z7m17mm
Problemele Principatului creat de August
Succesorii lui August nu au avut posibilitatea de a rezolva numeroasele echivocuri, faurite de intemeietor. Nu exista nici un text cu valoare juridica limpede, nici o inscriptie, care sa precizeze ca se trecuse la o noua forma de stat, ca republica fusese inlocuita de monarhie. Un timp ereditatea neoficiala, juridic ilegala, a continuat sa functioneze in familiile urmasilor principilor. Initial ale Iulio-Claudienilor, uniti prin legaturi matrimoniale diverse. Se casatoreau intre ei, se aliau temporar, pentru ca ulterior sa se masacreze reciproc. Pe de alta parte, daca August tinea seama numai partial de exortatiile sfatuitorilor sai, cezarii subsecventi, ca sa-i definim astfel, cum de altfel ii prezinta si formula imperiala, depind, in mare masura, de anturajul lor. intr-adevar, dupa Vitellius, care exclusese Caesar din formula sa imperiala, acest titlu agnatic se converteste in semn al principelui. in aceasta secventa istorica a unui despotism din ce in ce mai putin mascat, asasinatele, represiunile au fost ridicate la rangul de modalitate de guvernare a Imperiului. Desigur, extravagantele, dereglarile psihice ale principilor, incompetenta unora dintre ei se explica - si au fost in trecut explicate - prin deformari psihofizice generate de casatoriile consanguine. De doua secole, familiile de nobiles se amestecau frecvent intre ele. Dar, fireste, orientarea ideologica a trebuit sa-si spuna cuvantul, cum se zice. Cu toate ca trebuie sa evitam focalizarea excesiva asupra manevrelor de culise si crimelor savarsite la Roma. indeobste Imperiul functiona, fara sa fie afectat de sangele varsat la Roma si de intrigile politice urzite acolo.
Sub aparenta din ce in ce mai fragila si mai fragilizata, din ce in ce mai putin inselatoare, a respectarii unui cadru politic caduc, autoritarismul, dimensiunile autocrate, absolutiste, ale Principatului s-au exprimat mai ostensibil. Desigur, susceptibilitatile traditionale, repulsia fata de monarhia de tip elenistic nu au disparut, ci, dimpotriva, s-au accentuat. in ultima instanta ambiguitatile Principatului s-au acutizat si ele. Doua orientari fundamentale s-au desprins din comportarea principilor, a „clasei politice" in general. Anumiti imparati s-au straduit sa prezerve gestionarea prudenta a Imperiului, inspirata de modelul elaborat de August. Ei si-au propus sa respecte formele si tabuurile traditionale, sa colaboreze, pana la un anumit punct, cu senatul, mai cu seama sa-i respecte prestigiul, statutul, status, si avutiile membrilor lui. Ne referim la Tiberiu, cel putin din prima parte a Principatului, a „domniei" lui, la Galba si Titus. Sa remarcam ca toti acesti cezari au „domnit" putin, cu exceptia lui Tiberiu. Altii insa au privilegiat modelul candva preconizat de Marcus Antonius. S-a infiripat chiar o ideologie antoniana. Gaius-Caligula, Nero, Vitellius, Domitian si, in forme mai precaute, Claudiu, Otho, Vespasian au militat pentru potentarea absolutismului, pentru eluctarea ambiguitatilor strategiei politice imperiale, pentru decantarea despotismului monarhic, pentru subjugarea ordinului senatorial si confiscarea bunurilor materiale ale acestuia. Ei nazuiau sa cristalizeze, la Roma, o monarhie de tip greco-oriental, in care suveranul sa fie considerat stapan si zeu, coborat printre oameni, dominus et deus, cum va fi. celebrat, cu siguranta oficios si nu oficial, Domitian. Ei nu aveau in vedere numai modelul antonian, ci si pe cel oferit de Alexandru, de regii elenistici si de cei ai partilor. Ei se bizuiau pe armata, pe noi forte sociale, inclusiv pe o parte dintre cavaleri si pe liberti, pe elite provinciale, pe plebea de la Roma. Practicau ceea ce candva s-a definit ca „democratie regala". Este preferabil sa utilizam sintagma de „populism regal". Pe de alta parte, chiar in vremea imparatilor traditionalisti, autoritarismul nu a diminuat, ci, e contrario, s-a accentuat. S-a sustinut chiar ca autoritarismul, ca orientarea absolutista a Principatului s-au intarit mai simtitor sub cezarii traditionalisti decat sub cei antonieni. Poate si din pricina faptului ca traditionalistii au intampinat o rezistenta mai redusa decat antonienii. in orice caz politica a invadat masiv compartimentele culturii. Este dificil sa descoperim vreo activitate spirituala complet dezinteresata, neimplicata in imprejurarile politice.

Mediile ideologice, „clasa politica", intelectualitatea au reactionat la cele doua orientari fundamentale ale Principatului, la accentuarea marcilor monarhice, in ultima instanta regale, ale regimului politic imperial. Principatul lui August adusese nu numai ambiguitati, ci si pierderea libertatii de expresie. Am constatat acest fenomen in capitolul anterior.
Polemicile, dezbaterile de idei, in special pe teme de idei politice se mutasera, in chip obligat, din For in reuniuni private si in scrieri literare, investite cu un caracter teoretic. Ajung sa circule intens ideile elenistice cu privire la regalitate. Subsista o opozitie republicana, dar ea este slaba si aproape dispare dupa esecurile tentativelor de restaurare a republicii reale, din 41 si 42 d.C. incat aproape nu se mai exprima o impotrivire fata de noile institutii monarhice. Se infaptuieste numai o rezistenta personala fata de solutiile politice preconizate de anumiti principi. Adesea controversele de idei se canalizeaza indeosebi in domeniul moralei. Fara indoiala, preocuparea cardinala a senatorilor avea ca obiect primordial salvgardarea privilegiilor curiei si mai ales a averilor si vietilor lor. Se dezbate indeosebi despre antilogia „regetiran", rexltyrannus. Desigur, antinomia era mai veche si fusese faurita de greci. Am notat, in alt capitol, ca ea se exprimase, in Italia, inca din secolul I i.C. Acum, dupa 14 d.C, dezbaterea se reia staruitor, insa transferata pe planul notiunilor teoretice si morale. „Regele", rex, este monarhul bun, clement, care respecta justitia. El se comporta fata de supusii sai ca un parinte, intrucat ii considera oameni liberi, si nu sclavi. Se Iasa calauzit de exortatiile celor mai vrednici dintre cetateni. Dimpotriva „tiranul", tyrannus, constituie despotul crud, egoist, capricios, vrajmas al echitatii, precum o fiara salbatica (Philostr., V. Ap., 4, 38). Aceasta antiteza, pur teoretica, devine un loc comun, un topos, un locus communis, al literaturii secolului. Se dezbate intens in scolile retorilor (Petr., 1, 2). Mai ales in momentele de bune raporturi dintre imparati si senat aceste discutii si reflexele lor literare comporta aluzii inteligibile la situatia politica a timpului. Tiranul putea fi un basileu, un monarh elenistic oarecare, insa si un principe defunct. Constrangerile autoritarismului obliga oamenii sa fie foarte prudenti. Numai in grupuri foarte restranse se discuta despre imparatul la putere. Cremutius Cordus a platit cu viata o simpatie aparent exclusiv teoretica pentru aparatorii republicii romane. In jurul antilogiei regetiran fermentau litigii de idei, susceptibile sa coboare adesea din sfera diferendului doctrinar pe taramul infruntarilor sangeroase, al represiunilor, al intrigilor de culise, al conspiratiilor si al teroarei politice majore. incat „buni" erau estimati principii convenabili senarului si intelectualilor, mai mult ori mai putin dependenti de o forma mentis aristocratica. Iar „rai" erau ceilalti, ostili strategiei politice si conduitei personale traditionaliste. Cum reliefeaza Yves Roman, antilogia imparati „buni"„rai", bonimali devine un indicator al luptelor politice pentru putere din secolul I d.C. De fapt, in secolul I d.C, se fabrica o noua ambiguitate deosebit de importanta. Romanii resping despotismul elenistic, insa nu mai sunt capabili sa traiasca in libertate. Tacit atribuie lui Galba o cuvantare unde acest principe efemer reliefeaza ca Imperiul nu poate subsista „fara un conducator", sine rectore (., 1, 16, 1). Pentru ca sa adauge, adresandu-se succesorului lui desemnat, aceasta teribila fraza: „vei carmui oameni care nu pot suporta nici intreaga sclavie, nici intreaga libertate", imperaturus es hominibus qui nec totam sendtutem pati possunt nec totam libertatem (., 1, 16, 4). Sa remarcam ca, in enuntul latin, accentul pare pus pe insuportabilitatea sclaviei. Verbele care o semnalizeaza sunt asezate imediat dupa „servitute".
Am relevat, in alt capitol, ca secolul I i.C. fusese un veac de tip renascentist. Iar „secolul" lui August se reliefase ca o era de pauza, de calm. Sub Iulio-Claudieni si Flavieni se realizeaza un alt veac renascentist, de cautari febrile, in toate domeniile, de dezvoltari istorice sinuoase, de explorari multiple, pe plan geografic, dar si tehnologic, politic, cultural, indeosebi mental. Se manifesta o criza profunda, insa nu de tip crepuscular, deoarece sfarsitul Imperiului se afla inca departe. Se afla in cauza o criza de crestere, care precede un secol de stabilitate, adica al doilea veac d.C. Precum Renasterea propriu-zisa, cea din secolul al XVI-lea, va fi urmata de un veac de relativa stabilitate, de tip clasic. Numai convulsiile din 68-70 d.C. vor pune efectiv in pericol viitorul Imperiului. Cum am mai aratat, pentru aproape toti imparatii secolului I d.C, s-a pus problema deformarilor psihice, psihopatologiei acute: ni se pare limpede ca aproape toti au fost afectati de forme de paranoia. De altfel insusi August fusese victima paranoiei, in ultimii ani ai Principatului sau. Aproape toti dictatorii secolului nostru au fost afectati de o paranoia acuta: Hitler, Stalin, Mao si Nicolae Ceausescu constituie cazuri limita de paranoia politica acuta. Logica puterii ii impinge in aceasta directie. Caci, astfel cum au reliefat intai Tacit si ulterior Saint-Just, orice putere corupe, dar o putere absoluta corupe la modul absolut .
Tiberiu (14-37 d.C.)
Am constatat, in capitolul anterior, ca Tiberiu a fost propulsat in fruntea Imperiului de accidentele mortale ale altor succesori desemnati si de manipularile fara scrupule ale Liviei. Personalitatea lui Tiberiu este inca mult mai greu de circumscris decat cea a lui August. Este insa evident ca acest general destoinic, acest gestionar competent, avea o fire stranie, enigmatica, sinuoasa. insasi evolutia sa, sub August, demonstreaza aceasta. Ca principe, a atestat reactii bizare, profund ocultate, aparent contradictorii, greu de inteles de catre contemporani, o reala capacitate de a-si disimula ganduri si sentimente, pe care, probabil, nici el nu le intelegea cu adevarat. Izvoarele antice ii atribuie, cu rare exceptii, ipocrizie funciara, o psihologie contorsionata si malefica. in galeria „monstrilor"imperiali, pe care o figureaza, in magnifica sa fresca istorica, Tacit ii acorda un statut privilegiat. El se inversuneaza impotriva lui Tiberiu in masura mai sensibila decat in contra oricarui alt principe.
in orice caz Tiberiu era tributar unei susceptibilitati exagerate. Se manifesta ca foarte banuitor, dar si credul, in mod exagerat, in cei ce reusisera sa-i castige increderea, cumplit de razbunator, cand constata ca i s-au inselat sentimentele de simpatie, de afectiune, ori i se contesta puterea absoluta, pe care simula ca nu o doreste. Detesta si concomitent adora puterea discretionara, uitand cateodata propriile convingeri traditionaliste, organic augusteice. Chiar accesul sau la Principat, in pofida faptului ca era, de mult timp, asociat la putere, a fost dificil. O anumita reticenta pare sa se fi exprimat si in senat. Pe cand legiunile de pe Rin si din Pannonia se revolta temporar, in numele unor pretentii socio-economice. Soldatii se plangeau de soldele lor prea scazute, de abuzurile centurionilor, de conditiile aspre din tabara militara, de faptul ca lasarea la vatra intervenea mult prea tarziu. Dar, in spatele acestor nemultumiri, nu se aflau incitari ale unor ofiteri, care nu acceptau ereditatea de fapt a carmuirii Principatului? in orice caz, tulburarile militarilor au fost reprimate pe Rin, de catre Germanicus, nepotul de frate si fiul adoptiv al lui Tiberiu, si, in Pannonia, de catre Drusus, feciorul autentic al imparatului. Ei au amestecat abil severitatea si fagaduieli care nu au fost ulterior respectate (Tac, An., 1, 16-49). Chiar la Roma, Tiberiu a arborat reticente foarte traditionaliste. Comandant suprem al armatei, guvernator general al Imperiului, detinator al unei puteri tribum'ciene, pe care el o numara incepand din 6 i.C. - incat la moartea sa va inregistra trezeci si opt de competente largite de tribun al plebei - incepe prin a refuza inutil titlul de Augustus. Nu a acceptat niciodata pe cel de P.P., parinte al patriei, si nici prenumele de imperator. Afirma ritos ca doreste sa asocieze senatul la gestionarea Imperiului, modereaza expansiunea cultului imperial, posterioara divinizarii lui August, la 17 septembrie 14 d.C, propria glorificare religioasa, directa sau indirecta. Era oare sincer? Voia doar sa calmeze nemultumirile traditionalistilor ostili ereditatii Principatului? Manifesta o ipocrizie organica? Oricum senatul a raspuns cu o salva de adulatii (Tac, An., 1, 7, 1).
Opinam ca traditionalismul augusteic al lui Tiberiu era, in mare parte, sincer. incerca efectiv sa asocieze strans, chiar mai strans decat sub August, senatul la guvernarea Imperiului. Cavalerii sunt eliminati din centuriile prerogative, cum am relevat mai sus, iar magistraturile superioare sunt rezervate vestigiilor vechii nobilitas, amestecate cu fiii celor ce prosperasera in „secolul" augusteic. Magistratii inferiori sunt alesi direct de senat. Senatul este adesea consultat, onorat, cuvantul de ordine fiind dezvaluit pe legendele monetare, adica „moderatia", moderatie Aceasta moderatio este consemnata si de texte literare (Suet, 77?., 32, 3). insa pe de o parte senatul reactioneaza mediocru indeosebi la incercarile imparatului de a-i consolida prestigiul. De fapt, parghiile puterii imperiale nu au fost consistent slabite. Pe de alta parte, cezarul, ajuns suveranul Imperiului la varsta de 56 de ani si marcat de numeroase traume, sub August si, poate, in copilarie, intampina noi tribulatii. in conformitate cu planul lui August, Tiberiu pregateste succesiunea sa in favoarea lui Germanicus, desi relatiile sale cu fiul adoptiv nu sunt excelente. Totusi Germanicus moare in conditii misterioase, in 19 d.C, urmat de Drusus, fiul autentic al principelui, decedat in 23 d.C. Intervine si un conflict violent cu Agrippina I, vaduva lui Germanicus, fiica Iuliei si nepoata directa a lui August, prin urmare exponenta a Iuliilor. in 29-30 d.C, Agrippina si primii ei doi fii sunt eliminati. Se adauga faptul ca anturajul imediat al principelui, „stafful" sau, cum se spune acum, dobandeste o influenta substantiala asupra imparatului si gestionarii Imperiului. Aceasta gestionare inregistreaza numeroase succese; in vederea administrarii eficace a provinciilor si combaterii abuzurilor, practicate de unii guvernatori, Tiberiu isi propune reprimarea severa a guvernatorilor necinstiti, ca si a celor ce impovarau excesiv provin cialii. Anumitor guvernatori, care solicitau marirea impozitelor, Tiberiu „le-a raspuns ca un pastor bun trebuie sa tunda turma de oi, nu s-o jupoaie de blanuri", rescripsit boni pastori esse tondere pecus, nou deglubere (Suet., Tib., 32, 5). In cateva provincii s-au produs totusi revolte, la care ne vom referi mai jos. Dificultati economice au survenit si in Italia, inclusiv la Roma. O influenta exorbitanta a exercitat, mult timp, la Roma prefectul pretorienilor, Lucius Aelius Seianus. Acest Seian obtine, in 23 d.C, concentrarea pretorienilor, intr-o singura tabara militara, pe cand, sub August, fusesera dispersati in mai multe locuri.
Inteligent, ambitios, Seian se ridica sensibil deasupra conditiei normale a unui cavaler. Pare sa pledeze in favoarea unei conceptii antoniene, acuzat represive, a gestionarii Principatului. Contribuie la hotararea lui Tiberiu de a se retrage in insula Capreae (azi Capri), de unde imparatul nu se va mai intoarce la Roma. Avand practic intreaga putere la Roma, Seian reprima brutal „clasa politica"; isi constituie un clan de partizani activi, nazuieste sa se introduca in familia imperiala, printr-o casatorie fie cu Livilla, vaduva lui Drusus, fie cu Iulia, fiica acesteia si a aceluiasi Drusus. Desi numai cavaler, este desemnat consul pentru anul 31 d.C, impreuna cu imparatul. I se inalta statui la Roma si este elogiat ditirambic de catre Velleius Paterculus (2, 126-l27; 129-l30). Tiberiu si Seian recurg la cumplita arma a „legii Iulia despre maiestate", tex Iulia de maiestate. Aceasta lege nu mai purta asupra maiestatii poporului roman, indeosebi in cazuri de inalta tradare, ci asupra principelui, ca patron al tuturor romanilor. Sunt crunt loviti guvernatorii venali, abuzivi, ca si toti opozantii. Lista condamnatilor este foarte lunga. Doar pentru delictul de opinie, adica deoarece elogiase, in scrierile sale, pe cezaricizi, este obligat sa se sinucida Cremutius Cordus (Tac, An., 4, 34-35). Delatiunea politica este intens incurajata in senat. Tiberiu veghea asupra aprovizionarii Romei, dar participa rar la jocuri si la manifestari publice.
Considera ca trebuia sa inspire respect, si nu afectiune (Suet., Tib., 59, 4: „sa ma urasca, dar sa ma aprobe", oderint, dum probent). in cele din urma Tiberiu reactioneaza impotriva intrigilor si puterii „dictatoriale" practicate de Seian. In 17 octombrie 31 d.C, il destituie pe Seian si il inlocuieste, in fruntea cohortelor pretoriene, cu un nou comandant, Quintus Naevius Cordus Sutorius Macro, anterior prefect al vigiliilor. in 18 octombrie, Seian si cei trei copii ai sai sunt executati. O baie de sange si numeroase exactiuni lovesc pe partizanii lui Seian (Tac, An., 5, 6-9).
Tiberiu si-a petrecut ultimii ani in solitudine. I se atribuiau acolo perversiuni sexuale. Dar, la Roma, s-au tinut lant delatiunile, pentru culpe socio-economice, insa si politice, teroarea, sinuciderile, exilurile, executiile (Tac, An. 6, l-l0; 29-30, 38-40). Renuntase oare Tiberiu la strategia sa traditionalista, augusteica - de fapt, mai mult decat augusteica? Probabil ca raspunsul ar trebui sa fie negativ. Totusi, pe de o parte el credea ca, reprimand, purifica societatea romana si, pe de alta, cazuse victima cezaritei. Nu este implicata o maladie psihica. Tendintele spre cruzime si abuz de putere, extravagantele masuri politice, contraproductive, nu se justifica din punct de vedere medical, ci reprezinta un mod de comportament social-politic. Exista o logica a puterii absolute, care transforma si transforma orice autocrat in prizonierul propriei puteri discretionare. Tiberiu, frustrat din tinerete, devenit paranoic: a fost cuprins de cezarita. in orice caz, la 16 martie 37 d.C, batranul imparat a decedat, doborat de o maladie a carei natura suscita si acum divergente intre savanti. Un infarct? A fost oare „ajutat" sa moara de Macro si de Gaius Caligula (Tac, An., 6, 50, 4-5) ?
Gaius-Caligula (37-41 d.C.)
Principatul a fost acaparat „in viteza" de ultimul fiu al lui Germanicus, Gaius, supranumit Caligula. Porecla ii fusese data de soldatii lui Germanicus, deoarece isi petrecuse copilaria in taberele militare, unde purta „o sandaluta" militara, adica o caligula. Succesiunea ii fusese asigurata de sprijinul activ al lui Macro si al pretorie-nilor. Gaius-Caligula era primul Iulio-Claudiu autentic, sinteza a Iuliilor si a Claudiilor, al caror contencios era astfel incheiat. Ceea ce, pe langa detestarea lui Tiberiu, generalizata in ultimii ani ai acestui imparat, explica popularitatea, euforia care i-a intampinat inscaunarea.
Tatal sau, Claudius Germanicus Caesar, fiul lui Drusus I, era un Claudian autentic. Dar mama sa, Agrippina I, fusese, cum am semnalat mai sus, nu numai fiica lui Marcus Vipsanius Agrippa, ci si a Iuliei, propria fata a lui August. Totodata Drusus I, bunicul sau patern, fusese casatorit cu Antonia minor, fiica Octaviei, sora lui August, dar si sotia lui Marcus Antonius. incat tanarul principe, in varsta de 25 de ani, aparea ca o sinteza fericita a Iuliilor, Claudiilor si a stirpei antoniene. Adolescenta sa ii fusese insa marcata de intrigile si ciocnirile intre mama sa pe de o parte si Tiberiu si Seian pe de alta. Frustrarile se acutizasera, dupa dizgratierea si lichidarea mamei si fratilor. il ocrotise bunica, Antonia minor, care contribuise la doborarea lui Seian si se bucurase de o puternica influenta asupra lui Tiberiu. insa ea cultivase memoria tatalui sau si se manifestase ca elenizanta si iudaizanta. Contribuise si la decantarea ideologiei antoniene. Este de crezut ca Germanicus, in pofida „liberalismului", pe care i-l va atribui Tacit (An., 1, 33, 2), fusese adeptul acestei ideologii, a unei autocratii de sorginte elenistica. Produs al consanguinitatii, Gaius-Caligula suferea de o anumita forma de epilepsie. Mai ales insa el a fost primul autentic psihopat ajuns principe. A. Esser a incercat sa demonstreze ca tanarul imparat nu a fost niciodata afectat de forma finala, desavarsita, de schizofrenie, care presupunea ruperea totala a contactului cu realitatea. Gaius-Caligula ar fi suferit de o schizoidie, cu tendinta de a evolua spre schizofrenia totala. Astfel se explica agitatia sa in timpul emotiilor puternice sau cu prilejul numeroaselor insomnii nocturne, atitudinile capricioase fata de semeni, penduland intre afectiunea netarmurita si ura violenta, pulsiunile contradictorii in viata cotidiana (Suet, Cal., 15-55; DC, 59), iluziile funambulesti, distantarea fata de oameni si realitati, cruzimile adesea gratuite, confuziile si fobiile, alterarea psihica progresiva.
Sfasiind valul aparentelor „republicane", inceputul „domniei" lui Gaius Caligula a fost ilustrat de o asumare in bloc a puterilor imperiale. in 18 martie 37 d.C, la imboldul lui Macro, se obtine juramantul de fidelitate fata de Gaius-Caligula, depus de pretorieni, soldati si marinari ai flotei militare de la Misenus, urmat imediat de investitura senato-rial-populara: calitatea de imperator, puterea tribuniciana, pontificatul maxim si, curand, la 21 septembrie 38 d.C, titlul de P.P., parinte al patriei. Gaius-Caligula a tins de asemenea sa monopolizeze unul dintre cele doua consulate anuale. in toiul entuziasmului, care a intampinat Principatul lui Gaius-Caligula, tanarul principe a adoptat masuri populiste. A reabilitat victimele si exilatii surghinuiti de catre Tiberiu, a luat masuri impotriva delatorilor, a publicat opere literare interzise de predecesorul sau, a manifestat generozitate fata de senat, popor si militari, a incheiat, in 38 d.C, procesul de constituire, pe plan juridic, a ordinului senatorial, a redat comitiilor populare competenta alegerii directe a magistratilor (ceea ce a prilejuit uneori dispute electorale aprinse). Ca multi schizoizi, Gaius-Caligula era siret. El a combinat un „populism regal" cu intarirea autocratiei, de inspiratie antoniana. II obseda modelul oferit de strabunul sau Marcus Antonius. Ca un adevarat cezar-faraon, adept al unei strategii politice egiptofile, elenistice, autocratice, a adus, din Egipt, un imens obelisc, a favorizat cultul divinitatilor egiptene, inclusiv al zeitei Isis, s-a considerat un nou soare si, intr-o scrisoare adresata alexandrinilor, a acceptat onoruri divine (I.G.R.R., 4, 145; I.G., 7, 2711; I.L.S., 8792). I s-a atribuit chiar intentia de a muta capitala Imperiului la Alexandria (Suet., Cai, 49, 2). Philon i-a atribuit urmatorul rationament: astfel cum turmele nu sunt conduse de boi, capre si de oi, ci de oameni, fiinte superioare animalelor, este normal ca o cireada umana sa fie dirijata de o fiinta superioara oamenilor, incat voia, initial, sa fie asimilat unui semizeu, ulterior chiar zeilor: Mercur, Apollo, Iupiter etc. (Phil., 1l-l3; 78-98; si Jos., A.J., 19, 1, 4-l0; Suet, Cai, 22, 2-4; DC, 59, 24). in Orient, au fost cladite temple, unde, alaturi de statuia zeului, in naos, figura si cea a sa. Intentiona sa impuna senatorilor genuflexiunea, proskyneza. inainte de Domitian, aspira sa fie considerat „zeu si stapan", dominus et deus. Ca intr-o adevarata autocratie elenistica, a intarit ceea ce devenea birocratia imperiala. Este asadar manifesta utilizarea strategiei rupturii fata de traditiile, institutiile anterioare ale Romei, fata de mos maiorum. De aici asertiunea izvoarelor ca nazuia sa devina „stapanul" despotes, al Imperiului, transfigurat in „regat", regnum (Phil., 119; Suet., Cai, 22, 2; Aur. Vict, Caes., 3, 13; Eutr., 7, 12, 3). S-ar fi convertit in „monstru" sau „aratare", monstrum (Suet., Cal., 22, 1). Inspiratia ptolemaico-antoniana a strategiei rupturii nu poate fi integral atribuita „nebuniei", he mania, imparatului, cum o va caracteriza Flavius losephus (A.J., 19, 1, l-l3; 2, 1l-l6).
Prodigalitatile, risipa, cabotinajul s-au asociat cu represiunea intensiva. inca la sfarsitul anului 37 d.C, a fost ucis, la ordinul lui Gaius-Caligula, Tiberius Gemellus, varul lui primar, nepotul de fiu al lui Tiberiu si mostenitor desemnat. in 38 d.C, au fost obligati sa se sinucida insusi Macro, caruia cezarul-faraon ii datora prea mult, si sotia acestuia (Phil., 51; 69). La 31 august 39, dupa ce interzisese aniversarea victoriei de la Actium asupra lui Marcus Antonius, Gaius-Caligula a destituit - ilegal - consulii in functiune. Abia peste trei zile, comitiile centuriate au ales ca noi consuli pe Gnaeus Domitius Afer si pe Aulus Didius Gallus. Acesta din urma nu apartinea vechii aristocratii senatoriale, de care principele incepuse sa se mefieze, dupa lichidarea unei conspiratii nobiliare, initiate anterior de Aemilius Regulus si de consularul Lucius Annius Vinicianus. S-a reactionat printr-o noua conjuratie, cu numeroase ramificatii, care implicau pe surorile principelui, Agrippina II si Iulia. in fruntea conspiratorilor se afla chiar cumnatul lui Gaius-Caligula, Aemilius Lepidus. Conjuratii mizau pe faptul ca imparatul nu mai avea succesori de sex masculin, dar au incercat sa atraga si legiunile din provincii, inclusiv cele de la frontiera renana, comandate de consularul Gnaeus Cornelius Lentulus Gaetulicus. Conspiratorii voiau sa-l asasineze pe imparat in zona renana, unde se afla el. Conjuratia a fost descoperita. Gaetulicus si Lepidus au fost decapitati cu o secure, iar Iulia si Agrippina au fost surghiunite. Senatul a ratificat sentintele. Pretorul Vespasian, viitorul imparat, favorizat de Gaius-Caligula, s-a intrecut in a propune crunte masuri represive.
A urmat o cascada de crime, represiuni brutale, actiuni megalomanice excesive, constructii de tip ceausist ante litteram. Noi impozite, menite a finanta grandomania schizoida a acestei „domnii bufone", cum o definea Paul Petit, au lovit crud Italia,
Roma, provinciile. Pe langa rapt, confiscari abuzive (Suet., Cal, 37-41; DC, 59,2l-22). Nu erau vizati doar senatorii, ci si industriasii si comerciantii. Chiar micii mestesugari si negustorii din Roma erau impovarati de aceasta politica fiscala excesiva. Dificultatile economice se adaugau brutalitatilor, batjocoririi unor ofiteri ai pretorienilor, extravagantelor funambulesti, pentru a eroda si, in parte, distruge popularitatea cezarului-faraon. Zvonurile referitoare la proiectul lui Gaius-Caligula de a se deplasa la Alexandria, teama inspirata de fantasta transformare a Principatului intr-o teocratie elenistica, detestata de ansamblul opiniei publice romane, au contribuit la alcatuirea unei ample si noi conjuratii. S-a constituit de fapt o vasta coalitie, din care faceau parte atat republicani intarziati, cat si monarhisti, doritori sa-l elimine numai pe Gaius-Caligula. Senatori, cavaleri, liberti imperiali fie au participat la miscarea conspirativa, fie au aflat de existenta ei. Chiar in ziua „sacrificarii rituale" a suveranului, se raspandea zvonul ca va fi ucis (Jos., A.J., 19, 13, 9l-92). Doar imparatul nu stia ca se complota impotriva sa. Ori stia, dar nu tinea seama de avertismente? Din nou - si in masura mai mare - alianta anti-Caligula era foarte intinsa. Participau vlastare ale vechii nobilitas, aristocrati de extractie recenta, ca Valerius Asiaticus. Aderasera la complot chiar consulii in functiune: ordinarius, eponim, precum Gnaeus Sentius Satuminus, sau cel ce il inlocuise, ca suffect, pe imparat, la 5 ianuarie 41, Quintus Pomponius Secundus. Bratul inarmat il furnizau pretorienii. in frunte se aflau doi tribuni militari ai garzii pretoriene, ambii republicani, Cornelius Sabinus si Cassius Chaerea, ultimul adesea persiflat de cezar (Jos., A.J., 19, 3, 17-23; 5, 28-36; 6, 37-43 etc). Ambii prefecti cunosteau planurile conspiratorilor. Ca, probabil, insusi unchiul principelui, viitorul imparat Claudiu. Majoritatea pretorienilor, complici sau nu ai conspiratiei, nu era atat de irealista, ca sa doreasca restaurarea regimului politic republican. Care ar fi insemnat disparitia „obiectului muncii" cohortelor pretoriene. Voia doar alt principe. Or acesta nu putea fi decat unchiul imparatului, Tiberius Claudius Nero Germanicus, viitorul Claudiu, care avea cincizeci si doi de ani.
in ziua de 24 ianuarie 41 d.C, conspiratorii militari l-au ucis pe Gaius-Caligula, intr-o galerie, ciypta, a palatului imperial. Tribunul militar Cornelius Sabinus a cerut principelui o noua parola militara. Dupa ce principele a rostit „Iupiter", Cassius Chaerea a strigat „primeste ce ai cerut", accipe ratum. Facea aluzie la Iupiter Razbunatorul, Vindex. indata complotistii l-au macelarit pe Gaius-Caligula. Curand pretorienii conjurati, comandati de tribunul militar Iulius Lupus, au ucis-o pe cea de a patra sotie a asasinatului, langa trupul neinsufletit al lui Gaius-Caligula. Micuta Drusilla, fiica celor doi, care avea cam un an, a fost zdrobita de un perete (Jos., A.J., 19, 13, 87-88; 14, 99-l13; 15, 114-l17; 190-l99; Suet., Cal, 58; DC, 59, 29; Oros., Hist., 7, 5, 9). Gaius-Caligula nu „domnise" nici patru ani. El era primul sef de stat roman, ucis in timpul exercitiului puterii, de la 15 martie 44 i.C, adica de aproape un secol. Cazuse victima unui proiect politic inca inaplicabil la Roma si formei extreme de cezarita de tip schizofrenic .
Claudiu (4l-54 d.C.)
Uciderea lui Gaius-Caligula a fost urmata de o confuzie generala. Anumiti pretorieni masacrau membrii familiei imperiale, pe cand mercenarii germani, din garda personala a principelui, ucideau.senatori, complotisti reali ori imaginari. Senatul, ocrotit de 1.500 de soldati din cohortele urbane, se intrunise in templul lui Iupiter, de pe Capitoliu. Consulii, indeosebi Satuminus, estimau ca normala restaurarea republicii. Din punct de vedere strict juridic, nici nu era necesara o asemenea restaurare. Odata cu disparitia Principatului, devenea inutila si era condamnata la dizolvare de asemenea administratia paralela, creata progresiv inca din vremea Iui August. Nu era indispensabila decat investirea altui principe. Dar, cum a scris candva Eugen Barbu, au venit alt principe si alt meser! Este adevarat ca, la caderea noptii din 24 ianuarie 41, consulii au furnizat ca parola pretorienilor cuvantul „libertate", libertas, care, in limbajul militar, nu mai fusese utilizat in ultimul secol (Jos., A.J., 19, 2-4; 166-262; Suet., Cal, 60, 2; DC, 60, 1; Aur. Vict, Caes., 3, 16; Oros., Hist., 1, 6, 3). Nici cei mai multi senatori si nici pretorienii nu doreau cu nici un pret functionarea restaurata a republicii. Se cauta cel mult un succesor al lui Gaius-Caligula, care sa nu fi fost Iulio-Claudian. Totusi pretorienii aveau alte planuri. Ei l-au descoperit, teoretic incidental, in realitate pentru ca il cautau, pe Claudiu, ascuns in palatul imperial, l-au dus in tabara lor si l-au proclamat imparat (Jos., A.J., 19, 2-4; B.J., 2, 204; Suet., Claud., 10; DC, 60, 1; Aur. Vict., Caes., 3, 16-l8; Epit., 3, 15-l8). A urmat un schimb necontenit de mesaje intre Claudiu si senat, care ii cerea sa nu accepte Principatul. Dar cohortele urbane, dispersate, nu puteau rezista celor 12.000 de pretorieni. Desarta tentativa de restaurare a republicii ori de inlocuire a „casei divine", domus diuina, Iulia-Claudia, la carmuirea Imperiului, a depasit cu putin 24 de ore. in seara zilei de 25 ianuarie, senatul a cedat si a confirmat desemnarea lui Claudiu ca principe .
Claudiu era un personaj paradoxal, enigmatic, care deruta si izvoarele antice, indeobste ostile lui, insa cu nuante si ezitari, mai vizibile la Suetoniu decat la Tacit. Era evident un handicapat fizic. Claudiu era balbait, avea un mers asimetric, deambuland cu dificultate si schiopatand; tonusul sau muschiular era afectat, avea miscari necontrolate, contractii ale obrazului, capului, care produc grimase si trembolenta. Paralizia partiala a laringelui impieta asupra vocii (de unde balbaiala) si provoca un ras spasmodic. Este probabil ca imparatul Claudiu a fost victima unei patologii neurologice, contractate inca in stadiul interuterin, inainte de nastere, si cunoscuta sub denumirea de maladia lui Little. Aceasta boala nu afecteaza inteligenta, insa prilejuieste iritabilitate, amnezii, dificultati de adaptare la imprejurari noi, tendinta de izolare.
Din pricina hibelor fizice, nici August, nici Tiberiu nu au acordat nici o misiune importanta lui Claudiu. Cu toate ca o inscriptie, de altfel controversata, de la Pavia, il mentioneaza printre membrii familiei imperiale (C.I.L., 5, 4616). incat Claudiu a ramas cavaler laticlav, pana in timpul Principatului lui Gaius-Caligula. Desi il dispretuia, pentru ca stia ca unchiul sau era unicul vlastar masculin al casei Iulia-Claudia, Gaius-Caligula l-a introdus in senat si l-a desemnat drept coleg de consulat (Suet., Claud. 5; 7-8; Cal., 15, 4). Izolarea la care fusese supus ii prilejuise lui Claudiu nenumarate frustrari. Astfel Claudiu devenise un introvertit, un erudit. A frecventat libertii curtii imperiale, de la care a deprins o experienta foarte partiala a gestionarii Imperiului.
De fapt Claudiu a fost un intelectual autentic, marcat de toate calitatile si defectele unui scriitor. Nici un alt cezar al secolului I d.C. nu a alcatuit o opera comparabila ca amploare celei a lui Claudiu, care purta asupra istoriei romane, cartagineze, etrusce, dar si asupra preocuparilor filologice si etnologice. Desigur, Claudiu nu s-a refugiat numai in activitatea literara, ci si in festinuri abundent stropite cu vin. Era un gurmand de feluri alese de mancare, insa si de femei. Spre deosebire de atatia altii din acea vreme, nu a fost homosexual ori bisexual. De altfel casatoriile sale s-au soldat cu esecuri, de asemenea traumatizante. Suferea de labilitate psihica, era influentabil si foarte distrat. Dar si tenace, in stare sa-si programeze metodic activitatea literara si ulterior pe cea politica.
Dupa doua casatorii nefericite, precedate de doua logodne esuate, Claudiu se casatorise in 38 sau 39 d.C. cu Valeria Messalina, in varsta de mai putin de saptesprezece ani. Messalina era fiica verisoarei primare a lui Claudiu, Domitia Lepida, maritata cu Valerius Messala Barbatus. intr-adevar mama Domitiei Lepida fusese Antonia maior, fiica a lui Marcus Antonius si a Octaviei, deci sora mai varstnica a Antoniei minor; altfel spus, sora a mamei lui Claudiu. Aceasta Antonia maior fusese maritata cu Lucius Domitius Ahenobarbus. Prin urmare, Messalina avea in vine atat sangele lui August, cat si al lui Marcus Antonius. Era inca un exemplu de casatorie intre rude apropiate. Se urmarea tocmai pastrarea puterii intr-un clan de sange, pendinte de puterea imperiala. Maritata cu o ruda mult mai varstnica (aproape cincizeci de ani), handicapata fizic, Messalina a avut o viata sexuala agitata, intr-un mediu familiar extrem de permisiv, in pofida legilor lui August. A avut numerosi amanti; desigur, izvoarele literare ii exagereaza aventurile erotice, Dar era o bulimica de sex, de avutii si putere. A fost o extravertita, exuberanta si extravaganta. Claudiu a iubit-o cu pasiune si ea a exercitat asupra sa o puternica influenta. Messalina nu era insa o calculata, o femeie a hotararilor constante, luate cu sange rece. Claudiu a fost substantial inraurit de sotiile sale, de consilierii sai, in special de libertii casei auguste. Faptul ni se pare normal, dat fiind ca el nu avea o solida experienta a gestionarii Imperiului. Trebuia asadar sa se adreseze celor ce experimentasera administrarea statului.
Prima consecinta a zilelor de 24 si 25 ianuarie 41 d.C. a fost consolidarea puterii politice exercitate de catre pretorieni. Atunci, pentru prima oara in istoria Principatului, pretorienii au impus direct, nemijlocit, un principe. Ei au continuat sa detina o pondere politica majora in desfasurarea a ceea ce, mult mai tarziu, Aurelius Victor va defini ca o „putere regala", regia potestas ACaes., 3, 20). Administratia iui Claudiu a inceput prin a preconiza reconcilierea generala. Totusi resturile factiunii republicane au reactionat energic. Republicanii din senat intelesesera ca nu pot realiza nimic fara un puternic suport militar. Ei au recurs la legiunile din zona illyrica si la comandantul lor Lucius Arruntius Furius Camillus Scribonianus. Acesta a incercat sa-si revolte soldatii in numele restaurarii republicii. Militarii s-au declarat de acord sa se razvrateasca, insa nu pentru a restabili republica. Tentativa lui Scribonianus a esuat lamentabil (Tac, ., 2, 75; Suet., Claud,, 13, 6; Otho, 1, 5; DC, 60, 15-l6). Scribonianus a fost ucis de soldatii sai ori s-a sinucis, iar senatorii si cavalerii care i se asociasera au trebuit de asemenea sa moara. Avorta astfel ultima incercare de reintroducere a regimului politic republican.
Se intelesese ca era imposibila si implantarea despotismului oriental teocratic, de sorginte ptolemaica. De aceea Claudiu a arborat un program declarat de inspiratie augusteica. in realitate, el si subordonatii sai au pus in opera o strategie prudent, deghizat, antoniana. Desi, in parte sub influenta Messalinei, propaganda imperiala a vehiculat uneori o optica antoniana. O anumita mistica este revelata de cameea pastrata de la Haga, in figurarea cortegiului triumfal al lui Claudiu si al familiei lui. Nostalgic candva al republicii, devenit imparat, Claudiu utilizeaza o strategie de consolidare masiva, sistematica, a autoritarismului Principatului, in sens categoric absolutist. Competentele reale ale aparatului gestionar zamislit de Principat sunt simtitor sporite in dauna vechilor institutii, mostenite de la Republica. Claudiu se sprijina pe un anturaj eficient, din care faceau parte senatori ca Lucius Vitellius, dar si liberti imperiali, precum Narcissus si Pallas. Birourile secretariatului imperial, scrinia, se convertesc in adevarate ministere ale statului. Ele nu sunt simple secretariate private ale cezarului. Pe multiple planuri, Claudiu se comporta ca un reformator, dar ca un reformator tributar potentarii autocratiei. Justitia, administratia, gestiunea finantelor sunt reformate in directia intaririi puterii monarhice reale. intre aprilie 47 si octombrie 48 d.C. exercita censura Claudiu si Lucius Vitellius. Reformele lui Claudiu sunt insotite de o ampla politica de constructii utilitare, in Italia si in provincii, dar si de reprimarea brutala a adversarilor imparatului, Messalinei, sfetnicilor cezarului. A adversarilor ori a celor care, intr-un fel sau altul, le stinghereau, le contrariau, fie ambitiile, fie rapacitatea. Delatiunea face ravagii. Totusi viata Imperiului cunoaste multivalente ameliorari. O politica externa semiexpansionista asigura transformarea totala, formala, juridica, a Mediteranei in lac roman si deschiderea efectiva spre Ocean. Cetatenia romana este acordata cu generozitate, pe scara larga. Messalina savarsise insa eroarea de a determina lichidarea puternicului libert-ministru Polybius, in 47 d.C. Aceasta faradelege inspaimantase pe ceilalti liberti-ministri. Messalina facuse o noua eroare fatala cand se asociase unei conspiratii impotriva vietii si Principatului lui Claudiu, condusa de amantul sau, frumosul Gaius Silius, consul desemnat. Silius urma sa-l inlocuiasca pe Claudiu ca principe. Silius si Messalina au profitat de absenta imparatului de la Roma (plecat la Ostia), spre a contracta, probabil, o casatorie bigama. Claudiu si Narcissus reactioneaza energic. Conjuratia este reprimata: sunt executati Gaius Silius, complicii sai, chiar Messalina, ucisa de pretorieni, la ordinul lui Narcissus, insarcinat pentru o zi sa comande garda puterii imperiale. Era o grava entorsa a functionarii edificiului statal: un fost sclav ajunsese comandantul efemer al pretorienilor! (Tac, An., 11, 5; 26-28; Suet, Claud., 29, 4-5; 39, 2; Iuv., 2, vv. 119-l20; 328-345; DC, 60, 31 etc).
S-a produs o falie in desfasurarea Principatului lui Claudiu. In cele din urma Claudiu s-a casatorit cu propria sa nepoata, Agrippina II, fiica lui Germanicus, fratele sau. Pe langa manevrele libertului Pallas si ale lui Lucius Vitellius ori „farmecele" Agrippinei, au cantarit, in aceasta bizara initiativa, dorinta de a asigura sprijinul clanului fidel memoriei lui .Germanicus, violent persecutat de Messalina, si de a reconcilia familia imperiala, in interiorul careia se multiplicau discordiile, intrigile, crimele. Agrippina era alt tip de femeie decat Messalina. Deloc austera si pudica, se manifesta ca o fiinta calculata, ambitioasa, tenace, acaparatoare. Va dobandi o inraurire exorbitanta, mult mai pregnanta decat cea a Messalinei, asupra batranului sau sot. A devenit Augusta si a actionat cu o mana de fier. Tacit utilizeaza chiar termenul „dominatie", dominatio, ca sa-i caracterizeze influenta (An., 12, 7, 3). Agrippina il insoteste pretutindeni pe imparat, primeste omagii peste tot. Se infiinteaza pe Rin o colonie numita Colonia Claudia Augusta Ara Agrippinensis (azi Koln). Cei doi prefecti ai pretoriului, numiti in vremea Messalinei, in 51 d.C. sunt inlocuiti de un fost procurator imperial, Sextus Afranius Burrus (C.I.L., 12, 5842; Tac, An., 12, 42, 1; DC, 61, 3). Numeroase crime si dizgratieri au marcat opera Agrippinei.
indeosebi Agrippina il impune pe propriul sau fiu ca succesor al lui Claudiu. Lucius Domitius Ahenobarbus descindea din August nu numai prin mama sa, Agrippina II, ci si prin tata, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, fiul lui Lucius Domitius Ahenobarbus si al Antoniei maior. incat tanarul Lucius, nascut la 15 decembrie 37 d.C, cobora atat din August cat si din Marcus Antonius. Agrippina incepuse prin a obtine anularea logodnei Octaviei, fiica lui Claudiu, cu tanarul Lucius Iunius Silanus Torquatus, de asemenea descendent al lui August, prin mama lui, Aemilia Lepida (Tac, An., 12, 3-8; Suet. Claud., 29, 2; DC, 60, 31). Cum am mai semnalat mai sus, vlastarele Iulio-Claudienilor se casatoreau intre ele pentru ca ulterior sa se masacreze fara mila! Nu exista o ereditate de iure a puterii imperiale, dar functiona ereditatea de facto. Tanarul Lucius Domitius s-a logodit cu Octavia, ca, in 50 d.C, sa fie adoptat de Claudiu si sa intre oficial in ginta Claudia. Fostul Lucius Domitius Ahenobarbus a devenit astfel initial Tiberius Claudius Nero, ca, putin mai tarziu, sa ia numele de Nero Claudius Drusus Germanicus (I.L.S., 224; E. M. Smallwood, nr. 20-21; 103-l04). Statutul lui Lucius,devenit Nero, n-a incetat sa se consolideze, cum atesta numeroasele monede ale epocii. In 53 d.C, Nero, in varsta de saptesprezece ani, se insoara oficial cu Octavia, sora sa prin adoptiune (Tac, An., 12, 58, 1; Suet, Claud., 27, 4; Ner., 7, 9; DC, 60, 33). Era un act de clara inspiratie antoniano-ptolemaica. Amintim ca, in Egiptul ptolemaic ori lagid, adesea regii se casatoreau cu surorile lor. Dar Claudiu, chiar influentabil, a luat totdeauna singur cele mai importante decizii. in 54 d.C, el si-a amintit de propriul sau fiu, inca nevarstnic, Britannicus, si a inceput sa intrevada, pentru succesiunea sa, o carmuire bicefala a Imperiului, infaptuita de noul Nero, insa si de Britannicus. Agrippina incepuse sa se teama de scaderea propriei inrauriri si de asigurarea ratata a succesiunii in favoarea lui Nero. Ca rezultat al unui festin abundent, in care, probabil, el a fost otravit cu o ciuperca, unde fusese injectat un amestec de opiu si de aconita, Claudiu a decedat la varsta de saizeci si trei de ani, pe 12 octombrie 54 d.C. Era astfel deschis drumul spre asumarea Principatului de catre tanarul Nero. Ca si spre o putere discretionara, absoluta, pe care Agrippina spera s-o acapareze (Tac, An., 12, 66-67; Suet., Claud., 43; 44, 3-7; 45, l-2: Iuv., 5, vv. 146-l48; 6, vv. 620-622; DC, 60, 34-35)5.
Nero (54-68 d.C.)
Instalarea lui Nero ca principe pare sa fi fost efectul unui „putsch" ori „golpe", cum se spune. Claudiu decedase in seara ori noaptea zilei de 12 octombrie. Dar Agrippina si sustinatorii sai au ascuns, pret de multe ore, stirea mortii principelui (Suet., Claud., 45, 1). Trebuia bine pregatita „intronarea" lui Nero si evitat ca Britannicus, fiul natural al lui Claudiu, inca la varsta copilariei, sa fie proclamat principe sau asociat la puterea imperiala de adversarii Agrippinei si ai lui Nero. Britannicus se nascuse Ia 13 februarie 41 d.C. si se numise initial Tiberius Claudius Germanicus, ca ulterior sa primeasca cognomen-ul de Britannicus. Procesul accesului lui Nero la Principat a fost lansat in 13 octombrie, pe la orele 11. Atunci s-au deschis portile palatului imperial, iar Nero s-a prezentat in fata cohortei pretoriene de garda, insotit de Burrus si, probabil, de catre liberti imperiali. Convinsi de cuvintele Iui Burrus, soldatii il proclama pe Nero imperator. Pretorienii de garda il asaza pe Nero intr-o lectica si il duc in tabara lor, unde Nero promite sa le acorde o gratificatie, un donatiuum, de 15.000 de sesteiti pe cap de militar. in graba Nero merge in senat, unde este confirmat la caderea serii. in cateva ore Nero devenise principe (Tac, An., 12, 69; Suet., Ner., 8; DC, 61,3). Desi se pare ca Nero a inceput prin a refuza titlul de „parinte al patriei" si ca a asumat puterea tribuniciana intrucatva mai tarziu.
De fapt, din punct de vedere cultural si ideologic, ceea ce calificam drept epoca lui Nero incepuse inca din 51 d.C. in orice caz, Nero era cel mai tanar Iulio-Claudian care a devenit princeps. Puterea reala parea sa incumbe Agrippinei. intr-adevar, la sfarsitul zilei de 13 octombrie, Nero da ca parola tribunului pretorian de garda „cea mai buna mama", optima mater (Tac, An., 13, 2, 3; Suet., Ner., 9, 3). Agrippina obtine apoteoza, divinizarea imparatului defunct, care devine „divinul Claudiu", diuus Claudius. Ea unelteste doua crime abominabile: lichidarea fizica a lui Marcus Iunius Silanus, proconsulul in functiune al provinciei Asia, care descindea din August, ca si fratele lui, fostul logodnic al Octaviei (Tac, An., 13, 1, l-3). Se sinucide fortat si Narcissus, artizanul prabusirii Messalinei, dar partizan al lui Britannicus si vrajmas al Agrippinei (Tac, An., 13, 1, 3; DC, 60, 34). Provincialii accepta preluarea Principatului de catre Nero, salutat in Egipt ca un faraon. Cu toate acestea, in alocutiunea-program, rostita in senat de Nero, la putine zile dupa 13 octombrie 54, tanarul principe se delimiteaza cu pregnanta de strategia lui Claudiu. Se pare ca Seneca alcatuise ori inspirase aceasta cuvantare. Nero fagaduieste mai ales sa nu mai practice justitia expeditiva a lui Claudiu si afiseaza un proiect de guvernare mai augusteic decat cel candva pus in practica de catre intemeietorul Principatului (Tac, An., 13, 4; Suet., Claud., 10, 1; DC, 61, 3, 1). Erau implicate indeosebi promisiuni formale de augusteism, insa Agrippina se invedera profund nemultumita. Chiar daca isi ucisese sotul, ea dorea continuarea si chiar potentarea strategiei politice autoritare, antoniene, utilizata de catre Claudiu. Agrippina era sustinuta de puternicul libert Pallas, veritabil ministru de finante al Imperiului. insa binomului Agrippina-Pallas se opunea cuplul Burrus-Seneca, favorabil unei politici augusteice, unui autoritarism moderat, unui despotism filosofic, care s-ar fi autolimitat. Ei devin „calauzele tineretei imparatului", rectores imperatoriae iuuentutis (Tac, An., 13, 2, l-2). Nero ii sustine deci pe Burrus si pe Seneca, rechemat din exilul unde fusese trimis la staruintele Messalinei si desemnat de Agrippina ca preceptor al lui Nero. Seneca devenise, alaturi de Burrus, membru foarte influent al consiliului principelui. Probabil ca Nero nu dorea sa practice la infinit moderatia, fundata pe „clementa", clementia, pe cooperare activa cu senatul. Cu toate acestea, pentru moment, el nazuia mai ales sa limiteze, chiar sa blocheze, impactul politic al Agrippinei, care, de fapt, nu a durat decat cateva saptamani. S-a ajuns la un duel de culise intre cele doua binomuri: Seneca-Burrus pe de o parte si Agrippina-Pallas pe de alta. Acest contencios a avut si reflexe literare. Memoriilor Agrippinei, publicate de imparateasa, ca sa apere drepturile fiului ei si propria orientare politica, Seneca i-a ripostat printr-un pamflet, unde persifla crud apoteozarea lui Claudiu si ataca prudent, deghizat, pe Agrippina: „Prefacerea in dovleac a divinului Claudiu", Apokolokyntosis diui Claudii. Si ulterior printr-un dialog, in care glorifica despotismul filosofic. Nero sa fie un despot, dar sa guverneze ca un intelept stoic. Ne referim la „Despre clementa", De clementia. Pallas este indepartat de la conducerea finantelor imperiale, in 55 d.C. (Tac, An., 13, 14, 1). Agrippina se manie cumplit si incepe sa-l santajeze pe Nero cu Britannicus (Tac, An., 13,14,2-3). Dar, tot in 55 d.C, Britannicus moare, ca efect probabil al unui toxic, al unei otravi, administrate la ordinul lui Nero, care i-a provocat o agravare fatala a epilepsiei, maladie a adolescentului, mostenita de la Iulio-Claudieni. Agrippina cade intr-o dizgratie ulterior atenuata doar partial (Tac, An., 13, 15-22).
in acest fel se configureaza inceputul Principatului neroman. Lichidarea lui Britannicus, de altfel oficial infatisata ca un accident prilejuit de epilepsie, nu emotionase „clasa politica" romana, deprinsa cu multiplicarea crimelor in familia imperiala. De altfel, ulterior Nero va incerca sa elimine fizic pe toti cei ce se inrudeau cu familia Iulia-Claudia, in care intrevedea posibili competitori la carma Principatului. in general izvoarele antice, simplificand, deformand, evolutia evenimentelor, separa Principatul neronian in doua segmente opuse: unul „bun", focalizat pe toleranta, pe bune raporturi cu senatul, cei cinci ani elogiabili ai cezarului, quinquennium Neronis, care ar fi durat pana in 59 d.C. (Aur. Vict., Caes., 5, 2), si altul tiranic, reprobabil, subsecvent celui dintai. in realitate, Nero a considerat inutila, daunatoare, strategia „liberala" a clementei, inca din 58 d.C. In 57, cand a detinut consulatul ordinar in tot cursul anului, prelungit la inceputul lui 58, Nero a conceput planul de a sustrage publicanilor perceperea impozitelor indirecte, eventual suprimate si substituite de cele directe. Este probabil ca Seneca aprobase acest proiect. Dar, in 58 d.C, senatul cuteaza sa respinga propunerea imparatului. Cavalerii, adesea publicani, erau de asemenea ostili proiectului neronian. Se recurge doar la intarirea controlului asupra publicanilor si la acordarea de facilitati fiscale minore (Tac, An., 13, 50-51; Suet. Ner., 10, 2; DC, 61, 4). Seneca insusi este blamat de o parte dintre senatori. Acestia nu doreau nici suprimarea taxelor indirecte, care ar fi prilejuit ieftinirea marfurilor agricole de import si deci a produselor domeniilor lor, si, cu atat mai putin, achitarea unor impozite directe.
incat Nero decide abandonarea unui „liberalism" de suprafata si indeosebi a despotismului filosofic autolimitat de normativele stoice. El se decide sa le substituie cu o strategie de sorginte antoniana. De altfel, cum am aratat mai sus, se tragea din Marcus Antonius. Prin excelenta aspira sa reia, cel putin in mare parte, strategia unchiului sau, Gaius-Caligula (Suet, Ner., 30, 2; DC, 60, 30, 2; Eutr., 7, 9). Planuia sa reia „populismul regal", sa puna in opera o directionare a Imperiului elenizanta si orientalizanta. De altfel, printre educatorii sai, se numarase si sacerdotul-invatat egiptean Chairemon, fost director al Museului din Alexandria si al unei scoli de „gramatici" in acest oras. Harisma lui Nero se manifesta in Egipt, unde era adorat ca „bun geniu al lumii", agathos daimon tes oikoumenes (I.G.R.R., 1, 1100; 1124; O.G.I.S., 2, 666; 682; C.I.G., 3, 4699; E.M. Smalwood, nr. 418). Teologia solara se afla printre obiectivele sale. in special Nero isi propunea sa modifice mentalitatile romanilor, in functie de „lux", luxus, si de „intrecere" (sportiva, de tip grecesc) agon. Visa la o viata inimitabila impregnata de arta, insa si de o autocratie de tip elenistic. Va crea in acest scop un relevant instrument propagandistic, dezvoltat la „curtea neroniana", aula Neroniana. O asemenea existenta de vis, la limitele imposibilului, trebuia sa slujeasca potentarea acuzata a autoritarismului elenizant, care la randul ei servea consolidarii autocratiei teocratice, incat opinam ca se pot decela trei faze ale Principatului neronian: secventa 54-58 d.C, focalizata pe despotismul filosofic, relativ liberalizant, secventa de tranzitie, 58-61 d.C, si secventa 6l-68 d.C, cea a represiunii, a „severitatii", seueritas, si a efortului sistematic, apasator, in vederea mutatiei mentalitatilor impuse de la centru. Desigur, proiectul lui Nero era sortit esecului. Chiar daca s-a intemeiat pe suportul efemer al anturajului imperial, unde Seneca si Burrus vor fi inlocuiti de alti oameni.
Desi Nero nu a fost niciodata un psihopat notoriu ca unchiul sau, Gaius-Caligula, asemenea proiecte fantaste traduc dereglari psihice, labilitate mentala. Nero, chinuit de frica de comploturi toata viata sa scurta, de cezarita, era un schizotimic, introvertit, paranoic? Suferea de sindromul maniaco-depresiv? De amalgamul de surescitare a psihicului, generator de megalomanie, de idei extravagante si de caderi sufletesti pregnante?
Conjugarea spaimei viscerale de dusmani, a cruzimii indeobste ca efect al angoaselor, a cezaritei, hranite de felurite iluzii, se nutrea dintr-un temperament de artist autentic, desi de valoare medie. Fara indoiala, copilaria ii fusese apasata de frustrari traumatizante. Mama sa fusese relegata in 39 d.C, iar tatal ii murise in anul 40. Copilul Lucius fusese crescut, in conditii uneori penibile, de matusa sa, Domitia Lepida (Suet., Ner., 6, 6). Chiar dupa intoarcerea mamei sale din relegare, viitorul Nero constatase ca Agrippina era urmarita de aversiunea, practicata fata de ea si chiar de el, de catre Messalina. Dupa ce Agrippina II devenise imparateasa, trebuise sa suporte tutela impovaratoare a acesteia. Logosul sau era fragil, iar erosul puternic: autocenzura se manifestase slab. Pentru ca, brusc, la saptesprezece ani, sa devina stapanul absolut al unui imperiu gigantic, practic fara nici o ingradire, fara nici un control. in cativa ani, Nero s-a dezmeticit si a incercat sa conduca dupa placul fanteziilor sale. Din copilarie avusese pasiunea intrecerilor de care, artei dramatice si performantelor histrionice, a poeziei. inca din 58-59 d.C, survin tentative de a adopta si implanta existenta inimitabila, centrata pe luxus si agon. Amoralismul se convertea in componentele obligatorii al acestei existente.
Totusi Agrippina, mama sa, detinea inca o anumita pondere la curtea imperiala. Ea reproba anumite pasiuni ale fiului sau, prin excelenta patima pentru frumoasa blonda Poppaea si tendinta de a divorta de Octavia. Or casatoria cu Octavia urmarise intarirea „dinastiei" iulio-claudiene. Ambitioasa Poppaea il presa pe Nero (Tac, An., 14, l-5; Ps.-Sen., vv. 126-l29; DC, 61, 12, l-2). incat la sfarsitul lunii martie 39 d.C, Nero trece la lichidarea fizica a propriei mame. La curtea imperiala avusesera loc suficiente crime, dar nimeni nu isi suprimase inca mama. Dupa esuarea simularii unui naufragiu, din care Agrippina s-a salvat, sunt trimisi s-o ucida matelotii lui Anicetus. inainte de a primi lovitura fatala, Agrippina isi arata abdomenul, in care il purtase pe Nero, si striga „loveste pantecele", uentrem feri (Tac, An., 14, 3-8; Suet., Ner., 34, l-6; DC, 61, 14). Se pare ca, in cosmarurile sale, Nero a fost urmarit, pret de mai multe luni, de fantoma mamei sale (Tac, An., 14, 10; Suet., Ner., 34, 7; DC, 31, 14, 1). Dupa lichidarea Agrippinei, a urmat o cascada de spectacole fastuoase, pendinte de o conceptie carnavalesca asupra existentei, de sarbatoare ca mod permanent de existenta, de reforma axiologica.
Totodata Nero este exaltat ca un nou Febus-Apollo, chiar pe monede emise la Lugdunum si la Roma, ca si de scriitori sau de inscriptii din Grecia (B.M.C., Imp., 1, pp. 245-247, nr. 218; 237 etc; Calp., 4, v. 87; v. 91; vv. 159 si urm.; 7, vv. 83 si urm.; Lua, 1, vv. 45-62; Carm. Eins., 2, v. 38; Anth., 9, v. 178; I.G., 3278; I.G.R.R., 1, 1034; E.M. Smallwood, nr. 16l-l62). Este proclamat nou Helios, nou Hercule, si este asociat cu divinitati locale si cu lupiter (I.G.R.R., 3, 345; E.M. Smallwood, nr. 146 etc). Se constituie neronismul ca o doctrina specifica, axata pe luxus, pe agon, pe histrionism si pe reforma discursului mental, care isi are destul de numerosi adepti. in paralel, se continua epurarea necrutatoare a „clasei politice" romane, mai cu seama printre rudele lui Nero. Cam in aceeasi vreme, sunt eliminati fizic Rubellius Plautus, Faustus Cornelius Sulla Felix si Octavia. Dupa moartea lui Burrus, ale carui reactii erau temute de Nero, Octavia fusese repudiata, iar Poppaea luata in casatorie de catre imparat. inca in 60 d.C, fusesera instituite jocuri artistico-sportive cvincvenale. De altfel, incepand de atunci, se poarta la Roma moravuri elenistice si vesminte grecesti (Tac., An., 14,20-21).
Mult mai tarziu, cu prilejul triumfului din 68 d.C, Nero va adopta vesmantul instelat de kosmokrator, stapan al lumii. Si o inscriptie din Grecia il proclamase kosmokrator (O.G.I.S., 668). Dupa moartea lui Burrus, Seneca se retrage de la curtea imperiala si din viata publica. imparatul insusi se produce pe scene ca „vizitiu" sau „conducator de care", auriga, si „cantaret din cithara", cithamedus. Chiar iconografia monetara ilustreaza cotitura operata de Nero in 61 d.C. Coroana civica dispare de pe aversul monedelor, fiind substituita de figuri alegorice si de o exagerare pompoasa a titulaturii imperiale. Personalul politic al puterii este schimbat. Principele se bazeaza mai cu seama pe oameni fideli unui absolutism cabotin, fara scrupule, precum Ofonius Tigellinus, prefect al pretorienilor, din 62 d.C, Petronius Turpilianus, Telesinus, Cocceius Nerva, viitorul imparat, libertul Epaphroditus. Spionii lui Tigellinus terorizeaza mediile politice traditionaliste. Seria consulatelor ilustreaza cotitura survenita in strategia politica neroniana. Numarul consulilor, desigur suffecti, diminueaza. Sunt privilegiati tehnicieni si comandanti militari, cateodata „oameni noi", ca generalul Verginius Rufus, de regula originari din Gallia cisalpina.
insa diverse medii sociale au sfarsit prin a reactiona. Cabotinajul, reforma axiologica, crimele le exasperasera. in iulie 64, un incendiu de proportii devorase Roma. Cu siguranta, nici Nero si nici altcineva nu il provocase. Totusi Nero profitase de acest flagel ca sa treaca la o reconstructie partiala, din punct de vedere arhitectonic, dar totala, in optica axiologica, a Romei ca „un oras nou", noua urbs sau nea polis. Astfel s-a decantat o conspiratie condusa de Gaius Calpurnius Piso. Aderasera la complot cel putin 51 de persoane: 19 senatori, 7 cavaleri etc. Printre conspiratori se aflau si exponenti ai neronismului, pe care insa il voiau fara Nero. Dupa modelul conspiratiei din 41 d.C, bratul inarmat era asigurat de anumiti ofiteri si centurioni pretorieni, in frunte cu unul dintre prefecti, adica Lucius Faenius Rufus, fost partizan al Agrippinei. Seneca nu se afla printre conjurati, dar, probabil, era la curent cu planurile complotistilor. Aceste planuri nu aveau, desigur, ca tinta restaurarea republicii. Se urmarea doar inlocuirea lui Nero cu altcineva, eventual cu Piso. Din nefericire, la sfarsitul lui aprilie 65 d.C, conspiratia este descoperita. Arestarile, ancheta, teroarea fac ravagii teribile la Roma. Grupuri inarmate de pretorieni, amestecati cu mercenarii germani din garda personala, mai siguri, patruleaza la Roma si chiar in restul Italiei, in zona suburbana si in muncipiile invecinate Orasului (Tac, An., 15, 58, l-3). Au fost executati sau obligati sa se sinucida Piso, Seneca, poetul Lucan, Faenius Rufus si ofiterii pretorieni, adepti ai complotului. Moartea Poppaeei insarcinate si cea de a doua editie a jocurilor cvincvenale vor prilejui noi represiuni, continuate in 66 d.C. Sunt lichidate capeteniile grupului Silanilor, rude ale cezarului, ramasitele grupului Annaeilor, si este obligat sa se sinucida chiar Titus Petronius Niger, consilierul in materie de rafinamente, „arbitrul elegantei", arbiter elegantiae (Tac, An., 16, 7-l7; Suet, Ner., 37, 2; DC, 62, 25; 27). Pe de alta parte, in 66 d.C, Nero primeste solemn, la Roma, pe noul rege arsacid al Armeniei, Tiridates, caruia ii pune diadema regala pe crestet, ca semn al suzeranitatii romane. Nero si consilierii sai concepusera o politica externa semiexpansionista, initial impotriva partilor si in vederea anexarii Armeniei, ulterior in alianta cu Arsacizii. Cezarul profita de prilej ca sa dezvolte cultul adresat propriei persoane si sa reintroduca in formula imperiala imperator ca prenume. Din 56 d.C, Nero acceptase titlul de „parinte al patriei", P.P. Concomitent este distrus ultimul focar de rezistenta ideologica, profesata de senatorul stoic Claudius Paetus Thrasea. Acesta si adeptii sai dezaprobau de multa vreme nu numai represiunile brutale si potentarea autoritarismului, dupa model elenistic, ci si reforma mental-axiologica, impusa de Nero si de acolitii lui.
Thrasea este constrans sa se sinucida (Tac, An., 16, 34-35). Dupa aceea Nero incepe pregatirea propriei calatorii triumfale in Grecia. Pe de alta parte, pe masura ce Nero era mai de temut, se dorea tot mai intens lichidarea sa fizica. La inceputul deplasarii spre Grecia, este descoperita si distrusa la Benevent o conspiratie, condusa de Annius Vinicianus (Suet., Ner., 36, 2). Conjuratii intentionasera sa profite de faptul ca Nero era in plina calatorie si deci mai vulnerabil. Este probabil ca ei proiectasera sa-l substituie cu cel mai performant general al Imperiului, Gnaeus Domitius Corbulo, ruda indepartata a cezarului. in orice caz conjuratia avea ramificatii in armatele provinciale. Fapt care prefigura evenimentele din 68 d.C. Cezarul intelege primejdia si, dupa reprimarea imediata a conjuratilor nemijlociti, de la Roma, inclusiv a doi consulari (Marcus Licinius Crassus Frugi si Quintus Sulpicius Camerinus) si a lui Vinicianus insusi, cheama in Grecia pe Corbulo si ii cere sa se sinucida. Generalul exclama „am meritat-o", axios, sau „sunt demn" (DC, 63, 17, 4-6). Pentru ce demn? De moarte, deoarece se implic