Desi nu se confunda cu modernizarea -; concept cu sfera foarte larga -; democratia are un sens nu prea indepartat de al acesteia. In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, prin modernizare la nivelul politic s-a inteles progresul sistemului democratic, el insusi asociat, prin reciprocitate, cu epitetul „modern”. u6n8nb
Modern, desi s-a nascut acum vreo 2500 de ani, cand a fost magistral definit de catre Pericle, intr-un celebru discurs care ar putea fi rostit si astazi, in oricare areopag al lumii.
„Avem o alcatuire a cetatii -; spunea ilustrul atenian -; care nu imita legile vecinilor, ci mai degraba noi insisi le suntem exemple … Intrucat este condusa nu de cativa, ci de multi cetateni, ea s-a numit democratie; dupa legile ei, toti sunt egali in privinta intereselor fiecaruia. Cat despre influenta politica, fiecare este preferat dupa masura in care se distinge: nu dupa treapta lui sociala, ci dupa virtute. Daca este sarac, dar poate sa faca vreun lucru bun pentru cetate, nu i se pune nici o piedica din cauza faptului ca nu are destula vaza”.1
Propulsata de revolutiile engleza, americana si franceza in spatiul euroatlantic si de cele de la 1848 in centrul si rasaritul Europei, democratia a devenit dupa 1850 regimul dominant in multe state, insa cu o calitate si intensitate variabila.
In acest proces, in centrul si sud-estul Europei se disting doua zone: a Monarhiei habsburgice si a celei in care se situau Serbia, Muntenegru, Romania, Bulgaria si Grecia.

Deosebirile de ordin politic dintre ele, desi nu fundamentale, au fost cu toate acestea notabile.
Monarhia habsburgica era o mare putere, cu un teritoriu intins (al doilea ca marime in Europa) si o populatie numeroasa (locul al treilea pe continent). Prezenta inegalitati regionale: zonele ei vestice intrasera in stadiul capitalismului industrial, pe cand cele rasaritene erau agrare si cu intarziate structuri sociale feudale. Caracteristicile sale se schitasera de cu aproximativ 150 de ani inainte. Era un stat de sine-statator, cu autoritate internationala, cu institutii politice si administrative consolidate. Avea experienta constructiei politice si a escapadelor reformiste. Se afla in contacte cu Occidentul si cu intreg concertul politic international. Fusese penetrat de ideologia Luminilor, cu rezultate vizibile, de pe treptele intelectuale si doctrinare pana pe cele ale practicii guvernarii.
Statele si popoarele din sud-estul Europei se aflau in multe privinte intr-o alta situatie. Cel mai marunt dintre ele, Muntenegru, fusese singurul care, paradoxal, isi pastrase in tot cursul evului mediu independenta „de facto” in fata Imperiului otoman, oficializata insa abia in secolul al XIX-lea. Grecia devenise independenta intre
1822-1830. Romania si Serbia trecusera de la autonomie la independenta in 1878, iar Bulgaria in 1908. Albania, dupa ce si-a proclamat independenta in 1912, a ramas pentru cativa ani intr-o situatie confuza si nu poate fi incadrata intr-un statut politic definit.
Spre deosebire, asadar, de Monarhia habsburgica, majoritatea tarilor din sud-estul Europei se aflau intr- un stadiu istoric ce ar putea fi numit „de tranzitie” spre modernizare. Asupra dezvoltarii lor linistite a grevat permanenta unei „irredente” nationale si teritoriale, indreptata spre confruntare cu Imperiul otoman2 si aruncata uneori in confuzie de imixtiuni rusesti, austro-ungare si chiar ale tuturor marilor puteri.

O alta particularitate a istoriei acestor tari a fost aceea ca in anii in care Europa centrala, dupa

cutremurul din 1848-1849, se dedicase reformismului politic in etape, cea sud-estica se avanta pe acelasi drum
„in asalt”, vadind intentia de a recupera grabit stagnarea seculara datorata dominatiei otomane si de a se alinia valorilor si institutiilor occidentale.
Este insa si motivul pentru care tarile respective au suferit de instabilitate politica, in unele perioade chiar de un climat de violente, de recaderi din regimul constitutional in cel al arbitrarului puterii -; toate acestea fiind indicii ale implantarii superficiale a institutiilor democratice.
Monarhia habsburgica se formase prin inglobarea intre granitele sale a unui mare numar de popoare. In secolul al XVIII-lea si mai ales al XIX-lea, ele isi vor descoperi aspiratiile politico-nationale proprii. Situatie prelungita, in cadrul evolutiei careia reformele practicate de Monarhie, in incercarile de a-si salva stabilitatea interna, au alternat intre formulele federalista si centralista, cu accent crescand pe cea dintai.
In sud-estul continentului componenta etnica a statelor era precumpanitor unitara, pe cate un teritoriu relativ restrans. Aceste doua circumstante au favorizat nationalismul -; monocolor, exclusivist si violent -; conducand spre formula de organizare politica centralista. Acolo unde pluralismul etnic a fost mai accentuat, mai inextricabil, el a fost corectat drastic prin stramutari de populatie, voluntare ori silite, si prin transferuri masive de proprietate de la musulmani la membrii noii etnii majoritare. Unde plurietnicitatea si heteroconfesionalismul erau cu neputinta de inlaturat prin asemenea metode, aceasta realitate s-a cautat a fi depasita prin crearea unor ideologii cultural-politice ca ilirismul sau iugoslavismul. Ambele erau convergente la teoria unitatii de origine, limba si neam a popoarelor din vestul Peninsulei balcanice, - teorie pe care se va construi viitoarea structura politica centralista a statului iugoslav.3
Libertatile cetatenesti, proclamate formal pretutindeni, au avut printre consecintele lor aparitia fenomenului de opinie publica si a partidelor politice, reprezentative -; teoretic -; pentru curentele din cadrul acesteia.
In intreg spatiul central si sud-est european partidele s-au modelat dupa clasica polarizare liberal- conservatoare, cel putin ca platforma de baza. Aceste doctrine nu au avut insa continutul complet si clar din tarile occidentale. Liberalismul era aici firma unei burghezii mai putin evoluate sub raport economic si social, al carei nationalism intens o determina la renuntari de la unele din principiile liberalismului pur, in linia lui clasica, ilustrata de un Benjamin Constant, Stuart Mill, Gladstone s.a.

Voind desigur sa compenseze „ramanerea in urma”, liberalismul din Europa sud-estica a fost responsabil
-; cum s-a facut aluzie mai inainte -; de promovarea unui reformism de avangarda, adeseori desprins de realitatea sociala si de nivelul politic-intelectual al cetatenilor. Inconsistenta sa a putut fi acuzata si ridiculizata prin argumente ca acelea definite in Romania de Titu Maiorescu prin formula „formelor fara fond”. O formula care, altminteri, era cuprinsa in polemicile antiliberale ale doctrinei conservatoare de orisiunde, dar aici ea gasea terenul mai propice pentru a fi vehiculata.
Conservatorismul a avut o baza mai solida in Monarhia habsburgica si in Romania, unde marea proprietate funciara si posesorii ei aveau o pondere si, respectiv, o influenta insemnata. Aceasta baza materiala a conservatorismului era mai slaba in Serbia, Bulgaria si Grecia. Dar alti factori care sa-l favorizeze nu lipseau nici acolo: regalitate, armata, mare burghezie si cler.
Trasand un itinerar imaginar de la Viena, peste Budapesta, Belgrad, Bucuresti, Sofia, pana la Atena, se constata, pe masura indepartarii de Europa centrala, cresterea tendintei de faramitare a partidelor politice sub felurite etichete hibride si fara programe suficient conturate. Fenomenul se datora aceluiasi deficit al bazei organice, atat a liberalismului cat si a conservatorismului -; care a atras dupa sine aglutinarea partidelor in jurul unor personalitati si al unor sloganuri conjuncturale, mai mult decat in al unor programe aprofundate si stabile.

De prin anii 1880-90 socialismul avea un suport economico-social suficient de puternic in Austria si

Ungaria, dar mai slab in celelalte tari numite mai sus. Cu toate acestea, rolul reprezentantilor sai in dezbaterea unor probleme fundamentale pentru perspectivele acestor tari a fost superior ponderei partidelor respective in viata politica interna. Un Karl Renner sau Viktor Adler, un Szabo Ervin, un Dobrogeanu-Gherea, un Svetozar Markovic au fost personalitati intelectuale de marca, situate deasupra nivelului activitatii lor practice.4
Initial, sistemul electoral a fost peste tot censitar, iar alegerile indirecte, electoratul fiind divizat pe colegii sau curii, ceea ce altera reprezentabilitatea alesilor, dirijata artificial in avantajul claselor superioare. In Austria s-a evoluat cu incetul inspre votul universal, adoptat in 1906-1907; in Grecia a fost introdus in 1864, iar in Bulgaria in 1879. Indiferent insa daca dreptul de vot era limitat prin cens sau proclamat, formal, ca universal, practica electorala n-a fost, niciodata si niciunde, corecta. Ingerintele autoritatilor, manipularea corpului electoral prin silnicie sau/si coruptie au fost fenomene permanente. Ele impiedica de a se putea vorbi de o democratie reala in intreg acest spatiu geo-politic, in perioada de care ne ocupam.
Cel mai concludent indicator al mersului unui stat spre idealul democratiei politice sunt legile sale fundamentale, in frunte cu constitutiile. In litera acestora insa, nu trebuie crezut decat cu discernamant critic, verificand corectitudinea aplicarii, si nu doar a enunturilor lor.

In Austria, neoabsolutismul a abandonat in cativa ani calea pe care pornise prin diploma din octombrie

1860 si patenta din februarie 1861. In locul federalismului care se contura prin aceste acte, el a optat pentru formula dualismului, a impartirii puterii intre straturile superioare germane si maghiare ale Monarhiei.
N-ar avea sens repetarea pe puncte a rechizitoriului, rostit de atatea ori, la adresa scaderilor regimului dualist, cu deosebire in tratarea problemelor nationalitatilor.
Dar nici nu e corect sa se alunece inspre judecarea compromisului din 1867 numai prin prisma neimplinirilor si esecurilor sale in planul politicii nationale, dintre care macar unele si macar in parte s-au datorat si intransigentei nationalitatilor.
Compromisul din 1867 a marcat, oricum, o etapa -; desigur incompleta -; spre democratizarea Monarhiei, de o parte si de alta a Leithei.
In Austria ea s-a concretizat mai intai in asa-numitele „Legi din Decembrie” (1867), care stipulau: egalitatea in drepturi a cetatenilor, libertatea constiintei si a credintei, inviolabilitatea proprietatii, iar unul din articole (19) spunea: „toate nationalitatile sunt egal indreptatite si fiecare are dreptul inalienabil de a-si pastra si cultiva nationalitatea si limba”.5
Acestor legi le-a urmat detinerea puterii vreme de 12 ani, cu o scurta intrerupere, de catre cabinete ministeriale liberale (Carlos si Adolf Auersperg), care au promulgat noi masuri in spiritul celor din 1867: a fost denuntat concordatul cu Vaticanul; restabilita supervizarea invatamantului de catre organe laice si introdus invatamantul primar obligatoriu de 8 clase; reglementate pe baza de egalitate relatiile interconfesionale; s-a adoptat votul direct in alegerile pentru parlamentul central (Reichsrat).
Dreptul de vot, supus sistemului censitar si al curiilor (mari proprietari, oraseni, camere de comert, comune rurale)6, era exercitat de numai cam 6 % din populatie.
In „era conservatoare” -; cum e cunoscuta guvernarea prezidata de contele Taaffe (1879-1893) -; au fost introduse primele legi sociale pentru muncitori7; in acelasi an censul a fost redus la jumatate si spectrul partidelor politice s-a largit (de ex. prin crestin-sociali, social-democrati s.a.). In 1897 guvernul Badeni a introdus a 5-a curie, in care censul fiind abolit, votau toti barbatii de la varsta de 25 de ani. Dar ei puteau alege numai 72 din cei

425 de deputati din Reichsrat.
In fine, in 1906-1907 s-a introdus (cu oarecari restrictii) votul universal. El a determinat modificari in echilibrul de forte al partidelor, spectaculoasa fiind ascensiunea social-democratilor, de la 15 la 87 de mandate obtinute in cadrul primelor alegri de dupa introducerea legii.
Interesante, dar nu prea luate in seama in istoriografia romana, au fost reglementarile electorale din 1905 pentru Moravia si 1910 pentru Bucovina. Ele instituiau in prima provincie doua curii (germana si ceha), iar in a doua nu mai putin de patru (germana, polona, ruteano-ucraineana si romana). Alegatorii votau in curia nationalitatii lor si alegeau candidatii lor „nationali”. Locurile de deputat pentru fiecare asemenea curie erau fixate, cel putin teoretic, in raport de numarul alegatorilor din fiecare nationalitate. In 1914 o masura similara era pregatita pentru Galitia (polonezi-ucraineni), dar izbucnirea primului razboi mondial a blocat punerea ei in aplicare.
Partea austriaca a Monarhiei dualiste a fost oarecum o „semifederatie”. Sistemul ei reprezentativ, prin diete provinciale si un parlament central, crea iluzia unei mari autonomii locale si trezea simpatii la nationalitatile din partea ungara a Monarhiei, unde sistemul politic era strict centralist (de la el era exceptata numai Croatia).
Legile maghiare din 1868, dintre care in atentia analistilor se afla mereu cea a nationalitatilor si cea a invatamantului, prevedeau egalitatea in drepturi a cetatenilor, dar fara sa le recunoasca o individualitate nationala colectiva, ci numai particularitatea unei limbi proprii in cadrul natiunii maghiare unice. Ei se puteau folosi de limba lor in fata organelor administrative, a celor judiciare de prima instanta si in invatamantul primar si secundar.8 De dreptul de vot beneficiau, de la o zona la alta, intre 3 si 6 % din populatie. Jumatate din locuitorii Ungariei erau de alta nationalitate decat cea maghiara. Dintre ei, numai 5 % erau reprezentati in parlament si numai 10 % erau angajati in administratia publica.
Intre 1879-1907 pozitia limbii maghiare in invatamantul nationalitatilor a fost intarita prin mai multe modificari la legea din 1868, care au provocat proteste in parlament si in presa; nationalitatile denuntau incalcarea spiritului legii initiale si intensificarea tendintei de maghiarizare prin mijlocirea scolilor.
In ultimul deceniu al secolului al XIX-lea a fost instituita obligativitatea casatoriei civile, registrele de stare civila au fost trecute in competenta organelor de stat (din cea a parohiilor…) si s-a operat o partiala separare a bisericii de stat. Acest anticlericalism moderat ramasese apanajul intarziat al liberalismului european dupa ce

(cam din jurul anului 1870) reformismul sau economic, social si politic incepuse a-si epuiza fantezia.
Chiar unii istorici maghiari recunosc faptul ca dupa 1890 in Ungaria nu s-au mai inregistrat reforme substantiale in directia dezvoltarii democratice.9
Regimul din Ungaria dualismului este judecat sever de istoriografia nationalitatilor, relevand lipsurile sale, destul de frecventele abuzuri ale autoritatilor locale, intransigenta aroganta a unor lideri politici.

Indepartarea in timp face posibila iarasi constatarea ca, in ansamblu, acest regim a fost cu ceva mai corect decat se spune si se crede, in materie de legi, de proceduri judiciare si administrative, de respectare a drepturilor fundamentale ale omului.
Oricarui tablou pe care istoria il expune in fata posteritatii, trebuie a-i fi remarcate toate culorile, nu exclusiv cele intunecate.

……………………………………………………………………………………………

In Romania, bazele democratiei politice (daca nu se retine opera valoroasa, dar trecatoare a revolutiei de la 1848), au fost asezate sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. In ultimul deceniu, mai multi istorici romani si straini manifesta retinere fata de activitatea domnitorului, contrapunandu-i rolul constitutiei de la 1866 si al legilor adoptate in anii urmatori.
Fara indoiala, ele au fost foarte liberale, garantand drepturile si libertatile cetatenesti, proprietatea10, separarea puterilor, guvern reprezentativ cu ministri responsabili etc.
Sistemul, promitator, era insa ingust. Participarea la alegeri si dreptul de a fi ales, reglementat prin impartirea alegatorilor pe colegii si limitat prin cens, permitea accesul in viata politica doar catorva mii de cetateni, din cei vreo 600-700.000 cati ar fi putut beneficia de aceste drepturi intr-un sistem democratic real.
Pana la 1911 cateva amendamente la legea electorala au ridicat la 100.000 numarul alegatorilor pentru Camera deputatilor si la 25.000 al celor pentru Senat. Dar avand in vedere cresterea intre timp a populatiei, si acestia constituiau numai 7,6 % din numarul barbatilor adulti.
Acordarea dreptului de cetatenie strainilor s-a facut abia la 1879, sub presiunea marilor puteri, care conditionau de aceasta recunoasterea independentei. Procedura adoptata a ramas in continuare greoaie, solicitantii avand de asteptat uneori cu anii solutionarea cererii lor.
Adaugandu-se inechitatea flagranta a distribuirii proprietatii agrare si situatia grea a majoritatii taranimii, se poate conchide ca pana pe la 1921-1923 Romania a fost avansata, formal, spre democratie, dar beneficiara acesteia era numai minoritatea constituita de categoriilor superioare ale societatii.
Nu alta a fost situatia in statele de la sud de Dunare: o dominanta nationalist-iredentista chiar mai virulenta decat in Romania, un liberalism declarativ, cu intermezzouri dictatoriale, multa instabilitate legislativa si guvernamentala.
In Serbia, de la 1861 pana la 1914 s-au promulgat 5 constitutii, mereu suspendate, modificate si intercalate cu perioade de absolutism princiar sau regal, cu scandaluri politice, lovituri de stat, asasinate -; culminand cu acelea care au pus capat vietii printului Mihail Obrenovic la 1868, si a regelui Alexandru Obrenovic si a sotiei sale la 1903. Acestui ultim episod, de extrema brutalitate, i-a urmat nemijlocit readucerea la tron a familiei Karagheorghevici.
Muntenegrul a cunoscut un permanent regim princiar autocratic, intrerupt numai intre 1905-1907 de o efemera intrare in vigoare a unei constitutii.
Un aspect interesant al dezvoltarii politice a Bulgariei este acela ca indata dupa recunoasterea autonomiei sale, adunarea de notabili intrunita la Trnovo (1879), convocata si prezidata de guvernatorul rus

Dondukov Korsakov a adoptat o constitutie, s-ar putea spune „neverosimil” de liberala, pentru conditiile din acel moment ale tarii. Ea instituia o adunare reprezentativa unicamerala aleasa pe 5 ani prin vot universal direct; alegatorii trebuiau sa aiba varsta minima de 21 de ani, iar candidatii de deputat -; 30 de ani. Mai era prevazuta responsabilitatea ministeriala, inviolabilitatea adunarii, publicitatea dezbaterilor sale, dreptul ei de initiativa legislativa, de a vota bugetul si a controla gestionarea acestuia.

Si in Bulgaria, ca si in Serbia, aceasta constitutie, ramasa in vigoare, cu unele amendamente, pana la
1947, a alternat cu scurte perioade de dictatura deschisa ori mascata, ca de pilda in cativa din anii de domnie ai printului Alexandru de Battenberg, sau in aceia ai guvernelor prezidate de cunoscutul om politic Stambulov.
Bulgaria (alipind, dupa 1885, provincia ei rasariteana, Rumelia) a beneficiat de eliminarea masiva a marii proprietati funciare, abandonata de detinatorii ei otomani si trecuta in posesia taranilor bulgari. Mosiile mari din Bulgaria vor avea la 1914 intinderea cea mai redusa, in comparatie cu toate celelalte tari central si sud- est europene: numai 6,5 % din fondul agrar, iar posesorii lor formau doar 0,1 % dintre proprietari. In schimb, proprietatile mai mici de 10 ha erau cele mai intinse, comparativ cu celelalte tari, cuprinzand cam 50 % din suprafata agricola.
Un echilibru promitator al balantei proprietatii funciare este prielnic, dar nu suficient pentru implantarea unui regim politic democratic. Bulgaria, din acest punct de vedere, n-a fost mai avansata decat Serbia sau Romania.11
Dupa aducerea la tron, in urma rascoalei armate, a lui George I din familia regala daneza, in 1864 a fost adoptata in Grecia o constitutie mai liberala decat cea anterioara, din 1844. Ea a ramas in vigoare pana la 1967, adica pana la lovitura de stat zisa „a coloneilor”.
Despre acest act s-a spus ca, bazat fiind pe principiul suveranitatii poporului, in locul monarhiei constitutionale a instituit regalitatea parlamentara. Sintagma care cauta sa exprime inscrierea mai deslusita a monarhiei elene intre institutiile democratice ale statului, iar nu deasupra lor. Regele nu se mai intitula „prin gratia divina”, ci „din vointa natiunii”; era rege al grecilor si nu al Greciei etc.
Formule inconjurate de obisnuitul anturaj liberal: drepturi cetatenesti, vot universal, minister responsabil, parlament unicameral etc.

Predominanta a ramas insa si in viata politica din Grecia distanta dintre nivelul ei declarativ si cel al practicii.

Partidele politice formate dupa 1864 au fost, poate chiar mai mult decat in tarile apropiate, organizatii

clientelare ale unor personalitati si nu exponente de principii si programe.
In 10 ani s-au perindat la putere 20 de guverne. Instabilitatea, ca si lipsa de preocupare pentru demararea unui progres real -; economic si cultural -; a facut pe o parte a clasei politice sa declare cu amaraciune ca Grecia independenta, Grecia eroica si martira dintre 1821-1828 n-a justificat sperantele Europei.12 Se trezea, prin urmare, un spirit critic aspru, lucid, care apela la constiinta politica a natiunii.

Doi mari oameni de stat au fost, printre vicisitudinile revoltelor nationale si ale razboaielor cam nefericit incheiate cu turcii, purtatorii acestui spirit nou si promotorii modernizarii si democratizarii de facto a Greciei.

Primul a fost Harilaos Trikupis, prim-ministru in cateva randuri, intre 1875-1890. El a facut sa se aplice principiul „increderii exprese”13, prin care s-a denumit in viata politica a Greciei obligativitatea ca un guvern sa aiba sustinere fara echivoc din partea majoritatii parlamentare. Instituirea sa a condus la mai multa stabilitate guvernamentala, clarificare de curente de opinie si responsabilitate a aderentilor acestora.
Trikupis a definitivat procesul de separare, de independenta a justitiei de celelalte puteri ale statului si a incurajat, cu insemnate rezultate, instructiunea publica; a restrans numarul deputatilor si a dat o structura mai rationala intinderii circumscriptiilor electorale; a promulgat legea de selectionare a functionarilor publici dupa aptitudini si capacitati; a inceput construirea cailor ferate si modernizarea armatei si marinei.
La 20 de ani dupa retragerea de pe scena politica a lui Trikupis, impetuosul cretan Elefterios Venizelos a revigorat partidul liberal, dandu-i un program ferm, national si social-politic, ce continea o noua deschidere catre reforme democratice.
Venizelos a efectuat o reforma agrara in provinciile de campie ale tarii (in Tesalia), a introdus primul cod al muncii, a trecut prin parlament legea inamovibilitatii tuturor functionarilor publici care nu puteau fi dovediti pe cale legala de incorectitudine si incapacitate.14
In Grecia, profesiunile liberale si burghezia -; in primul rand cea comerciala -; aveau o pondere insemnata in structura sociala. Deja pe la 1870 acestea formau impreuna cam 35 % din populatia activa. Drept consecinta, in Grecia, cu toata inrudirea ei aparenta cu evolutia politica a restului statelor balcanice, a fost favorizat procesul mai rapid de modernizare, de functionare a institutiilor democratice.
Nu se poate insa omite faptul, recunoscut de insisi istoricii eleni, ca acest proces a fost la randu-i obstacolat de versatilitatea temperamentului popular, de o doza de superficialitate a aceluiasi factor, si de ispita coruptiei, de altminteri nelipsita nici din capitalele situate mai la nord.

……………………………………………………………………………………………
Pana la 1914 in Europa centrala si sud-estica progresele sistemului democratic au fost inegale, nu au patruns in adancimea structurilor politico-sociale, a mentalitatii si a puterii de intelegere a majoritatii cetatenilor. A fost un sistem incomplet realizat, franat la un anumit nivel, mai avansat ori mai retardat.
Nu atat clasa politica „de profesie”, cat intelectualitatea -; cel putin o parte idealista a ei15 -; a fost militanta sincera pentru modernizare, democratie si onestitate politica.
Unul din factorii care au facut sa devieze si sa stagneze procesul, a fost problema nationala. Incarcatura pasionala pe care ea o arunca pe scena politicii era greu acomodabila cu caracterul esentialmente rational al solutiilor politice democratice. A fost o dilema tragica aceasta, pe care n-o putem escamota, daca ne gandim la atatea iesiri nationaliste de masa, scapate de sub control si alunecand spre manifestari irationale.16
Un alt factor cu impact negativ a fost constituit de discrepanta dintre structurile politice, cu aparenta in general avansata, si cele sociale, economice si culturale, ramase in urma, sau restranse la o elita sociala, nici ea nu integral si real culta.

Nu se poate implanta temeinic democratia acolo unde dezvoltarea economica e slaba, inegala, unde structurile sociale si de proprietate sunt inechitabil alcatuite si distribuite, unde -; in fine -; nu doar educatia politica, ci chiar educatia generala, elementara, este deficitara.

In preajma anului 1900 in Austria mai erau 25 % analfabeti, ceea ce nu era tocmai rau; in Ungaria -; cam

33 %; in Serbia, Romania si Bulgaria, intre 70 si 80 %.17
Or, democratiei nu-i sunt suficiente legi si institutii corect elaborate formal. Pentru a deveni realitate, ea are nevoie de aplicarea corecta a legilor si -; lucrul cel mai important -; de constiinta luminata a majoritatii cetatenilor, care e creata in proportie covarsitoare prin instructiune publica si prin cultura.
Nu credem ca asupra vocatiei politice democratice manifestate intre 1850-1914 de popoarele din spatiul central si sud-est european ar trebui, in perspectiva celor de mai sus, pronuntata o sentinta pesimista.
Cu toate nerealizarile sale, perioada a fost una de experimentare progresiva, valoroasa, a implementarii institutiilor moderne in toate domeniile. A fost o etapa pe care natiunile din Occident au parcurs-o in linii mari in secolele XVII-XVIII. Nici acolo, nici atunci, n-au lispit greselile inerente inceputurilor si tranzitiei de la un sistem la altul, nerealizarile, violentele. Se pare ca apartine destinului omului de a-si croi drum printre erori si suferinte, spre a putea ajunge la finalitatea dorita, valida pentru o perioada istorica determinata.
Implinirile istoriei nu sunt numai rodul succeselor, ci si al esecurilor trecute. E un fenomen contradictoriu, dar cu totul real, care e de natura sa invite pe istorici la cercetare si reculegere.