f6d13df
1.1. Comisia Europeana
1.2. Consiliul de Ministri
1.3. Parlamentul European

a. Democrat-crestinii europeni b. Social-democratii c. Liberal-democratii d. Ecologistii e. Comunistii f. Alte grupuri g. Grupurile independentilor

1.4. Curtea de Justitie Europeana (CJE)
1.5. Comitetul Economic si Social (ECOSOC)
1.6. Comitetul Regiunilor (CR)
1.7. Tribunalul de prima instanta (TPI)16
1.8. Curtea de Conturi Europeana17
1.9. Banca Europeana de Investitii18

"Nimic nu este posibil fara indivizi, nimic nu este durabil fara institutii..."

Jean Monnet. Memorii

Configuratia institutiilor reflecta originile functionale ale Comunitatii si modul in care au evoluat puterile in conditiile in care nu s-a ajuns la o constitutie europeana cu care sa poata fi confruntate sau inspre care sa tinda. Desi au existat incercari de elaborare a unei constitutii si au circulat proiecte relativ la viitorul institutional al Uniunii ele nu au fost creditate cu prea mult entuziasm si pentru faptul ca statele membre au baze constitutionale traditionale si politica interna diferita. Inca nu a fost gasit un limbaj conceptual comun in domeniul celor mai dorite aranjamente la nivel european. Aceasta dificultate complica dezbaterea privitoare la uniunea politica, motiv pentru care s-a acceptat ca proiectul sa avanseze luandu-se ca baza cel mai mic numitor comun.

La randul lor, Institutiile Comunitatii s-au structurat pe bucati si in etape.

Tratatul de la Maastricht a rationalizat evolutiile folosind denumirea de piloni.

Uniunea Europeana este definita ca incluzand Comunitatile europene, traditionale (pilonul unu), politica externa si de securitate comuna (pilonul doi) si cooperarea intre statele membre in domeniul justitiei si al afacerilor interne (pilonul trei). In plus, Tratatul de la Maastricht a modificat structura interna a diferitelor institutii.

1.1. Comisia Europeana
Tratatul Uniunii Europene, prevede Comisiei patru functii distincte, legate explicit de modul de operare si dezvoltare al Pietei Comune. Prima este vegherea la aplicarea Tratatului (rolul de ?gardian al Tratatelor?). A doua vizeaza inaintarea de recomandari sau opinii referitoare la Tratat (rolul de initiator legislativ). A treia preia decizii in domeniile specificate in Tratat (rolul de manager). A patra este legata de actiunea in domeniile in care Consiliul ii confera responsabilitate a1i.

Comisia detine un rol important in adoptarea hotararilor Consiliului. Ea are drept de initiativa in cvasi-unanimitatea cazurilor in care Consiliul urmeaza sa decida, indiferent daca se cere conditia majoritatii calificate sau cea a unanimitatii. Acest drept poate fi exercitat oricand considera ea necesar, afara de dispozitii legale care prevad altfel. Consiliul are posibilitatea de a cere Comisiei sa intreprinda orice studii prentru atingerea obiectivelor comune si sa-i prezinte propunerile care se compun. Daca in urma studiilor efectuate Comisia constata ca nu este cazul sa faca propuneri, ea informeaza Consiliul in cadrul procedurilor de consultare. (In caz contrar rolul Comisiei ar putea fi limitat la unul executoriu pur si simplu, fara posibilitate de apreciere, Consiliul urmand sa obtina solutia in sensul pe care l-a preconizat ab initio.) Comisia isi poate modifica propriile propuneri facute Consiliului sau chiar le poate retrage, in timpul procedurilor care conduc la adoptarea unui act comunitar atata vreme cat Consiliul n-a decis inca. Propunerile sunt pregatite de serviciile Comisiei compuse din experti numiti de guvernele statelor membre care actioneaza in nume propriu. Pot fi consultate si partile interesate sau orice alta parte. Dupa mai multe sedinte de lucru, Comisia adopta decizia si o prezinta Consiliului sub forma propunerii. Daca este cazul, se consulta Parlamentul, Comitetul economic si social si alte comitete.

Avand in vedere propunerea Comisiei si avizele pe care le primeste, decizia Consiliului este pregatita in cadrul COREPER (Comitetul reprezentantilor permanenti). In discutiile de aici pot fi prezentate amendamente de catre administratiile nationale prin reprezentantii lor. Acestea pot fi avute in vedere de Comisie sau pot fi refuzate. COREPER decide dupa deliberari daca va inainta propunerea Comisiei in forma initiala sau amendata, anexand totodata amendamentele propuse si orice alte avize ale institutiilor consultate.

Comisia respecta principiul subsidiaritatii in exercitarea dreptului de initiativa, pregatind acte legislative doar in acele domenii in care UE este mai bine pozitionata decat statele membre.

Odata ce propunerea Comisiei este prezentata Consiliului de Ministri si Parlamentului European, aceste trei institutii lucreaza impreuna pentru a ajunge la un rezultat de compromis. In acord cu Comisia, Consiliul poate modifica o propunere cu majoritate calificata, dar in cazul unui dezacord, modificarea reclama votul in unanimitate. Parlamentul imparte puterea de codecizie cu Consiliul in majoritatea domeniilor si dispune de drept de consultare in altele. Atunci cand revizuieste propunerile, Comisia ia in considerare amendamentele Parlamentului. Cele patru functii cu care este investita Comisia si care au fost enumerate mai sus, sunt esentiale pentru functionabilitatea Comunitatilor.

Comisia este gardianul ?tratatelor?, sens in care vegheaza la aplicarea corecta a legislatiei comunitare. Daca ea considera ca un stat membru, nu si-a indeplinit obligatiile, procedeaza la consultari cu statul respectiv. In cateva domenii prevazute de tratatele comunitare acestea nu sunt posibile. Daca consultarile se dovedesc eficiente, in sensul incetarii neindeplinirii obligatiilor, procedura nu mai este declansata. In caz contrar, Comisia organizeaza o procedura legala prevazuta de tratate, care da posibilitatea statului membru sa-i supuna observatiile si comentariile sale. In cazul nesolutionarii litigiului, Comisia actioneaza in consecinta, printr-o decizie motivata, si acorda un termen pentru indeplinirea ei. Decizia este executorie, in termenul fixat. Cu acordul Consiliului, Comisia suspenda plata oricarei sume de bani pentru care este raspunzatoare Comunitatea fata de statul respectiv; autorizeaza celelalte state membre sa ia masuri derogatorii de la principiile fundamentale ale dreptului comunitar in scopul corectarii efectelor neindeplinirii obligatiilor.

In sistemul Tratatelor CE si EURATOM, spre deosebire de Tratatul CECO, daca se constata ca statul in litigiu persista in actiunea initiala, Comisia pronunta un aviz motivat apoi sesizeaza Curtea de Justitie.

Conditiile necesare de admisibilitate a actiunii Comisiei (faza procedurala administrativa) se declanseaza atunci cand se constata: ? existenta unei neindepliniri sau a unei incalcari, nerespectari de catre statele membre a obligatiilor lor. Pentru a depasi situatia, Comisia este obligata sa initieze discutii formale, care da posibilitatea celui considerat in culpa, sa-si prezinte observatiile. Intr-o procedura formala il invita printr-o scrisoare sa infatiseze problemele in litigiu si elementele necesare pentru a-si pregati apararea. Discutiile care urmeaza dupa primirea scrisorii pot sa ajunga la un rezultat pozitiv, in sensul ca statul admite observatiile si constatarile Comisiei. In caz contrar, se trece la avizul motivat. Faza procedurala administrativa ia sfarsit prin acest act Comisia considerand cu titlu definitiv ca statul respectiv nu a indeplinit obligatiile ce decurg din tratate. Ea evalueaza dosarul si da avizul statului membru. Acest aviz va constitui elementul de referinta pentru o actiune in fata Curtii si pentru dezbaterile acesteia. Comisia stabileste un termen pentru avizare. Daca statul nu se conformeaza in termenul fixat sesizeaza Curtea de Justitie cu problema litigioasa.

In calitate de organ executiv, Comisia gestioneaza politicile europene si negociaza acordurile de comert si de cooperare internationala. In anumite domenii, ca cele ale agriculturii, concurentei si comertului, se bucura de o autonomie considerabila pentru a lua decizii fara a supune Consiliului de Ministri propunerile, in virtutea puterilor specifice care-i sunt conferite de tratate sau a puterii delegate de Consiliu.

Limitele puterii Comisiei sunt insa si ele clar definite. Deciziile legislative se iau in Consiliu si Parlament. Chiar daca se bucura de drept de initiativa, Comisia nu adopta deciziile principale in ceea ce priveste politicile si prioritatile UE. Aceasta responsabilitate incumba Consiliului ai carui membri sunt ministri guvernelor statelor membre, si Parlamentului European, dupa caz. Datorita neutralitatii si a cunostintelor sale tehnice, insa, Comisia este adesea chemata sa rezolve situatiile conflictuale dintre statele membre. Impartialitatea si angajamentul in favoarea interesului comun o fac un mediator acceptat de catre toti.

In cazul CECO, prin Tratat, puterea de decizie apatine Comisiei (fosta Inalta Autoritate) si o exercita autonom, Consiliul si Parlamentul fiind chemati sa intervina pentru a-si da avizul. Avizul Consiliului trebuie sa fie conform pentru anumite decizii importante pe care Tratatul CECO le detaliaza cu minutiozitate. Practica a atenuat caracterul supranational in masura in care Comisia a cautat sa aiba consimtamantul Consiliului inainte de a-si exercita puterea, instaurand un fel de codecizie de facto. Mentinerea autonomiei bugetului operational CECO explica existenta unei proceduri bugetare distincte de cea care guverneaza bugetul general al Comunitatilor. Comisia este autorizata sa procure fonduri prin stabilirea unor prelevari si sa contracteze imprumuturi. In practica insa ea nu decide decat cu acordul prealabil a Consiliului si Parlamentului, fapt care aseamana procedura bugetara CECO de procedura adoptarii bugetului general.

In Tratatul CEE Comisia are putere autonoma de decizie mai ales in privinta dreptului concurentei. (Ea are dreptul de a adopta decizii privind statele pentru a sanctiona masurile anticoncurentionale ale acestora si are putere de decizie in domeniul controlului ajutoarelor de stat).

Delegarea puterilor de executie a actelor Consiliului, Comisiei a devenit realitate sub presiunea necesitatilor din domeniul politicii agricole comune. Art. 155 din Tratatul CEE prcizeaza: Comisia ?exercita competentele pe care i le confera Consiliul pentu a executa reglementarile stabilite de el. Delegarea puterilor de la Consiliu catre Comisie a fost in general insotita de interventia comitetelor, compuse din reprezentanti ai statelor membre. In anumite cazuri Comisia este nevoita sa actioneze fara interventia comitetelor, datorita gestiunii cotidiene si situatiilor urgente.

Comisia este structurata din punct de vedere ierarhic, pe doua paliere: primul grupeaza Colegiul celor 20 de comisari, cati are Comisia in prezent, iar pe al doilea palier se afla cei peste 13.000 de membri ai personalului permanent care lucreaza la Bruxelles, grupati in 23 departamente sau Directorate Generale.

Comisarii sunt resortisanti ai statelor membre si sunt desemnati in functie, pe criterii de competenta. In indeplinirea indatoririlor, ei nu trebuie sa solicite si nici sa accepte instructiunile vreunui guvern sau partid si tebuie sa se abtina de la orice incompatibilitate cu caracterul functiei. La randul lor, statele membre se angajeaza sa respecte acest caracter si sa nu caute sa influenteze membrii Comisiei in exercitarea atributiilor. De asemenea, comisarilor le este interzis ca, pe timpul exercitarii mandatului, sa realizeze orice activitate profesionala remunerata sau nu. La instalare ei isi iau angajamentul de a respecta, pe durata exercitarii functiei si dupa aceea, obligatiile decurgand din insarcinarea avuta, in special datoria de onestitate si de prudenta in ceea ce priveste acceptarea de anumite functii si avantaje.

Comisarii sunt numiti, incepand cu 1995, pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reinnoit. Guvernele statelor membre, in consultare cu Presedintele Comisiei anterior desemnat ? prin acordul comun al guvernelor si dupa consultarea Parlamentului ? desemneaza celelalte personalitati pe care intentioneaza sa le numeasca in calitate de membri ai Comisiei. Presedintele si membrii Comisiei sunt supusi impreuna, colectiv, votului de aprobare din partea Parlamentului. Dupa aceasta aprobare ei sunt numiti, de comun acord, de guverne. Comisia trebuie sa cuprinda cel putin un resortisant de fiecare stat membru, fara ca numarul membrilor avand nationalitatea unui stat sa fie mai mare de 2.

In practica, fiecare comisar primeste o responsabilitate speciala cu privire la un sector anume al activiatii comunitare, potrivit articolului 12 din Regulamentul interior (din 17 februarie 1993) al Comisiei. In cadrul Comisiei este instituit, prin acelasi Regulament, un sistem de delegare de competenta. Astfel, Comisia poate, cu conditia ca principiul raspunderii colegiale sa fie pe deplin respectat, sa abiliteze pe unul sau mai multi dintre membrii sai, sa ia in numele si sub controlul sau masuri de gestiune si de administrare clar definite si in special acte preparatorii la o decizie de luat ulterior de catre membrii Comisiei. Ea mai poate sa insarcineze pe unul sau mai multi dintre membrii sai, in acord cu presedintele, sa adopte textul definitiv al unui act sau al unei propuneri de supus celorlalte institutii, al carei continut ea l-a definit in cursul deliberarilor sale. Functia de membru al Comisiei inceteaza prin: reinnoirile obisnuite, la expirarea mandatului; prin demisie voluntara: demisie din oficiu; deces. O modalitate aparte de incetare a mandatului este cea care se produce prin votarea unei motiuni de cenzura, cand Comisia demisioneaza in bloc. De asemenea, daca un membru al Comisiei nu mai indeplineste conditiile necesare exercitarii functiilor, el poate fi declarat demisionar de catre Curtea de Justitie, la cererea Consiliului sau a Comisiei.

Cel mai prestigios si mai influent post din Comisie este cel al Presedintelui. Cu toate ca deciziile importante sunt luate colectiv, Presedintele este reprezentantul Comisiei in dialogul cu alte structuri institutionale, cu alte state. In nominalizarea sa rolul cel mai important il are Consiliul European, pe baza propunerilor facute de catre statele membre; investitura este supusa aprobarii Parlamentului.

Comisia poate sa si numeasca unul sau doi vicepresedinti. In indeplinirea sarcinilor, fiecare comisar este ajutat de un grup de specialisti ? Cabinetul personal. Aceste grupuri sunt formate dintr-un numar mic de oficiali, cu exceptia Cabinetului Presedintelui care este mai mare si numara in jur de 12 persoane. Membrii Cabinetului sunt, de regula, din aceeasi tara cu comisarul, dar cel putin unul trebuie sa fie dintr-o alta. Intre indatoririle Cabinetului se numara: elaborarea rapoartelor, strangerea de informatii pentru a tine la curent comisarul in legatura cu celelalte parti ale Comisiei, sau sa actioneze in Comisie ca un / de avocat / protector neoficial al tarii comisarului. Sefii de Cabinet se intrunesc saptamanal pentru a pregati sedintele.

Comisia dispune de un Secretariat General, care are sarcina sa-l asiste pe Presedinte in indeplinirea atributiilor privitoare la coordonarea activitatilor interne si asigurarea relatiilor curente cu celelalte institutii.

Personalul administrativ al Comisiei este de departe cel mai numeros din structura administrativa a UE. Din 26.400 functionarii UE in 1993, aproape 18.000 lucrau pentru Comisie ? 12.000 in administratie, 3.400 in cercetare si dezvoltare tehnologica, iar 1.600 erau traducatori si interpreti. Majoritatea lor isi desfasoara activitatea la Bruxelles, sunt angajati prin concurs. Cei de grad A sunt clasificati pe o scala de 8 puncte in care varful este A1 pentru Directori generali si A8 pentru noii angajati. In structura de cariera se respecta ordinea interioara si in consecinta majoritatea posturilor importante sunt obtinute prin promovari.

Activitatea Comisiei este impartita in mai multe domenii, asemanator cu ministrele unui guvern national. Fiecare comisar este responsabil de un anumit domeniu sau portofoliu si raspunde de departamentul numit Directorat General. Cu exceptia agentiilor si serviciilor specializate ? cum ar fi Biroul Statistic sau Centrul comun de cercetare ? unitatile de baza ale Comisiei sunt Directoarele Generale. Acestea sunt: DG I -Relatii externe economice; DG IA-Relatii externe politice; DG II-Serviciul economic si financiar; DG III-Serviciul piata interna si industrie; DG IV-Concurenta; DG V-Forta de munca; DG VI-Agricultura; DG VII-Transport; DG VIII-Dezvoltare; DG IX-Serviciul personal si administratie; DG X-Audiovizual, informare, comunicatii si cultura; DG XI-Mediu inconjurator, securitate nucleara si protectia civila; DG XII-Stiinta, cercetare, dezvoltare; DG XIII-Telecomunicatii, tehnologii informationale si industrie; DG XIV-Pescuit; DG XV-Institutii financiare si de drept; DG XVI-Politica regionala; DG XVII-Energie; DG XVIII-Credit si investitii; DG XIX-Buget; DG XX-Control financiar; DG XXI-Taxe vamale si taxare indirecta; DG XXII-Politici de coordonare structurale; DG XXIII-Politica intreprinderilor, turism.

Pe langa cele 23 de Directorate Generale in structura Comisiei mai intra Biroul Statistic, Biroul Juridic, Biroul de traduceri, Biroul pentru ajutor umanitar al Comunitatilor, Servicii etc.

Marimea si organizarea interna a unei Directii Generale variaza de regula intre 150 si 450 persoane. Importanta si specializarea Directoratului General hotareste dimensiunea acestuia. Pentru a se adapta la noile cerinte si pentru a-si mari eficienta, structura organizatorica a DG se modifica destul de des.

Structura ierarhica in Comisie este urmatoarea: 1. Directoratele Generale, conduse de Directori generali, care raspund in fata comisarului sau comisarilor; 2. Compartimentele conduse de sefi de compartiment care raporteaza Directoratului corespunzator.

O problema structurala provine din pozitia intermediara in care se afla comisarii. Ei sunt superiori secretarilor permanenti si inferiori ministrilor din punct de vedere decizional. In timp ce sunt principalii purtatori de cuvant ai Comisiei in domeniul politicii lor, ei nu sunt membri ai Consiliului de Ministri, institutia care ia deciziile politice finale in probleme importante. In plus, nu poate fi vorba de responsabilitatea individuala a comisarilor, asa cum este cazul ministrilor. Comisia are responsabilitate colectiva, fapt ilustrat de demiterea ei in cazul unei motiuni de cenzura votate de Parlament*. Responsabilitatea colectiva pare a fi pozitiva, pe de o parte, deoarece deciziile si propunerile Comisiei se iau colectiv si nu in numele unui comisar individual, dar in acelasi timp este si negativa, deoarece este dependenta de Consiliul de Ministri.

In ceea ce priveste functionarea Comisiei ea se reuneste o data pe saptamana si ori de cate ori este necesar. Intrunirile au loc miercurea si sunt precedate si pregatite prin reunirea sefilor de Cabinet. Sedintele nu sunt publice, dar in fiecare joi au loc intalniri cu reprezentantii mass-media.

Deciziile in cadrul Comisiei se iau, de obicei, de catre grupuri de comisari, chiar daca fiecare are raspundere directa numai pentru anumite domenii. Colegiile sunt formate, dupa caz, dintr-un numar mai mare sau mai mic de comisari, in functie de materia in care urmeaza a se adopta decizia respectiva. Aici opereaza principiul raspunderii colective.

Sedintele in plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai importante probleme. Pentru celelalte reunirea sefilor de Cabinet este suficienta. Presedintele Comisiei convoaca sedintele si le stabileste ordinea de zi.

Desfasurarea sedintelor se face dupa proceduri speciale:

? procedura scrisa ? fiecare comisar face propunerile pe care le considera necesare domeniului pe care-l coordoneaza si le comunica in scris, celorlalti comisari. Acestia, la randul lor, pot formula observatii si pot propune amendamente. Daca nu formuleaza observatii ori amendamente, propunerile se considera adoptate, devenind decizii ale Comisiei, fara a mai urma o alta procedura. Daca se formuleaza amendamente, propunerile urmeaza a fi discutate in plenul Comisiei;

? procedura delegarii ? este cea in cadrul careia un comisar poate actiona in numele altuia pentru probleme de gestiune sau administrare, folosindu-se sistemul mandatarii.

Hotararile Comisiei se iau cu o majoritate de 11 voturi din cele 20, iar cvorumul de prezenta este de 11.

Comisia actioneaza independent in indeplinirea atributiilor sale. Intr-o serie de cazuri este necesar o procedura de consultare cu alte organisme comunitare, obligatie care rezulta fie din tratate, fie din alte acte comunitare. Astfel, consultarea Consiliului este obligatorie, mai ales in domeniul CECO.

In exercitarea puterilor pe care Consiliul i le incredinteaza, Comisia procedeaza la consultarea organismelor comunitare, a statelor membre sau a unor comitete compuse din reprezentantii acestora, experti sau reprezentanti ai partilor interesate. Consiliul a stabilit trei proceduri specifice pe care Comisia le respecta in luarea hotararilor, implicand comitete consultative (advisory committe), comitete de administrare (managing comitee) si comitete de reglementare (regulatory comitee).

Sunt posibile, variante ale acestor modele de parcurgere. Daca proiectul nu este controversat, sau daca trebuie rezolvata o urgenta, procesul se simplifica. Unele dintre proceduri permite Comisiei sa dea imputernicire catorva comisari, sa decida in locul tuturor. O alta este ?procedura scrisa? dupa care proiectul se trimite comisarilor si se adopta oficial daca nu se ridica nici o obiectie intr-un interval de timp suficient, de obicei o saptamana. Proiectele urgente se pot adopta prin ?procedura scrisa urgenta?.

Comisia este institutia cu o pozitie centrala in UE.

1.2. Consiliul de Ministri

Consiliul de Ministri este institutia UE care reprezinta direct statele membre si in care participa fiecare ? prin reprezentanti la sedintele care se tin, de obicei la Bruxelles. Conform Tratatului Comunitatii Europene, Consiliul a fost creat pentru a asigura coordonarea politicilor economice generale pentru a actiona ca organ de luare a deciziilor si pentru a defini operatiile de management general ale Comisiei. Aceste atributii ii confera Consiliului rolul de principal organism de luare a deciziilor a2i.

In anii ?70 pentru a corecta tendinta Consiliului de Ministri de a fi un forum pentru negocierea exclusiva a problemelor legate de interesele nationale restranse sau specifice, s-a impus instaurarea unei autoritati politice. Initial, Monnet a propus ca institutia sa fie ?Guvernul European Provizoriu?. Ideea sa viza inlocuirea situatiei in care ministrii actionau in Consiliu pe baza instructiunilor nationale, cu o alta noua, in care ei sa primeasca instructiuni de la o sursa comuna ? un organ compus din superiorii lor politici. Nu s-a acceptat propunerea lui Monnet privind titulatura noii institutii, in schimb a fost preluata partea cu atributiile, reprezentarea etc.

S-a ales denumirea de Consiliul European a carui prima intrunire s-a realizat in 1975 a3i. Actul Unic European va specifica necesitatea a cel putin doua intruniri pe an ale sefilor de stat si de guvern din tarile Comunitatii, membri de drept in Consiliului European. Tratatul de la Maastricht a oficializat rolul Consiliului European, prevazut: sa furnizeze Uniunii Europene ?impulsul necesar dezvoltarii? si ?sa defineasca respectivele directii generale de evolutie politica? (Art. 1) a4i.

*

* *

Comunitatea ? si i-am evidentiat semnificatia ? se bazeaza pe cei trei piloni. In interiorul pilonului unu deciziile se realizeaza prin patru clase legislative din categoriile: Reglementari, cu aplicabilitate generala in toate statele membre. Ele nu trebuie confirmate de parlamentele nationale pentru a avea efect legal. Daca intervine un conflict intre reglementare si legea nationala prevaleaza reglementarea. Directive, obligatorii pentru statele membre in privinta rezultatului de obtinut intr-o perioada data, dar care lasa metoda de implementare la latitudinea guvernelor nationale. Decizii, obligatorii in intregime pentru cei carora le sunt adresate, fie acestia state membre, companii sau persoane fizice; Recomandari sau avize care nu sunt obligatorii, ci reprezinta doar punctul de vedere al Comunitatii.

Dreptul de initiativa legislativa revine Comisiei, dar Consiliul poate sa-i ceara o propunere intr-un domeniu specific. O data propunerea facuta, depinde de baza legala a Tratatului daca (a) propunerea e votata in unanimitate, cu majoritate simpla sau calificata si (b) Parlamentul European trebuie doar consultat (facultativ) de catre Consiliu sau, de un larg organ legislativ conectat cu piata unica, daca este vorba despre procedura de codecizie.

O propunere supusa votului in Consiliu, se adopta cu majoritate calificata (54 de voturi favorabile).

Intrunirile ministeriale sunt ?motorul? Consiliului. Tratatul Merger (1965, intrat in vigoare in 1967), a prevazut un singur Consiliu de Ministri. In practica, insa, munca Consiliului este impartita pe domenii. De pilda, Consiliul de Relatii Generale are ca membri Ministri de Externe si se ocupa de problemele generale ale initierii si coordonarii politicilor, de relatiile politice externe si cu problemele politice sensibile. Consiliul Tehnic este alcatuit din Ministri de resort ai statelor membre, in functie de domeniul vizat: Ministri Agriculturi, Energiei, Mediului.

Administrarea intregii game a Consiliului de Ministri, de la cel mai mic grup de lucru pana la Consiliul European, este in responsabilitatea statului care asigura Presedentia ? schimbata o data de 6 luni.

Presedentia Consiliului ofera avantaje dar si dezavantaje. Un avantaj este corelat prestigiului si statutului detinut de aceasta functie: pe durata a sase luni, tara presedintelui este centrul relatiilor UE; ministri ? in special primul ministru si ministrul de externe ? sunt reprezentantii UE. Un alt avantaj este acela ca pe durata mandatului, Presedentia are o putere mai mare, si poate reglementa (dirija) prioritatile si viteza politicii UE. Cu toate acestea, potentialul Presedentiei de a dezvolta politici nu trebuie exagerat; chiar daca la preluarea mandatului isi stabileste prioritatile, nu porneste la drum doar cu probleme noi; sunt de rezolvat cele ramase in desfasurare si, de multe ori, ele consuma energie si timp. Apoi, sase luni nu este o perioada suficienta pentru a realiza politici ambitioase, mai ales daca sunt necesare si legislatii.

Consiliul realizeaza circa 90 de intalniri pe an. Ele se desfasoara la Bruxelles, cu exceptia lunilor aprilie, iunie si octombrie, cand sunt planificate in Luxemburg.

Regularitatea intalnirilor pe domenii reflecta importanta, directiile, prioritatile si interesele politicilor UE. Ministrii de Externe, apoi Ministrii Agriculturii si Ministrii Economiei si Finantelor Consiliul ECOFIN) se intalnesc de regula o data pe luna, si mai des, daca este necesar. Ministrii Pietei Unice, Ministrii Mediului, Ministrii Pescuitului si Ministrii Transporturilor au patru-cinci intalniri pe an; Cercetarea, Socialul, Energia si Industria se intalnesc doar de doua-trei ori pe an, Sanatatea si Cultura au doar una-doua reuniuni.

In afara intalnirilor formale, Ministrii de Externe si Ministri ECOFIN au intalniri saptamanale, de regula in tara Presedentiei, unde discuta fara a fi presati in a lua hotarari.

Fiecare stat membru are o delegatie nationala, Reprezentanta Permanenta la Bruxelles si actioneaza ca un ambasador in UE. Reprezentanta Permanenta este condusa de un Reprezentant Permanent, de regula un diplomat de cel mai inalt grad, ajutat de douazeci-treizeci de oficiali, in cazul tarilor mari. Cam jumatate din oficiali sunt alesi din serviciul diplomatic, iar cealalta jumatate din diferite ministere ? Agricultura, Comert si Finante. Sefii delegatiilor se reunesc o data pe saptamana in cadrul Comitetelor de Reprezentanti Permanenti, COREPER. La reuniuni ambasadorii si functionarii de stat pregatesc proiectele si materialele pentru Consiliu.

O retea de comitete si grupuri de lucru asista si pregatesc materialele Consiliului de Ministri, COREPER-ului si Comitetului Special in Agricultura (CSA).

Comitetele Consiliu sunt compuse din functionari nationali si rolul lor este de a produce analize si evaluari necesare luarii deciziilor in Consiliu si Comisie. Un astfel de comitet este Comitetul Articolul 113 care se ocupa de politica comerciala. (Orice actiune semnificativa luata de UE in comertul international este precedata de coordonarea interna prin acest comitet (se intruneste o data pe saptamana)).

Comitetul Permanent pentru Angajati este in serviciul Consiliului, si se particularizeaza sub doua aspecte: in primul rand, membrii sai nu sunt numai reprezentanti ai guvernelor, ci si ai grupurilor de interese; in al doilea rand, reprezentantii guvernelor sunt condusi de ministri ? iar daca acestia nu pot participa, de catre reprezentantii lor personali. Comitetul se intruneste de doua ori pe an discuta probleme de interes major si elaboreaza recomandari Consiliului de Relatii Sociale si de Munca.

Diferite comitete ? care tehnic sunt Comitete /Comisie/ (lucreaza pentru Consiliu si Comisie). Comitetul Monetar, infiintat sub Art. 105 din Tratatul CEE investit cu o autoritate considerabila prin Art. 109 c din Tratatul asupra UE acopera Sistemul Monetar European (SME); miscarea de capital; relatiile monetare internationale si multe aspecte legate de Uniunea Economica si Monetara (UEM). In plus, are acces privilegiat in Comisie, si in Consiliu. Seful Comitetului raporteaza de mai multe ori pe an direct Consiliului ECOFIN.

In afara de comitetele ?constituite formal? (in sensul ca au fost infiintate de tratate sau legislatii), alte comitete ajuta munca Consiliului. Nu intotdeauna ele sunt numite comitete si cateodata apar sub denumirea de grupuri sau intalniri. Rolul grupurilor de lucru este mai bine precizat chiar decat al multor comitete si deseori ele produc analize pentru Consiliu la propunerile Comisiei sau a Parlamentului European. Numarul lor variaza in functie de natura problemelor, respectiv de preferintele Presedintelui. In anii precedenti au fost in jur de 150. Grupurile de lucru sunt structuri ad-hoc formate din cate trei-patru persoane din fiecare tara membra, oficiali nationali permanenti sau experti de ministere.

Secretariatul General este suportul principal al Consiliului cu peste 2.000 de persoane, din care in jur de 200 cu grad ?A?, personal diplomatic. Sediul Secretariatului, unde se tin intalnirile Consiliului, este la Bruxelles.

Structura ierarhica a Consiliului nu este incarcata sau rigida. Procedurile, in cazul unor propuneri venite din partea Comisiei sau a Parlamentului European se realizeaza dupa modelul: examinarea initiala a textului Comisiei este efectuata de un grup de lucru, sau daca are un domeniu larg, de mai multe grupuri de lucru. In cazul in care nu exista un grup de lucru permanent pe problema respectiva, el se constituie. La prima reuniune se abordeaza problemele generale; urmatoarele intalniri au loc in functie de problemele ridicate din examinarea textului Comisiei. Daca toate aspectele merg bine, se creeaza un document in care se indica punctele cu care sunt si cu care nu sunt de acord. A doua etapa consemneaza inaintarea documentului la COREPER, sau in cazul problemelor din agricultura la CSA. COREPER fiind situat intre grupurile de lucru si Consiliul de Ministri, actioneaza ca un fel de agentie de filtraj, pentru intalnirile ministeriale. Se incearca pe cat posibil sa se elimine, prin rezolvare, problemele litigioase. In cazul in care in grupurile de lucru s-au atins conditiile de adoptare a unei masuri, COREPER confirma opinia respectiva si o inainteaza ministrilor pentru adoptare. Daca nu s-a ajuns la o solutie, COREPER poate sa faca trei lucruri: sa rezolve problemele in litigiu; sa trimita inapoi la grupul de lucru documentul cu indicatiile necesare obtinerii unei intelegeri sau sa-l trimita, mai sus, ministrilor. Oricum ar fi ? facil sau nu, documentul in discutie se adopta la nivel ministerial.

Tratatele asigura Consiliului trei modalitati de a lua decizii: vot in unanimitate, vot cu majoritate calificata si vot cu majoritate simpla.

Votul in unanimitate in cadrul Consiliului este limitat, desi campul de aplicare nu este neglijabil. Chiar dupa expirarea perioadei de tranzitie, in Tratatul CEE, 27 dispozitii prevedeau recurgerea la unanimitate. AUE a mentinut-o in domeniile de natura constitutionala sau cvasi-constitutionala, dar i-a redus aplicarea in domeniile politicilor comune si mai ales a armonizarii legislatiilor nationale. Mai mult, pentru ca unanimitatea sa se poata forma, nu este necesar ca toate statele sa voteze in favoarea deciziei. In acest sens Art. 148 din Tratatul CEE stabileste ca abtinerile membrilor prezenti sau reprezentanti nu constituie un obstacol in adoptarea deciziilor Consiliului, care cer unanimitate. Este, necesar insa, ca toate statele membre sa fie prezente sau reprezentate. Prin aceasta se lasa o ?poarta de scapare? care conciliaza eficacitatea decizionala a institutiei cu respectarea pozitiei nationale. De remarcat ca tratatele nu au prevazut sa se renunte la unanimitate cu privire la stabilirea unei proceduri uniforme pentru alegerea Parlamentului European prin vot universal direct, pentru fixarea numarului membrilor Comisiei, in dispozitii relative la sistemul resurselor proprii ale Comunitatii, regimul lingvistic sau cand se solicita decizia Consiliului asupra cererilor de aderare a5i.

Votul cu majoritate calificata. Pentru obtinerea majoritatii, voturile statelor membre sunt dotate cu o pondere speciala, in functie de criterii generale, demografice, politice si economice. Art. 148 distinge doua situatii pe care le supune unui regim diferit: a). cand Consiliul statueaza pe baza propunerii Comisiei, se socotesc numai voturile, nu si numarul de state, deliberarile fiind incheiate si actele adoptate, daca intrunesc 62 din totalul de 87 (inainte de 1995, cu 12 state membre acest numar era de 54 din totalul de 76). Minoritatea este protejata prin propunerea Comisiei care se considera ca reprezinta interesul comunitar si deci, si interesele statelor mici; b). in celelalte cazuri, in care Consiliul statueaza fara propunerea Comisiei, pe langa un numar de voturi se tine seama si de numarul statelor, in sensul ca cele 62 voturi sa exprime votul favorabil a cel putin zece state.

Ideea de baza care se desprinde din analiza mecanismului de vot este ca majoritatea calificata sa nu lase vreunuia din statele posibilitatea de veto. Prin largirea de la 12 la 15 state membre, ponderea voturilor pentru formarea majoritatii calificate a fost revizuita.*

In privinta competentelor deja existente in Tratatul CEE, in Tratatul de la Maastricht votul cu majoritatea calificata a fost introdus numai in ceea ce priveste mediul (celelalte domenii, cum ar fi ale programelor de cercetare, organizarea fondurilor, fiscalitatea, armonizarea legislatiilor, politica vizelor au ramas sa fie guvernate de regula unanimitatii). Se poate spune ca prin Tratatul asupra UE votul cu majoritate calificata conduce procesul decizional in cel mai mare numar de domenii a6i.

Votul cu majoritate simpla. Deciziile si deliberarile Consiliului sunt adoptate potrivit principiului general stabilit de Art. 148. Acesta prevede ca in afara de dispozitii contrarii ale Tratatului, deliberarile Consiliului sunt incheiate iar actele adoptate cu majoritatea membrilor care il compun. Majoritatea simpla este calculata in raport cu membrii Consiliului si nu in raport cu membrii prezenti. Fiecare tara a primit un vot folosit in principal in scopuri procedurale. (Incepand din februarie 1994, se foloseste la tarife anti-dumping si anti-subventie in contextul Politicii Comerciale Comune).

Presedentia Consiliului se exercita prin rotatie de fiecare stat membru, pe o durata de sase luni, dupa o ordine fixata prin Tratat. Tratatul de la Maastricht indica ordinea intr-un prim ciclu de sase ani. In ciclul urmator, tot de sase ani, ordinea membrilor este alfabetica. Ordinea prevazuta inainte de 1 ianuarie 1995, era urmatoarea: intr-un prim ciclu de sase ani ? Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda Portugalia, Regatul Unit; in ciclul urmator de sase ani ? Danemarca, Belgia, Grecia, Germania, Franta, Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit, Portugalia. Aceasta ordine s-a modificat dupa largirea UE la 15 tari. In 1995 Franta a detinut presedentia in prima jumatate a anului. Au urmat Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit, Austria, Germania.

Incepand cu iulie 1999 ordinea este: Finlanda, Portugalia, Franta, apoi incepand cu 2001 ? Suedia, Belgia, Spania, Danemarca, Grecia...

1.3. Parlamentul European*

Prin Tratatul de la Maastricht s-au adus importante modificari in competentele Parlamentului European in sensul ca i-a crescut influenta, in special in procedura de decizie.

Parlamentul este in curs de a deveni un protagonist politic , motiv pentru care in aprecierea pozitiilor se contureaza un adevarat ?triunghi institutional? a7i. O buna parte a dialogului intre Parlament si Comisie se bazeaza pe cererea acestuia adresata Comisiei de a-i asuma pozitiile pentru a le apara in fata Consiliului. Comisia refuza insa sa fie neconditionat legata de pozitiile Parlamentului.

Comisia publica pentru Parlamentul European un Raport general anual (cu cel putin o luna inainte de deschiderea sesiunii parlamentare). Raportul este important pentru ca permite urmarirea activitatii si a progreselor Comunitatilor. Apoi, Comisia isi intocmeste un program de lucru, avut in vedere la elaborarea discursului-program al Presedintelui, (in sesiunea din luna februarie a fiecarui an). Discursul este urmat de dezbaterea generala asupra politicii trecute si viitoare, incheiata prin rezolutia asupra politicii generale a Comunitatilor. In ceea ce priveste primul program de actiune prezentat de Comisie dupa intrarea in functiune la fiecare 4 ani, tinde sa devina un program de legislatura, iar dezbaterile imbraca forma de investitura, ocazie cu care Parlamentul are posibilitatea unui vot formal al motiunii de investitura.

Parlamentul are drept de veto asupra Comisiei. Daca o motiune de cenzura este adoptata cu o majoritate de 2/3 intreaga Comisie trebuie sa demisioneze si sa fie inlocuita. In acest caz mandatul noilor membri ai Comisiei va expira cand trebuia sa expire mandatul vechilor membri. Cenzura Parlamentului are insa limite. In primul rand nu este consultat in numirea membrilor Comisiei care ii inlocuiesc pe cei din Comisia impotriva careia s-a adoptat motiunea de cenzura, astfel ca statele pot numi in functie exact aceeasi membri.

Parlamentul poate adresa Comisiei si Consiliului interpelari in scris sau intrebari directe in sesiunile plenare si se ajunge la dezbateri pe temele in discutie. Aceasta practica faciliteaza un control permanent asupra desfasurarilor din politica comunitara in general si in legatura cu subiecte specifice, inclusiv cooperarea politica.

Parlamentul este abilitat sa comenteze problemele in momentul in care acestea apar, sa nu se limiteze la actiunea de investigare prin comitetele parlamentare.

Ca organ consultativ, Parlamentului European este investit cu dreptul de fi consultat asupra propunerilor majore de politica in Uniunea Europeana.

Procesul de consultare are loc intr-una sau in ambele faze ale procesului de luare a deciziilor. Consiliul poate consulta Parlamentul dupa ce a primit o propunere de la Comisie. Comisia insasi poate sa consulte Parlamentul in procesul de elaborare al propunerii. In mod frecvent Comisia si-a trimis propunerile Parlamentului European in acelasi timp in care le-a trimis Consiliului.

Atributiile consultative Parlamentul si le exercita in mare parte prin comitete. O propunere anume este inaintata comitetului de resort care produce un raport continand o schita de opinie. Schita de opinie este dezbatuta in plenul Parlamentului. Versiunea finala se comunica Consiliului sau Comisiei, dupa caz. Acest drept de consultare nu are si putere de decizie. Consiliul nu este restrictionat si nici Comisia nu este obligata sa acorde atentie opiniei Parlamentului. Totusi, in conditiile in care Tratatele cer Consiliului sa consulte Parlamentul inainte de a adopta o lege, opinia Parlamentului este importanta pentru ca un act sa fie adoptat in mod legal.

Potrivit Comisarului Sir Leon Brittan locul Parlamentului ?se situeaza la valoarea unui veto?. Realizarile acestei institutii se traduc in: procedura de codecizie ? dreptul de a propune amendamente pe care Consiliul le ia in considerare sau de a bloca legislatia daca majoritatea se opune; dreptul de a aproba sau respinge numirea presedintelui Comisiei; de a aproba acorduri internationale si de acceptare de noi membri in Uniune; dreptul acordat unui individ de a-i adresa petitii; dreptul de a forma Comisia de Ancheta pentru investigarea presupuselor probleme de administrare si dreptul de a numi un ?avocat al poporului? pentru a investiga reclamatiile a8i.

Conform Tratatului de la Maastricht o larga zona a legislatiei supuse votului cu majoritate calificata in Consiliu (referitoare la problemele legate de piata unica, servicii, libera circulatie a lucratorilor, dreptul de stabilire, programe de cercetare si de protectie a mediului, probleme legate de educatie si cultura) este supusa initiativei Parlamentului. In aceasta noua zona de competente se manifesta doua mari categorii de circumstante: 1. Consiliul are o pozitie comuna cu Comisia in cazul proiectului legislativ, insa, Parlamentul il respinge (cu majoritatea absoluta a membrilor). In acest caz se formeaza un Comitet de Conciliere intre Consiliu si Parlament pentru a ajunge la un acord asupra unui text comun. Daca dupa analiza finala acest lucru nu e posibil, Parlamentul poate, cu majoritate absoluta, sa blocheze adoptarea textului; 2. Parlamentul European propune amendamente pozitiei adoptate de Consiliu (cu majoritatea comuna a membrilor sai). Consiliul aproba amendamentele cu votul majoritatii calificate sau le respinge (in care caz intra in actiune Comitetul de Conciliere, ca si in cazul anterior).

Activitatea partidelor politice in Parlamentul European se desfasoara la nivel de federatii transnationale, grupuri politice si partide nationale.

Federatiile s-au creat in anii ?70 ? Partidul Oamenilor (Poporului) Europei (EPP); partide Crestin-Democrate si ramurile acestora; Partidul Liberal, Democrat si Reformist (ELDR); si Partidul Socialistilor Europeni (PES).

Pentru grupurile politice numarul minim de persoane se specifica prin Regulamentul Parlamentului a9i. Grupurile s-au format si dezvoltat din mai multe motive, intre care cele ideologice si beneficiile organizationale sunt importante. De exemplu, fondurile pentru administrare si cercetare sunt distribuite pe baza unor sume fixate pe grup (independentii sunt considerati un grup in acest caz).

Partidele politice si parlamentele nationale sunt si ele implicate in activitatile legate de Parlamentul European care organizeaza reuniuni anuale cu presedintii parlamentelor statelor membre, ai Consiliului European si ai Adunarii Uniunii Europei Occidentale (Conferintele Mari), si pre-sesiuni ale reprezentantilor Adunarii Palamentare cu cei ai parlamentelor nationale ale statelor membre (Conferintele Mici), pregatite si precedate de reuniuni ale secretarilor generali.

Intalnirile intre comisiile corespondente. nu sunt la randul lor, ingradite de diferentele de structura interna intre parlamentele nationale si cel european (numar variabil de comisii, competente si rol diferit). Din 1981 au avut loc peste 100 de intalniri de lucru, adesea sub forma simplificata de delegatii ale unei comisii a parlamentelor nationale si a Parlamentului European. Apoi, a fost creat in 1977 in cadrul unei Conferinte Mari, Centrul European de Cercetare si Documentare Parlamentara, al carui scop este de a promova schimburile de informatii intre parlamente inclusiv accesul la bancile de date ale Comunitatilor si la cele ale statelor membre.

Organizarea si functionarea Parlamentului European este realizata in linii generale prin Regulamentul interior. Organele de conducere sunt Presedintele si Biroul. Din Birou, alaturi de Presedinte, fac parte 14 Vice-presedinti , 5 chestori cu drept de vot consultativ. Conferinta presedintilor reuneste Presedintele Parlamentului si presedintii grupurilor politice. Ea este competenta pentru organizarea lucrarilor si fixarea ordinii de zi a sesiunilor. Parlamentul tine o sesiune anuala care incepe in cea de a doua zi de marti din luna martie. Parlamentul poate sa lucreze in sesiune extraordinara la cererea majoritatii membrilor sai, a Consiliului si a Comisiei. Parlamentul este dotat cu comisii parlamentare care se reunesc in intervalul sesiunilor si asigura continuitatea lucrarilor. Ele sunt comisii permanente*, comisii temporare, comisia temporara de ancheta, comisii parlamentare mixte cu parlamentele statelor asociate sau ale statelor cu care au fost angajate negocieri in vederea aderarii, altele .

*

* *

Sistemul politic european prezinta sisteme juridice si legislative diferite. Ceea ce le uneste este setul de valori care stau la baza edificiului constitutional si, Parlamentul European ? principal for de dezbatere si actiune politica. El a cunoscut transformari in ceea ce privese competenta in procesul decizional. Pentru a intelege modul de actiune al acestei suprastructuri, inainte de a-i analiza competenta trebuie cercetat palierul actorilor politicii europene. La o prima vedere lucrurile par a fi simple si ne intrebam deseori daca nu cumva traim un sfarsit al ideologiilor, o plafonare a doctrinelor sub impresia discursului populist. De fapt, asistam la un proces complex si deosebit de interesant care nu poate fi analizat la intreaga sa dimensiune decat prin metoda comparativa pe o cazuistica national-supranational.

Sistemul politic european este un sistem care incearca sa reprezinte structurile sociale existente in societate, tendinte si curente majoritare sau minoritare. Politicienii europeni au de satisfacut doua mari criterii: criteriul politic national capabil a asigura numarul de voturi necesare reprezentarii la nivel european si criteriul politic european capabil a incadra miscarea politica respectiva in grupurile politice consacrate (crestin-democratii, social-democratii, verzii, liberal-democratii) care joaca rolurile directoare in Parlament.

In ultimii ani se observa doua tendinte interesante si pline de inteles: pe de o parte, trecere de la votul national la votul politic, iar pe de alta parte ascensiunea semnificativa a unor noi grupuri politice care incearca iesirea din anonimatul scenei europene.

Cele mai multe dintre partidele importante ale Europei folosesc alegerile directe pentru Parlamentul European in a-si masura forta in pregatirea alegerilor nationale. In spectrul politic dinamicile sociale, problemele dezvoltarii sectoriale, tintele dezvoltarii Uniunii Europene angajeaza o serie de polemici si dispute. (Se observa tendinta de transformare spre partide de tip ?catch all? care incearca sa reprezinte sfere cat mai largi de interes). Daca in urma cu cativa ani se putea vorbi in Europa de partide clericale, partide capitaliste, partide muncitoresti etc., in ultima perioada vorbim de o cvasi-universalitatea valorilor politice europene sustinute de partidele politice. Datorita specificului Uniunii europene identificam cadrul de functionare national si cel european.*

In cadrul Parlamentului European partidele politice se afiliaza la grupuri politice parlamentare structurate sau nu pe scheletul unor formule politice supranationale.

a. Democrat-crestinii europeni

Intre partidele politice europene, crestin democratii sunt dintre cei mai putin intelesi. Catalogati de public a fi de centru-dreapta, inca din 1961 ei au intrat intr-o serie de combinatii guvernamentale cu partidele de centru-stanga dar si cu partidele liberale. Odata cu Consiliul ecumenic tinut la Roma in 1962 ? cunoscut ca si Vatican II ? doctrina partidelor democrat-crestine a devenit mai sociala.

Partidul care a influentat cel mai mult democratia crestina a fost Democrazia Cristiana (cazut acum la periferia politicii italiene dupa ce a dominat autoritar spatiul politic vreme de 50 de ani). Partidele asemanatoare celui italian sunt Partidul Crestin-Popular (CVP) din Flandra si Partidul Social-Crestin din Valonia.

In cadrul Partidului Popular European, partidul care asuma astazi politica doctrinara este C.D.U.-ul (Christlich-Democratische Union) german. Paradoxal componenta crestin-democrata a partidului este mult estompata de componenta conservatoare, CDU fiind ceea ce se obisnuieste a fi un partid conservator. Alaturi de Partidul Conservator britanic, CDU (Christlich-Democratische Union) au reusit sa imprime Partidului popular european caracteristicile unui partid de centru dreapta.**

Grupul parlamentar a fost fondat ca si grup crestin-democrat la 23 iunie 1953, o fractiune in nou creata Comunitate Europeana a Carbunelui si Otelului. In anul 1979 dupa primele alegeri directe pentru Parlamentul European si-a schimbat denumirea in grupul partidului popular european, iar ultima particula ? democratilor europeni ? e adaugata in luna iulie a anului 1999.

Dupa ultimele alegeri pentru Parlamentul European din 13 iunie 1999, acesta este grupul cel mai numeros cu 233 de parlamentari (din totalul de 626 parlamentari) reprezentand partide conservatoare si crestin democrate din cele 15 state ale Uniunii Europene. Structura politica a grupului se suprapune in mare Partidului Popular European si reuneste: Christlich Democratische Union (Germania); Christlich Soziale Union (Germania); Centro Cristiano Democratico (Italia); Forza Italia (Italia); Partido Popularo Italiano (Italia); Rinnovamento Italiana (Italia); Südtiroler Volkspartei (Italia); Unione democratica per la Republica (Italia); Partido popular (Spania); Partido Nacionalista Vasco (Spania); Unio Democratica de Cataluna (Spania); Conservative Party (Marea Britanie); Démocratie libérale (Franta); UDF/Adherents directs (Franta); UDF/Force Démocrate (Franta); UDF/Parti Populaire pour la Democratie Francaises (Franta); UDF/Pôle républicain independent et libéral (Franta); Nea Demokratia (Grecia); Christen Democratisch Appcl (Olanda); Partido Social Democrata (Portugalia); Österreichische Volkspartei (Austria); Christliche Volkspartij (Belgia); Parti Social Chrétien (Belgia); Christliche Sozial Partei (Belgia); Moderata Samlingspartiet (Suedia); Kansallinen Kokoomus (Finlanda); Fine Gael (Irlanda); Det Konservative (Danemarca); Parti Chretien Social (Luxemburg).

Analiza rezultatelor din 1999 evidentiaza ca spre deosebire de rezultatele din 1994, grupul partidului popular european si al democratilor europeni a obtinut un spor de 25 de mandate. Daca reprezentantii popularilor din Grecia, Olanda, Portugalia, Austria si Luxemburg si-au mentinut numarul de mandate din legislatura precedenta, reprezentantii Germaniei, Marii Britanii, Frantei, Suediei, Finlandei si Irlandei au obtinut un plus de sase pentru Germania, respectiv unsprezece, zece, doua, unul si unul pentru celelalte state mentionate anterior. Surprinde numarul mai mic de mandate obtinut de partide conduse de lideri importanti ai popularilor, ca de exemplu rezultatele obtinute in Belgia (un mandat) aici fiind condusi de fostul lider al grupului W. Martens sau cei ai lui Jose Maria Aznar din Spania (2 mandate). Situatia crestin democratilor danezi devine din ce in ce mai dificila ei ajungand sa ocupe doar un loc (fata de 1994 se pierd doua mandate) din cele 16 acordate Danemarcei.

Rezultatele bune din Marea Britanie si Germania care au fost decisive in lupta pentru intaietate politica in Parlament s-au datorat si unor probleme interne de care s-au lovit guvernele Blair si Schröder. In ceea ce-l priveste pe Tony Blair, cu cat creste popularitatea sa pe continent, generata de determinarea cu care incearca integrarea mai rapida a britanicilor in Uniune, cu atat ii scade popularitatea in tara sa natala si totodata creste ponderea conservatorilor cunoscuti a fi apropiati de eurosceptici. In Germania, politica sociala a lui Schröder nu a reusit sa schimbe radical situatia sociala existenta. In acelasi timp, in peisajul politicii externe, Germania a cam pierdut din rolul de negociator sef intre centrele de putere de pe continent.

Planul de actiune 1999?2004 vine in continuarea unor documente fundamentale pentru grupul partidului popular european si al democratilor europeni si anume la Programul de Baza de la Atena din 1992 care stabileste un set de valori crestin-democrate, completate cu aspectele sociale reliefate de Congresul al XII-lea de la Toulous (9?11 noiembrie 1997) ? sanatate publica, asigurari sociale si protejarea familiei.

Filosofia P.P.E. are la baza o politica care impleteste integrarea europeana si interese regionale si nationale. Scopul actiunii politice este o Europa comunitara, democratica, transparenta si capabila a lua decizii. In contextul discutiilor asupra viitorului Uniunii Europene P.P.E nu doreste un super-stat, ci mai degraba o diviziune a responsabilitatilor si obligatiilor intre Uniune, statele membre si institutiile regionale si municipale.

Componenta anti-socialista a programului este importanta. Dintre elementele de structura ale programului ne retin atentia reforma institutionala a Uniunii Europene, implementarea cetateniei, elaborarea Constitutiei europene care sa delimiteze atributiile si competentele institutiilor europene, sa reconfirme drepturile prevazute in documente. Finantarea Uniunii ar trebui sa se faca pe principiile solidaritatii, autonomiei, anualitatii si unicitatii.

Reforma in domeniul comunitar ar trebui sa cuprinda si reforma politicii comune in domeniul agricol.

Reforma modelului social european ar trebui, la randul ei, sa cuprinda lupta impotriva saraciei, excluziunii sociale, egalitatea intre femei si barbati, folosirea standardului social minim, infiintarea de fundatii care sa promoveze educatia si trainingul. Reforma pietei muncii trebuie sa promoveze mobilitatii pe piata, deschiderea spre noi tehnologii, educatie profesionala de viitor.

Un capitol important il constituie provocarea la adresa infractionalitatii. Acesta are in vedere masuri pentru contracarea flagelului: cooperarea juridica, dezvoltarea EUROPOL, schimb de persoane si training, statistici infractionale comparative, cooperarea intre statele U.E. si non U.E., cooperare in lupta impotriva terorismului, a spalarii banilor negrii, a traficului de carne vie etc.*

b. Social-democratii
Dupa dominatia crestin-democratilor in anii a80 a sosit si timpul social-democratilor. Astfel, bastioanele de centru-dreapta din Marea Britanie, Franta, Germania au cazut unul cate unul. A rezistat cu succes ofensivei stangii Partidul Popular spaniol condus de Jose Maria Aznar. In ultima perioada o alta alianta, popularii austrieci condusi de W. Schüssel (OVP) si nationalistii lui Haider (FPÖ) a reusit sa bareze accesul social-democratilor in guvern.

Social-democratia europeana nu este deloc unitara in abordari, atat in ceea ce priveste problemele sociale cat si a celor ale dezvoltarii Uniunii. In 1999, analistii politici identificau trei mari curente social-democrate: primul curent sustinut de premierul francez Lionel Jospin se detaseaza printr-un socialism imbunatatit in problema sociala; a doua tendinta, asa numita Linia Londra-Berlin sau ?new labour? promoveaza un social-libera-lism deschis mai ales catre ideile centrului decat ale stangii in timp ce o a treia linie politica incearca sa realizeze un compromis intre cele doua curente principale.

Grupul Socialistilor Europeni (GSE) se revendica ca si continuator al Confederatiei Partidelor Socialiste din Comunitatea Europeana. Femeile au un rol deosebit in acest grup, ele reprezentand 36 % din numarul celor 180 de parlamentari, iar in structura de conducere 38 %. Spre deosebire de legislatura anterioara, cand am obtinut 25 mandate in electiunile din vara lui 1999 socialistii au obtinut doar 180 mandate.

Partidele afiliate la Partidul Socialist European sunt: Sozialdemokratische Partei Österreichs (Austria); Parti Socialiste si Socialistische Partij (Belgia); Socialdemokratiet (Danemarca); Sosialdemokratatien Poulue (Finlanda); Parti Socialiste (Franta); Sozialdemokratische Partei Deutschlands (Germania); PASOK (Panellinio Sosialisko Kinina) ? (Grecia); The Labour Party (Irlanda); Democratici di Sinistratta (Italia); Socialisti Democratici Italiani (Italia); LSAP ? Parti Ouvrier Socialiste Luxembourgeois (Luxemburg); PvdA ? Partij van der Arbeit (Olanda); The Labour Party (Marea Britanie); Det Norska Arbeiderpartri (Norvegia) ? statut special; Partido Socialista (Portugalia); Partido Socialista Obreso Espanol (Spania); Socialdemokratisk Arbeitareparti (Suedia).

Analiza rezultatelor din 1999 confirma tendinta europeana a fost aceea de a sanctiona prin vot, social democratii. Astfel, Belgia, Danemarca, Grecia, Italia, Olanda, Finlanda, Suedia, au pierdut cate un mandat fiecare. Rezultate foarte bune au obtinut socialistii din Franta (plus sase mandate), cei din Spania (plus trei mandate), cei din Portugalia (plus doua mandate) si cei din Austria (plus un mandat). Insa rezultatele dezastroase inregistrate de laburisti (minus treizeci si trei de mandate) si cele ale social-democratilor germani (minus sapte mandate) au inclinat definitiv balanta in favoarea popularilor europeni.*

Unul din ultimele proiecte ale socialistilor europeni este intitulat Noi ambitii europene pentru noul mileniu adoptat in decembrie 1999, pregatit pentru Summit-ul de la Lisabona din martie 2000. Punctele acestui program sunt in concordanta cu prevederile documentului ?New European way? adoptat in urma Congresului al IV-lea al Partidului Socialistilor Europeni, desfasurat in perioada 1?2 mai 1999 la Milano. Dintre temele importante amintim: ocuparea locurilor de munca; crestere economica durabila; justitie sociala si o noua prosperitate pentru cetateanul european.

Socialistii se concentreaza pe incurajarea managementului macro-economic, adancirea si sporirea strategiei de ocupare a fortei de munca, cresterea coeziunii sociale si raspandirea imbunatatirilor facute. Noile politici economice pentru Europa trebuie sa cuprinda o mai buna disciplina si o mai buna administrare a bugetelor nationale, un sistem fiscal stimulativ, mentinerea celor patru piloni de la Luxemburg: crearea de locuri de munca, adaptabilitate, sanse egale, spirit intreprinzator, apoi promovarea mai rapida a accesului la capital pentru construirea S.R.L.-urilor, folosirea tehnicilor de ultima generatie, ajutor pentru dezvoltarea regionala si aplicarea principiului solidaritatii.**

c. Liberal-democratii
Al treilea grup parlamentar ca pondere este cel al liberal-democratilor. Analistii prevedeau caderea acestora, dar mai mult sau mai putin surprinzator, ei au revenit in forta detronandu-i pe ecologisti de pe pozitia a treia. Succesul e cu atat mai mare cu cat liberalii nu au beneficiat de sprijinul liberalilor germani (FDP) care nu au depasit pragul electoral. Decisive au fost voturile din tarile nordice, din Italia si Marea Britanie. La fel ca marile grupuri prezentate anterior liberal democratii au un partid european care le reprezinta interesele ? ELDR (Partidul liberal-democratilor si reformatorilor europeni). Seful grupului parlamentar liberal este irlandezul Pat Cox.

In martie 1976 s-a infiintat Federatia Partidelor Liberale si Democrate din Comunitatea Europeana. Cu acelasi prilej s-a adoptat Declaratia de la Stuttgart. In iulie 1977 ei au adoptat noua titulatura ?European Liberal Democrats? sub care au participat la primele alegeri directe pentru Parlamentul European obtinand 14 % din voturi. Cu ocazia Congresului din Catania, aprilie 1986, isi schimba inca o data numele in Federatia Partidelor Liberal-Democrate si Reformatoare. La alegerile din 1994 ELDR a obtinut 43 locuri din 567 posibile.

ELDR are membrii cu drepturi depline si din Estul Europei sau din Elvetia. In prezentarea de mai jos ne vom margini la enumerarea reprezentantilor statelor Uniunii Europene: Liberales Forum (Austria); Parti Réformareur Libéral si Vlaamse Liberalen en Democraten (Belgia); Det Radikale Venstre si Venstre Danemarks Liberale (Danemarca); Suomen Keskusta-Centre Party si Svenska Folkpartiet (Finlanda); Parti Radical (Franta); Frei Demokratische Partei (Germania); Federazione dei Liberali Italiani-FdlI si Partito Repubblicano Italiano si Partito Liberale (Italia); Progressive Democrats (Irlanda); Demokratesch Partei (Luxemburg); Liberal Democrats Party si Alliance Party of Northern Ireland (Marea Britanie); Democraten 66-Da66 (Olanda); Catalan Democratic Convergence (Spania); Folkpartiet Liberalerna (Suedia).

Analiza rezultatelor din 1999 ne sugereaza ca cel mai important progres l-au inregistrat liberalii britanici care au reusit o bresa puternica in electoratul laburist. (Noua directionare politica imprimata de Paddy Ashdown la inceputul anilor a90, spre stanga precum si roadele fuziunii cu Partidul Social Democrat (1988) si-au facut simtita prezenta). Dezamagitoare ramane prestatia FDP german si a Liberales Forum din Austria. Cu