Constituirea si consolidarea statului national modern roman (1859-1881) v3j3jd
Unirea principatelor
Unirea principatelor romane (1859)
Continuarea luptei pentru unire dupa anul 1848.
In deceniul in care a urmat revolutia pasoptiste s-au amplificat actiunile romanilor
pentru unire duse in emigratie si in tara. Activitatea desfasurata in emigratie,
indeosebi in Franta, a cunoscut diverse forme: apeluri catre opinia publica
europeana; afirmarea programului politic in publicatii ca “Romania
viitoare”
(1850 -; Paris), “Junimea romana” (1851), “Republica
romana” (Paris -; 1851, Bruxelles -; 1853); afilierea
la Comitetul Central Democratic European, cu sediul la Londra, care urmarea
declansarea unei noi revolutii europene; memorii catre Napoleon al III-lea -;
imparatul Frantei si catre Palmerston -; premierul britanic; constituirea
la Paris a unui Comitet cu deviza “Dreptate! Fraternitate! Unitate!”;
sprijinul unor personalitati marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, H. Despez).
In tara, actiunile unioniste s-au desfasurat in noul context determinat de
prevederile Conventiei de la Balta Liman, afirmandu-se modalitati variate:
constituirea Comitetelor Unirii la Iasi si la Bucuresti (1856); editarea unor
organe de presa ca “Romania Literara”, “Steaua Dunarii”
(Iasi), “Romanul” (Bucuresti); venirea in patrie a unor revolutionari
pasoptisti (indeosebi in Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului
Grigore Alexandru Ghica).
Problema romaneasca, problema internationala.
Existenta in randul romanilor a unui puternic curent unionist si
interferarea intereselor Marilor Puteri in sud-estul Europei au facut ca problema
unirii Principatelor sa devina o problema europeana. Ea a fost discutata in
cadrul Conferintei de la Viena (martie 1855), precum si a Congresului de pace
de la Paris (1856) care punea capat razboiului Crimeii (1853-;1856). La
Paris, cele sapte tari participante au avut atitudini diferite, in functie de
propriile interese: in favoarea Unirii s-au pronuntat Franta, Rusia, Prusia,
Sardinia, Anglia (ulterior si-a schimbat atitudinea), iar impotriva s-au declarat
Austria si Turcia. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18
/ 30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Romane sub garantia
colectiva a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunarilor
ad-hoc care sa exprime atitudinea romanilor in privinta unirii, integrarea in
granitele Moldovei a trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail),
trimiterea in Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune “bazele
viitoarei lor organizari”, libertatea navigatiei pe Dunare, s.a.
Rolul Adunarilor Ad-hoc.
Alegerile pentru Adunarile Ad-hoc au evidentiat disputa dintre partizanii unirii
(“partida nationala”) si fortele ostile care se bazau pe sprijinul
Austriei, Angliei si Turciei. Falsificarea alegerilor din Moldova de catre caimacanul
Nicolae Vogoride (cu sprijinul Turciei), a creat o stare de tensiune interna
si internationala. In august 1857, prin intalnirea de la Osborne dintre Napoleon
al III-lea si regina Victoria, situatia s-a dezamorsat, incheindu-se un compromis:
Anglia a acceptat organizarea unor noi alegeri in Moldova (in care fortele unioniste
au obtinut victoria), iar Franta renunta la principiul unirii depline sub un
principe strain. Cum era firesc, cele doua Adunari ad-hoc au exprimat hotararea
de Unire a Moldovei si Munteniei sub un principe strain; s-au adus in discutie
si alte probleme: rezolvarea chestiunii agrare, organizarea interna.
Rezolutia Adunarilor ad-hoc (1857):
“- respectarea autonomiei Principatelor;
- unirea Principatelor intr-un singur stat, sub numele de Romania;
- print strain cu mostenirea tronului, ales dintr-o familie domnitoare a Europei
si ai carui mostenitori sa fie crescuti in religia tarii;
- neutralitatea pamantului Principatelor;
- puterea legiuitoare sa fie incredintata unei Adunari obstesti in care sa fie
reprezentate toate interesele natiei.”
Conventia de la Paris (1858).
Intrunite in capitala Frantei pentru a lua in discutie cererile celor doua Adunari,
puterile europene au adoptat Conventia de la Paris (7 / 19 august 1858) care
indeplinea rolul unei Constitutii: Principatele isi pastrau autonomia sub suzeranitatea
Portii si sub protectia celor sapte puteri; se adopta denumirea de “Principatele
Unite ale Moldovei si Valahiei”, fiecare avand institutii proprii; se
infiintau institutii comune precum Comisia Centrala de la Focsani (care elabora
proiectele de legi de interes comun), Inalta curte de Justitie si Casatie, armata;
se prevedeau principii de organizare si modernizare a viitorului stat (separatia
puterilor in stat, desfiintarea privilegiilor de clasa, egalitatea in fata legii,
drepturi politice pentru crestini, libertatea individuala); dreptul de vot ramanea
cenzitar. Acest act constitutional adoptat la Paris nu implinea, dar nici nu
anula speranta de unire a romanilor. Ramanea ca dupa ce “Europa
ne-a ajutat”, sa “ne ajutam noi insine” (Vasile Boerescu).
Dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza (1859).
Pe baza Conventiei de la Paris, la 5 ianuarie la Iasi si la 24 ianuarie 1859
la Bucuresti a fost ales ca domn Alexandru Ioan Cuza, cunoscut revolutionar
pasoptist. Acest fapt simboliza Unirea Principatelor si a fost salutat cu entuziasm
de populatie, ziua de 24 ianuarie devenind o sarbatoare nationala a rormanilor.
Dubla alegere a lui Cuza punea puterile europene “in fata faptului implinit”.