l6g21gh
V. 1 . Problematica mitului egiptean antic
Definitia conceptului de mit a reprezentat una din cele mai controversate probleme ale egiptologiei. Merite deosebite revin
invatatilor germani care au avut o preocupare aproape constanta in aceasta privinta. Incepand cu unul dintre pionierii egiptologiei moderne
H. Brugsch , continuand cu S. Schott , apoi cu E. Brunner-Traut , s-a
incercat sa se raspunda la urmatoa-rele intrebari: in ce consta esenta miturilor in Egiptul antic si cand au aparut ele. Desigur, opiniile lor n-au fost identice, ele corespunzand de cele mai multe ori tendintelor de baza ale epocilor in care au fost formulate.
Pentru Schott n-au existat mituri in adevaratul sens al cuvantului
inainte de Epoca Dinasticului Timpuriu, insa in Textele Piramidelor putem depista urme ale formarii lor. Initial ar fi existat „povestiri “ despre zei, iar conform opiniei aceluiasi egiptolog, ar fi fost celebrate anumite ritualuri, care nu aveau nici o legatura cu miturile. De aici provine teoria cu privire la existenta unor „mythenfrei Ritualen“ .
Cea mai elaborata definitie a miturilor a fost oferita de catre J.
Assmann. Dupa el, mitul este o povestire despre lumea divina care poseda calitati narative reale, cum ar fi inceputul, cuprinsul si incheierea .
El a aratat ca literatura mortuara dinainte de Epoca Imperiului nu este narativa, ca atare nu poate fi utilizata pentru a demonstra existenta miturilor in epocile timpurii ale istoriei faraonice. Desi in Textele
Piramidelor ne sunt prezentate evenimente din lumea zeilor, ele nu constituie naratiuni si ca atare nu pot fi considerate mituri. Nici macar
Papirusul Dramatic de la Ramesseum nu este o naratiune autentica, ci un ritual. In ceea ce priveste episodul referitor la Horus si Seth redat
intr-un papirus de la Illahun, Assmann considera ca acesta era mai degraba un descantec magic, decat o naratiune .

Datorita importantei pe care o prezinta in cercetarea egiptologica, vom analiza, in cele ce urmeaza, mai pe larg teoria lui J. Assmann.
Cercetatorul german constata ca notiunile de „mit“ si „mitic“ sunt uti-lizate inadecvat in egiptologie, ele putand fi inlocuite de cele mai multe ori cu alte concepte, mai putin ipotetice, fara a pierde din expresivitate. Printre aceste „notiuni inlocuitoare“ se numara: „lumea de dincolo de moarte“, „cerul“ si „lumea zeilor“.
J. Assmann prezinta amanuntit raportul dintre „mit“, pe de o parte, si „lumea zeilor“, „ritual“, „expresie mitica“, pe de alta parte. El reuseste sa delimiteze mai exact notiunea de „mit“ de cele trei concepte apropiate men-tionate si, astfel, sa se apropie de o definitie mai exacta a notiunii de „mit“.
Formarea mitului este considerata ca un proces ce apare abia in
Rega-tul Mijlociu, sau mai sigur in Epoca Imperiului, si continua neintrerupt pana la sfarsitul istoriei egiptene . Doar intr-un singur caz el recunoaste ca intr-unul din paragrafele Textelor Piramidelor ar putea fi vorba de elemente ale mitului lui Osiris .
J.Assmann identifica trei caracteristici constitutive ale mitului si anume: a). coerenta narativa , b). ancorarea in spatiu si timp si c). schimbarea constelatiilor de persoane. a). Se poate vorbi despre mituri atunci cand ele exprima sau nareaza lumea zeilor „in forma ei“ si atunci cand un eveniment este reprezentat ca „episod mitic legat de o povestire“ . In finalul expunerilor sale, vorbeste de mit folosind notiunile de genotext si fenotext .
Genotextul reprezinta impletirea actiunilor si evenimentelor de baza, respectiv structura evenimentelor aflata „in spatele“ textelor, iar fenotextul este suprafata formulata verbal a textelor propriu-zise, respectiv „expresiile mitice“.
Astfel, Assmann ajunge la urmatoarea caracterizare: „miturile sunt in principiu transcendente ale genului sau mediului si pot fi transpuse in forma unei epopei, a unui basm, catren, drame, a unui dans sau chiar in decorul unui vas sau al unui sigiliu“ . Prin urmare, insusirea de „narativ“ nu poate fi inteleasa ca o caracteristica a fenotextului (de exemplu, o epopee), ci trebuie privita la nivelul genotextului, ca mitul
insusi, care se va caracteriza prin „narativitate“.
J. Zeidler considera ca Assmann subapreciaza sau elimina expresiile ne-narative, cum ar fi imnurile, textele dramatice sau imaginile. Mitul poate fi exprimat si sub forma descriptiva sau comunicativa, dar poate exista si intr-un viitor etern, atunci cand este conceput „escatologic“. Pentru a ilustra acest lucru, Zeidler a elaborat un model grafic sugestiv : b). Assmann considera ca ancorarea unei „povestiri“ intr-un trecut nedefinit (de exemplu acel „a fost odata“ al basmelor noastre ) aduce evenimentele „din sfera repetitiei, care este caracteristica ritualului, in sfera pre-zentului , proprie mitului“ .
Dar, desi mitul apartine in general trecutului, ancorarea lui spatiala si temporala in lumea zeilor nu este intotdeauna explicita, putand fi constatata doar indirect prin analizarea textelor. c). In fragmentul „Mit versus lumea zeilor“ , Assmann s-a pronuntat hotarat impotriva unei asezari pe acelasi nivel a celor doua concepte citate in titlu, asa cum sustinea S. Schott . El considera ca simpla alaturare a lui Osiris, Isis si Horus reprezinta o „constelatie“ de personaje din lumea zeilor, dar in nici un caz un mit. Dupa Assmann o
„constelatie“ presupune anumite interactiuni sociale preluate din lumea reala, ca de exemplu, comportamentul complex al grijii materne a zeitei
Isis pentru Horus, incepand de la alaptare si educare, pana la apararea copilului.
Abia un numar mai mare de „constelatii“ de zei, imbinata cu
„intrarea si iesirea“ in actiune a anumitor persoane, indeplineste o conditie de baza pentru existenta mitului.
Assmann numeste „constelatia“ o „icoana“, incercand sa defineasca pe scurt mitul egiptean, accentuand in mod special
„iconicitatea“: „Miturile sunt icoane (constelatii, imagini de referinta) etalate in povestiri, care se pot retrage din nou in iconicitatea lor pura, fara sa-si piarda identitatea“ .
Constelatia mama-copil tematizeaza in imaginea de icoana campul de interactiune sociala generala a cresterii copilului fara caracteristici „individuale“ speciale si de aceea poate fi utilizata in orice context religios in care este vorba de cresterea copilului. Se poate face o comparatie libera intre mitologia egipteana si iconografia religioasa cand utilizeaza imaginea cuplului Isis lactans .
Notiunea de constelatie, dupa Assmann, reprezinta un instrument eficient pentru diferentierea intre atribuirea unor roluri sociale diferitelor personaje „din lumea zeilor“ („dimensiunea cultica“) si posibilitatile de actiune corespunzatoare pe de o parte, si majoritatea gruparilor de
„purtatori de ro-luri“ intr-un mit („dimensiunea mitica “), pe de alta parte.
Privind caracterizarea generala a mitului egiptean se opun doua interpretari, cea care a fost numita „narativitate“ si cea numita
„iconicitate“.
Prin „narativitate“ se intelege aici definitia modificata a mitului ca o secventa de actiune clar conturata, coerenta (genotextual), ale carei elemente („functii“) isi extrag insemnatatea abia din contextul actiunii.
In spatele notiunii de „iconicitate“ se afla opinia lui Assmann, conform careia miturile ar fi „icoane dezvoltate in povesti“ sau
„constelatii“, care nu sunt incluse initial ca elemente de sine statatoare
„ne-narative“ in secventele actiunii.
Ca urmare, miturile egiptene sunt fie secvente de actiuni independente, ce sunt introduse secundar in alte contexte religioase (de exemplu, asa-zisele texte ale mortilor), fie invers, actiuni separate, izolate, preluate prin proiectie din lumea reala si atribuite zeilor, care constituie stadiul initial, din care se construieste, abia in etapa a doua a interpretarii lumii zeilor, o le-gatura intre actiuni.
Astfel de actiuni „inlantuite“ s-ar fi putut cristaliza, dupa
Assmann, inca din Regatul Mijlociu, sau cel mai sigur din Epoca
Imperiului, in mituri „fixe“.
Deoarece toate miturile egiptene pastrate inainte de Epoca
Imperiului au fost transmise in forma cultica, miturile avand in general un caracter explicativ, este greu de stabilit in mod sistematic intaietatea in cadrul sintagmei „narativitate versus iconicitate“. Dificultatea creste si datorita faptului ca majoritatea legaturilor cultice trebuie recuperate din materiale scrise, elaborate mai tarziu.
Din punct de vedere istoric, se pune intrebarea daca in cele mai vechi dovezi ale „miturilor“ se poate recunoaste procesul dezvoltarii lor din proiectiile religioase. Pentru motivul cultic este deosebit de importanta dinastia a V-a, deoarece se presupune existenta unui arhetip al
Textelor Piramidelor, care nu ar putea fi cu mult mai vechi decat textul din perioada faraonului Unas de la sfarsitul dinastiei a V-a. Deoarece perioada atestarii textelor in forma finala nu trebuie sa coincida neaparat cu data aparitiei ideilor formulate in ele, suntem obligati sa luam in consideratie si ideile mai vechi ( din intervalul dinastiilor 0- 4).
Deci, incepand cu dinastia a V-a se poate presupune existenta legaturilor de actiune in lumea zeilor, considerate in deplinatatea sensurilor „mituri“ .
J. Baines a respins, pe buna dreptate, conceptiile lui S. Schott, E.
Hornung si J. Assmann conform carora pentru a elabora un mit era absolut necesara prezenta unor zeitati antropomorfe . In multe societati antice, deci implicit si in Egiptul faraonic, animalele pot fi ori subiect al actiunii, ori mitul contine si personaje zoomorfe; mai mult, in epoca sincretismului tarziu al religiei faraonice sunt prezente in calitate de personaje principale ale miturilor inclusiv divinitati heteromorfe.
Este un fapt binecunoscut ca in limba greaca cuvantul este inrudit cu verbul „a produce, a povesti“. La origine substantivul de mai sus nu semnifica raporturile dintre zei, ca atare in Odyssea intalnim si semnificatia de „cuvant“ (Od., XI / 561/).
Trasaturile istorice ale mitului au aparut in Epoca Elenistica.
Autorii greci au conferit miturilor orientale si implicit celor egiptene antice, trasaturi grecesti. Spre sfarsitul secolului IV i. Hr., Hecateu din
Abdera si Euhemeros au incercat sa ofere o explicatie rationala a miturilor, considerandu-le ca povestiri despre oameni de rang superior .
Ideea este elenistica, conform careia numai acele fapte mitice care indica trasaturi istorice sunt comprehensibile . Este foarte posibil ca prototipul acestei modalitati de gandire sa fi fost cel egiptean antic. De fapt, dupa U. Luft , primul exemplu al unui mit- istorisit din Egipt este o povestire cuprinsa pe naosul descoperit la el-Arish, datand din timpul domniei lui Nectanebo I . In cazul Egiptului antic, mitul- istorisit s-a dezvoltat in momentul in care indigenii au avut deja o legatura stabila cu grecii. In Epoca Elenistica a Egiptului sensurile colective au fost inlocuite cu cele individuale. Egiptenii instruiti n-au ramas straini fata de aceste idei. Istorisirea miturilor s-a dezvoltat dupa ce ideile elenismului s-au raspandit in Egipt, iar in timpul dominatiilor persane, egiptenii au acceptat ideile grecilor ca un sentiment al eliberarii lor fata de jugul per-san .
La egipteni nu exista o interdictie in privinta relevarii imaginii unui zeu, dar se constata o deosebire neta intre imagine si forma reala, cea din urma neprezentata oamenilor de rand decat in cazuri exceptionale.
In Lumea de Apoi era posibil ca egipteanul sa vada forma reala, deci zeul insusi, insa pe pamant cel credincios trebuia sa se multumeasca cu imagini si intermediari si sa traiasca cu dorinta nesatisfacuta de a vedea „perfectiunea“ zeului .
Pentru simplul adorator se confunda imaginea divinitatii cu zeul, iar preotii considerau imaginea divinitatii un intermediar intre om si divinitate. Oamenii puteau deveni copii ai zeilor odata cu nasterea lor sau puteau dovedi ca sunt imagini ale zeilor prin actiunile intreprinse .
Faraonul era primul fiu, prima imagine a zeului creator si aproape toate comentariile egiptene despre om in calitate de „imagine“ a zeului se re-fereau la el. In epoca piramidelor (de la dinastia a IV-a), regele era
„fiul“ zeului solar, insa incepand cu Regatul Mijlociu, faraonul devine
„imaginea divinitatii“.
Imaginea zeilor era o realitate distincta pentru egipteni si ca urmare necesita respect si veneratie.
Forma de manifestare a zeilor si trasaturile acestora nu sunt constante, ci ele se dezvolta si se modifica de-a lungul istoriei egiptene.
Zeii sunt pentru egipteni fortele care explica lumea si nu trebuie sa le cerem elucidarea acestor forte, deoarece ele transmit informatii intr-un limbaj specific mitului. „Fiecare mit nu releva si nu interpreteaza decat o parte a realitatii, insa zeii in totalitatea lor si a realitatilor dintre ei releva si interpreteaza realitatea completa a lumii“ .
V. 2. Plutarch si conceptul de mit
Atitudinea filosofilor fata de mit s-a exprimat prin intermediul antitezei mit-logos. Prin se intelegea o abordare rationala a eve-nimentelor . Dupa Aristotel „...iubitorul de mituri este oarecum un filosof, caci mitul a fost nascocit pe baza unor intamplari minunate, pentru explicarea lor “ .
La fel de interesant este si un pasaj din Platon, Timaios, 59 C- D:
„Cand cineva, de dragul unei destinderi, lasa un timp de o parte vorbirea despre realitatile vesnice si examineaza in amanunt expunerile verosimile privitoare la devenire, el isi procura astfel o placere de care nu are cum sa-i para rau, un amuzament cumpatat si responsabil “ . Cercetatoarea Y.
Ver-nière , citand pasajul de mai sus, se intreba logic: oare in acest spirit si-a compus Plutarch miturile, ca un joc () si ca o relaxare ( -????) ? .
Raspunsul oferit, dupa parerea noastra, este incomplet. Dupa clasicistul francez, Plutarch a facut deseori referiri la „purele fabulatii“, la „fictiuni destinate sa delecteze auditoriul si pentru a-i inspaimanta“ , dar a precizat ca Plutarch niciodata nu a apreciat acest gen de creatii ale poetilor.
Daca dorim sa caracterizam atitudinea lui Plutarch fata de mit, trebuie sa avem in vedere mai multe afirmatii ale sale, atat din Vieti paralele, cat si din Moralia, care ne dezvaluie o oarecare ezitare din partea ganditorului din Chaeroneea. Pentru a sustine aceasta atitudine oscilatorie a lui Plutarch vom reda in cele ce urmeaza trei pasaje semnificative. In De Glor. Ath., 348 A-B se afirma: „Mitul are caracteristica de a fi o povestire mincinoasa, care se aseamana cu o povestire veridica“. In aceeasi ordine de idei, Plutarch scria in
Amatorius, 762 A: „Fara a crede in totalitate in mituri, nu le refuz, nici nu le creditez in totalitate“. Nici in De Iside, 58- 374 E nu gasim o parere cu mult diferita de cele prezentate mai sus: „Nu trebuie sa tratam miturile ca povestiri absolut autentice, ci sa luam din fiecare ceea ce este convenabil si verosimil“ . Prin urmare, Plutarch a manifestat atat o atitudine negativa, cat si una pozitiva fata de mit in general .
Deseori pentru Plutarch conceptul rezida in afirmatii nea-devarate si deplasate, incongruenta ( ) fiind o caracteristica a miturilor . Totodata, mitul nu inspira incredere ( ) , este lipsit de continut , ca atare nu este demn de a fi luat in consideratie .
Aprecierile pozitive asupra mitului sunt cateodata ezitante, dar ele exista in opera lui Plutarch. Caracterul aluziv al mitului releva un adevar ascuns, deseori redat prin .
Raportul dintre filosofie / filosof si mituri este de asemenea mentionat de catre Plutarch. In De Iside, 9- 354 B se afirma ca un rege ales din randul luptatorilor devine in mod automat preot si ca atare subiectul unei filosofii care este ascunsa in majoritatea miturilor si povestirilor . Dupa Plutarch, filosofii pot chiar filosofa prin intermediul mitului .
Miturile vechi cer respect din partea celui care le citeste, in acest sens Plutarch oferind cateva afirmatii in De Iside . Totusi, scepticismul sau mai degraba acea ezitare de care am vorbit mai sus caracterizeaza opinia lui Plutarch despre mituri, care dezvaluie „ni crédulité excessive, ni scepticisme systématique“ .
V. 3. Mitul original despre Osiris si evolutia lui
Osiris era principala divinitate a Egiptului faraonic al carei nume a fost asociat cel mai pregnant cu Lumea de Apoi. Divinitatea in cauza, repre-zentata mai ales antropomorfic , nu a fost un zeu dinastic, cum a fost cazul lui Re sau Amon- Re. Probabil originar din Busiris, Osiris ajunge sa repre-zinte in Textele Piramidelor regele mort divinizat. In urma raspandirii cultului sau, personalitatea zeului capata noi valente: la
Memphis, in urma asimilarii zeului Sokaris, isi va accentua aspectul funerar ; la Heliopolis a fost integrat Eneadei, devenind o zeitate solara si astrala; la Abydos il inlocuieste pe Khentamentiu, avand atributul de zeu al necropolei si de stapan al mortilor . Cel mai tarziu in epoca
Regatului Mijlociu el a devenit zeul mortii, iar atributele sale in aceasta calitate se extind asupra a tot ceea ce este „muritor“. Osiris este unul dintre zeii cei mari ai Egiptului, dar nu „fiinta suprema“, cum este cazul zeului Soare in anumite etape ale civilizatiei faraonice . In aceasta calitate, din Epoca Imperiului, Osiris, pe langa faptul ca este zeul incontestabil al mortilor, devine si zeul universal al naturii . Sarbatoarea cultului sau are loc in a doua jumatate a lunii Khoiak, sfarsitul anotimpului inundatiilor. In cele din urma, datorita preluarii unor atributii ale zeului dinastic Re, a fost implicat in politica religioasa a preotilor egipteni .
Totusi, perioada de maxima dezvoltare a cultului divinitatii in cauza a fost Epoca Tarzie, de atunci datand si marea majoritate a documentelor scrise legate de fiinta lui Osiris. Principalul sau sanctuar a fost la Philae, iar prin inscriptiile templului din Dendera s-a conservat cel mai important text referitor la Ritualul misteriilor lui Osiris in luna
Khoiak.
La inceputul expunerii noastre, vom justifica existenta mitului sau
in cadrul Textelor Piramidelor , urmand ca apoi sa prezentam, in linii mari, evolutia mitului original al lui Osiris.
Daca avem in vedere reprezentarile paletelor, ale capetelor de sceptre predinastice, dar si ale altor obiecte dinastice timpurii, putem constata ca imaginea lui Osiris nu apare pe ele, in schimb, deasupra serekh-lui, soimul-Horus este aproape omniprezent . Acest aspect, desi aparent lipsit de semnificatie, isi va gasi explicatia in expunerea noastra de mai jos.
Mitul lui Osiris a fost pentru egiptenii antici unul foarte important, avand o vechime considerabila, ceea ce reiese si din faptul ca ocupa un rol de seama in cea mai veche culegere de texte religioase din
Egipt, Textele Piramidelor . Dupa cum a demonstrat T. G. Allen , multe din descantecele sale au fost ulterior refolosite in Textele Sarcofagelor, in
Cartea Mortilor si in alte culegeri care se utilizau in liturghia funerara si
in ritualul zilnic al templelor.
Textele Piramidelor , elaborate in intervalul dinastiilor V- VI, cu sco-pul de a ghida faraonul decedat in Lumea de Apoi, nu prezinta un mit coe-rent al lui Osiris, adica o naratiune in sensul aristotelic al cuvantului.
Proba-bil , din aceste motive J. Assmann a considerat ca mitul in discutie a fost ela-borat mult mai tarziu. Totusi, Mitul lui Osiris asa cum ne releva Textele Piramidelor, este alcatuit din mai multe naratiuni sau, dupa cum le denumesc unii cercetatori ai fenomenului, „constelatii“ independente care, reunite si analizate corect, pot constitui un punct de plecare in analiza acestui mit.
Cu toate acestea, in cadrul Textelor Piramidelor un loc mult mai important revine unui alt mit, cel al lui Horus . Acesta impreuna cu zeul
Seth au fost angajati intr-un conflict violent, in urma caruia Horus si-a pierdut un ochi, iar Seth testiculele. Zeul Thoth a fost cel care a intervenit
in favoarea lui Horus, iar ochiul furat i-a fost retrocedat. Dupa ce si-a recuperat ochiul, Horus l-a prezentat faraonului, acesta din urma identificat cu zeul Osiris: „Horus si-a recuperat ochiul de la Seth, oferindu-ti tie ( adica faraonului) “ ( Pyr. §. 591) . Ochiul a devenit pentru faraon un mijloc prin care el urma sa fie protejat de actele violente ale lui Seth:„ O , Rege, am venit si iti aduc ochiul lui Horus, ca sa-ti
ingrijesti fata cu el, ca el sa te curete, ca parfumul lui sa fie pe tine.
Parfumul ochiului lui Horus este pe acest Rege, el inlocuieste efluxul tau si te protejeaza de umezeala mainii lui Seth...“( Pyr. §. 20- 21) .
Trebuie subliniat un aspect important al mitului: cu aceasta ocazie este integrat in naratiune si Osiris, deoarece faraonul a fost identificat cu el, iar Seth devine nu numai inamicul lui Horus, ci si al lui Osiris.
Prin urmare, Seth are o atitudine dusmanoasa fata de Osiris: „ O,
Seth, acesta de aici este fratele tau Osiris, care fusese restabilit, cu scopul de a trai si a te pedepsi; daca el traieste, atunci si Regele va trai“ ( Pyr. §.
173) .
Osiris a fost masacrat de catre Seth, desi paragrafele referitoare la a-cest act criminal al lui Seth sunt mai putin explicite: „ O, Osiris- Rege, ti- l aduc pe acela care ar putea sa te ucida,... un cutit este pregatit pentru el“ (Pyr. §. 1339) .
Naratiunea „continua“ cu relatarea faptului ca Osiris a fost atacat pe pamantul din Gehesti si doborat pe malul din Nedit . Zeitele Isis si
Nephtys au pornit in cautarea fratelui lor si l-au gasit, urmand apoi sa-l je-leasca .
In conformitate cu doua pasaje din Textele Piramidelor , zeul
Horus este acela care-l imobilizeaza pe Seth si-l aduce in fata lui Osiris:
„Horus l-a adus pe Seth tie (Osiris), el ti l-a dat tie, ingenunchiat sub tine.
Puterea lui este mai mare decat acesta“ (Pyr. §. 1632 ) ; „...El (Horus) l-a doborat pe Seth pentru tine (Regele-Osiris), legat, tu fiind in posesia ka-ului sau. Horus a poruncit sa fie prins pentru tine, tu fiind mai mare decat el“ .
Descantecul a 356 i poate fi numit cel al „triumfului lui Osiris“ , zeul Thoth fiind cel care a contribuit la aceasta victorie.
Logic urmeaza judecata lui Seth, cel care a fost adus inaintea zeilor din Heliopolis, unde tribunalul divin a fost prezidat de catre Geb.
Principala acuzatie adusa lui Seth a fost violenta la adresa lui Osiris . In acest episod Horus nu detine un rol important, deoarece reclamantul si inculpatul erau Osiris si Seth, iar verdictul s-a pronuntat impotriva lui
Seth: Osiris a fost recompensat cu un vast regat, incluzand cerul si pamantul, Campurile din Ialu, satele lui Horus si cele ale lui Seth, orasele si nomele.
Pe de alta parte, in Textele Piramidelor exista pasaje conform carora aceasta judecata din Heliopolis ii avea ca protagonisti pe Horus si
Seth, motivul fiind ochiul furat al primului .
Un alt episod important se refera la nasterea lui Horus. In mitul original se au in vedere cel putin doua aspecte ale acestui fapt: unul astral, in conformitate cu care in urma relatiei dintre Osiris si zeita Isis Sothis se va naste Horus- Soped . In conformitate cu cealalta varianta, zeul -copil, denumit si Horus-cel-tanar, s-a nascut dupa moartea lui
Osiris, iar protagonistii n-au echivalent astral .
Ceea ce a reiesit clar este faptul ca in Textele Piramidelor beneficiem de fapt de relatarea a doua mituri: cel al lui Horus si cel al lui
Osiris.
In vrajba dintre Horus si Seth cei doi protagonisti sunt frati, iar in episoadele care relateaza cearta dintre Osiris si Seth, ultimul devine unchiul lui Horus si fratele lui Osiris . Trebuie remarcat faptul ca Seth este de mai multe ori mentionat in Textele Piramidelor in calitate de frate al lui Osiris , decat ca frate al lui Horus .
Un alt aspect interesant, copilul din Mitul lui Osiris este diferit de puternica zeitate care este capabila sa-l mutileze pe Seth din Mitul lui
Horus . Intr-un papirus de la Illahun este descris episodul relatiilor homosexu-ale dintre Horus si Seth, unde Horus nu pare a fi un copil. In conformitate cu noile pasaje din Textele Pitramidelor descoperite de catre J. Leclant , cei doi zei sunt de aceeasi varsta, iar in episodul homosexualitatii initiatorul pare a fi Horus.
Daca avem in vedere genealogia celor doi zei, si aceasta difera.
Osiris poate fi „fiul“ lui Atum si Shu, Tefnut, Geb si Nut; este in acelasi timp „fratele“ lui Isis, Seth si Nephtys, iar in cele din urma „tatal“ lui
Horus . In cazul genealogiei lui Horus posedam informatii mai putine; el este „fiul“ lui Nut , Geb si poate al zeitei Hathor .
Tinand cont de faptul ca relatia dintre rege si Horus apare deja in timpul dinastiei I, daca nu chiar mai inainte, este logic ca vrajba dintre
Horus-Seth este mai veche decat cea dintre Osiris-Seth .
Un alt aspect important in acest sens este faptul ca regii primei dinastii a istoriei faraonice ne sunt cunoscuti mai ales prin intermediul numelui - Horus . Din punctul de vedere al ideologiei regale, doi faraoni din timpul dinastiei a II-a, adica Seth- Peribsen si Horus- Seth Khasekhemui, se abat de la aceasta regula. In cazul primului, s-ar putea presupune existenta unei „rebeliuni“ a sustinatorilor lui Seth, adica o abandonare a vechiului protector Horus si inlocuirea lui cu o divinitate razboinica. Se pare ca lucrurile au fost oarecum aplanate, deoarece ultimul faraon al dinastiei, Horus- Seth- Khasekhemui, preia ambele nume (Horus si Seth) in calitate de protectori, situatie reflectata si in traducerea numelui sau : „Horus si Seth, cei doi puternici“. In perioada
Regatului Timpuriu, Egiptul era o monarhie absoluta, faraonul fiind considerat o incarnare a divinitatii. Teoretic, dar nu si practic, toti supusii erau egali in fata „bunului zeu “ = ????( nTr nfr , citeste: necer nefer) care, cu exceptiile amintite, a fost identificat cu divinitatea Horus .
Dupa J. G. Griffiths contopirea mitului Horus „into the Osirian system was the deliberate achievement of the Heliopolitan theologians“ .
Deja la sfarsitul anilor ’40 ai secolului nostru, A. Scharff a recunoscut existenta a doua cicluri mitice si faptul ca legenda lui Horus era de esenta istorica. Egiptologul german a argumentat ca Horus n-a fost inclus in
Eneada de la Heliopolis, deoarece teologii din localitatea amintita erau mult mai interesati de zeii naturii, decat de povestiri avand un caracter istoric. De aici a ajuns la concluzia ca unificarea celor doua mituri a avut loc putin dupa epoca crearii sistemului bazat pe eneada, adica in prima jumatate a Regatului Vechi.
Dupa J. G. Griffiths lipsa initiala a lui Horus din Eneada de la
Heliopolis rezida in alte motive. Divinitatea in cauza a fost identificata cu regele aflat in viata. Functia de baza a „curtii zeilor din Heliopolis“ era de a se pronunta asupra „drepturilor divine ale regelui pamantesc“; judecatorii aveau echivalentul lor mitic in corporatia zeilor care judecau cererile lui Horus si ca atare, Horus nu putea fi unul dintre judecatori.
Teologii templelor egiptene n-au uitat niciodata vechile texte, care au fost imbogatite in continuu cu noi elemente. Ca atare, afirmatia cercetatoarei G. Englund conform careia preotii „n-au studiat si interpretat un text de baza, din contra au creat altele noi“ ni se pare fortata. Justetea precizarii noastre va reiesi in urma prezentarii succinte a evolutiei Mitului lui Osiris dupa perioada elaborarii Textelor
Piramidelor.
Dintre episoadele mitice ale Egiptului antic, scribii au manifestat o preferinta fata de nasterea, tineretea si obtinerea puterii pamantene de catre Horus . Cea mai detaliata si in acelasi timp coerenta descriere a acestui episod din Mitul lui Osiris apare in Textele Sarcofagelor, mai precis in Descantecul a 148 i . Viitoarea nastere a mostenitorului tronului lui Osiris era un eveniment important in lumea zeilor egipteni, ca atare zeita Isis aduce la cunostiinta faptul ca este insarcinata: „Dupa suflul unui meteorit, ceea ce chiar i-a inspaimantat si pe zei, Isis s-a trezit insarcinata de samanta fratelui ei Osiris. Astfel, femeia s-a trezit subit, cu inima bucuroasa ca ( poarta) samanta fratelui ei Osiris. Ea spune: «O, zei ! Eu sunt Isis, sora lui Osiris, care plange pentru tatal zeilor Osiris, cel care a aplanat macelul celor doua tari, a carui samanta este acum in pantecul meu. Am conceput forma unui zeu in interiorul ovarului ca fiul meu, cel care se va afla in fruntea Eneadei, cel care va conduce acest pamant, cel care va fi mostenitorul lui Geb, care-si va sustine tatal si care-l va masacra pe Seth, inamicul tatalui sau Osiris »“.
Textul descantecului continua cu o invocatie a zeitei Isis la adresa zei-lor, avand scopul de a le solicita protectia: „Veniti voi zei, astfel incat sa pu-teti asigura protectia lui in interiorul pantecului meu ! Cunoasteti in inimile voastre ca stapanul vostru este acest zeu, care se afla in stadiul sau de sa-manta, mai mare si mai frumos decat ei, impodobit cu doua pene din lapis-lazuli“.
Zeul suprem , Atum- Re, indeamna la prudenta: „O, spune Atum Re, inima sa este inteleapta ! O, femeie ! De unde stii ca el, pe care- l creezi in ovarul tau, este un zeu, stapan si mostenitorul Eneadei ? « Eu sunt Isis, mult mai inspirata si mai inteleapta decat toti zeii ! Intr- adevar, este un zeu in interiorul pantecului meu ! El este samanta lui Osiris !»
Apoi, Atum- Re a spus: « Daca esti insarcinata, atunci sa te ascunzi , o , stapana ! Sa nasti cu ceea ce esti insarcinata, impotriva vointei zeilor !
Caci, intr-adevar, el este samanta lui Osiris! Sa nu vina acel vrajmas care l-a ucis pe tatal lui, deoa-rece el va distruge samanta in stadiul sau incipient ! Cel puternic- in- magie (= Horus) sa se teama de el (=
Seth)!»“.
Divinitatile, in special Atum- Re, garanteaza protectia fatului aflat
in pantecul zeitei Isis: „O, zei ! Auziti acesta - spune Isis -, ceea ce Atum
-Re, stapanul Cetatii-Imaginilor-Sacre , declarase! El a decretat pentru mine protectia fiului din pantecul meu, el a creat o protectie pentru el in acest pan-tec al meu, deoarece el stia ca el (Horus) este mostenitorul lui
Osiris. A fost asigurata protectia ªoimului din interiorul acestui pantec al meu de catre Atum- Re, stapanul zeilor ! “.
Inainte de nastere, zeita Isis prezinta fatului cateva instructiuni:
„Vino si iesi pe pamant, ca sa poti impune respect, incat urmasii tatalui tau Osiris sa te slujeasca; astfel ca eu sa pot determina numele tau, incat sa atinga orizontul , trecand peste fortaretele
Cetatii-Celui-cu-numele-ascuns . Iesi prin forta din interiorul trupului meu, cand forta-de-agitatie a cuprins trupul meu, cand forta-de-agitatie si-a atins limitele, apari in lumina soarelui“.
Noua zeitate este asteptata cu nerabdare: „O, ªoimule, fiul meu
Ho-rus ! Stabileste-te in aceasta tara a tatalui tau Osiris, prin acest nume al tau de ªoim, peste fortaretele Cetatii-Celui-cu-numele-ascuns!...“.
In cele din urma, urmasul lui Osiris isi face aparitia pe lume: „O, zei ! Priviti-l pe Horus ! Sunt Horus-ªoimul care se afla deasupra fortaretelor Ce-tatii-Celui-cu-numele-ascuns. Zborul meu a atins
Orizontul, i-am depasit pe zeii cerului, astfel ca mi-am stabilit locul mai sus decat cei Vechi. Agresorul (=Seth) nu poate atinge nici primul meu zbor, astfel locul meu este departe de Seth, inamicul tatalui meu Osiris.
Am traversat drumurile eternitatii catre apus, dupa ce m-am ridicat prin zborul meu. Nu exista zeu care sa ma poata egala, astfel ca acum ma pot razbuna fata de inamicul tatalui meu Osiris, cel care va fi pus sub sandalele mele prin intermediul numelui meu de Razbu-nator. Sunt
Horus, nascut de Isis, a carei protectie a existat in interiorul ova-rului !
Nu pot fi atacat de suflul de foc al gurii tale, nici ceea ce afirmi impotriva mea nu ma poate atinge ! Sunt Horus, prea departe de oameni si zei !
Sunt Horus, fiul lui Isis ! “.
Sa ramanem in cadrul aceleiasi teme, adica al nasterii si al cresterii copilului divin. Prin intermediul unor texte gravate pe statui si stele magice vom afla amanunte in legatura cu acest episod al Mitului lui
Osiris . Copilul- Horus, cel neajutorat, a fost considerat de catre vechii egipteni prototipul tuturor pacientilor, iar forta magica a zeitei Isis
intruchipa modelul ajutorului medical . Unul dintre cele mai reprezentative monumente in acest sens este cel denumit Stela lui
Metternich , datand din timpul domniei lui Nektane-bo II si ridicat in cinstea preotului Nesu-Atum .
Ceea ce este semnificativ in contextul studiului nostru se leaga de
inceputul Descantecului XVI al stelei : „ Sunt Isis, cea insarcinata cu copilul ei, cea care l-am purtat pe Horus cel divin si i-am dat nastere lui
Horus, fiul lui Osiris, in cuibul din Khemmis . Am fost foarte bucuroasa din acest (motiv), deoarece am vazut in el pe Razbunatorul tatalui sau.
L-am ascuns si l-am tainuit de frica Aceluia ( = Seth). Am traversat
Iam-ul cersind tot rastimpul (acesta) de teama raufacatorului...“ .
Pe buna dreptate, M. Lichtheim a scos in evidenta faptul ca majoritatea imnurilor adresate zeului Osiris face aluzii la mitul sau . Cele din timpul Regatului Mijlociu, ori transmit in acest sens informatii generale , ori inscriptiile lor se refera la elemente ale misteriilor lui Osiris
( v. mai jos).
Mult mai semnificativ este celebrul imn datand din perioada
Imperiului, cca. 1550- 1400 i. Hr., pastrat la Muzeul Louvre ( No. C. 286
) . Stela funerara cintrata a fost ridicata de catre Amenmes,
„superintendent al boilor“ si sotia sa „stapana casei, Nefertari“.
Amenmes, impreuna cu familia lui, participa la un ospat funerar in cinstea „stapanei casei, Baket, cea justificata“, prilej cu care recita Imnul lui Osiris. Textul este important deoarece prezinta o sinteza cat de cat completa a Mitului lui Osiris, asa cum era el receptata de catre clerul theban in timpul dinastiei a XVIII-a.
Lasand deoparte elementele constitutive ale imnului, cum ar: titlul, numele, manifestarile, formele locale ale lui Osiris, prezentarea divinitatii ca zeul primordial si calitatea lui de stapan al Universului, vom
incepe analiza textului de la randul 9 al stelei. Pasajul in discutie
(randurile 9- 13) ne relateaza domnia terestra a lui Osiris.
„(r. 9) El este cel mare, primul dintre fratii sai, primul nascut al
Eneadei, cel care a stabilit Maat-ul pe cele doua maluri si cel care si-a instalat fiul in locul tatalui sau. El este laudat de tatal sau Geb, indragit de mama sa Nut. Este foarte puternic cand il rastoarna pe cel rebel, cand cu bratele-i puternice ucide (r. 10) adversarul sau. (El este cel care) instaleaza frica in inamicul (= cel care urla) sau, anexand frontierele
indepartate ale celui rau. Este hotarat cand ii calca in picioare pe rebeli.
Este mostenitorul lui Geb in regatul Celor-doua-Tari, caci el (= Geb) i-a vazut meritele; (de asemenea), i-a cedat conducerea (r. 11) tarilor, pentru fericirea lor. El a incredintat acest pamant in mana lui, (ca si) apele sale, vanturile sale, vegetatia sa, toate vitele sale, tot ceea ce zboara, tot ceea ce pluteste (in aer), reptilele sale, animalele sale din desert (au fost) cedate (r. 12) fiului (zeitei) Nut, pentru care Cele-doua-Tari sunt multumite. Urcandu-se pe tronul tatalui sau - asemenea lui Re, cand se
inalta spre orizont si aseaza lumina deasupra tenebrelor - el (= Osiris) a luminat umbra prin cele doua pene ale sale, a inundat Cele-doua-tari ca
(r. 13) Aton la inceputul diminetii. Coroana sa a taiat cerul in doua, a fraternizat cu stelele. (el este) ghidul tuturor zeilor, ideal la comanda, laudat de marea Eneada, indragit de catre mica Eneada“.
Sora si sotia lui Osiris, zeita Isis, domneste impreuna cu el: „ (r.
13) Sora lui l-a aparat, ea care indeparteaza inamicii (= crainicii) (r. 14), cea care respinge fortele perturbatoare prin formulele gurii ei, cea cu limba subtila, vorba fara slabiciune, cea perfecta in guvernare“.
Zeita Isis este cea care va face tot posibilul sa-l gaseasca pe
Osiris, cel omorat, insa trebuie remarcat faptul ca textul nu aminteste nimic in legatura cu acel act oribil : „ (r. 14) Isis- Akhet, cea care isi protejeaza fratele, care-l cauta, fara sa se oboseasca (r. 15), cea care a parcurs acest pamant in doliul ei. Ea nu s-a oprit pana nu l-a gasit...“.
Urmeaza un episod important al mitului si anume procrearea lui
Horus: „ ( r. 16 ) ( Ea este ) cea care ridica ceea ce este incovoiat in zeul cu inima slabita, care a extras samanta lui, a procreat un urmas, a alaptat copilul in singuratate, fara ca nimeni sa cunoasca unde era el“.
Zeita Isis este nevoita sa faca recunoscuta legitimitatea lui Horus la succesiunea tronului terestru al lui Osiris: „ (r. 16) ( Ea este cea ) care l-a instalat ( pe Horus), cand bratele sale au devenit puternice, in interiorul cetatii (r. 17) lui Geb. Eneada se bucura ! Vino, ( tu ), fiul lui
Osiris, Horus, cel curajos, justificat, fiul (zeitei ) Isis, mostenitorul lui
Osiris ! Tribunalul s-a reunit pentru el, Eneada si stapanul a tot ceea ce exista, stapanii justitiei s-au unit acolo ( r. 18 ), cei care isi intorc capul din cauza nedreptatii. ( Ei ) stau in cetatea lui Geb pentru a oferi functia ( regala ) stapanului lor, regalitatea aceluia caruia ea trebuie transmisa.
Horus si vocea sa sunt juste ! “
In conformitate cu urmatorul pasaj, Horus devine stapanul
Universului : „( r. 18 ) Functia tatalui sau i-a fost data si a fost incoronat ( r. 19 ) din ordinul lui Geb, luand conducerea asupra celor doua maluri.
Coroana a fost durabil instalata pe capul sau ! Pentru a fi proprietatea sa, pamantul a fost masurat ! Cerul si pamantul sunt sub autoritatea sa...( r.
20 ) Aton se supune hotararilor sale, ( ca si ) vantul nordic, raul, inundatia, arborele vietii si toate plantele...“.
Ultima parte a inscriptiei face referiri la recunostinta aratata de oa-meni lui Horus: „Fiecare este bucuros, inimile sunt vesele, gandurile sunt vesele, fiecare jubileaza, fiecare adora bunatatea lui. Ce placuta este dragos-tea lui fata de noi ! Bunatatea lui inconjoara inimile ! Mare este dragostea lui in toate piepturile ! Ei au prezentat ( r. 21) fiului zeitei Isis adversarul lui. Violenta acestuia este nimicita ! Raul s-a produs fata de cei care urla (= ina-micii) ! Cel care a impins spre violenta, destinul l-a ajuns ! Fiul lui Isis si-a razbunat tatal, iar numele sau a devenit ilustru si binefacator. Forta este pusa la ( r. 23 ) locul ei ! Abundenta este restabilita datorita legilor acestuia ! Vocile sunt libere ! Drumurile sunt deschise ! Ce bucuroase sunt cele doua maluri ! Raul a disparut ! Cel care acuza a fost indepartat ! Pamantul este linistit ( in pace ) sub stapanul sau
! Dreptatea a fost restabilita ( r. 24 ) pentru stapanul ei ! Injustitiei i se
intoarece spatele ! Fie ca inima ta sa fie bucuroasa, Wennefer ! Fiul zietei
Isis a luat coroana, iar functia tatalui sau i-a fost transmisa in cetatea lui
Geb. Re a zis ( toate acestea ) ! Thoth le-a scris ! Tribunalul divin l-a acceptat ! Iata ceea ce a ordonat pentru tine tatal tau Geb ! Sa se faca cum a poruncit el ! “
Unul dintre cele mai raspandite episoade ale mitului de catre gandirea mitica egipteana antica a fost Lupta dintre Horus si Seth . Ideea de a explica o oarecare realitate prin intermediul a doua entitati opuse este prezenta si in mentalitatea faraonica . Horus si Seth au ajuns sa
intruchipeze tot ceea ce este opus in lumea egipteanului. Conflictul dintre cei doi protagonisti se desfasoara pe doua planuri: o lupta fratricida, care se incheie prin impacarea celor doi, apoi conflictul este motivat de
incercarea fiului ( Horus ) de a- si razbuna tatal ( Osiris ), cel ucis de unchiul sau ( Seth ) si in urma caruia, el obtine coroana pamanteasca. In ambele cazuri, scopul luptei este obtinerea suprematiei asupra Egiptului.
De-a lungul epocilor, cele doua variante, dintre care prima este o reflectare a luptei pentru unificarea celor doua tari ( Egiptul de Sus si de
Jos ), iar cea de-a doua este expresia razbunarii tatalui ucis si ocuparea tronului Egiptului, se intrepatrund .
Literatura ramessida ne-a pastrat un text important al acestui episod prin intermediul P. Chester Beatty Nr. 1 . Prima parte se refera la judecata dintre Horus - cel care doreste sa obtina calitatea de mostenitor legitim al tronului egiptean - si Seth - cel care revendica suprematia prin calitatea de a fi socotit cel mai puternic. Dintre judecatori fac parte si zei care nu sunt componentii Eneadei heliopolitane: Neith si berbecul din
Mendes.
Initial judecatorii heliopolitani ii dau castig de cauza lui Seth.
Zeita Isis isi exprima nemultumirea. ªedinta tribunalului divin urmeaza sa aiba loc pe o insula, iar Isis, la cererea lui Seth, urmeaza a fi exclusa.
Totusi, Isis se transforma intr-o fata frumoasa si il seduce pe Seth .
In urma noii decizii a judecatorilor, Horus este incoronat cu coroana alba, dar Seth nu accepta sentinta, iar procesul continua prin intermediul unor intreceri. Cei doi se vor confrunta sub forma unor hipopotami. Zeita Isis incearca sa intervina cu un harpon, dar Seth ii taie capul. Ochiul lui Horus este scos. „Ranile“ se vor vindeca si lupta va continua, confruntarea fiind acum de natura homosexuala. Cand Seth crede ca a invins, se dovedeste ca el este cel „insamantat“. Desi se pronunta din nou sentinta, adica Horus este considerat cel drept iar Seth cel nedrept, ea nu poate fi aplicata, deoa-rece Seth nu o accepta.
Ultima intrecere are loc prin intermediul unor corabii,
invingatorul fiind din nou Horus. Din cauza indeciziei continue a membrilor „completului de judecata“, se apeleaza la Osiris. Acesta trimite o scrisoare de amenintare, in calitatea lui de zeu al mortii si il obliga indirect pe Seth sa recunoasca victoria lui Horus. Desi invins, Seth este totusi „despagubit“: i se va permite sa ia loc in fruntea barcii solare, cu scopul de a proteja Soarele impotriva inamicului sau permanent, sarpele- demon Apophis .
Triumful lui Horus, care insemna pentru egipteni revenirea la starea de normalitate, dominata de catre Maat, reprezinta ultimul episod al mitului. Bucuria generata de acest eveniment a fost descrisa si de textul papirusului analizat pana acum: „Horus s-a ridicat ca stapanitor. Eneada este in sarbatoa-re, iar cerul este in bucurie...Intreaga tara este plina de entuziasm, cand il zareste pe Horus, fiul lui Isis, asa cum i-a fost transmisa functia tatalui sau, a lui Osiris, stapanul de la Busiris“ .
O serie de texte tarzii reda anumite episoade legate de Mitul lui
Osiris . Dintre acestea ne vom referi in cele ce urmeaza la o categorie aparte de texte, ce constituie dupa egiptologi Mitul lui Horus. Sub aceasta denumire se inteleg cinci texte ( numerotate de la A la E ) impreuna cu reliefurile afe-rente ale templului de la Edfu . Majoritatea relatarilor cuprinse in aceste texte hieroglifice, gravate pe peretii templului de la
Edfu, se refera la conflictul dintre Horus si zeul Seth in anumite ipostaze.
Primul episod constituie „Legenda discului inaripat“ si il are ca protagonist pe Horus din Behedet ( Edfu ), cel care a repurtat victorii
impotriva inamicilor lui Re, acestia din urma identificandu-se deseori cu
Seth si adeptii acestuia.
Un alt episod reda lupta dintre Horus- fiul lui Isis ( Harsiese ) si
Seth, tanarul zeu fiind ajutat de Isis, de Horus din Behedet si de Thoth .
In conformitate cu o alta naratiune, Harsiese, dupa ce l-a urmarit pe Seth din Elephantine, care apare sub forma unui hipopotam rosu, il
infrange si obtine prerogativele regale .
Intr-un episod ulterior, Seth se transforma intr-un magar rosu si este macelarit de catre zeul Horus .
De altfel, in cazul textelor de la Edfu avem de-a face cu contopirea a doua teme mitice: una referitoare la lupta dintre Horus si
Seth, care reflecta ideea unificarii si unitatii Egiptului, iar cea de-a doua poseda elemente din ciclul osiriac, in care Horus este fiul lui Isis si
Osiris, cel care-si razbuna ta-tal si-l nimiceste pe unchiul sau Seth .
Multe dintre textele perioadei greco-romane, desi in marea lor majoritate sunt ritualuri legate de misteriile lui Osiris, cateodata prezinta informatii utile cu privire la anumite aspecte ale Mitului lui Osiris. Dintre acestea amintim: Plangerea zeitelor Isis si Nephtys , Cartea parcurgerii eternita-tii , Misteriile lui Osiris celebrate in timpul lunii
Khoiak si episoadele mitice trasmise prin intermediul P. Jumilhac .
Acest din urma document, care dateaza de la sfarsitul Epocii Ptolemaice sau inceputul Epocii Romane, nu era necunoscut autorilor greci (v. cazul lui Eudoxos din Cnidos). Un alt autor grec care a oferit pasaje referitoare la Mitul lui Osiris a fost Diodor din Sicilia .
V. 4. Mitul lui Osiris relatat de catre Plutarch
In cele ce urmeaza vom prezenta Mitul lui Osiris, asa cum ne-a fost el transmis de catre Plutarch in De Iside, lasand pentru moment la o parte explicarea pasajelor referitoare la sarbatori. Deocamdata, ne intereseaza daca Plutarch, dupa afirmatiile multor cercetatori, a redat - in sensul strict al cuvantului - „cea mai completa“ versiune a mitului.
Parcurgand De Iside, vom observa faptul ca mitul in sine ne-a fost relatat prin intermediul a opt episoade.
1. Nasterea zeilor ( De Iside, 12, 355 D- 356 A)
Helios , observand relatia intima dintre Rhea si Kronos, a blestemat-o pe ze-ita sa nu poata sa nasca „in nici o luna, in nici un an“. Hermes,
indragostit de Rhea, avand si el o relatie intima cu ea, a jucat dame cu
Selene, prilej cu care a castigat a 70-a parte a fiecarei „straluciri a ei“.
Din totalul acestora, el a alcatuit cinci zile, pe care le-a adaugat celor 360 existente. Aceste zile au fost numite epagomenale si in timpul lor s-a sarbatorit nasterea zeilor.
In prima zi epagomenala s-a nascut Osiris, act in timpul caruia o voce a strigat : o sa vada lumina zilei „stapanul a tot ceea ce exista“. O oarecare Pamyle, in timp ce scotea apa la Theba, a auzit din templul lui
Zeus o voce care i-a poruncit sa strige: „s-a nascut Osiris, regele cel mare si binefa-catorul“. Kronos l-a incredintat pe Osiris femeii, cu scopul de a-l creste, motiv pentru care in cinstea ei se tin sarbatorile- Pamylia.
In timpul celei de-a doua zi s-a nascut Arueris, numit de unii
Apollo, iar de altii Horus-cel-varstnic. Ziua a treia epagomenala a fost rezervata nasterii lui Typhon, eveniment care s-a petrecut „ nici in timpul si nici in locul potrivit“, deoarece el a parasit pantecul mamei sale in urma unei lovituri prin care a taiat burta ei.
Intr-o zona plina de umiditate, in timpul celei de-a patra zi , s-a nascut zeita Isis, iar in cea ultima, a cincea, Nephtys, numita Teleute
(Sfarsitul), Aphrodite, ori Nike (Victoria).
In continuare Plutarch prezinta arborele genealogic al zeilor:
Osiris si Arueris provin de la Helios, Isis de la Hermes, iar Typhon si
Nephtys de la Kronos.
Dintre zilele epagomenale, cea de-a treia a fost considerata de regi nefasta, motiv pentru care, pana la venirea serii, ei n-au intreprins nici o activi-tate.
Paragraful 12 din De Iside se incheie cu precizarea faptului ca
Typhon s-a casatorit cu Nephtys, iar Isis s-a maritat cu Osiris. Ultimii doi s-au iubit inca inainte de nasterea lor, fiind deja uniti in pantecul mamei lor. Din iubirea lor se va naste Arueris.
Dupa cum am putut observa, naratiunea demareaza cu o scurta teogonie prin intermediul careia aflam de originea si nasterea principalelor zeitati ale ciclului osiriac, in timpul celor cinci zile epagomenale. Ca atare, teologii care au elaborat naratiunea au incercat sa stabileasca o legatura fireasca intre ordinea cosmica si lumea reala . Este evident ca pentru elaborarea acestei parti a mitului s-au avut in vedere elemente ale cosmogoniei heliopolitane.
Asa cum ne demonstreaza atat textele, cat si componentele iconografice ale acestora, egiptenii traiau intr-un univers compus din fiinte si nu din lucruri. Fiecare element al acestuia nu era considerat un simplu component fizic, ci un individ cu o personalitate aparte. Ca atare, cerul nu era o bolta inerta, ci o zeita, cea care concepe Soarele in fiecare noapte, dandu-i nastere dimineata. Duat-ul (= Regatul Mortilor) nu era o simpla regiune misterioasa prin care trecea noaptea Soarele, ci insusi zeul
Osiris.
Intr-un Univers alcatuit din fiinte vii, actul de creatie si existenta nu sunt produsele unor forte si elemente impersonale, ci rezultatul dorintei si actiunii individuale. Ca o expresie a acestora, pentru a percepe semnificatia naratiunii referitoare la nasterea Universului, este esential sa
intelegem ca-racterul actorilor ei, respectiv al zeilor.
Totalitatea fortelor si elementelor care compun Universul egiptean, pe langa termenul generic de „zei“, se poate echivala cu termenul de „Eneada“. Desi sensul initial al cuvantului psDt ( citeste: pesedjet ) desemna un grup de noua zei, ulterior se va referi la conceptul de divinitate, fara a avea o lega-tura cu numarul zeilor . Termenii „zei“ si
„Eneada“ sunt deseori folositi ca sinonime . In acceptiunea ei clasica,
Eneada descrie relatiile existente intre noua forte fundamentale ale
Universului egiptean. Intre membrii Eneadei exista o relatie de ordin
„genealogic“. In cele ce urmeaza vom reda schema Eneadei heliopolitane:
Atum (Demiurgul )
Shu (aerul ) Tefnut (umiditatea )
Geb (Pamantul ) Nut (Cerul)
Osiris Isis Seth Nephtys
Aceasta schema este o expresie a modalitatii de redare a interdependentei si a cauzalitatii pe care egiptenii le-au vazut intre diferitele forte si elemente ale lumii naturale .
In conformitate cu textele egiptene, este foarte probabil ca Tefnut sa fi fost echivalentul atmosferei din „lumea de jos“, iar Shu cel al atmosferei din „lumea de sus“ .
In fruntea Eneadei se afla Atum, cel care i-a dat nastere. In aceasta ipostaza el este „tatal zeilor“ , iar ca demiurgul care se afla la originea tuturor fortelor si a elementelor naturii, el este „stapanul a tot ceea ce exista“ si „stapan al limitelor cerului “ .
Paradoxal, Soarele poate fi perceput nu numai ca sursa Eneadei, identificandu-se asftel cu Atum, dar si ca produsul Eneadei prin identificarea lui cu zeul Horus. In calitate de fiu al lui Osiris si Isis,
Horus este al 10-lea membru al Eneadei . Horus ca „mostenitor al tatalui sau“ este primul be-neficiar al marelui ciclu natural incorporat in Eneada
. Horus se manifesta inclusiv in Soare, el este „ Horus in discul solar“,
„stapanul cerului“ si „cel al zeitei Nut pe zenit“ . Semnificatia numelui este probabil o referire la Soare, ca „cel indepartat“ . Sub acest aspect el este deseori denumit „Horus al orizontului“, adica „Harakhti“ sau
„Soarele, Horus al orizontului“ .
Dupa aceasta succinta prezentare, absolut necesara intelegerii sistemului cosmogonic heliopolitan, sa trecem la identificarile divinitatilor, asa cum sunt ele prezentate de catre Plutarch in paragraful
12. Sarcina noastra va fi ingreunata de factori cum ar fi: sincretismul greco- egiptean si existenta unor elemente pur grecesti intr-un context egiptean. Totodata, trebuie remarcat faptul ca unii comentatori ai textului n-au gasit intotdeauna „so-lutiile“ cele mai potrivite .
Rhea este Nut, iar Kronos este Geb. Helios este probabil Atum sau Re. In De Iside §. 52, 372 D, Plutarch afirma ca Osiris era Soarele.
Aceasta echivalare nu este lipsita de exactitate nici in cazul in care avem
in vedere textele egiptene antice. Deseori Osiris a fost conceput ca imaginea pe pamant a lui Re, iar cum a subliniat J. Zandee : „ when one speaks of Osiris as «the image of Re in heaven», he is the terrestrial counterpart of Re’s ba in heaven“ . Identitatea Rhea- Nut este valabila numai in cazul in care Nut indeplineste functia de mama a zeilor . J. G.
Griffiths citeaza un pasaj dintr-un papirus gnostic, in care zeita Nut afirma : „Sunt mama zeilor, numita cea cereasca“ .
Cea mai problematica relatare a acestui paragraf consta in faptul ca zeita Rhea- Nut a comis un dublu adulter, cu Helios - Atum/ Re si
Hermes - Thoth. Explicatia lui J. Hani privind actul zeitei Nut ca fiind un
„secret teologic“ ni se pare fortata. Textele egiptene antice nu amintesc de infidelitatea zeitei Nut fata de Geb, insa neintelegerile dintre cei doi ne sunt cunoscute. J. G. Griffiths aminteste doua cazuri semnificative in acest sens. Unul dintre acestea are conotatii astronomice: Nut in calitatea ei de zeita a cerului ( avand forma unui porc) isi inghite copiii- stelele (redati ca purcelusi) la aparitia Soarelui, dar le da nastere din nou in momentul in care asistam la apusul astrului; evident din aceste motive,
Geb isi manifesta nemultumirea fata de o mama care-si devoreaza copiii .
Cel de-al doilea caz se leaga de o inscriptie, datand din timpul dinastiei
XXX, care ne relateaza ca zeul Geb si-a violat mama ( pe Tefnut) si ca atare a uzurpat puterea tatalui sau Shu .
Relatia dintre Nut si Soare s-ar datora unei imagini care apare in re-prezentarile astronomice egiptene antice. Zeul Shu o ridica pe zeita cerului Nut, moment in care Soarele intra in gura ei sub forma unui disc
inaripat . Aceasta scena a fost interpretata gresit: patrunderea Soarelui in interiorul copului zeitei Nut ar fi imaginea unei fecundari a zeitei, de unde existenta unei infidelitati a zeitei Nut . Datorita unui sincretism intern si extern complicat , la egipteni multe zeitati au preluat atributiile altor divinitati. Ca atare, Nut, in calitatea ei de „Vaca Cereasca“, se afla
in stransa legatura cu zeitele Mehet-weret si Hathor , ca divinitate a edificiilor cu Hathor; ca mama a zeilor si a mortilor cu Isis, Neith,
Hathor si Nekhbet , ca bocitoare cu Isis etc. . Exista insa si alti zei cu care a avut legaturi, printre care in momentul de fata ne intereseaza relatia cu
Thoth. Insa, in textele dinastice, cum ar fi si cele ale sarcofagelor , Isis a
indeplinit calitatea de mama a zeului lunar Thoth . Cu toate acestea, apropierea si relatia dintre Nut (Rhea) si Thoth (Hermes) se poate datora eventual zeitei Isis. Intr-un text ptolemaic ea este numita „...fiica lui
Thoth“ , iar in papiriie magici grecesti Hermes este numit tatal ei . In
Aretalogia de la Memphis, M 3 b- c, se afirma despre Isis: „Am fost
invatata de catre Hermes, cu Hermes am divizat literele, atat pe cele sacre , cat si pe cele demotice, ca sa nu se scrie totul cu aceleasi (ca-ractere)“ .
Aceasta functie a zeitei Isis s-ar datora nu numai legaturii sale cu
Hermes, ci si cu zeita scrierii la egiptenii antici, Seshat , sora si fiica a lui
Thoth.
J. G. Griffiths, in excelenta analiza a lucrarii lui Plutarch aflata in discutie, a pus urmatoarea intrebare: de ce se vorbeste de un adulter al zeitei Rhea cu Kronos, daca spre sfarsitul capitolului reiese clar ca cei doi au dat nastere lui Typhon si Nephtys ? La prima vedere indoiala autorului britanic pare a fi indreptatita. Dar daca tinem cont de faptul ca
in epoca lui Plutarch elementele astrale vor avea din nou intaietate fata de cele chtoniene, este clar ca autorul antic considera ca fiind primordiala ipostaza solara a lui Osiris (vezi mai jos capitolul referitor la escatologie
!) .
La fel de problematica este si explicarea blestemului prin intermediul caruia Helios a impiedicat-o pe Rhea sa nasca. Sursele egiptene sunt confuze in privinta unei asemenea interdictii. Savantii au
incercat sa ofere totusi anumite solutii. E. Drioton a vazut rezolvarea
intr-un pasaj al unui papirus care descria Ritualul imbalsamarii, unde se prezinta o invocatie la adresa zeitei Nut: „O, aceasta mama care a dorit sa conceapa o fiica in Per- Duat, pe care o vei hrani printre zei si zeite si pe care o vei asocia lor. Iata-te insarcinata in timpul liber, fara ca cineva sa-ti poarte ura...“. In aceasta „ura“ el a vazut opozitia zeului soare fata de
Nut, asa cum a fost exprimata ea de catre Plutarch. J. G. Griffiths a afirmat ca in fragmentul citat din papirusul care dateaza din secolul I d.
Hr., referirea se face la adresa unei femei care dorea sa aiba o fata si nu la zeita Nut. Mult mai plauzibila pare a fi explicatia lui S. Sauneron care se refera la un pasaj din textele templului de la Esna, a77i, 17: „ I
Mesore: Sarbatoarea lui Khnum-Re, stapanul din Esna; Re a zis aces-tui zeu: « zeita Nut sa nu nasca in aceasta luna, deoarece eu am fost adus pe lume atunci !» “
Dupa J. Hani in P. Louvre I. 3079 (secolele III- II i. Hr.) ar exista o alta aluzie la acest episod: „...Sunt mama ta pe care tatal tau a lasat-o
insarcinata intr-o zi nefasta, dar care a nascut in bucurie“. El a preluat aceasta posibilitate de explicatie a interdictiei nasterii de la editorul textului, J. Cl. Goyon . Insa, citarea partiala a textului, l-a impiedicat sa judece exact cele cuprinse in acel document. Pentru a argumenta cele sustinute, vom reda pa-sajul in discutie: „Tefnut zice: «O, Osiris Khentamentiu, Osiris N ! Sunt mama ta pe care tatal tau a lasat-o
insarcinata intr-o zi nefasta, dar care a nascut in bucurie. Iau forma celei care devoreaza, pentru a-i rasturna pe toti adversarii tai...“ . Deci, aici apare zeita Tefnut si nu cea a cerului (Nut ), apoi dupa cum reiese din pasajele anterioare, zeul Osiris este identificat cu o divinitate astrala, in speta cu Re. Shu este Soarele, iar Tefnut este Luna, adica cei doi ochi ai lui Re, ei protejandu-l pe Osiris care a luat forma lui Re. Chiar si epitetul
„devoratorul“ este aplicat zeitei Tefnut .
Deci, prin identificarea zeului Osiris cu un astru (= Re), este evident ca parintii lui devin automat Shu si Tefnut. Daca dorim sa gasim o explicatie a episodului relatat de catre Plutarch, atunci trebuie sa luam
in consideratie si aceste aspecte . In aceasi ordine de idei, am dori sa scoatem in evidenta o alta realitate a mitologiei egiptene: zeitei Nut i s-a
ingaduit sa-si poarte copilul in pantecul ei numai cateva zile; prin urmare,
in multe texte egiptene depistam existenta unor descantece pentru
„accelerarea nasterii“ .
Platon in Phaidros, 274 C- D afirmase: „Am auzit, asadar, ca undeva, in apropierea de Naukratis, in tara Egiptului, traia una din vechile divinitati de prin partea locului; acestui zeu ii e inchinata pasarea sfanta careia egiptenii ii zic ibis, iar zeul insusi se numeste Theuth. Se spune ca el mai intai a descoperit numerele si socotitul, geometria si astronomia, ba si jocul de table si zarurile, in sfarsit literele“ .
Pasajul citat din lucrarea lui Platon este semnificativ din mai multe privinte. Thoth a fost considerat zeul care a contribuit la fondarea culturii egiptene, deoarece „el a oferit limba si scrierile“. Intr-un imn egiptean antic se afirma: „Salut tie Thoth-Luna, cel care ai diferentiat limba de la o tara la alta“ . Rolul sau de calauzitor al sufletelor si de judecator al mortilor i-a asigurat o mare popularitate, care incepand cu
Perioadele Ptolemaica si Romana s-a aflat intr-o continua ascensiune .
Grecii care s-au stabilit in Egipt l-au identificat cu zeul lor Hermes . Ca si
Thoth, grecul Hermes a fost asociat cu Luna, medicina si regatul mortilor.
Ambii au fost renumiti pentru inventivitatea si siretlicurile lor, erau mesagerii zeilor. Mitul inventarii scrierii de catre Hermes egipteanul s-a raspandit in Grecia incepand cu Platon . C. Froidefond a avut doua remarci importante cu privire la acest subiect: a). „.. in calitate de inventator al scrierii si scrib divin, zeul egiptean (adica Theuth) corespundea perfect genialului din Phaidros si Philebos“ si b). faptul ca divinitatea a fost localizata la Naukratis a presupus o influenta elena, mai ales pitagoreica . O alta observatie in legatura cu citatul din Platon: forma numelui - Theuth - era una corecta, deoarece reflecta o evolutie fireasca din limba medio- egipteana, pana in cea copta si greaca .
Deci, Thoth era considerat cel care a inventat si „jocul de table si zarurile“. Plutarch in De Iside, §. 12 a redat un episod mitic egiptean, deoa-rece egiptenii , spre deosebire de greci, si- au imaginat ca zeii lor au luat par-te la asemenea jocuri . Deja Herodot, II. 122 a relatat despre jocul de zaruri al lui Rhampsinitus , iar ultimul comentator al textului,
A. B. Lloyd , a prezentat un pasaj din Povestea lui Setna Khaemwese si
Naneferkaptah (= Setna I ) in care eroul principal a incercat sa castige, prin intermediul jocului de zaruri, o carte magica care sa- i garanteze renasterea in Lumea de Apoi.
Jocul la care s-a referit Plutarch este probabil cel denumit in literatura egiptologica senet sau „table“ . Desi suntem departe de a
intelege exact sistemul in sine, cunoastem anumite elemente ale senet-ului. Suprafata de joc poseda 30 de patratele in care erau mentionate diferite zeitati, cum ar fi Horus, Thoth sau Neith. De fiecare parte a tablei existau cinci jetoane, iar miscarile pe care urmau sa le
intreprinda jucatorii erau decise prin aruncarea de arsic si de existenta unor patrate fastee sau nefaste. Victoria depindea de pozitia jetoanelor, care trebuiau sa ocupe cinci patrate marcate. Probabil la acestea se referea
Plutarch. Totusi, J. G. Griffiths n- a exclus si o eventuala conotatie astronomica a jocului, in care este necesar sa avem in vedere inclusiv problematica fazelor lunare .
In urma jocului, Hermes- Thoth a castigat de la Selene „a 70-a parte din fiecare stralucire a ei“, obtinand astfel 5 zile, pe care le-a adaugat celor 360 deja existente. Lasand la o parte dificultatile legate de calendarul egiptean antic (v. capitolul urmator), ne vom multumi in comentariul de fata cu anumite caracteristici generale.
In primul rand, numarul exact al zilelor obtinute de catre Thoth este de 5 si 1/ 7, adica 5 zile, 3 ore, 25 minute si in jur de 48 secunde .
Pasajul aflat in discutie indica o atitudine ostila a zeului Thoth fata de
Luna . Cele cinci zile au fost numite epagomenale , iar prin intermediul acestora Plutarch a dorit sa prezinte intentia egiptenilor de a adapta calendarul lunar la cel ci-vil, solar. In aceasta ordine de idei, A. H.
Gardiner a presupus existenta unui conflict teologic intre adeptii zeului