Carol al II-lea ii lasa mostenire fratelui sau o putere despotica si aproape necontestata. Biserica statornicita propovaduia dreptul divin si non-rezistenta fata de tiran. Un parlament troy era dispus sa-I acorde regelui impozite pe viata. Carol incepuse sa recruteze pe tacute o armata permanenta de zece mii de oameni, efectiv pe care Iacob avea sa-l dubleze, lucru cu totul neobisnuit pentru un suveran englez. Tara il lasa sa faca ce voia si, dupa cat se parea, ea nu mai dorea altceva decat linniste. Chiar si catolicismul noului rege nu ridica vreo opozitie violenta. Anglicanii si disidentii erau deacord ca el sa-si practice religia, numai sa nu incerce convertirea natiunii. Daca ar fi fost un om al compromisurilor, ca fratele sau, ar fi putut domni in pace. Dar Iacob al II-lea era un om incapatanat, energic, loial si nu prea inteligent. v5g20gf
Pentru a guverna era nevoie de sprijinul claselor mijlocii. Ele nu ami numarau in randurile lor catolici. Iacob crezu ca-I va raila printr-o declaratie de Indulgenta extinsa asupra disidentilor. Era veche, neclintita iluzie ca s-ar putea obtine triumful catolicismului, profitand de confilcatele dintre protestanti. Porunci clerului anglican sa citeasca la amvon din aceasta declaratie. Intreaga biserica refuza.
Angajat intr-o lupta desperata cu Franta lui Ludovic al XIV-lea, Wilhelm de Orania, ginerele regelui, se gandea ca daca Anglia nu va ramane protestanta, s-a terminat cu liberatile din Europa. Nici el, nici sotia lui nu-si faceau scrupule in a se manifesta impotriva tatalui si socrului lor; tineau legatura directa cu partidele engleze si nu asteptau decat o invitatie precisa ca sa intre in actiune. Pe data de 30 iunie 1688, aceasta invitatie fu semnata, in orasul iluminat al Londrei, de cativa pairi, care isi riscasera viata si pe care ii sustineau numerosi ofiteri, printre care lordul Churchill. Ludovic al VIX-lea tocmai invadase Palatinatul, dand astfel Olandei cateva saptamani de ragaz. Wilhelm, debarcand la Torbey (5 noiembrie 1688), porni in mars asupra Londrei. Iacob avea armata, dar nu era sigur de ea. Cuprins de panica facu concesii. Era prea tarziu. In toate comitatele se adunau militiile. Cuvantul de ordine era: “Un parlament liber, o religie protestanta”. Marii seniori se declarara pentru Wilhelm. Puternicele interese erau ostile lui Iacob: biserica si universitatea se puteau astepta la orice din partea acestui rege catolic. Ana, cea de a doua fiica a regelui se alatura rebelilor. El se simti parasit de toti. Daca s-ar fi luptat situatia lui Wilhelm ar fi devenit poate dificila, caci poporul englez nu avea deloc pofta sa inceapa iar un razboi civil. Asa incat, in loc sa incerce capturarea lui Iacob al II-lea, adversarii lui se ingrijira sa-I creeze posibilitatea de a fugi. El o folosi si pleca in Franta, aruncand in Tamisa marele sigiliu al Angliei in speranta ca va impiedica astfel mersul afacerilor de stat. Dar un sigiliu nu-I greu de inlocuit, ba nici chiar un rege.
Nu era usor sa se asigure in mod legal transmiterea puterii. Partidul wig sustinea ca monarhia, fiind un contract intre popor si suveran, poporul sau alesii sai aveau dreptul sa-l indeparteze pe Iacob al II-lea si pe fii sai, pentru ca nu inspirau nici o incedere, si sa-l aduca la putere pe Wilhelm prin alegeri liberale. Episcopii try, credinciosi doctrinei dreptului divin, nu puteau fi deacord cu aceasta metoda si propuneau o regenta. Un compromis legal, prezentat de Danby, considera ca regele, prin fuga sa, a abdicat si proclama pa Maria ca mostenitoare a tronului. Planul acesta se llovea de vointa noii puteri regale: Maria nu dorea sa domneasca fara sotul ei, nici acesta sa devina print consort. In sfarsit, o conventie ii recunoscu pe amandoi si urma domnia “lui Wilhelm si a Mariei” (februarie 1689). Dupa acest compromis nu mai putea fi vorba de dreptul divin al regilor Angliei. Dar gratie compromisului acesta revolutie conservatoare s-a facut fara razboi civil, fara prescriptii, fara executii. Englezii invatau incet, incet arta dificila de a trai in societate.