v6f7fo
Vivacitatea si partinirea relatarilor evocate ne fac sa intelegem cum de a putut fi atit de usor distrusa civilizatia azteca si ratiunile acestei distrugeri. Fragilitatea colosului statea fara indoiala in multe cauze de ordin istoric, religios si social. Nu este necesar sa insistam asupra tuturor contradictiilor interne ale acestei lumi, nici asupra tuturor revoltelor in fasa pe care le ascundea. Aceasta nu tine de domeniul istoriei, caci nimeni n-ar putea spune care ar fi fost evolutia acestei societati atit de supusa zeilor pe care si-i alesese. Din punct de vedere istoric, victoria lui Cortez este aceea a unor soldatoi „ametiti de un vis eroic si brutal". Dar si aceea a unui foarte mare om politic care a stiut sa inteleaga de la bun inceput ca imperiul aztec nu-i opunea un front unic. Popoarele supuse de Motecuzoma obosisera sa-si tot dea bunurile suveranului mexican si pe copiii lor zeilor acestuia. In cea de a doua Carta de relacion a sa, Cortez ii scria lui Carol Quintul: ,,Ei (locuitorii din Cempoala in actualul stat Veracruz) mi-au spus ca voiau sa fie vasalii Majestatii Voastre, si prietenii ei si ca ma rugau sa-i apar impotriva acestui mare senior care ii guverna prin forta si tiranie si care le lua fiii ca sa-i omoare si sa-i sacrifice idolilor sai."
Cortez a auzit vorbindu-i-se pentru prima oara de Motecuzoma la indienii maya din Tabasco. El a debarcat cu „508 soldati fara sefii de echipaj, marinari si piloti care erau 109, 16 cai si iepe, 11 ambarcatii mari si mici." ,,;
Cu prilejul unei prime calatorii pe care o facusera cu Francisco Hernandez de Cordoba, unii dintre soldati (ca Diaz del Castillo) auzisera pe indienii din Oampeche ca striga vazindu-i: „Castillan !" Faptul 1-a intrigat mult pe Cortez care afla pina la urma ca, intr-adevar, in acea regiune traiau doi spanioli „sclavi ai cacicului". El dadu ordin sa se plece in cautarea lor. Singurii supravietuitori ai unui naufragiu care avusese loc cu circa zece ani inainte, cei doi spanioli au adoptat fiecare o atitudine diferita. Jeronimo de Aguilar se exalta, plinge de bucurie si se duce cu darurile ce i-au fost aduse in acest scop sa-si rascumpere libertatea. Gonzalo Guerrero refuza insa sa plece: „Fratilor... duceti-va si Domnul sa va aiba in paza ! Am fost cacic si chiar capitan in timp de razboi... Duceti-va. Iar eu, eu am fata tatuata, urechile gaurite. Ce vor spune spaniolii vazindu-ma asa ? Si, pe urma, uitati-va la copilasii mei ce draguti sint..." Aguilar insista si-i aminteste „ca era crestin si nu trebuia sa-si piarda sufletul pentru o indiana..." Guerrero refuza mereu si chiar va da ajutor tribului Maya ca sa lupte impotriva primelor incursiuni spaniole.

Astfel vedem de partea spaniolilor pe Fernando Cortez „care era binecuvintatul cerurilor si reusea in tot ce facea" (Diaz del Castillo); Aguilar, incapabil sa suporte captivitatea si traiul intr-o lume straina; Guerrero, devenit indian si care, in calitate de capitan de razboi si „cu riscul de a se pierde pe sine", ii invata pe indieni sa reziste in fata armelor fratilor sai de singe. in curand urma sa li se alature un alt personaj a carui importanta va fi foarte mare: dona Marina.
La 15 martie 1519, cacicii din Tabasco au venit sa aduca daruri spaniolilor: „Luate impreuna, nu aveau mare valoare" dar „tot ce era acolo conta prea putin fata de cele douazeci de femei pe care ni le-au adus, printre care se gaisea o excelenta femeie care, crestinata, a luat numele de dona Marina". Cortez dadu cite o femeie fiecarui capitan si deoarece aceasta Marina „era frumoasa, vioaie si dezinvolta" o dadu lui Puertocarrero, „bun cavaler si var al contelui Medellin". Dupa ce Puertocarrero a plecat in Castilia, Cortez o lua pe Dona Marina la el. Aceasta i-a devenit tovarasa, mama fiului sau Martin si instrumentul politicii sale.
Informatiile asupra originii acestei tinere indiene difera: ca a fost data tribului Tabasco de catre cei din Xicalango sau ca a facut parte dintr-o prada de razboi — oricum ar fi fost, ea era nobila si de origine Manuali, zalog la maya, ceea ce explica in parte atitudinea sa. Dona Marina, care in nahuatl se numea Malinnalli, a dat numele „malinchismului", atitudine a carei traducere ar fi „colaborationism". Dar este greu sa judeci destinul acestei tinere fete, de mai multe ori smulsa mediului sau si care 1-a iubit pe Cortez pina la capat. In manuscrise, ea este intotdeauna reprezentata de catre compatriotii sai in picioare alaturi de conchistador, nu ca o persoana inferioara (conform conceptiei lor in materie de perspectiva), ci mai degraba ca un dublet — dupa cum imagistica lor traditionala ii invatase sa reprezinte personajele gemene. Motecuzoina va numi pe Cortez „Malinche" „cel care o are pe Malinnalli", omagiu ambiguu si ciudat daca stim cit de putin erau pretuite femeile.
Inainte de a intreprinde marsul asupra capitalei, Cortez dispunea de doi intermediari: Aguilar care vorbea maya si spaniola si Marina care vorbea maya si nahuatl si care, dupa cit se pare, invatase repede spaniola.
Acum personajele se afla amplasate pe locurile lor: Cortez cuceritorul, mare om politic, avid de glorie „pentru Dumnezeu, pentru rege, pentru el insusi"; Guerrero, spaniolul renegat; Aguilar, spaniolul revenit la propria sa cultura, si Marina, originea insasi a Noii Spanii, indianca renegata, fara indoiala din dragoste.
De partea indiana gasim o curte care graviteaza in jurul imparatului sau, in fiecare zi mai divin, un suveran foarte religios, inspaimintat de semnele din ce in ce mai grave pe care le arata destinul. Se stie cit de fragila era lumea azteca si cit de usor se facea trecerea de la credinta spre superstitie. Or, ultimii ani ai domniei lui Motecuzoma II vazusera producindu-se un numar considerabil de minuni. Cu zece ani inainte de sosirea spaniolilor aparea in fiecare noapte o cometa cu coada de foc. „Toti oamenii strigau si erau ingroziti; toti credeau ca acesta era semnul unei mari nenorociri". Cel de al doilea semn a fost incendiul subit si imposibil de stins al templului lui Huitzilopochtli. Apoi a luat foc templul lui Xiuhtecuhtli, fara sa fie nici furtuna, nici tunete. O cometa care semana cu trei stele traversa cerul de la apus spre rasarit. Pe laguna Mexico s-a produs o furtuna gigantica, apa ridicindu-se si napadind oasele „fara sa fi fost vint". S-a . auzit apoi un glas de femeie care gemea in noapte: „O, fiii mei, sintem pierduti ! O, fiii mei, unde sa va duc ?" Cel de al saptelea semn despre care am mai vorbit a fost si mai ciudat: vinatorii au prins pe laguna o pasare care „avea in mijlocul capului o oglinda rotunda in care se vedeau cerul si stelele", si cind a fost aratata lui Motecuzoma, el a vazut „o multime de oameni care veneau inarmati si calare pe cerbi (cai). Iar cind tlatoani ceru augurilor sai semnificatia acestei prevestiri, pasarea disparuse", in sfirsit, niste creaturi monstruoase ca niste oameni cu doua capete au aparut de citeva ori dar au disparut in fata imparatului.
Intr-un context in care, prin definitie, nimic nu poate fi anormal, in care miracolul nu exista, asemenea fapte stranii nu pot insemna altceva decit vointa divina. Ele au toate o conotatie tragica sau nelinistitoare si se spune in citeva rinduri ca imparatul sacrifica pe vracii care interpretasera defavorabil aceste semne: „sa plece aprozii mei... si sa se duca in satele din care se trag netrebnicii si sa le macelareasca femeile si copiii... si casele lor sa fie pustiite." Caci nelinistea sporea din zi in zi: „spuneti acestor inselatori sa se explice: sintem oare amenintati de vreo epidemie, de ciuma, de foamete, de lacuste, de cutremur de pamint sau de seceta ?"
La baza acestei nelinisti sta desigur ideea contractului semnat intre Dumnezeu si oameni si care putea lua sfirsit dupa cum hotara vointa divina. Este probabil ca preotii sau un om exceptional ca Nezahualcoyotl nu puteau sa nu fie nelinistiti: lumea azteca evolua din ce in ce mai repede si normele dictate de Tlacaelel la mijlocul secolului al XV-lea pareau depasite; fluviul de singe, raspunsul poate cel mai facil, nu mai satisfacea toate spiritele. Imnurile religioase, oricare ar fi fost zeul carora le erau adresate, foloseau aceleasi cuvinte: „Tu, creatorul tuturor lucrurilor, Tu de la care purced binele si raul, Tu care dai viata..." Supararea zeilor putea sa izbucneasca intr-o buna zi, ca si cum gindirea citorva nu ar mai fi fost apta sa controleze ansamblurile fortelor guvernante.
Pe de alta parte, asupra lui Motecuzoma si a supusilor sai apasa prezicerea lui Quetzalcoatl care, parasind Tuia, promisese ca va reveni intr-un an Ce-Acatl, „O trestie", pentru a-si redobindi regatul. Sustinator al unei spiritualitati mai profunde, el fusese alungat de Tezcatlipoca, patronul razboinicilor si al sacrificiilor, oare iantrena tribul in cuceriri din ce in ce mai indepartate si in ritualuri din ce in ce mai crude. in felul acesta se explica fara indoiala ambiguitatea purtarii lui Motecuzoma. El a ezitat la inceput sa creada ca acele fiinte erau zei sica Cortez era Quetzalcoatl... Daca, totusi, erau zei,. Motecuzoma trebuia sa se lipseasca de regatul sau si sa li—l restituie...
Oricum ar fi fost, chiar daca prezicerile descrise in manuscrise datind de- dinainte de Conchista ramin in parte inexplicabile, nu este mai putin adevarat ca psihoza de teroare a Lumii Noi se explica poate in parte si prin marturiile care i-au parvenit din cea Veche. in adevar, lumile americane nu erau inchise. Distantele ca si dificultatile drumului erau depasite de negustori, de stringatorii de impozite, de spioni, de garnizoanele avansate, etc. Descoperirea si distrugerea rapida a Antilelor dateaza din 1492, pe cind expeditiile s-au succedat pina la Darien, inainte chiar de descoperirea Mexicului. Indienii vedeau trecind in largul tarmurilor lor ciudati „munti oare plutesc"; ei salvau naufragiatii (fapt care le-a permis sa-l primeasca pe Cortez la Tabasco cu cuvintul „Castillan"); zareau acei ciini de talie impresionanta si acei ciudati cerbi fara coarne, caii, si de asemenea, pe acei oameni blonzi si barbosi (cum era Quetzalcoatl), nelinistitori pentru ca erau diferiti. Probabil ca indienii primeau si unele stiri din Antile si stiau, cel putin in parte, ce se petrecea acolo. (Faptul pare confirmat prin aceea ca Cristofor Columb povesteste ca a vazut trecind o canoe in care se afla un cacic maya si familia sa. Dealtfel, ceramica de epoca tirzie din Antile pare sa fi fost influentata sau chiar importata direct din post-elasicul maya).
Politica lui Cortez nu prezinta nici un mister: el cauta cu incapatinare aurul, vrea sa cunoasca marele regat care i-a fost descris, sa-l cunoasca pe marele suveran atit de temut de o intreaga tara. in primul rind el ii cistiga pentru cauza sa pe totonacii din Cempoala, apoi pe nobilii nahua din Tlaxcala. Dupa ce a trecut peste numeroasele capcane intinse de tlatoani, el se infatiseaza in fata Tenochtitlanului insotit de o armata pe care am putea-o evalua la peste 30.000 de oameni.
Cit despre Motecuzoma, acesta ezita. El trimite emisari ca sa-i sondeze pe noii veniti: sint sau nu zei ? Primii dintre acesti emisari aduc daruri care sint de fapt gatelile si vesmintele zeului insusi. Ei ii spun lui Cortez ca „locotenentul sau Motecuzoma" face act de supunere. El are in sarcina sa cetatea Mexicului. El spune: „Mare este oboseala si sfirseala zeului." Mai tirziu cind se vor afla, in sfirsit, fata in fata, Motecuzoma va pastra aceeasi atitudine. „Stapine, esti obosit, ti-ai dat multa osteneala, dar acum iata-te la tine in tara. Ai ajuns in sfirsit in cetatea ta Mexico. Ai venit aici sa te asezi pe tronul tau, sub baldachinul tau regal. Oh ! Pentru un scurt timp ti l-au pastrat cei care au plecat, locotenentii tai..."
Totusi imparatul era nelinistit. isi inmulti ambasadele. „Cind Motecuzoma auzi relatarile mesagerilor si deoarece spaniolii se interesau mult de el si tineau mult sa-l vada, el se gindi sa fuga sau sa se ascunda pentru ca spaniolii sa nu-d vada si nici sa-l gaseasca". Dealtfel, unele din aceste ambasade nu aveau cele mai bune intentii. „El trimise ghicitori, auguri si neoromanti casa vada daca puteau face ceva impotriva spaniolilor; farmece sau vraji, ca sa se imbolnaveasca sau sa mioara sau sa se intoarca inapoi." Dar magicienii au dat gres „caci oamenii pe oare ii vazusera erau foarte puternici si n-au putut sa fac nimic impotriva lor." In fata acestui esec, au fost trimise „zeilor" noi daruri. In citeva rinduri imparatul trimise vorba spaniolilor ca nu trebuie sa vina la Mexico, ezitarile sale continua si teroarea sa creste... „Dar nu... nu exista leac... Ce-i de facut ? Nu se poate gasi nimic ?... ne-am primit rasplata dupa merit... va trebui sa deschidem bine ochii cu uimire..."
In acest timp, Cortez isi continua marsul spre capitala. „Era, spune Diaz del Castillo, binecuvantat de cer si reusea in tot ce facea, indeosebi pacificarea." In toate partile, de-a lungul drumului, actioneaza mereu in acelasi mod, amestecind cuvintele bune cu intrebarile. La Cozumel, de exemplu, el cheama cacicul, notabilii... si le spuse ca daca voiau sa fie fratii nostri, trebuiau sa renunte la idolii lor rai... Le spuse si alte lucruri bune si sanatoase, le darui un chip al Maicii Domnului si o cruce... recomandindu-le sa se inchine la ele, sa le tina curate si impodobite cu flori si ca vor vedea de cite binefaceri se vor bucura." Oricare ar fi fost partea de abilitate in atitudinea sa, nu se poate nega ca el este cel mai fin politician dintre insotitorii sai si, fara indoiala, cel mai putin crud. „Cind a vazut ca orasul era pustiu si a aflat ca Pedro de Alvarado furase gaini, gateli si alte lucruri de mica valoare... s-a aratat foarte nemultumit si 1-a mustrat aspru pe Alvarado spunind ca indienii nu se pacifica furindu-le bunurile."
Cortez isi gaseste primii aliati la Cempoala, apoi dupa ce s-a luptat cu cei patru seniori din Tlaxcala si i-a convertit si botezat, scapa din masacrul de la Cholula (masacru care fusese ordonat de Motecuzoma, cu toate ca sursele difera asupra acestui punct); el isi reia drumul spre capitala; imparatul incearca din nou sa-l faca sa renunte. „Cortez raspunse ca era mirat cu adevarat ca un mare senior, dupa ce se declarase prieten, isi putea schimba parerea atit de des..."
Codexul Ramirez povesteste ultimul consiliu pe care 1-a avut imparatul cu sfetnicii sai pentru a sti daca trebuie sau nu sa-i primeasca acum pe spanioli: in ciuda parerii lui Cuitilahuac care spunea: „Faca zeii ca sa nu aduceti la dumneavoastra pe acei care va vor alunga si va vor lua imparatia si cind veti vrea sa indreptati lucrurile nu se va mai putea". Motecuzoma hotari ca voia sa-i primeasca, adaposteasca si sa-i sarbatoreasca (Ceea ce, din partea sa, Diaz del Castiillo rezuma astfel: „Motecuzoma primise sfatul de la Huichilobos, de la papii sai si de la capitanii sai si toti il sfatuiau sa ne lase sa intram in cetate ca sa ne poata ucide dupa pofta.")
Dar evenimentele se precipita. Diego Velazquez, guvernatorul Cubei, este nelinistit de importanta pe oare o capatase Cartez si de spiritul sau de independenta. El trimite o flota in Mexic sub comanda lui Panfilo de Narvaez cu misiunea de a-d chema pe Cortez la ordine sau de a-l aresta. Cortez paraseste in graba Mexicul lasind acolo numai citiva oameni sub comanda lui Pedro de Allvarado, viitorul cuceritor al Guatemalei, atit de blond si atit de frumos, incit indienii il numeau Tonatiuh, „Soarele". Cortez il biruie pe Narvaez printr-o victorie rapida si nesperata. Dupa ce-si inflacarase de entuziasm propriii soldati, el ii cucereste si pe cei ai lui Narvaez promitindu-le o lume intreaga...
(Spaniolii care se indignau atit de tare de politeismul indienilor, se asaza cu strigate de „Santa Maria ! Santa Maria !" de partea lui Narvaez si cu „Esipirito Sianto ! Espirito Santo !" de partea lui Cortez. Trei sute de ani mai tarziu, cu prilejul razboiului de independenta, Fecioara din Guadalupe, Fecioara indiana, aparuta unui taran mexican in 1531, va fi opusa Fecioarei din Los Remedios, Fecioara spaniola sosita cu bagajele cuceritorilor. Cele doua armate vor merge la lupta fiecare sub stindardul unei Fecioare si, cind situatia va fi considerata ca pierduta pentru spanioli, viceregele o va numi pe Fecioara din Los Remedios „capitan sef al armatelor spaniole" !)
In timp ce Cortez il infrunta pe Narvaez, situatia se deteriora in Mexic Motecuzoma ceruse cuceritorilor (lui Cortez insusi sau, dupa unele texte, lui Alvarado) dreptul de a sarbatori ziua lui Huitzilopochtli caci incepea luna Toxcatl „si toti tinerii razboinici se aflau ca intr-un fel de stare de gratie si mergeau din toata inima sa celebreze ziua ca sa arate spaniolilor diversele aspecte si sa-i umple de admiratie."
Ce s-a petrecut cu Alvarado ? A vrut el oare cu adevarat sa comita o „groaznica tradare" ? Sau, mai degraba, mai putin inteligent si mai putin curajos decit seful sau absent, i s-a facut frica in fata acestei desfasurari de forte a nobilimii razboinice aztece, in fata zgomotelor de cintece si trambite, bataii tobelor ? Oricum ar fi fost, el bloca iesirile templului „in timp ce cintecele formau o elamoare asemanatoare cu hula marii; si in acel moment spaniolii iau hotarirea sa masacreze multimea" — „toti minuiesic spada, ciuruiesc, oamenii cu lovituri de suliti si de sabie. ...Strapunse de mii de gauri, „adevarate zdrente, "aceasta a fost soarta trupurilor lor... Singele razboinicilor forma adevarate balti si duhoarea singelui se inalta in vazduh provenind de la viscerele care pareau ca se tarasc pe jos."
Acest moment de panica — sau de perfidie — provocat de Alvarado avea sa aiba grave consecinte. Motecuzoma spuse poporului sau: „Deoarece nu sintem in stare sa rivalizam cu ei (spaniolii), mexicanii trebuie sa renunte la lupta. Sa lasam sagetile si scuturile pe rastel. Victimele sint batrini si batrine, obiecte demne de mila... si poporul, sarmanul popor, si cei oare n-au ajuns inca la varsta ratiunii." Dar aceasta atitudine prea omeneasca care urma dupa atatea ezitari nu a fost suportata de capitanii sai: „Ce spune acest dezgustator Motecuzoma ? Nu mai sintem vasalii sai !"
Pentru spanioli, situatia nu este mai buna. Cortez, aflind de dramele petrecute, revine precipitat si se mira ca este rau primit de cei pe oare ii credea cistigati pentru cauza sa, oamenii din Texcoeo sau prietenii din Teno-chtitlan. El il intreaba pe Alvarado „de ce ii atacase pe mexicanii care cintau si dansau in cinstea lui Huichilobos sau a lui Tezoatepuca ? Am fost asigurat ca va ceruse autorizatia." Alvarado recunoaste ca era adevarat, dar ca le luase inainte cu atacul ca sa-i intimideze (deoarece, spunea ei „ei voiau sa-l elibereze pe Motecuzoma, asa cum le poruncise Huitzilopochtli")- Aceste explicatii il irita pe Cortez. „El spuse ca era putin adevar in aceasta, dar ca fusese comisa o mare nebunie si ca se actionase foarte rau."
Prapastia era acum deschisa. Obositi de atitudinea prea slaba a suveranului lor, aztecii nu mai credeau in natura divina a cuceritorilor. Din partea lor, acestia trebuiau sa lepede masca prieteniei si sa incerce sa salveze odata cu viata si noul lor regat. Cortez vrea sa vorbeasca o ultima data cu Motecuzoma: „Ce mai vrea de la mine Malinche ? Nu doresc nici sa mai traiesc, nici sa-4 mai ascult. Din cauza lui s-a intors norocul meu." O ultima oara, inconjurat de spanioli, el va incerca sa linisteasca spiritele. Dar este lovit de pietre oare nu se va sti niciodata daca sint aruncate de indienii insisi sau de spanioli. Suveranul fiind mort, nu mai este timp pentru ezitari si pentru iluzii divine. Va veni curind La Noche triste, noaptea trista, in cursul careia Cortez care fuge isi va vedea oamenii masacrati.
Conducerea revine pentru citeva luni lui Cuitlanuac care moare de variola, apoi lui Cuauhtemoc, nepot si ginere al lui Motecuzoma, care va incerca o 'rezistenta eroica inainte de a fi prins si torturat. „Cercul razboiului inlantuie Tenochca..."
„Citi oameni din lume au dat dovada de o vitejie ca a noastra ?", spune Diaz del Castillo.
Si scribul indian, dupa capturarea lui Cuauhtemoc: „Acela care fusese altadata un mare capitan, cel care fusese odata un mare personaj, se duce acum singur pe acest drum si este imbracat numai in zdrente..."