Fiindca am pomenit de Titu Maiorescu, e momentul sa facem un scurt popas in domeniul cultural, caci am vor¬bit numai despre politica, economie, razboaie, schimbari in legislatie, dar n-am spus nimic despre viata culturala. Or, in aceasta a doua jumatate a veacului al XIX-lea asistam la o brusca inflorire a culturii romanesti. o4z23zr
Cand adopti un nou model de cultura, cum a fost cazul romanilor la inceputul veacului trecut, iti trebuie in general doua-trei generatii ca sa „mistui", sa „rumegi" — pentru a vorbi popular — aceasta noua cultura. Iata cazul rusilor, de pilda. Petru cel Mare decreteaza occidentalizarea tarii prin ucaz, in 1700, dar va trebui sa asteptam 120 de ani ca sa apara prima mare creatie in stil nou, poeziile lui Puskin; si mai bine de 150 de ani ca sa apara Dostoievski si Tolstoi si marea muzica rusa. La noi, lucrurile au mers mult mai repede, putem spune chiar ca din prima generatie avem scriitori de mana intai, cum au fost Negruzzi sau cativa dintre poetii de la mijlocul vea¬cului, care sunt deja remarcabili, ca Vasile Alecsandri sau Grigore Alexandrescu. Totusi, marea inflorire are loc in a doua jumatate a veacului, cand se cristalizeaza cea mai frumoasa limba romaneasca — cu toate neologismele necesare, alese —, si totusi autentica, eleganta, echilibrata intre traditie si modernism. Eminescu, bineinteles, in randul intai, apoi multi altii — poeti sau prozatori — Cosbuc, Vlahuta, Ion Creanga, Ion Ghica, Odobescu, Caragiale — apar la urma si romancieri, Slavici, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu. Apoi, in generatia urmatoare, mari poeti — Arghezi, Bacovia sau Ion Barbu. Trebuie subliniat ca in a doua jumatate a veacului al XIX-lea s-au implinit conditi¬ile pentru inflorirea marii culturi romane, incepem sa avem pictori de nivel european, ca Grigorescu sau Andreescu; apar la noi sculptori si muzicieni — pentru ca in se¬colul urmator geniul lui Brancusi si cel al lui Enescu sa fie universal recunoscute.

Se vede dar ca pentru asimilarea culturii occidentale a fost nevoie doar de una sau doua generatii ca sa ne situam la nivelul celor din Vest. Iata un fenomen care tine de miracol — si care trebuie subliniat.
in ce priveste rolul diverselor culturi apusene (franceza, italiana, germana, engleza) in aceasta „aculturare" a noastra, spre sfarsitul secolului — observati coincidenta cu venirea la domnie a lui Carol I! — cultura germana incepe sa intre in concurenta cu influenta franceza, mai cu seama in poezie si filozofie. Cel putin trei dintre marii nostri creatori, Eminescu, Caragiale si Maiorescu, sunt mai apropiati de cultura germana decat de cea franceza. De asemeni filozoful Vasile Conta. Si sa nu-i uitam pe marii precursori din Scoala ardeleana, de for¬matie aproape exclusiv germana, insa cu vii simpatii pen¬tru „limba sora", italiana.
Elanul creator va continua viguros si in prima juma¬tate a secolului nostru, atingand chiar — in perioada din¬tre cele doua razboaie mondiale — o extraordinara intensitate si diversitate in mai toate domeniile stiintei si artei, in medicina, mai cu seama, dam cativa savanti de re¬putatie europeana — dar, inca o data, trebuie sa evit enu¬merarea, stiind ca n-as putea sa nu comit grave omisiuni. Si vom ajunge deodata la momentul istoric cand comu¬nismul produce un fel de paralizie in evolutia noastra atat de promitatoare, o relativa stagnare a creativitatii natiunii noastre. Din acel moment creativitatea nu se mai poate manifesta decat in domenii limitate, mai putin vul¬nerabile fata de tirania dogmatismului politic, ca poezia si muzica — sau se regaseste la talente refugiate in strainatate, ca un mare numar de artisti plastici sau ca scriitorii si filozofii Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran si Stefan Lupascu.
Sa revenim, dupa aceasta digresiune, la domnia regelui Carol L Un alt aspect pozitiv, vizibil inca astazi, este pro¬gresul arhitectonic si urbanistic al capitalei.

De la Carol I avem mai tot centrul modern al Bucurestiului: Bulevardul Carol, Bulevardul Elisabeta (azi si Kogalniceanu), Calea Victoriei, aproape tot ce vedeti e cladit pe vremea regelui Carol, cele mai frumoase monumente mari, cladiri admi¬nistrative: pe Calea Victoriei Posta Mare (azi Muzeul de Istorie), in fata, Casa de Depuneri si Consemnatiuni (azi CEC); Ministerul Agriculturii (poate cea mai frumoasa cladire), Universitatea, Palatul Justitiei, pe cheiul Dim¬bovitei, Palatul Parlamentului in curtea Mitropoliei, in cartierul bancilor, cateva cladiri impunatoare, Banca Nationala, Banca Chrissoveloni, Banca Marmoros-Blank etc. Calea Victoriei si Bulevardul Carol — Bulevardul Elisabeta au fost axele in jurul carora s-a redesenat capi¬tala tarii. Apoi bogatasii si-au facut case mai mult sau mai putin aratoase si elegante, semanand cu ce se con¬struia pe arunci la Paris si Viena. Mai vedeti cateva din ele pe bulevardele Lascar Catargi si Ana Ipatescu si pe strazile limitrofe, pe bulevardul Dacia si in jurul parcului Ioanid. De asemeni, cateva mici palate luxoase in sus de Calea Victoriei — toate acestea dand atunci calatorului care venea din Orient impresia (oarecum exagerata) ca Bucurestiul era „Micul Paris", Orasele de provincie sunt cam neglijate, in afara de Iasi — care, cu mijloace proprii, avea ambitia sa-si mentina rangul de fosta capitala: cladi¬rea Universitatii si Palatul Administrativ sunt mai ara¬toase decat echivalentele bucurestene! (La nord de Carpati continua, ca mai inainte, stilul dominant in toata impa¬ratia austriaca, solemn, dar uneori greoi.)