Dupa abdicarea silita a lui Alexandru Ioan Cuza, aducerea unui monarh dintr-o dinastie europeana a fost, prezentata, in epoca respectiva, ca o masura de asigurare a stabilitatii interne si de contracarare a oricaror dispute de putere in care s-ar fi putut angaja vechile familii princiare. Pe de alta parte, s-a urmarit preintampinarea interventiilor antiunioniste, habsburgice, otomane sau tariste. Conferinta celor sapte mari puteri, intrunite la Peris in martie-aprilie 1866, a discutat problema separarii principatelor, in timp ce turcii concentrau trupe pe malul sudic al Dunarii, existand primejdia unei interventii armate in Romania. Apareau in plus aspecte si mai grave; existau informatii ca unele mari puteri discutau cedarea Romaniei catre Austria1 habsburgica in schimbul cesiunii de catre aceasta a Venetiei catre Italia. In tara, s-a recurs la un plebiscit, in aprilie 1866, care s-a pronuntat pentru instituirea unei monarhii constitutionale, in frunte cu un print strain, care urma sa fie Carol de Hohenzollern. Urcarea pe tronul Romaniei a acestui principe de nationalitate

germana, marcheaza inceputul influentei Prusiei asupra tarii noastre. s6i6it
Aceasta influenta s-a manifestat in mai multe domenii. Pe plan militar ea a fost alimentata de succesele rasunatoare obtinute de Prusia pe campul de lupta: in 1866 asupra Austriei si in anii

1870-1871 asupra Frantei.
Influenta exercitata in organizarea armatei de catre sistemul militar prusian s-a produs, de altfel, nu numai in Romania, ci si in alte tari ale Europei.
Unul dintre scriitorii militari de la sfarsitul secolului al XIX-lea, colonelul G. Iannescu, scria: „Succesele din 1866 ale armatei prusiene atrag atentiunea Europei asupra sistemului militar al Prusiei. Mai multe state ale Europei adaptara in 1868 principiile organice ale armatei prusiene. Curentul cel nou patrunde si in Romania, dand nastere legii de organizare a puterii noastre armate din 1868“.2 Referitor la aceasta lege, maiorul I. Popovici arata: „legea trece de la vechiul sistem francez la cel german“.3

In noua etapa, dezvoltarea organismului militar avea la baza prevederile Constitutiei din
1866, care, proclamand ca „Principatele Unite Romane, constituie un stat indivizibil, sub denumirea de Romania“, al carui teritoriu „este nealienabil“, granitele neputandu-i fi „schimbate sau rectificate decat in virtutea unei legi“,4 stabilea si cadrul general al puterii armate a tarii. Astfel se preciza ca „Tot romanul face parte sau din armata regulata sau din militie sau din garda cetateneasca conform legilor speciale“. In sfarsit, Constitutia prevedea ca „Nici o trupa straina nu va putea fi admisa in serviciul statului, nici ocupa teritoriul Romaniei, nici trece pe el decat in puterea unei anumite legi“.5
In general, politica militara a Romaniei s-a calauzit in continuare de conceptia care urmarea, pe de o parte, dezvoltarea unor forte militare cat mai numeroase si cat mai bine instruite si inzestrate, iar pe de alta parte, introducerea unor structuri si forme organizatorice care sa favorizeze pregatirea militara a unor mase cat mai largi ale populatiei.
In conformitate cu prevederile Constitutiei s-au elaborat mai multe acte normative pe baza carora a fost reorganizata si instruita intreaga armata. Intre acestea, un loc important il detine
„Legea pentru organizarea puterii armate in Romania“, votata in iunie 1868, prin care se stabilea ca sistemul militar cuprinde: armata permanenta cu rezerva ei; corpurile de dorobanti si graniceri; militiile; garda oraseneasca; gloatele. Asadar, noua lege, mentinand ca fundament al fortei de aparare armata permanenta, a introdus in structura organismului militar romanesc si alte elemente, care inlesnesc o mai larga cuprindere a populatiei in acest sistem.

Durata serviciului militar a fost stabilita la trei ani in activitate si patru ani in rezerva.
In anul 1872 a fost introdusa o noua „Lege a puterii armate“, care de fapt nu era decat o completare a celei din 1868. Conform noii legi, puterea armata se compunea din: armata permanenta cu rezerva ei; armata teritoriala cu rezerva ei; garda oraseneasca pentru „comunele urbane“ si gloatele pentru „comunele rurale“. Modificarile aduse in 1874 legii de organizare a puterii armate au vizat adancirea procesului de intarire a fortei combative a armatei teritoriale, sporirea capacitatii ei de lupta.
In concluzie, puterea armata cu care Romania a intrat in razboiul de independenta, structurata pe temeiul legilor de organizare militara a tarii din 1864, 1868, 1872 si 1874 cuprindea urmatoarele categorii: armata permanenta cu rezerva ei; armata teritoriala (trupele de dorobanti si calarasi) cu rezerva ei; militiile; garda oraseneasca la orase si gloatele la sate. S-a mai statuat ca toti barbatii valizi, cuprinsi intre 21 si 45 de ani, trebuiau sa faca parte dintr-unul din aceste elemente ale puterii armate, care le asigura pregatirea militara necesara; cei intre 21 si 29 de ani erau obligati a servi in armata permanenta sau teritoriala; cei intre 21 de ani si 37, care nu fusesera retinuti pentru armata teritoriala sau permanenta, precum si aceia care efectuasera una din aceste forme de instruire, faceau parte din militii; cei trecuti de 37 de ani, pana la 45 de ani, se incadrau in garda oraseneasca la orase si in randul gloatelor la sate.6Conform aceleiasi legislatii, care a permis organizarea si pregatirea ostirii independentei, armata permanenta, cu rezerva ei si trupele teritoriale de dorobanti si calarasi, cu rezervele lor, au format din 1872, armata de campanie, care se mai numea si activa sau de „intaia linie“; militiile au alcatuit armata de a „doua linie“ sau de rezerva; garzile orasenesti au primit misiunea sa asigure ordinea si paza localitatilor urbane; gloatelor le-au fost incredintate sarcini similare in mediul rural. Garda oraseneasca si gloatele puteau lua parte la manevre si puteau fi angajate in lupte de aparare in cazul unui conflict armat, la aprecierea comandamentului suprem si, bine-nteles, in functie de necesitati.
In preajma intrarii Romaniei in razboiul de independenta tara avea o forta militara viguroasa, cu un moral excelent. Generalul Grigore Crainiceanu, teoretician si istoric militar, membru al Academiei Romane, considera ca: „Numai gratie sistemului original, armata romana putu in 1877 a…i sa intre in razboi si sa castige acele nepieritoare victorii care ne-au dat independenta tarii“.7
Dotarea armatei permanente cu tehnica de lupta corespunzatoare a preocupat in cel mai inalt grad cercurile politice si militare romanesti. Dealtfel, indicele de modernizare a armatei romane este elocvent ilustrat si de cantitatea si calitatea de mijloace cu care au fost dotate trupele in aceasta perioada, unele tipuri de arme si munitii fiind competitive pe plan european.
Imbunatatirea dotarii s-a realizat prin intensificarea si diversificarea importului si prin cresterea productiei autohtone de aparare, de munitii in primul rand, rezultat al reorganizarii si extinderii capacitatilor stabilimentelor de artilerie. Date fiind solicitarile multiple de munitii pentru instructie si crearea unor rezerve indestulatoare, din 1873 pirotehnia se constituie intr-o directie distincta. Cu acelasi prilej s-a aprobat infiintarea unei scoli de artificieri destinata pregatirii personalului specializat in incarcarea proiectilelor, focoaselor si a cartuselor pentru artilerie, geniu si flotila.
Inzestrarea arsenalului cu utilaje a cunoscut, de asemenea, un proces de innoire. Prin contracte incheiate in anii 1868-1869 cu firme belgiene si franceze au fost importate masini pentru fabricarea proiectilelor si focoaselor necesare pieselor de artilerie de model francez si belgian, importate anterior. Productia a cunoscut o diversificare continua. In 1872 au fost obtinute de la Berlin planurile srapnelelor folosite de artileria germana in timpul razboiului franco-prusian, iar peste cativa ani se cumpara licenta pentru fabricarea proiectilelor pentru tunurile sistem „Krnpp“.

Din cauza ca industria de aparare romaneasca nu atinsese un asemenea stadiu incat sa treaca si la productia de armament de foc in serie, baza inzestrarii a ramas pe mai departe importul din strainatate. Infanteria a fost dotata cu pusti „Dreyse“ achizitionate din Prusia in 1867 si „Peabody“, aduse din S.U.A. in anul urmator.8 In anul intrarii Romaniei in razboiul de independenta s-au mai importat din Rusia pusti „Kruka“.

De asemenea, in 1872, au fost importate din Austro-Ungaria mitraliere „Cristopher & Montigny“ cu 37 de tevi. In 1873 si 1875 au mai fost achizitionate mitraliere sistem „Gatlung“, cu 6 si respectiv 10 tevi.9

Pentru artilerie s-au procurat piese nu numai forte moderne dar si dintre cele mai eficace. In
1867 s-au comandat in Prusia 38 de tunuri „Krupp“, calibru 78 mm, din bronz, ghintuite, cu incarcare pe la culata. In 1871 cele doua regimente de artilerie au fost inzestrate cu tunuri „Krupp“ din otel, calibru 78 mm, iar in 1875 s-au mai achizitionat inca 48 de tunuri „Krupp“, de otel, calibru
78 mm. Romania a fost una din primele tari europene (desi doar autonoma) care si-a dotat artileria cu acest model de tun, apreciat ca „cele mai puternice si cele mai precise guri de foc de camp ce se cunosteau pana atunci“.10

Relatii militare externe
Relatiile politico-militare intretinute de Romania in acest rastimp au fost multiple si variate, in pofida statutului international care-i limita posibilitatile de manifestare. Inlesnite totusi de garantia celor sapte mari puteri europene, ele au fost subordonate permanent obiectivului mentinerii integritatii nationale, largirii autonomiei tarii si dobandirii independentei de stat.
Un capitol foarte important l-au reprezentat relatiile strict militare ale Romaniei cu alte state sau armate.
Activitatea Misiunii militare franceze s-a desfasurat pana la sfarsitul lunii ianuarie 1869, avand o maxima eficienta doar in anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Rolul ei in influentarea deciziilor a scazut considerabil dupa venirea principelui Carol, care a preferat inlocuirea militarilor francezi cu altii veniti din Prusia, incercand totodata sa introduca regulamentele militare germane in locul celor franceze. Crescut in armata prusiana in care avansase pana la gradul de capitan, impresionat de recentele succese ale acesteia din 1866 in fata armatei austriece si de rezultatele deosebite ale unitatilor de landwehr, era firesc ca noul domnitor sa incline spre adoptarea unei organizari militare a tarii mai apropiata de cea prusiana si, ca urmare, se gandea sa aduca o misiune militara germana in locul celei franceze.
Incepe sa se faca simtita asadar directia adoptarii doctrinei si regulamentelor militare prusiene in locul celor franceze. Valoarea sistemului de organizare si instruire militara din Prusia, a determinat, printre altele, guvernul roman sa sprijine aceasta noua orientare a politicii militare romanesti promovate de domnitorul Carol. Asadar, superioritatea dovedita de armata germana, interesele politice ale tarii sub guvernarea liberal-radicala, ca si cele de ordin personal ale domnitorului explica aceasta noua tendinta. Dar atat necesitatea politica de a nu provoca susceptibilitatile cercurilor conducatoare de la Paris, cat si prezenta la Bucuresti, in virtutea unei legi, a Misiunii militare franceze nu permiteau venirea alteia din Prusia. De aceea s-a apelat la formule deghizate, neoficiale. Locotenent-colonelul Falkenhein care trecea drept profesor de echitatie servea in realitate ca inspector al cavaleriei; locotenentul de husari din garda imperiala, baronul von Rundsett, care era trimis la Bucuresti ca atasat militar si viceconsul al Prusiei, insotea pe domnitor la inspectarea unitatilor; locotenentul von Sanden, atasat la Consulatul german al Prusiei in Romania, avea misiunea de a instrui soldatii cu noile pusti model 1867. Rolul cel mai important il detinea insa Locotenent-colonelul Krenski, cu acces permanent la inspectarea garnizoanelor, sfatuitor apropiat al principelui Carol in toate chestiunile care priveau armata.11
Aceasta conduita si-a gasit reflectarea in opera de restructurare a sistemului national de aparare. Legea de organizare a puterii armate din 1868 reprezinta o impletire de elemente traditionale ale organizarii militare la romani cu elemente ale structurii militare prusiene-mai mult sau mai putin adaptate la specificul romanesc. Preluarea, dupa 1866, a modelului prusian de organizare militara si nu a celui francez s-a facut din rationamente pragmatice si nu politice. Structura organizatorica din armata prusiana in care principiul doctrinar al „natiunii armate“ se reflecta mai bine decat in armata oricarei tari europene din acele timpuri s-a considerat a fi cel mai adecvat Romaniei, stat mic ca teritoriu si care nu beneficia de mari resurse umane si materiale. In plus, acest principiu doctrinar avea o lunga traditie in organizarea ostilor romanesti in evul mediu.
Introducerea si votarea in 1868 in Parlament a unei legi de organizare a puterii armate cu elemente de structura caracteristice sistemului militar din Prusia, au dat motive guvernului roman pentru intreruperea activitatii Misiunii militare franceze in Romania, dupa cum reiese si din scrisoarea adresata in ianuarie 1869 de Ioan Strat, agentul diplomatic roman de la Paris, principelui Carol: „In urma acestei legi (de organizare a puterii armate din 1868), fiind adoptate regulamentele prusiene pentru instruirea soldatilor, trebuia evident ca Misiunea franceza sa nu mai poata activa, spre marele regret al guvernului, pentru ca instructorii francezi nu pot, natural, sa foloseasca in activitatea lor decat regulamentele franceze“. Motivand cauza pentru care s-au preferat regulamentele prusiene in locul celor franceze acest aspect nu trebuie sa surprinda, deoarece principele Carol a primit o educatie militara prusiana, iar el era seful armatei romane, „normal deci sa prefere organizarea si regulamentele prusiene“. Asadar nu era o tendinta politica, o atitudine potrivnica Frantei, ci „un sentiment foarte natural si foarte usor de explicat si nu trebuia sa surprinda pe nimeni“.12

Franta isi va pierde, treptat, pozitia dominanta in Europa, mai ales dupa ce Germania isi va desavarsi unitatea in jurul Prusiei. Prin infrangerea Frantei in razboiul din 1870-1871 Prusia a devenit o putere de prim rang, consolidandu-si pozitiile prin intermediul unei abile politici, desfasurata cu stralucire de cancelarul Otto von Bismarck. Toate acestea au impus o modificare corespunzatoare a orientarii strategiei politice a Romaniei.
Contacte si legaturi stranse cu strainatatea au fost prilejuite si de participarea unor ofiteri romani la diverse studii sau cursuri de perfectionare, la manevre si tabere de concentrari, la negocierile si achizitiile de armament. De pilda, in 1872 si 1873 capitanul Dimitrie Bratianu, din Corpul de stat-major, a participat la lucrari topografice si geodezice efectuate de o comisie austro- ungara. In iulie 1874 s-a hotarat ca inspectorul general al Serviciului sanitar al armatei, dr. Carol Davilla, sa plece in Franta si Elvetia pentru studiul ambulantelor si al modului in care Romania putea deveni membra a Societatii Internationale de Cruce Rosie. In acelasi an a fost trimis in Belgia locotenet-colonelul Eraclide Xenofon, pentru studiul organizarii si serviciului ofiterilor din corpul de stat-major. O misiune cu caracter mai larg a fost aceea a colonelului Gheorghe Manu, din 1868, in Prusia. Aici el a participat la calatoria de instructie a Marelui Stat Major prusian in fruntea caruia se gasea generalul Helmuth von Moltke, la manevrele corpului de garda si a lucrat in birourile Ministerului de Razboi din Berlin. De asemenea, in 1874 un grup de ofiteri romani a luat parte la manevrele armatei ruse. Dupa un an, ministrul de razboi al Romaniei, generalul Ioan Emanoil Florescu era prezent, in fruntea unei delegatii, la marile manevre ale aceleiasi armate.13 Marile manevre ale unitatilor romane din toamna anului 1874 s-au bucurat de prezenta a numerosi observatori straini, ceea ce demonstra interesul pentru puterea militara a Romaniei si faptul ca ea devenise un factor de care trebuia sa se tina seama in sud-estul Europei.14

Evolutia invatamantului militar
Evenimentele politice interne si externe caracteristice perioadei 1866-1877, situatia economica a tarii si straduintele conducerii statului de a fauri un organism militar cat mai puternic care sa garanteze apararea tarii, sa constituie forta prin care sa se obtina independenta nationala, s- au reflectat si in domeniul invatamantului militar.

Pe temeiul legilor de organizare a puterii armate din 1868 si 1872, cu completarile aduse in
1874 si a unor regulamente speciale, s-a edificat o complexa retea de invatamant, care a inclus de la scoli pentru instruirea trupei la scoli pentru perfectionarea cadrelor. Scolile militare de toate treptele erau chemate sa asigure cadrele necesare conducerii sistemului militar realizat prin legile la care ne- am referit.

Venirea pe tronul Romaniei a lui Carol de Hohenzollern, marcheaza inceputul influentei

Prusiei asupra sistemului militar romanesc.

Teoreticienii militari ai timpului au atribuit victoria armatei prusiene in 1866 asupra Austriei si in 1870-1871 asupra Frantei, bunei organizari a institutiilor militare din tara respectiva si, indeosebi, justei organizari si orientari a invatamantului militar. Aceste pareri, exprimate chiar de cercetatorii militari francezi au usurat infaptuirea politicii noului domnitor de a da invatamantului militar si principiilor de organizare si de pregatire de lupta a armatei romane o orientare pro- germana.
Trebuie totusi subliniat, ca influenta franceza privind stiinta si doctrina militara de la noi a continuat sa se mentina alaturi de cea germana. Aceasta s-a datorat si faptului ca in perioada tratata contactul cu institutiile militare de invatamant franceze nu au fost cu desavarsire intrerupte. In mod practic, invatamantul militar din tara noastra a continuat sa se desfasoare pana in anul 1872 in structura organizatorica de ansamblu data de Alexandru Ioan Cuza, care, asa cum am vazut, imbina sistemul de invatamant militar francez cu traditiile autohtone.

Cu prilejul discutarii in Adunarea Deputatilor a „Legii de organizare a puterii armate“ din
1868, Mihail Kogalniceanu, ministru de interne, ilustreaza o linie politica independenta pe care incerca sa o urmeze Romania in privinta organizarii ostasesti: „S-a vorbit atata si de regulamentul francez si de regulamentul prusian. Vom lua ce este bun din regulamentele franceze si vom lua ce este bun din regulamentele prusiene si astfel vom face regulamentul nostru“.

Schimbari mai insemnate, in invatamantul militar s-au produs incepand din anul 1872, prin modificarile aduse la 27 martie legii de organizare a puterii armate. Astfel, pe baza noii legi, la 18 iulie 1872 a fost decretat „Regulamentul scoalelor“, care clasifica aceste institutii militare astfel:
„Scoala regimentala de intaiul grad cate una de fiecare corp de trupa permanent si teritorial; Scoala divizionara sau Scoala de al doilea grad, cate una de fiecare divizie la resedintele respective; Scoala de fii de militari stabilita la Iasi sau scoala pregatitoare pentru scoala de infanterie si cavalerie; Scoala militara de infanterie si cavalerie stabilita in Bucuresti; Scoala speciala de artilerie si geniu, precum si Academie de rezbel, stabilite de asemenea in Bucuresti“.15 Ultimele doua institutii de invatamant nu s-au putut infiinta decat dupa 1878, indeosebi din cauza dificultatilor financiare.
Asadar, Scoala militara de infanterie si cavalerie a ramas si in acesti ani, forma cea mai inalta de invatamant, fiind destinata, pana la crearea unei scoli pentru armele speciale „a scoate ofiteri de orice arma“. Ea isi recruta elevii de la scoala din Iasi si dintre bacalaureati, acestia din urma sustinand concurs de admitere dupa programa liceelor. Durata studiilor era de doi ani.

Scoala de la Iasi, in fond un „colegiu militar“, in care intrau prioritar fiii de militari, asigura
„toate cunostintele de bacalaureat in raport cu exigentele serviciului militar, plus cunostintele reglementelor militare tactice si administrative trebuincioase unui subofiter“.16 Cursurile durau patru ani, erau gratuite, iar absolventii ne admisi in scoala militara erau trecuti in armata permanenta cu gradul de subofiter, in care executau in mod obligatoriu patru ani de serviciu. Asupra calitatii corpului profesoral de la Scoala din Iasi, ne putem forma o idee, constatand ca in anul 1868, preda istoria aici, Titu Maiorescu, iar Petru Poni preda fizica si chimia in anul scolar 1871/1872.
Pana la crearea unei scoli speciale de artilerie si geniu, a fost infiintata in cadrul Scolii de la Bucuresti o sectie speciala pentru aceste categorii militare, cu 20 de elevi, locurile fiind ocupate prin concurs de absolventii infanteristi sau cavaleristi care dovedeau aptitudini in domeniu.
S-a continuat in proportie crescanda practica trimiterii unor elevi sau cadre in scolile sau academiile militare de peste hotare pentru a-si efectua, completa sau desavarsi studiile sau a efectua stagii de perfectionare. Un decret din 1873 a reglementat modul de trimitere a ofiterilor la studii sau in misiune in strainatate. La studii nu puteau merge decat sublocotenentii si locotenentii, dupa un examen prealabil; in misiune pentru studierea organizarii altor armate sau atasati pe langa diverse armate angajate in razboi, puteau fi trimisi ofiteri de orice arma, de la gradul de capitan in sus.17
Cei mai multi dintre ofiterii trimisi la studii au absolvit cursurile scolilor din Franta si Belgia; o alta parte pe cele din Prusia si Italia. Intre anii 1866-1874, au urmat studii peste hotare un numar de 62 de cadre; dintre acestia, 31 au frecventat cursurile scolilor din Franta (Scoala de stat- major, Scoala de aplicatie de artilerie si geniu de la Metz, Scoala militara de geniu, Scoala de cavalerie de la Saumur, Scoala navala de la Brest, Scoala Politehnica etc.), 22 ale celor din Belgia
(Scoala de stat-major, Scoala de aplicatie de artilerie si geniu, Scoala de cavalerie de la Ypres, Universitatea din Liege etc.), 7 din Germania (Academia de Razboi din Berlin, Scoala de artilerie si geniu, Scoala de cavalerie din Hanovra) si 2 din Italia.18
Desigur, in marea majoritate, corpul ofiterilor era produsul nemijlocit al invatamantului militar romanesc. Prin imbunatatirile aduse structurii organizatorice, programelor de invatamant, metodologiei predarii, prin accentuarea caracterului stiintific si tehnic-aplicativ al lectiilor, invatamantul militar a putut furniza permanent, tuturor elementelor sistemului militar, cadre cu pregatire tehnica si practica de cel mai bun nivel.
Printre directorii si profesorii scolii aflam viitoare mari personalitati militare: capitanul Iacob Lahovari va ajunge general, sef al Marelui Stat Major si ministru de razboi; generalul Stefan Falcoianu, va deveni membru al Academiei Romane, iar in timpul Razboiului de independenta va detine functia de sef al Statului Major General al armatei; locotenent-colonelul C. Capitaneanu, ofiter de geniu, ramane un astronom si geodez de renume mondial.
Odata cu mobilizarea armatei si declararea starii de razboi cu Turcia, activitatea scolilor militare s-a intrerupt. Elevii de anul I ai scolii de ofiteri au fost trimisi la regimente ca sefi de plutoane. Elevii de anul II au dat examen de absolvire si la 24 aprilie 1877, au fost avansati la gradul de sublocotenent si trimisi la unitati. Scoala si-a reluat cursurile in data de 1 noiembrie acelasi an, inainte de incheierea ostilitatilor militare, cu eforturi sporite generate de entuziasmul produs in randul cadrelor si elevilor de victoriile dobandite pe teatrul de lupta din Balcani, de tanara si brava ostire romana, in randul careia s-au numarat cadre de comanda, cadre didactice ale scolii, cat si ultimele doua promotii de absolventi ale acesteia.19
Efortul facut in timpul anilor de studii de elevi si profesori, deopotriva, s-a dovedit a fi la inaltimea misiunilor incredintate de tara.