In ziua de 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat Basarabia de Sud, dupa ce autoritatile romane se retrasesera din cele trei judete - Ismail, Cahul si Bolgrad. „Totul s-a petrecut in cea mai deplina ordine”. In felul acesta, se facuse primul pas „pentru indeplinirea dispozitiunilor Tratatului de Pace de la Berlin”. o3t1tr
Duminica, 8 octombrie, a avut loc intrarea solemna a trupelor romane victorioase in capitala tarii, Bucuresti. Intreaga procesiune, pornita de la bariera Herastrau, a fost grandioasa. La rondul al doilea de la Sosea fusese ridicat un mare Arc de Triumf - menit a indica „inceputul caii de intrare a trupelor in Capitala”. In amintirea faptelor de eroism in razboiul independentei, se schimbasera denumirile unor artere centrale ale Bucurestilor. Strada principala (Podul Mogosoaiei) luase numele de Calea Victoriei, alte strazi se numeau Grivita, Plevna, Smirdan, Rahova. In zilele urmatoare au inceput pregatirile in vederea unirii Dobrogei cu Romania. La 15 octombrie a fost promulgata o lege prin care se puneau la dispozitia Guvernului un milion de lei pentru „luarea in stapinire a Dobrogei si pentru primele organizari din acea provincie.”
Delegatia romana pe linga comisia europeana ce trebuia sa fixeze frontiera romano-bulgara, era alcatuita din Mihail Pherekyde, delegat civil, si din coloneii Slaniceanu, Arion si Falcoianu. La Palat, Domnitorul stabilea, cu ministrul de razboi, generalul Alexandru Cernat, dispozitiunile pentru ocuparea militara, in prima etapa, a
Dobrogei. O intreaga divizie de trupe urma sa fie concentrata la Braila, gata sa inceapa marsul (de data aceasta pasnic) peste Dunare. I.C. Bratianu si M. Kogalniceanu au pornit-o, prin Calarasi, spre Silistra, unde urmau sa intilneasca pe membrii comisiei europene rizati sa stabileasca noua fruntarie dobrogeana. De acolo, Kogalniceanu isi continua drumul la Galati, unde trebuia sa reprezinte Romania la intrunirea Comisiei Europene a Dunarii. La 28 octombrie, prim-ministrul Bratianu comunica Principelui Domnitor, la Bucuresti, ca fusese fixat de catre comisia europeana primul punct al frontierei romano-bulgare, la „distanta de 800 metri spre rasarit de portile Silistrei”, astfel ca „pozitia dominanta Arab-Tabia cade in partea Romaniei”.
Rusia isi exprima dorinta ca dispozitiile Conventiei romano-ruse din 4 aprilie 1877 sa fie deja extinse si asupra Dobrogei romanesti. Guvernul roman a raspuns, fireste, ca acest lucru va fi acceptat numai dupa preluarea provinciei sud-dunarene.
Raminea lucru stabilit ca Domnitorul Romaniei sa participe in persoana, in fruntea armatei, la luarea in stapinire a Dobrogei. Intr-un Consiliu de Ministri, prezidat de Domnitor, la 10 noiembrie 1878, s-au fixat „normele pentru luarea in stapinire a Dobrogei”. Pe de alta parte, s-a stabilit ca ministrul Kogalniceanu sa comunice consulului rus la Bucuresti ca Guvernul roman trebuie sa intre in stapinirea Dobrogei inaintea deschiderii Parlamentului, mai cu seama ca „fara Parlament nu se putea incheia o noua Conventie de trecere a trupelor ruse prin teritoriul romanesc”.

Urmare a acestor ferme demersuri diplomatice, la 12 noiembrie, seara, sosea noutatea ca „cererile romanesti au fost admise de Guvernul imperial” si ca „s-a dat ordin autoritatilor rusesti din Dobrogea sa predea administratia in miinile romanilor”. Concret, ministrul rus Giers expediase baronului Stuart, la Bucuresti, telegrama urmatoare: „... Neavind in vedere decit stricta executare a Tratatului de la Berlin, fara nici un gind ascuns si presupunind ca Guvernul roman are acelasi sentiment, consimtim la amendamentul propus de Kogalniceanu (intrarea in vigoare a dispozitiilor Conventiei din 4 aprilie si pentru Dobrogea numai dupa ce Romania lua in posesie respectiva provincie). Informeaza pe Belozeskovici ca poate sa procedeze la remiterea Dobrogei”. Tot in acele zile, Domnitorul Carol a primit in audienta de ramas bun pe generalii rusi Cerkasov si Nikitin. Intregul Stat Major al armatei ruse pleca din Romania, stramutindu-si Cartierul General in Basarabia. Concomitent, se stramuta „si intreaga linie de etape”. 13 noiembrie. Principele Domnitor si prim- ministrul Bratianu stabileau ultimele dispozitii pentru intrarea armatei in Dobrogea. Bratianu il preceda pe Domnitor la Braila. In urma, Kogalniceanu si Principele Carol au redactat Proclamatia catre locuitorii Dobrogei si Ordinul de zi catre armata. Au fost numiti primii noi prefecti: la Tulcea - N. Opran, la Constanta - G. Ghica. Comisar pentru chestiunile trecerii Dobrogei in stapinire romaneasca a fost numit tot N. Catargiu - „care supraveghease descarcarea afacerilor din Basarabia”.
Proclamatia Domnitorului Romaniei catre dobrogeni, datata 14 noiembrie 1878, era o afirmare, era o asigurare si era un indemn: „Locuitori de orice nationalitate si religie, Dobrogea - vechea posesiune a lui Mircea cel Batrin - de astazi face parte din Romania. Voi de acum atirnati de un Stat unde nu vointa arbitrara, ci numai legea dezbatuta si incuviintata de natiune hotaraste si ocirmuieste. Cele mai sfinte si mai scumpe bunuri ale omenirii: viata, onoarea si proprietatea sint puse sub scutul unei Constitutii pe care ne-o rivnesc multe tari straine. Religiunea voastra, familia voastra, pragul casei voastre vor fi aparate de legile noastre si nimeni nu le va putea lovi, fara a-si primi legitima pedeapsa...
Armata romana, care intra in Dobrogea, nu are alta chemare decit a mentine ordinea si, model de disciplina, de a ocroti pasnica voastra vietuire.
Salutati dar cu iubire drapelul roman, care va fi pentru voi drapelul libertatii. drapelul dreptatii si al pacii.
In curind provincia voastra, pe cale constitutionala, va primi o organizatiune definitiva. care va tine seama de trebuintele si moravurile voastre, care va aseza pe temelii statornice pozitia voastra cetateneasca.
Iubiti tara la a carei soarta este lipita de acum si soarta voastra”.
14 noiembrie. Dupa o noapte de calatorie, fara somn, Domnitorul Carol a ajuns in zorii zilei la Braila. Aci i se pregatise - desi in graba - o frumoasa primire. Erau de fata I.C. Bratianu, comandantul Diviziei militare ce urma sa intre in Dobrogea, generalul G. Anghelescu, prefectul judetului, ofiteri superiori, primarul in fruntea consiliului municipal al Brailei; un numeros public manifesta pentru Suveranul Romaniei.
In cadrul ceremoniei de rigoare, cu discursuri si urale din partea gazdelor, Principele Carol s-a adresat spontan asistentei: „Prima bomba, aruncata asupra Brailei, a fost semnalul de razboi; bateriile de la Calafat au raspuns la ea in aceeasi zi! Prin luptele de dincolo de Dunare s-a intarit neatirnarea si marirea Romaniei; azi trecem a doua oara Dunarea, insa in pace si liniste, spre a lua in stapinire o tara pe care armata noastra a cistigat-o prin eroismul sau!”.
Dupa incheierea acelei scurte festivitati, Domnitorul a incalecat roibul sau preferat si a mers la locul unde era insiruita Divizia militara. Pe un timp intunecoas si umed, cu strazi noroioase, Principele a strabatut orasul calare in fruntea trupelor, apoi le-a trecut in revista si s-a citit Ordinul de zi:

„Soldati!

Puterile Mari europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu Romania
Dobrogea, aceasta veche posesiune a parintilor nostri de mai inainte.
Azi veti pune piciorul pe acest pamint care devine din nou romanesc! Insa acum veti merge in Dobrogea, nu in calitate de cuceritori, ci de amici, ca frati al locuitorilor, care de azi inainte sint concetatenii nostri.

Soldati! In aceasta noua Romanie veti gasi o populatie care in cea mai mare parte este deja romaneasca. Insa veti gasi si locuitori de alt neam si alte credinte. Toti acestia, care devin membri ai Statului roman, au aceleasi drepturi la protectiunea si la dragostea voastra...
Asadar, drum bun soldati si Dumnezeu sa va aiba in paza. Gindul meu va insoteste neintrerupt.

Traiasca Romania!”

Pe o movila din apropiere si in fata unui altar de cimp, episcopul Dunarii de Jos, Melhisedec, inconjurat de clerul sau, a oficiat un Te-Deum. Apoi, Principele Domnitor, calare, in fruntea Diviziei, a strabatut centrul orasului, salutat de miile de braileni iesiti sa intimpine cortegiul.
Trecerea Dunarii s-a facut cu vapoarele. Domnitorul, Bratianu si alte oficialitati s-au imbarcat pe vasul „Stefan cel Mare”.
Inca de dimineata flutura steagul romanesc pe malul drept al Dunarii. Fusese instalata acolo la repezeala si o statie de telegraf. De asemenea, erau prezenti multi dobrogeni - mahomedani, romani, bulgari - in asteptarea momentului trecerii Dunarii de catre trupele romane.
Domnitorul si prim-ministrul Bratianu au debarcat la Ghecet, in uralele noilor supusi,

Principele si consilierul sau pretuit „calcau astfel intiia oara pe o bucata de tara transdanubiana ce revenea la matca romana”. De aci, Domnitorul Romaniei a urat
„drum bun” trupelor, care porneau spre Macin, cu steagurile tricolore filfiinde si in sunetele imnului national.
Principele Carol revenea in Capitala, unde il astepta Kogalniceanu cu textul Mesajului
Domnesc pentru deschiderea Corpurilor Legiuitoare.
La 15 noiembrie, Comisiunea din Tulcea „indeplinea in modul prescris predarea administratiei civile rusesti din Dobrogea, in miinile autoritatilor romanesti”. Curind, Guvernul Bratianu-Kogalniceanu - atit de solicitat in cei doi ani trecuti - a intrat intr-o inevitabila criza ministeriala, dar din cu totul alte cauze decit chestiunile
Basarabiei si Dobrogei. Mihail Kogalniceanu a iesit din Guvern la 25 noiembrie 1878. Vorba lui Schiller -Maurul isi facuse datoria, si de aceasta data, Maurul putea (trebuia) sa plece. Si a plecat... ministru plenipotentiar al Romaniei la Paris...
I.C. Bratianu si-a refacut Cabinetul, in coalitie cu alte forte si personalitati politice, si s- a asternut pe guvernare, pina in anul 1888, cu o singura mica „vacanta” de doua luni de zile, imediat dupa proclamarea Regatului (la 14 martie 1881). Iata cum relata Domnitorul Carol scurtul interimat al fratelui Dumitru Bratianu: „Spre marea uimire a Regelui, I. Bratianu isi da demisia, motivind-o in mod asa de staruitor cu trebuinta sa de odihna, incit Regele nu poate sa i-o refuze. I. Bratianu propune ca urmasul sau pe fratele sau Dumitru Bratianu, ministru la Constantinopol.
Regele primeste bucuros aceasta propunere, insa spune lui I. Bratianu ca il considera pe fratele sau numai ca inlocuitor ca isi rezerva dreptul de a-1 rechema in curind in capul afacerilor, deoarece e inca departe de a-si fi implinit misiunea. E adevarat ca contururile exterioare ale Regatului sint trase, insa opera interna nu este complecta si Bratianu are mult de lucru pentru dezvoltarea sanatoasa a patriei sale”.
I.C. Bratianu a revenit, in adevar, la conducerea treburilor tarii cu un Guvern care a durat din 9 iunie 1881 pina la 22 martie 1888. In acesti din urma sapte ani a prezidat cu autoritate si cu folos procesul consolidarii Regatului Roman. „Cucerirea Plevnei interne”, insa - dupa una din acele inspirate expresii ale lui C.A. Rosetti - s-a dovedit mult mai anevoioasa. Prea lunga guvernare aduce in adevar un omagiu de continuitate si de stabilitate ia administrarea tarii. Insa in mod inevitabil si expune, compromite, uzeaza. Din acest punct de vedere, este regretabil ca I.C. Bratianu nu s-a retras la timp de la putere. In consecinta, a trebuit sa demisioneze in plina criza interna, cu agitatii ce cochetau cu razboiul civil. Din acest punct de vedere, batrinetele i-au fost triste marelui barbat de Stat Ion C. Bratianu. Fiul sau, Ionel, l-a intrecut in stralucire... dar si in noroc; lui pina si moartea i-a venit la timp, in plina apoteoza, in noiembrie 1927, fiindca ne este imposibil sa ne imaginam ctitorul Romaniei Mari asistind - batrin si neputincios - la ravagiile crizei economice, la autorestaurarea lui Carol Caraiman pe Tronul Romaniei, la ciopirtirea Romaniei in dramatica vara a anului 1940.
Un adversar respectabil al Bratienilor, conservatorul junimist Titu Maiorescu, a facut cel mai reusit portret in alb si in negru (cu lumini si cu umbre) al artizanului Independentei absolute de Stat si al Regatului, care a fost Ion C. Bratianu. In Istoria contemporana a Romaniei (1866-1900), Titu Maiorescu are aceste doua caracterizari antologice. Prima: „Oricite intimpinari se pot face si le-am facut si noi in paginile precedente in contra actiunii politice a Guvernului liberal din acea epoca, meritul lui Ion Bratianu de a fi participat la razboi si de a fi provocat proclamarea si recunoasterea Regatului, ramin covarsitoare. Numele sau este pentru totdeauna impreunat cu cel mai mare eveniment al Istoriei noastre contemporane”.
A doua: „Ion C. Bratianu, dominat de simtamintul omnipotentei sale, se arata tot mai rar la Camera; la atacurile opozitiei ori nu raspunde deloc, ori raspunde cu violenta; pe Fleva il numeste «butoi fara fund», lui Kogalniceanu ii zice ca-i da «tot ce cere». Inchis in micul cerc al unei camarile de familiari, el se ocupa cu toate amanuntele administratiei si devine tot mai insensibil la observarile putinilor membri independenti din partid, cu cit toti ceilalti 1-au deprins la cea mai oarba supunere...
Si Ion C. Bratianu tot nu vrea sa inteleaga ca venise momentul retragerii, venise de mult. Uitind marele adevar zis de Bismarck la Versailles in fata detegatilor francezi: la patrie veut être servie et non pas dominée, el persista cu orice pret la Guvern, si multi din partizani sint convinsi ca Bratianu e ministru pe viata”.
Dupa Congresul si Tratatul de Pace de la Berlin (1878), Franta si Anglia s-au aratat oarecam dezinteresate de Balcani si de Orient, Romania resimtea din plin experienta dureroasa avuta cu marele aliat din razboiul de independenta. In atari situatii, Guvernul Bratianu, sustinut asiduu de Regele Carol, a inceput sa caute o apropiere de
Germania si, vrind-nevrind, de Austro-Ungaria. Contactele s-au derulat cu incetul, mai intii in domeniile comerciale, economice si apoi sub aspect politic. Noua orientare politica presupunea destule inconveniente, si toate venind dinspre vecina de la nord- vest. Era greu sa ajungi la incheierea unei aliante cu Austro-Ungaria, care subjuga nemilos romanii din monarhia bicefala. Era anevoios sa accepti semnarea unui tratat cu imperialo-regalii de la Viena si Budapesta, care in chestiunea Dunarii se infiltrasera abuziv, internationalizind dupa bunul lor plac navigatia pe marele fluviu pina la varsarea lui in Marea Neagra.
Totusi, frica de rusi a patitilor prim-ministni Bratianu si Rege Carol i-a facut sa semneze, la 30 octombrie 1883, Tratatul secret cu Puterile Centrale, grupate in Tripla Alianta (Germania, Austro-Ungaria, Italia). Diplomatia austro-ungara a incercat atunci sa introduca in textul negociat al Tratatului - cu referire expresa la Romania si la
Austro-Ungaria - „obligatia de a nu tolera nici un fel de actiune politica indreptata impotriva intereselor celuilalt Stat”. I.C. Bratianu a protestat, sub motivatia ca ar fi cel putin imprudent a se exprima o vadita neincredere tocmai inlr-un tratat de alianta. Asa a ramas Tratatul secret de la 1883 fara dispozitia inselatoare prin care Austro-Ungaria voia sa se asigure ca romanii de pe ambele versante ale Carpatilor vor putea fi impiedicati sa se manifeste intru Unire”

Acest Tratat - ferecat in seiful Regelui Carol - a fost reinnoit de trei ori: la 1892, 1902 si, ultima oara, la anul 1913, in timpul razboaielor balcanice. Existenta Tratatului era banuita de multi, stiuta cu siguranta de putini, Insa numai 2-3 prim-ministri romani au avut cunostinta de continutul lui. N-a fost adus in dezbaterea Parlamentului din teama ca nu va fi ratificat, fiindca se stia ca este absolut nepopular.
Alianta aceasta cu „Centralii” a avut efecte pozitive, in ceea ce priveste iesirea tinarului Regat din izolarea diplomatica in care se afla; mai mult, i-a asigurat Romaniei o anume preponderenta in sud-estul european; au fost si unele beneficii de natura comerciala, economica.
Cu toate acestea, consecintele sale negative au fost mult mai mari. A dus la stagnarea actiunilor purtate pentru intregirea national-teritoriala a Romaniei, a ingreunat formele si posibilitatile de ajutorare a romanilor asupriti din monarhia austro-ungara. Liderii nationali romani din Transilvania asa au si calificat la inceput Tratatul - ca pe o prima de incurajare a „hegemoniei maghiare”, in detrimentul romanilor ardeleni. Presa franceza socotea Tratatul ca pe o crima de „lèse-nation“, gest ignobil de care ar fi putut fi crutat „nobilul popor roman”.
Astfel ca, in perspectiva timpului atoatejudecalor, Tratatul secret incheiat de Romania cu Tripla Alianta apare ca mergind impotriva intereselor national-teritoriale si chiar a curentului unionist al marii majoritati a romanilor. Asa se face ca el a fost total inoperant atit la 1914, cind s-a declansat razboiul mondial, cit si la 1916, cind a intrat Romania in actiunea pentru intregire nationala.
Dar ce se mai putea cere unei generatii de oameni politici si de barbati de Stat care facusera, intr-o viata de om, o revolutie (1848), o tara (1859), proclamasera independenta absoluta (1877) si faurisera Regatul Roman (1881)? Generatia Bratianu- Kogalniceanu era la apogeu, mai mult nu mai putea da. Grija, marea lor grija era sa consolideze ceea ce ctitorisera cu atita munca si cu atitea sacrificii. Abia dupa ce Regatul Roman devenea puternic si infloritor, se putea gindi asupra procesului de unitate national-teritoriala. Dar porunca aceasta testamentara le era lasata fiilor si nepotilor, carora le-au trecut mina norocoasa si au infaptuit, la rindu-le, Romania Mare.
Desigur, fusesera emotionante si pline de adinci semnificatii gesturile romanilor transilvaneni, banateni si bucovineni de sprijinire a Romaniei in razboiul independentei absolute. Simbolul capitanului banatean Moise Grozea, ranit in doua rinduri pe cimpui de lupta din Balcani, spunea mult, foarte mult; mai cu seama ca astfel de exemple fusesera cu sutele. Capitanul erou Moise Grozea scrisese lui Iacob
Muresanu, la Brasov, aceste profetice cuvinte: a spune ungurilor ca nu s-au nascut inca turcii care sa fie in stare sa arunce armata Domnitorului Carol peste Dunare...; n-o sa aiba deci ungurii „placerea de-a ne vedea aruncati peste Dunare. Decit aceasta, mai curind ne pot vedea aruncati peste Carpati”. Frumos, foarte frumos spus, numai ca momentul Unirii nu venise inca...
Teoretic, Ion Ghica putea sa afirme intr-o scriere a sa ca „la romani aspiratiunea catre Unire nu este tendinta de marire sau cotropire, ci este spirit de conservare si de legitima aparare in contra vecinilor ce-i inconjoara, caci temerea de cotropire si reducerea lor la o stare de inferioritate si umilire este inca mare si le impune datoria de a cauta sa devie un Stat puternic, ca sa-si poata apara cu succes existenta”. Profunda cugetare, in adevar, pentru anul 1892, dar timpul Marii Uniri nu venise inca...
Regele Carol - cu toate indemnurile la prudenta venite din partea tatalui sau, Printul Carol-Anton, din partea imparatilor si cancelarilor occidentali - a sprijinit si aparat pe cit i-a stat in putinta drepturile national-culturale ale romanilor din Austro-Ungaria. I-a indemnat sa faca „miscarea memorandista” si i-a aparat in fata imparatului Franz Joseph, cind cu faimosul lor proces din 1894. Pe unul din liderii miscarii nationale din Ardeal, moderatul Teodor Mihali, i-a primit in rastimp de 15 ani de 22 de ori in audienta, dar mai mult decit sa-i marturiseasca parerea, „convingerea sa intima ca Transilvania se va alipi intr-o zi de Romania, prin implinirea principiilor de dreptate”, si sa-i dea o fotografie cu chipul perechii regale, pe dosul careia a scris „rabdare si incredere, 1905” - n-a putut face.
Si pentru ca sa fim si mai convingatori, atunci cind sustinem ca generatia de aur a Unirii Principatelor, Independentei si Regatului isi rostise in chip exemplar mesajul sau, isi incheiase in triumf misiunea istorica, vom apela la doua citate adinc graitoare din opera lui Kogalniceanu. Primul a fost rostit in sedinta Parlamentului din 28 septembrie 1878: „... Ce aspiratiuni o sa avem noi, romanii? Sa le avem peste Carpati sau peste Prut? Ar cuteza dl. D.A. Sturdza sa indemne tarii sale o asemenea politica revolutionara, si cu asemenea politica credem noi a asigura viitorul patriei noastre? Dumnezeu poate in viitor sa plece muntii si sa usuce riurile, dar noi daca voim sa intram si sa traim in pace in familia statelor europene trebuie sa ne rostim in lege de a trai bine si linistit cu vecinii nostri, cu rusii si cu ungurii, repudiind orice politica de revendicare peste Prut si peste Carpati”.
Al doilea citat este din 1888 si se afla cuprins intr-o scrisoare adresata Muresenilor din Brasov, cu prilejul sarbatoririi semicentenarului „Gazetei Transilvaniei”: „Noi, romanii din Regat, un minut n-am fost, nu sintem fara a impartasi durerile voastre, fara a simpatiza cu sfortarile voastre pentru asigurarea nationalitatii romane, acolo unde Dumnezeu si divul Traian au implintat-o, caci stim ca atunci, cind - dar aceasta nu va fi - cind nationalitatea romana ar fi stinsa peste Carpati, nici noi, romanii de dincoace de Carpati nu vom avea propria noastra existenta nationala asigurata...
Faca Dumnezeu si energia voastra, ca jubileul de 100 de ani sa se serbeze in mijlocul unei natiuni fericite, adica ajunse la culmea implinirii dreptelor sale aspiratii”.
Astfel numea imperativele timpului sau omul politic si istoricul Mihail Kogalniceanu. Ceea ce nu inseamna ca un barbat politic si un ginditor de talia lui Kogalniceanu n-a intrevazut Marea Unire a tuturor romanilor, n-a luat atitudine dirza impotriva nedreptatilor de care aveau parte romanii de peste Carpati, ca n-a amendat cu toata severitatea politica duplicitara a unor oportunisti ca D.A. Sturdza, in problema nationala. A protestat, a criticat, a aparat. Dar atit. La zenitul unei vieti glorioase, generatia lui Kogalniceanu si Bratianu nu mai putea decit sa faca gestul frumos al schimbului de stafeta catre generatia urmatoare, tinara si mai norocoasa, careia i-a fost dat sa realizeze visul visurilor: Unirea cea mare si vesnica.
Cind, la 1912, a aparut conflictul din Balcani, s-a vazut dintr-o data deosebirea de vederi, de metoda si de temperament dintre generatii. Regele Carol I si prim-ministrul Titu Maiorescu faceau pasii marunti, prudenti si sovaielnici ai frumosilor parinti albiti de grijile tarii, tintind timid la intregirea Romaniei in directie exact opusa decit o faceau noii protagonisti ai vietii politice romanesti, in frunte cu providentialul lon I.C. Bratianu Batrinul Rege si venerabilul sau consilier se nevoiau sa rectifice o fruntarie in Dobrogea, ce l-a facut pe P.P. Carp sa observe cu ironie ca el are pamint mai mult pe mosia de la Tibanesti decit fisia dobrogeana obtinuta de fostul sau prieten Maiorescu. Pe cind Ionel Bratianu lansa la 8 septembrie 1913 faimoasa Scrisoare-Program a marilor reforme agrara si electorala si dadea semnalul actiunii nationale pentru intregirea Romaniei.