Desi nu era pregatit sa fie domn, iar alegerea sa a parut mai curand surprinzatoare, Cuza s-a dovedit un domnitor remarcabil. De o bunatate si de o cinste rare, in scurta sa domnie de sapte ani a adus in Romania mari reforme, intai de toate a incercat sa faca un lucru la care se opunea statul rus (care in general favoriza bisericile din Orient): secularizarea bunurilor manastiresti. Cu vea¬curile, domnitorii romani, si multi dintre boieri, credeau ca se impaca de-a pururi cu Dumnezeu, inainte de moarte, facand daruri mari bisericilor de la muntele Athos, de la Locurile Sfinte din Palestina sau de la Sfanta Ecaterina din Egipt, la Muntele Sinai. Si incetul cu incetul s-a ajuns la situatia in care o septime din pamantul arabil al tarii, sub forma de mosii ale unor manastiri zise „manastiri inchinate" (Sfantului Munte, de pilda), era dedicata acestor manastiri straine care avusesera cu vremea, din epoca fanariota, dreptul sa trimita un egumen de-al lor la fiecare manastire pentru a tine socotelile si a veghea ca, dupa ce se pastrau cele de folosinta traiului calugarilor locului, tot restul, venitul agricol al acestor imense intin¬deri de pamant, toti banii aceia sa plece la Muntele Athos, in Palestina sau in Egipt.

Demult se spunea in cercurile mai inaintate si mai liberale ca e inadmisibil ca atata parte din averea tarii sa plece an de an in strainatate, chiar pe motive religioase. Se incercase o prima data oprirea aces¬tei „hemoragii", imediat dupa revolutia de la 1821 (admi¬nistrator al bunurilor manastiresti fusese atunci, in Moldova, tatal lui Vasile Alecsandri); dar, dupa putini ani, sub presiunea guvernului rus, ai nostri au trebuit sa renunte. Acum insa, sub Alexandru Ioan Cuza, cu Mihail Kogalniceanu ca prim-ministru, se ia aceasta hotarare in ul¬timele zile ale lui decembrie 1863, profitandu-se de faptul ca la acel moment, ca urmare a razboiului din Crimeea, Rusia nu mai este aceeasi mare putere nestavilita: parla¬mentul voteaza Legea secularizarii bunurilor manastiresti — am zice astazi „nationalizarea". Bineinteles ca manastirile straine, lovite de aceasta masura, precum si toti grecii de la Athos si de aiurea, au protestat, au asmutit pe rusi si toate marile puteri, dar guvernul lui Cuza n-a cedat. S-au dus tratative ca sa-i despagubim in bani, punand la dis¬pozitie o suma de 50 de milioane de franci-aur — suma destul de importanta la acea vreme — dar „targul" a fost respins cu obstinatie, asa ca in cele din urma nu s-a platit nimic. (Fostii beneficiari nu ne-au iertat nici azi. Cand am fost eu insumi la Muntele Athos, mi s-a spus, din surse de toata increderea, ca si astazi egumenii greci mai trag nadej¬de ca li se vor restitui bunurile „manastirilor inchinate", pe care, chipurile, „le-am furat" acum 150 de ani!) n1f17fu
Secularizarea n-a lovit insa numai bunurile manastiri¬lor inchinate, ci toate bunurile manastiresti si bisericesti din tara, ceea ce a avut consecinte grave asupra indepen¬dentei Bisericii. Preotii si monahii de ambele sexe s-au gasit dintr-o data salarizati de stat. Si mai grav: s-au luat atunci masuri guvernamentale tinand de canoanele Bisericii, ca de pilda fixarea unei varste minime pentru intrarea in calugarie, care a fost rezervata de-atunci numai batranilor si invalizilor — masuri cu caracter vadit anti-clerical, probabil de inspiratie masonica.
Secularizarea i-a permis lui Cuza sa procedeze la o prima distribuire de pamanturi taranilor, nu insa inainte de a fi silit — ca sa treaca Legea agrara — sa dizolve par¬lamentul.

S-au impartit atunci vreo 2 milioane de hectare la peste 500 000 de familii de plugari. Cum insa cu vremea s-a inmultit populatia rurala, iar lotul de pamant ce se daduse fiecarei familii era in orice caz prea mic, situatia taranimii n-a fost ameliorata substantial de reforma lui Cuza.
Mai importanta, din punctul de vedere al consecin¬telor, a fost adoptarea codurilor moderne in legislatia ro¬maneasca. Luand ca exemplu in mare parte Franta si Belgia, s-au elaborat coduri moderne: cod civil, cod penal, precum si legi privind invatamantul modern, alfabetul latin etc. Poate ca nu toata lumea stie ca de-abia din 1863 se scrie la noi in tara cu caractere latine, inainte scriam la fel ca bulgarii, sarbii sau rusii, cu litere chirilice, ceea ce dadea impresia in Occident ca eram un popor din alta familie decat cea neo-latina. Demult se vorbea de o schim¬bare de alfabet, insa batranii nu voiau sa invete un nou alfabet. S-a procedat asadar treptat in timpul domniilor lui Mihai Sturdza si Grigore Ghica in Moldova, si Alexandru Ghica, Gheorghe Bibescu si Barbu Stirbei in Muntenia: s-au introdus cu incetul litere latine printre literele chirilice in actele publice si prin publicatii timp de peste 20 de ani. I s-a zis mai tarziu, oarecum ironic, „alfa¬betul de tranzitie". Obiceiurile vechi nu se leapada cu una cu doua! Sub Cuza Voda s-a luat hotararea definitiva si s-a adoptat alfabetul latin si la noi — ortografia fiind schimbata de mai multe ori pana azi.
O alta hotarare de mare insemnatate s-a luat sub dom¬nia lui Cuza: alegerea capitalei Munteniei, Bucuresti, drept capitala a Principatelor Unite, in primii trei ani dupa dubla alegere a lui Cuza, fusesera doua guverne deosebite, la Iasi si la Bucuresti. Dar cand Principatele Unite s-au prefacut in „Romania", cu un singur guvern, trebuia si o singura capitala. Oamenii nostri politici de atunci, atat de intelepti si de indrazneti, n-au avut totusi curajul — politic si mai cu seama economic! — de a crea o noua capitala in oraselul-granita Focsani. Si au ales deci Bucurestii.

De ce? Mai intai fiindca Bucuresti era un oras mai mare, de doua-trei ori mai populat decat Iasii; era un centru comercial mai important, intre Turcia si Austria, decat Iasi, aflat intr-o pozitie excentrica, in fine, si mai cu seama (uitati-va pe harta), de cand pierduseram Moldova dintre Prut si Nistru, lasul, care inainte se afla cam in mijlocul Moldovei, acum se afla la doar 15 kilometri de granita rusa — cum este si astazi fata de granita cu noua „Republica Moldova". Bucurestiul era deci mai departe de Rusia, puterea de care ne temeam.