1118) a fost chiar constrins sa distruga acest presupus monument al Domitiilor si sa inalte in locul lui o capela, caci superstitiile epocii vedeau in acele pasari o incarnare a sufletului lui Nero, care nu si-ar regasi linistea decit odata cu intoarcerea lui Iisus pe pamint. Chiar in 1900, la Ancona, se povesteau legende despre aparitiile diabolice ale imparatului, in 1975, o tinara germana a vrut sa fie exorcizata, con¬vinsa fiind ca a auzit glasul lui Nero. Asadar, si azi inca, mai raminem credinciosi acestei reprezentari apocaliptice a unui Nero dementc. O dovada sigura ne furnizeaza cinematografia, care, cu mici nuante, a facut din impa¬rat un personaj asemanator celui schitat de Jean Rouge : „Nero este imparatul semi-nebun si singeros descris de Tacit, Suetoniu si Dio Cassius a...i : asasinul fratelui sau vitreg, al sotiei, al mamei, al preceptorului sau si al atitor altora ; desfrinatul care necinstea femeile si tinerii, care il lua in casatorie pe unul dintre libertii sai, histrionul care se producea in teatre si la concursuri" 7.
NERO TREBUIE OARE REABILITAT ?
Daca unele monografii moderne, redactate in majo¬ritatea lor de nespecialisti, sint tributare acestei imagini traditionale a Agrippinidului, ca sa-1 numim astfel pe Nero, alte biografii romantate pacatuiesc prin excesul contrar. in asemenea biografii favorabile lui Nero, im¬paratul apare fie ca un sfint, fie ca un prieten al saracilor. In ceea ce-i priveste, istoricii, tinind seama de toate mar¬turiile de care dispunem, incearca sa-si nuanteze eva¬luarile. Dar munca lor sfirseste deseori printr-o anumita reabilitare a imparatului. Cu sau fara intentie. Astfel, din dorinta de a reliefa continuitatea unei administratii care nu intotdeauna s-a dovedit a fi rea, istoricii sint uneori ispititi sa se aventureze dincolo de obiectivele lor initiale, fara a intrevedea intreaga masura a acestor extrapolari B.
Ar fi desigur absurd sa sustinem ca Nero a fost un imparat competent si un om echilibrat. Dar nu e mai putin adevarat ca trebuie sa restabilim adevarul si sa netezim un teren incarcat de o multime de legende si traditii indoielnice. Ne vom stradui asadar sa explicam „faradelegile" lui Nero si sa exploram atit meandrele psihismului sau, cit si contextul istoric care 1-a condi¬tionat. Cu toate ca si-a ucis mama, sotia, preceptorul. Nero nu este totusi vinovat de toate crimele care i s-au atribuit. Pe de alta parte, unele marturii antice au pre¬zentat intr-o maniera caricaturala dezmatul si excesele sale de histrion. Last but not least, ne vom stradui sa analizam indeaproape programele politice ale imparatului, ca si ale altor mari forte prezente in epoca. intr-adevar. Nero n-a actionat intotdeauna doar in functie de capri¬ciile sale. A fost un strateg si un tactician, care a stiut sa se inconjoare de prieteni-si sfatuitori utili. Din acest punct de vedere, „dezechilibrul sau psihic nu trebuie se¬parat de modelul de guvernamint pe care s-a straduit sa-1 impuna, si nici „nebunia" sa nu trebuie desprinsa de optiunile sale politice.
in consecinta, va trebui sa lasam documentele si. mar¬turiile pe care ni le furnizeaza antichitatea sa vorbeasca ele insele, pentru a pune in lumina structurile profunde, subtextul adica, si a putea surprinde si intelege atit pro¬gramele si strategiile lui Nero, cit si factorii politici si culturali care i-au influentat deciziile. Sa nu uitam insa ca autorii din vechime nu aveau, pentru a aprecia impor¬tanta anumitor fenomene, detasarea pe care astazi ne-o usureaza scurgerea timpului. Mai mult decit atit : din prudenta, sub presiunea unui "regim absolutist sau minati de anumite interese partizane, ei nu ezitau sa de¬natureze unele evenimente, a caror semnificatie o sesi¬zau .exact, punind pe seama capriciilor sau moravurilor eutarui sau cutarui personaj fapte care tineau in reali¬tate de o orientare pur politica. Sa fim bine intelesi : daca ii vom recunoaste lui Nero o doctrina si o strategie, nu inseamna ca-il disculpam, si nici ca-i justificam crimele sau ca il dezvinovatim de falimentul politicii pe care a dus-o. Esecul acesta a contribuit in mare masura la criza care avea sa zdruncine Imperiul roman in anii 68—70 e.n.
AMBITIA UNUI REFORMATOR
Criza are, de altminteri, origini indepartate. Domnia lui Nero corespunde intr-adevar unei perioade de ten¬siuni istorice deosebit de puternice. Vechile structuri sociale, politice si morale, mentalitatile mostenite din vre¬mea Republicii vor cunoaste, de-a lungul acestei pe¬rioade, o veritabila mutatie. Sfirsitul lui Nero corespunde in fapt cu moartea traditiei republicane in toate dome¬niile : domniile Iulio-Claudieniior reprezinta, in aceasta privinta, un moment de tranzitie in istoria romana, iar Imperiul timpuriu clasic incepe in realitate odata cu Fla-vienii. Caderea lui Nero inseamna,, de fapt, din acest punct de vedere, caderea unei dinastii provenite din marea nobilime senatoriala de vita veche si totodata ruinarea aristocratiei. Prin despotismul sau tot mai accentuat, imparatul a accelerat acest proces de tranzitie, urmarind obiective care il devansau cu mult. Ca si Gaius-Caligula, el voia sa impuna un regim politic autocratic, care sa-i permita depasirea structurilor cu care romanii erau obis¬nuiti. Monarhia pe care el o propovaduia era de inspiratie antoniana ; de altminteri, asemenea lui Gaius, si-1 re¬vendica.printre stramosi pe Marcus Antonius.
Totusi, trasatura specifica a domniei lui Nero nu re¬zida in aceasta monarhie de tip teocratic. Nero dorea in egala masura sa impuna un ideal estetic in viata coti¬diana a romanilor. imparatul insusi se voia poet si actor. Si de aceea, si-a celebrat la Roma propriul triumf artistic cu toata pompa militara traditionala. Acest imparat, atit de preocupat de arta actorilor, a facut din domnia lui o imensa scena de teatru. Dar a mai savirsit ceva, care pare a fi intr-adevar caracteristica fundamentala a pe¬rioadei de care vorbim. Nero s-a straduit sa impuna romanilor o noua Weltanschauung : o mentalitate si o scara a valorilor extrem de diferite fata de cele cunos¬cute pina atunci si aflate, de altfel, de multa Vreme in criza. Noul cod socio-cultural presupune o profunda re¬forma morala si educativa. Acest efort care tindea sa-i elibereze pe romani de tabu-urile stramosilor lor, aceasta reforma axiologica constituie, de fapt, ceea ce intelegem uneori prin neronism,