Urcat pe tron in anul 610, imparatul Heraclius a domnit pana in 641, iar urmasii sai vor conduce Imperiul pana in 717. Dintre acestia, doi sau trei merita a fi mentionati pentru unele realizari sau pentru durata domniei lor: Constant II (642-668), Constantin IV (668-685) si Justinian II Rinohmetul sau «cel cu nasul taiat» (685-695; 705-711) . Despre secolul al VII-lea, Charles Diehl spunea ca «reprezinta perioada cea mai sumbra din istoria Bizantului. Este vorba despre o perioada de criza profunda, un moment decisiv in care existenta insasi a Imperiului parea mai degraba un joc» . La randul sau, G.Ostrogorsky, atribuie epocii lui Heraclius o importanta exceptionala: este punctul de pornire al istoriei propriu-zise a Bizantului, in timp ce pana acum Imperiul mai pastra o serie de caracteristici ale perioadei romane. q3k5ki
Aceste doua observatii isi au justetea lor. In sec. al VII-lea civilizatia bizantina a trecut printr-o adevarata criza de valori: lipsa de scriitori, de istorici, de constructii deosebite etc. Cu toate acestea asistam mai degraba la o schimbare a aspectului Imperiului. Printre cauzele acestei schimbari se numara lipsa de unitate intre Occident si Orient, iar in cazul Orientului, divergentele dintre regiunile ortodoxe si cele monofizite au creat mari probleme. Justinian esuase in epuizantul sau efort de restabilire a «romanitatii», iar pretul ambitiilor sale gresit dirijate au dus la cucerirea provinciilor cele mai bogate, de catre arabi. De asemenea, in Peninsula Balcanica, slavii s-au instalat pentru o perioada lunga de timp, ajungandu-se tot acum si la formarea primului Stat bulgar. In aceste conditii, consecinta fireasca pe toate planurile -; geografic, etnic, economic, religios si administrativ -; a fost aceea ca Imperiul a suferit o transformare decisiva: nu mai putem vorbi acum de un Imperiu Roman, ci de un Imperiu Grec de Rasarit. El se va adapta noilor conditii create si va supravietui la dimensiuni reduse, dar ceva mai omogen, mai bine proportionat fortelor sale reale si mai bine pregatit pentru lupta impotriva dusmanilor care-l inconjurau . Sub aceasta forma va rezista pana la sfarsitul sec. al XV-lea.

Decadenta persana

Cele doua mari puteri mondiale de pana la sfarsitul secolului al VI-lea si inceputul secolului al VII-lea erau Imperiul Roman si cel persan: primul va reusi sa obtina in detrimentul celui de-al doilea o victorie decisiva, dupa care va fi si el invins de arabi. In primii ani ai domniei lui Heraclius, persii erau mai amenintatori ca niciodata, cuceririle lor efemere anuntand parca pe cele de mai tarziu ale arabilor: in 612 ei se aflau la Antiohia; in 614 la Ierusalim, de unde au luat parti din Sfanta Cruce a Mantuitorului; in 618 sau 619 ei ajung la Alexandria. Heraclius a reluat ofensiva in 622 cu rezultate pozitive, in Armenia in 625, iar orasul Ninive l-a cucerit in 627. Heraclius impune conditiile noii paci, in urma careia persanii au fost constransi sa restituie toate posesiunile lor anterioare. Imparatul se intoarce din aceasta campanie victorios, este primit in triumf la Constantinopol in 629, aducand cu el si parti din Sfanta Cruce a Mantuitorului care au fost luate anterior si pe care le reaseaza la Ierusalim. Tot acum Heraclius isi ia si titlul oficial de basileus , care pana atunci in limba greaca desemna pe regele persilor. Noul titlu era de fapt: pistos ev Xristo Basilevs sau rege care are credinta in Hristos, ca un fel de complement adus vechiului titlu traditional roman, imperator sau avtocrator. Schimbarea este semnificativa cu atat mai mult cu cat in terminologia politica curenta, putea fi interpretat ca o diminuare a demnitatii imperiale. Titlul de imparat apartinea unicului si universalului imparat in timp ce el avea mai multi regi (in latina : reges ; in greaca : basileis) ai natiunilor, care revendicau o jurisdictie regionala sau tribala . Schimbarea titlului imperial este interpretata ca un semn al noii constiinte «elenice» a bizantinilor sau ca o imitare a titlului persan de “rege al regilor”. In realitate, factorul decisiv era faptul ca “basileus” era un termen biblic si mesianic: in Noul Testament, Hristos este adevaratul si singurul basilevs sau rege, chiar daca suveranul Imperiului Roman, prin credinta sa in Hristos (pistos en Xristo) se asocia pe viitorul slujirii imparatesti a lui Hristos. Astfel, schimbarea reflecta mai intai integrarea unei ideologii crestine teocratice, filozofiei politice romane oficiale. Pe viitor, titlul de basileus devenea privilegiul exclusiv al singurului si universalului suveran al Noii Rome, fiind refuzat acest titlu pretendentilor franci sau slavi .
Astfel, Heraclius isi asuma in teorie si in practica viziunea universala mostenita de la Constantin, Teodosie I si Justinian, conferindu-i totodata o dimensiune explicit religioasa. Aceasta mostenire universala a fost pastrata si de succesorii sai precum Constantin al II-lea, care atunci cand arabii amenintau Constantinopolul se gandea chiar la transferul capitalei in Italia. In 610, situatia Imperiului era atat de tragica incat Heraclius se gandea la o eventuala retragere la Cartagina, care parea mai sigura decat Constantinopolul. Triburile de slavi si de avari detineau practic intreaga Peninsula Balcanica, iar ofensiva persana continua. Antiohia si Damascul au fost cucerite in 613, iar cucerirea Ierusalimului, simbol al dominatiei crestine in Orient s-a produs in 614. Toate evenimentele dramatice care au avut loc pe perioda domniei sale, culminand cu apararea capitalei in fata atacului persan din 626, salvata prin protectia icoanei Maicii Domnului, au constituit fondul politicii religioase a imparatului Heraclius. Armatele bizantine au combatut cu succes, pentru apararea si prezervarea Imperiului roman universal.
Atat imparatul cat si patriarhul nu puteau insa neglija pastrarea unitatii religioase, amenintata de schisma dintre calcedonieni si monofiziti. Problema devenise cruciala in zona situata intre Armenia, Siria si Egipt, unde aveau loc batalii decisive, nu numai pentru controlul teritorial si politic, dar si pentru viitorul populatiilor crestine orientale.

Instalarea slavilor in Grecia

Situati intre Oder si Vistula, popoarele slave considerate indo-europene, s-au deplasat lent catre S-E; in secolul al II-lea ei ocupau zona dintre Nipru si S. Dunarii. Ei apar in izvoare tocmai la inceputul secolului al VI-lea, cand au intreprins dese incursiuni la Dunare . Intre 580-581 slavii au trecut masiv fluviul, fara a intampina nici cea mai mica rezistenta; ei au ocupat mai intai Tracia si Macedonia, iar in 586 Tesalonicul a cunoscut primul dintr-o serie mai lunga de asedii. Aflati la inceput sub controlul avarilor, au scapat de acestia si s-au raspandit in Grecia pana in Peloponez, unde vor ajunge in 587-588. Ei s-au instalat sub forma unor mici entitati independente numite sclavinii. In zona Tesalonicului ei au obtinut chiar independenta fata de avari. Intre 604 si 615 slavii au asediat din nou Tesalonicul, iar in 618 Heraclius a reusit sa incheie pacea cu ei in schimbul permisiunii de a se instala la portile orasului. In partea de Nord a Balcanilor, triburile de slavi au ramas in continuare supuse avarilor, care ii vor substitui pe greci. Astfel, procesul de slavizare va atinge o zona destul de larga, din Ahaia si Tesalia pana in Macedonia. In aparenta, slavizarea Balcanilor a fost un proces care a inceput din Sudul Peninsulei Balcanice pentru a se indrepta mai apoi spre Nord.
Penetrarea slavilor are insa acum un caracter nou: nu mai este vorba acum de simple incursiuni, ci de instalarea in teritoriul grec in grupuri compacte, indeosebi in Macedonia, Epir si Tesalia, cu ajutorul corabiilor construite dintr-un singur trunchi numite monoxile, ajungand chiar si in insule. Relatiile dintre Imperiu si aceste triburi invadatoare au fost pentru o lunga perioada de timp destul de delicate: Constans II (641-660) si Justinian II (685-695; 705-711) vor intreprinde incursiuni militare impotriva lor. In Macedonia, slavii au ramas elementul dominant, iar Imperiul a fost nevoit sa se acomodeze acestei situatii, multumindu-se cu o anumita suzeranitate asupra lor. In restul Greciei slavii vor fi elenizati. Rapiditatea cu care atat slavii cat si celelalte popoare migratoare au ocupat Peninsula Balcanica poate fi explicata prin vidul militar, administrativ, iar in unele zone chiar demografic, pe care l-au gasit toate aceste popoare. Intre 593 si 596 sistemul defensiv bizantin de la Dunare se prabuseste, Imperiul pastrand doar cetatile mai mari precum: Singidunum, Justiniana Prima, Naissus, Serdica.

Bulgarii

Tot in aceasta perioada amenintatori au devenit si bulgarii. Aceasta populatie de origine fino-ugrica aparuse cu caracter episodic in mai multe randuri. Goniti de pe Volga de catre cazari ei s-au deplasat sub conducerea hanului Asparuh catre Vest, ajungand pe la 670 in zona Deltei Dunarii. Pentru a-i opri Imperiul a intreprins mai multe operatii militare combinate (armata terestra si flota pe Dunare), dar Constantin al IV-lea (668-685) este invins si este obligat sa recunoasca noul Stat de la Dunare si pana in Balcani. Din acest moment vom putea observa cum bulgarii isi vor intinde dominatia asupra triburilor slave, dar vor fi slavizati in scurta vreme, ajungand chiar sa-si uite si limba, in timp ce slavii pana acum destul de dispersati vor cunoaste o buna organizare politica impusa de catre bulgari. Rezultatul acestui fenomen va fi constituirea in Nordul Traciei a unui Stat redutabil, ce va juca un rol important si funest in acelasi timp, pentru Imperiul bizantin. Este important de amintit si un alt aspect al acestei perioade si anume: Imperiul va abandona in noul context geopolitic vechile frontiere ale Dunarii, pentru a se replia spre varfurile muntoase din Nordul Traciei.

Cuceririle arabe

Pana in secolul al VI-lea prezenta celor doua Imperii, cel persan si cel roman, rivale dar solidare, caracteriza Orientul Apropiat . Miscarile de populatii care s-au produs la periferia acestor Imperii au modificat uneori natura relatiilor dintre romani si sasanizi, fara a pune in pericol existenta lor. Incepand cu secolul al VI-lea lucrurile s-au schimbat, mai ales ca urmare a invaziilor popoarelor germanice in Occident, a expansiunii slave si a cresterii puterii arabe. De aceea, evenimentul cel mai important al sec. al VII-lea ramane cel al cuceririlor arabe .
In momentul in care scena politica era dominata de lupta dintre romani si persanii sasanizi, Arabia a avut de suportat o transformare deosebit de importanta. Aceasta schimbare s-a simtit mai mult pe plan ideologic, prin patrunderea crestinismului monofizit moderat legat de Bizant, a crestinismului nestorian si a iudaismului protejat de persi. Toate aceste religii erau prezente in Arabia, dar mai ales in Sudul ei. Evreii reusisera chiar sa impuna in aceasta zona un rege arab, convertit la iudaism in secolul al IV-lea d.Hr. In jurul anului 510, un rege adept al iudaismului militant ajunge la putere si ii persecuta pe crestini. La randul sau, Bizantul contraataca prin intermediul Imperiului crestin al Etiopiei. In urma unei revolte, la putere ajunge un sclav pe nume Abraha, aparator al crestinismului, dar care oscila intre cele doua puteri. Apropierea sa de Bizant si Etiopia a declansat o contraofensiva persana, astfel incat pe la anul 600 d.Hr. armata persana a devenit stapana in zona Yemenului. In aceasta perioada au prosperat unele centre comerciale precum Mecca, a carei economie monetara exercita o influenta dizolvanta asupra structurilor tribale si a valorilor traditionale.
Mecca (in araba Makka) era un centru comercial important stabilit in jurul unui sanctuar binecunoscut. Cetatea era locuita de tribul Qorays, care se ocupa cu traficul caravanelor. Un membru al acestui trib, pe nume Mohamed ibn’Abdallah pe scurt Mohamed (nascut pe la 570) orfan, sarac, devenit agent comercial al unei femei (Kadija) deosebit de bogate, cu care s-a si casatorit, era in cautarea unei noi vieti religioase . In jurul anului 610 el a avut primele revelatii si predica precum ca Allah era atotputernic, ca era singurul Dumnezeu si ca ascutatorii sai trebuie sa fie pregatiti pentru Marea Judecata. Noua grupare, care numara la vremea aceea cativa locuitori ai Meccai, a fost inca de la inceput persecutata. In 622 Profetul impreuna cu adeptii sai au gasit refugiu in oaza de la Medina sau Yatrib. Mahomed a fost primit aici de cele doua triburi pagane si de alte trei grupari iudaice, divizate de luptele interne, ca un fel de arbitru inspirat al Cerului. La Medina, comunitatea lui Mahomed a sporit ca numar, iar credinciosii sai se numeau moslim, musulmani, adica supusii lui Allah. Grupul a capatat in mod progresiv caracterul unui Stat teocratic, iar o serie de intelegeri a favorizat consolidarea legaturilor cu triburile arabe. Pentru trecerea la noua religie era nevoie de o convertire superficiala, iar triburile aliate plateau taxa legala numita zakat . Triburile aliate se angajau de asemenea sa nu atace alte grupari musulmane si sa participe la razboaiele impotriva non musulmanilor . Dupa ce Mecca a capitulat in 630, pacea islamica s-a instaurat peste intreaga Peninsula. In jurul anului 629, Mahomed a organizat o serie de expeditii care vizau frontierele Imperiului Bizantin, numai ca profetul a murit in anul 632.
Moartea lui Mahomed a privat tanara comunitate musulmana nu numai de seful ei religios, dar si de un conducator politic a carui prestigiu si autoritate daduse posibilitatea consolidarii unei unitati ce risca acum sa dispara. In realitate, Profetul nu prevazuse nimic pentru succesiunea sa iar fiecare clan incerca sa-si impuna un candidat, in timp ce unele triburi faceau secesiune, recapatandu-si completa independenta. Dualitatea rolului lui Mahomed, Profet si sef politic, facea deosebit de delicata succesiunea sa. Asistam la opozitia dintre locuitorii Medinei, care revendicau onoarea de a apartine orasului ales drept resedinta de catre Profet si cei ai Meccai, concetatenii lui Mahomed. In sfarsit, unii beduini care se aliasera cu Mahomed, pentru ca acesta reprezenta forta si autoritatea, dar care suportau cu greu unele restrictii, abandonau Islamul pentru a-i urma pe falsii profeti sau pentru a-si relua vechile obiceiuri. Pana la urma un acord a fost incheiat intre primii sai adepti, iar Abu Bakr a devenit primul kalif . El trebuia sa ghideze comunitatea, sa se ingrijeasca de aplicarea diferitelor prescriptii ale legii sacre, saria transmisa de Mahomed, dar care nu trebuia completata. Revelatia era inchisa, Medina ramanea un loc privilegiat, in care se aflau cei care auzisera Coranul si care il pastrau in memorie. Anii care au urmat mortii lui Mahomed au reprezentat si perioada expansiunii arabe in Orientul Apropiat, fara a putea considera acest fenomen drept un plan al Profetului. In teritoriile cucerite, arabii au organizat hegemonia lor politica iar prin intermediul credintei, primii califi au reusit sa mentina unitatea unor provincii deosebit de diverse.
Expansiunea in afara Peninsulei Arabice a fost mai intai opera a 4 califi: Abu-Bakr, Omar I, Otman si Ali, considerati de majoritatea musulmanilor ca fiind niste “ghizi” (Rasidun). Damascul a fost cucerit in 635, Ierusalimul a capitulat in 636, Omar I fiind acela care a semnat actul de predare a orasului si garantand libertatea de cult pentru crestini. Din acest moment Ierusalimul a devenit alaturi de Mecca si Medina al treilea oras sfant al Islamului . Dupa cucerirea Alexandriei in 642, au urmat Magrebul in 697, Turkestanul chinezesc in 712 si Indiile in 710-713. Incepand cu 711, Islamul s-a raspandit in Spania si a ajuns pana in Pirinei, extinzandu-si influenta de-a lungul Vaii Rinului. In ciuda unor succese sporadice inregistrate in Sicilia sau in Italia Meridonala, intre secolele VIII-IX, esecul de la Poitiers din 732 a marcat sfarsitul expansiunii islamului in Vest.Cucerirea de noi teritorii nu a insemnat in mod obligatoriu o arabizare si o islamizare sistematica a populatiei, ci o organizare a veniturilor si a cheltuielilor. Fiecare provincie isi pastra propriile caracteristici si traditii.
La moartea lui Mahomed Imperiul bizantin putem spune ca se afla intr-o pozitie destul de confortabila pe plan extern. Dupa o disputa teribila care a culminat in secolul al VII-lea cu cucerirea Egiptului, a Siriei si a Palestinei de catre persi, Bizantul condus de Heraclius (610-641) parea sa castige definitiv confruntarea: sasanizii sunt respinsi in spatiul lor traditional, Mesopotamia si Iran, fara acces la Mare, in timp ce bizantinii detineau tot litoralul mediteranean, din Spania si pana in Egipt, din Palestina si pana in Italia. Din acest moment puterea Bizantului parea imposibil de contestat, cu atat mai mult cu cat Persia va intra intr-o perioada de lupte intestine, care o vor impiedica sa priveasca dincolo de frontiere. In mod symbolic, in anul 629, cand Heraclius readuce Sfanta Cruce la Ierusalim, dupa ce 15 ani mai inainte persii au luat-o in capitala lor Ctesifon, marcheaza un dublu program: acela al Romei traditionale si cel al Imperiului romano-crestin nascut in secolul al IV-lea, care tindea catre dominatia intregii lumii de catre detinatorii Adevarului. Spre deosebire de vechea Roma, Bizantul invinsese defintiv singurul rival, iar in plus recuperase Sfanta Cruce cea care determinase victoria lui Constantin, primul imparat crestin.
Cu toate acestea, victoria din 629 ramane mai degraba aparenta decat reala. Chiar daca Imperiul Roman de Rasarit reprezenta o forta militara, el era unit prin cultura romano-elenistica, avea reguli juridice mostenite din dreptul roman, iar unitatea religioasa era asigurata de crestinism. Acesta forta cunostea si unele slabiciuni. Din punct punct de vedere militar, nenumaratele razboaie cu persii epuizasera armata bizantina, iar unele provincii precum Siria si Egiptul erau mentinute de garnizoane mult prea dispersate si fara sprijin financiar corespunzator. In privinta administratiei, inca din secolul al V-lea se inregistreaza o transformare prea lenta, fara o eliminare rapida a ramificatiilor complexe ale unui functionariat foarte ierarhizat. Unitatea pe plan cultural era asigurata de o asa-numita elita constantinopolitana ce vorbea si scria in greaca, o sinteza intre valorile elenistice si cele romane, pagane si crestine, care impunea o imagime omniprezenta a Romei. In realitate, majoritatea subiectilor Imperiului nu vorbeau greaca, fiind departe de a se simti purtatori ai acestei noi expresii: latina domina Occidentul hispanic si italian, impartind cu Africa limbile berbera, copta in Egipt, siriaca in Siria si Palestina, adevarate limbi nationale. Aceasta diviziune lingvistica nu era atat de grava, daca nu ar fi fost sustinuta de contradictii mult mai grave de ordin economic, social sau religios. Din punct de vedere social, Imperiul bizantin era un spatiu dominat de o aristocratie avida si lucrat de tarani cu drepturi diminuate, in timp ce in orase se confruntau bogatia si mizeria crunta, fara ca sa putem vorbi in mod real de existenta unei clase mijlocii. Bizantul era ancadramentul natural al popoarelor, mai ales al celor din provinciile marginale, care nu erau grecesti, cum ar fi cazul cu Armenia, Siria, Palestina, Egiptul. De aceea o astfel de situatie poate explica foarte usor multimea greselilor comise in momentul declansarii cuceririlor arabe, puse de prea multe ori pe seama „maselor populare”.
In afara diviziunilor sociale avem divergentele religioase: din secolul al V-lea cele mai grave erezii s-au dezvoltat in partea orientala a Imperiului. Cele mai importante, nestorianismul sau monofizismul s-au extins: prima in Mesopotamia iar a doua in Siria, Palestina si Egipt, unde a devenit rapid majoritara, un mijloc de a-si exprima revendicarile socio-economice si personalitatea nationala. In fata unor probleme religioase si nationale deosebit de complexe ca cele enumerate aici pe scurt, Imperiul nu a avut intotdeauna o politica coerenta: imparatilor ortodocsi le vor succeda suverani cu simpatii monofizite. De aceea, toate tentativele de compromis, asa cum a fost cazul cu Ecthesisul lui Heraclius din 638, s-au dovedit inutile.
In aceste conditii, sub conducerea primilor suverani arabi, califii, supranumiti si ortodocsi, (rashidun) Abu Bakar, Omar, Utman si Ali, Siria, Palestina si Egiptul, manate de diviziunile pe care le-am pomenit, au trecut fara rezistenta in mainile noilor cuceritori, in timp ce vechiul Imperiu persan se va prabusi. In 661, generalul Muawija preia puterea si intemeiaza o adevarata dinastie, aceea a Umayazilor, care va reusi sa supuna Nordul Africii si Spania, lansandu-se pe mare, cucerind Cipru si ajungand pana la asedierea in doua randuri a Constantinopolului.
O alta greseala tactica a fost si politica religioasa a Bizantului fata de monofiziti, pe care succesorii lui Justinian au continuat sa-i combata. Tentativele de unire intreprinse de Heraclius, precum si noua doctrina creata de el si de patriarhul Serghie, tocmai pentru a-i apropia pe ortodocsi de monofiziti, au dus pana la urma la monotelism . Asa a luat fiinta o noua erezie monoenergismul . Pe baza acestei doctrine s-a putut realiza o unire in Armenia, Siria si Egipt, unde a fost ales ca patriarh Cyr (631), mare aparator al acestei formule. Impotriva acestei formule de unire s-a ridicat insa patriarhul Sofronie al Ierusalimului, care va ajunge in 634 patriarh al Constantinopolului . Sofronie a privit aceasta noua invatatura ca pe o noua formula a monofizismului si ca o departare de la dogmele Calcedonului. Noua formula monotelita a stat la baza edictului din 638, cunoscut si sub numele de Ecthesis (expunere de credinta), promulgat de Heraclius si afisat in narthexul Sfintei Sofia. Pe scurt, nici ortodocsii, nici monofizitii nu se vor intelege, iar provinciile monofizite, Egiptul, Siria si Palestina, ajung sa-si doreasca desprinderea de Bizant, preferand dominatia araba, cunoscuta pentru toleranta ei . Astfel arabii vor prelua in ultimii ani ai domniei lui Heraclius provincii pe care el le cucerise de la persi : 634-Bosra, 635-Damascul, 636-batalia de la Yarmouk ce echivaleaza cu pierderea definitiva a Siriei. In 637 sau 638, arabii au cucerit Ierusalimul, iar in 639 au ajuns in Mesopotamia, in 642 cuceresc Alexandria, apoi Ciprul si Rodosul, atacand in cele din urma Constantinopolul.
Ofensiva asupra capitalei s-a desfasurat in mod simultan pe apa si pe uscat timp de 5 ani: din 673 pana in 677. Constantin al IV-lea va rezista, astfel incat arabii se vor intoarce in 677 in Siria. Acest moment a reprezentat o mare victorie pentru Constantin al IV-lea, cel care a opri progresul fulminant al arabilor. Ceva mai tarziu, intre 693 si 698, intreaga Africa bizantina impreuna cu Cartagina au trecut in mainile musulmanilor .

Themele

Justinian incercase in zadar o reforma de amploare, care urmarea concentrarea intregii puteri civile si militare in mainile guvernatorilor de provincii. Succesorii sai au continuat aceasta politica, creand exarhatele de Ravenna si Cartagina: exarhul numit direct de imparat si revocabil in orice moment, avea o astfel de putere. Timp de mai multe secole, separarea puterilor in Stat constituise un principiu al administratiei romane. Sistemul themelor era insa ceva contrar si s-a dezvoltat mai ales in situatiile de criza. In secolul al VII-lea sistemul va desemna practic circumscriptia unde era cantonat principalul corp de armata, thema avand in fruntea ei un militar, un general, un strateg, devenind cu timpul o subdiviziune administrativa a Imperiului . Themele erau constituite in functie de nevo : thema armeniacilor este poate prima infiintata, iar mai tarziu thema Anatolicilor era pentru protectia Asiei Mici, in fata invaziilor arabe, thema Opsikion pentru a apara capitala, thema Marii pentru a raspunde amenitarii flotei arabe, thema Traciei impotriva bulgarilor, thema Heladicilor impotriva slavilor care amenintau Grecia, thema Siciliei pentru a lupta impotriva amenintarii arabe in Occident . Din aceasta sumara enumerare se poate vedea clar cum noua organizare care s-a incheiat in secolul al VIII-lea, bulversand administratia provinciala cu subdiviziunile Imperiului, lua in calcul diferitele pericole externe.
Themele corespundeau si unor realitati sociale. Contingentul era de fapt format din soldatii vechiului corp de armata care dadea si numele lor themei. Instalati in anumite locuri, ei au devenit cu timpul legati de acel pamant, astfel incat ajutati si de numeroase facilitati fiscale si de o protectie juridica, au transformat armata intr-o institutie practic ereditara. Nu se mai putea vorbi de o armata bazata pe un sistem clasic de recrutare, ci de o inrolare ereditara. Serviciul militar nu era permanent; pe perioada campaniilor militare stratiotul avea o solda, iar pe timp de pace se putea intoarce acasa ocupandu-se de cultivarea pamantului pe care-l avea in proprietate. Ori de cate ori era convocat, el trebuia insa sa fie gata de lupta si sa aiba echipamentul specific pregatit. Stratiotul era de fapt un fel de cavaler, care trebuia sa-si procure singur echipamentul, calul si armamentul. El se ocupa de intretinerea acestor elemente, avand totodata grija sa fie in permanenta antrenat. Astfel, sistemul militar bizantin a stiut sa utilizeze mutatiile sociale din mediul rural, bazandu-se pe patura mica si mijlocie a taranimii.

Transformari sociale

Institutia aceasta a themelor nu este decat o parte a profundelor schimbari in urma carora in secolele VII-VIII, Imperiul a cunoscut transformari importante. Perioada invaziilor a marcat o oarecare ruralizare a Imperiului bizantin . Importanta oraselor scade, iar activitatile au fost diminuate prin pierderea regiunilor orientale, Alexandria si Antiohia, puternic urbanizate. Schimburile comerciale au inregistrat si ele un evident regres, fapt demonstrat de slabirea emisiei monetare. Marile axe comerciale ale acelor timpuri au fost o perioada intrerupte, iar Occidentul era saracit si anarhic. Cu toate acestea orasul nu a disparut, el conservand triplul rol: administrativ, militar si religios. De asemenea, el ramanea centru de recrutare al armatei, resedinta sefilor, resedinta episcopului si a personalului bisericesc. Mari orase precum Tesalonicul sau Efesul au supravietuit, in timp ce altele precum Ancira au cunoscut un sensibil declin. In aceasta perioada, caracterul urban si-a schimbat structura fapt usor de observat din folosirea frecventa a termenului de kastron (fortareata) pentru a-l desemna.

Transformari demografice

Cu privire la situatia demografica din Imperiul bizantin in secolul al VII-lea putem spune ca avem putine cunostinte. Este greu de estimat consecintele produse de invazii sau de evaluat aportul invadatorilor, fie direct in cazul slavilor, fie indirect in Orient, unde au fost repatriate populatii intregi. Ceea ce este sigur este faptul ca populatia rurala a crescut, cauza principala fiind mai degraba transformarile sociale si mai putin aportul strain. Aceasta situatie masca de fapt o serie de inegalitati, ceea ce explica transferul de populatii din vremea unor imparati: in 688, Justinian al II-lea a transferat cca. 30.000 de bulgari si de slavi in Bitinia; in 690 acelasi imparat a dus ciprioti in apropierea Cyzicului; iar in 762, Constantin al V-lea a deplasat 200.000 de slavi in Bitinia.
Din punct de vedere geografic, Imperiul nu mai detinea in Occident, decat cateva posesiuni si acestea putin loiale; Orientul se va reduce la Asia Mica si la Grecia. Pierderile in Occident au tranformat ideea romana in ceva utopic. Pentru a masura intreaga amploare a pierderilor din Orient este de ajuns de amintit rolul pe care timp de mai multe secole l-au jucat Siria si Egiptul. Beyrut, Antiohia sau Alexandria, erau porturile cele mai prospere ale Mediteranei orientale; industria Siriei era cea mai activa, iar Egiptul dupa ce fusese granarul Romei, devenise principalul furnizor de grane pentru Bizant. Acestei importante economice se adauga si aportul celor doua provincii adus civilizatiei bizanine -; arta, teologie, literatura -; deoarece elenismul bizantin a fost mai multa vreme mai degraba sirian si alexandrin decat asiatic. Astfel, Bizantul pierdea in aceasta perioada cea mai buna parte a patrimoniului sau.
De aici a rezultat si un brusc dezechilibru, agravat prin faptul ca Grecia era supusa tot acum unei slavizari masive care-i modifica caracterul. De aceea, incepand cu sec. al VII-lea, Imperiul bizantin era redus la Asia Mica. Dupa dinastia lui Heraclius, probabil originar din Armenia, in secolele care au urmat, asiaticii vor fi tot mai numerosi pe tron. Cu toate acestea, din punct de vedere etnic si religios, inregistram o sensibila omogenitate. Pierderea provincilor monofizite, insemna si pierderea unor opozanti obstinanti in privinta politicii de conciliere. Consecintele nu vor intarzia: la Sinodul de la Constantinopol din 681, Constantin al IV-lea a condamnat monotelismul si a restaurat Ortodoxia. O alta sursa de disputa dispare acum: rivalitatile dintre Patriarhatul de la Constantinopol pe de-o parte si cei de Alexandria, Ierusalim sau Antiohia de cealalta. Ortodoxia orientala a devenit de acum incolo strans grupata in jurul Patriarhatului de la Constantinopol.
Ca urmare a acestei concentrari teritoriale si etnice, Imperiul a capatat un alt caracter: el devine in mod defintiv un Imperiu grec sau greco-asiatic. Mitul Imperiului roman, caruia eforturile lui Justinian i-au mai asigurat un secol in plus de existenta, dispare odata cu folosirea limbii latine. Din secolul al VII-lea limba greaca a devinit limba oficiala in administratie si in armata; titlurile functionarilor se elenizeaza, ca de altfel si titulatura imperiala. Practic nu se abroga ceva ci se suprapunea o institutie alteia, care se invechise. Tot acum, un alt fapt demn de remarcat este si cvasidisparitia prefecturii pretoriului. Noile diviziuni administrative, se vor intinde practic pe intreg teritoriul Imperiului. Institutiile care depindeau de vechea prefectura a pretoriului se vor individualiza sub diferite nume precum: stratiotikon pentru afacerile armate, genikon pentru cheltuielile cu caracter general, idikon pentru cheltuielile de la Curte, iar mai tarziu aparitia logothetului pentru responsabilitatea postei imperiale.