S-a scris mult si bine despre Wilson eliberatorul si protectorul natiunilor mici si mijlocii din Europa Centrala si Rasariteana. Dar cei mai realisti istorici au remarcat, pe buna dreptate, ca la inceput lucrurile nu numai ca n-au stat asa, ci stateau exact invers si ca abia in urma unor evolutii pe faze a evenimentelor, a cunoasterii obiective a situatiei si dezideratelor fundamentale sustinute de popoarele din acest spatiu, Washingtonul a devenit, realmente, bine documentat si informat iar Presedintele si-a meritat, intr-adevar, frumoasele epitete si

adjective cu care a fost gratulat si aclamat de multimile europene emancipate. La inceput distantele geografice uriase intre S.U.A. si Europa Centrala si Rasariteana, s-au reflectat tot ca distante si prapastii mari, intre ceea ce doreau realmente natiunile negermane si nemaghiare din Austro-Ungaria si ceea ce le ofereau guvernantii din S.U.A., de pilda, in perioada neutralitatii Washingtonului si chiar in primele luni de la intrarea lui in Primul Razboi Mondial alaturi de Antanta. z4d12dn
Desigur si in anii neutralitatii, principiile Wilsoniene erau benefice si frumoase cand vorbeau despre securitatea mondiala, pacea lumii, asociatia universala a natiunilor mari si mici, dar ele erau in disonanta cu afirmatia ca Austro-Ungaria era raspanditoarea unor idei generoase iar natiunile mici de aici ar fi purtatoarele lor de cuvant (!?). Erau democratice si eliberatoare si principiile de autodeterminare nationala a popoarelor lumii, dar dorinta initiala a S.U.A de a pastra, chiar intr-o forma imbunatatita sau modificata Austro-Ungaria, le nega esenta si mecanismul lor intim si fundamental. Wilson, ca si Lenin, a vorbit despre pace fara anexiuni, pace fara victoriosi si invinsi prin incetarea razboiului, curmarea suferintelor cumplite ale popoarelor si asezarea la masa tratativelor, dar nimeni nu stia cand, unde, cum -; si realistii se intrebau si pe seama cui -; se vor realiza in viata practica asemenea propuneri si idei. In timp ce Wilson si-a oferit bunele medieri intre beligeranti pentru incheierea pacii fara victoriosi, acestea esueaza tocmai fiindca europenii, in 1916 si inceputul lui 1917, angajati puternic in razboi, doreau pace victorioasa, deci tocmai invers decat la recomandau americanii inca neutrii.
Anglo-francezii l-au prevenit insa pe neutralistul, meditativul si mediatorul Wilson ca nici o pace nu se va putea incheia fara ca Franta sa primeasca Alsacia si Lorena, Romania Transilvania, Bucovina, Banatul, Italia Trentino, Serbia teritoriile slave din Austro-Ungaria si fara reconstituirea Poloniei ca stat independent. Londra si Parisul, in nota-raspuns catre Washingtonul impaciuitorist, au subliniat ca nimeni nu-si poate permite sa dea gres in aceste

actiuni, deoarece esecul ar insemna distrugerea marilor idei novatoaree care vor trebui sa constituie chiar baza viitoarelor relatii internationale, juste si echitabile, de care atat de des pomenea Wilson in discursurile sale publice, sustinute la Liga pentru Intarirea Pacii sau in Congres. Acest raspuns al Antantei catre Wilson a fost inaintat lui William G. Sharp, ambasadorul S.U.A. la Paris, prin intermediul lui Aristide Briand, la 10 ianuarie 1917, dupa care a fost publicat in presa, intr-o forma concentrata. Imediat, Czernin, infuriat, trimite si el o nota Washingtonului, in care denunta si acuza Antanta ca doreste cu orice pret spolierea, anihilarea si distrugerea Austro-Ungariei, dupa care obtine de la cluburile parlamentare cehe, iugoslave, italiene, rutene si romane, declaratii de fidelitate catre Monarhie si, implicit, de condamnare a notei Antantei catre S.U.A. Liderii nemaghiari si negermani din exil combat declaratiile de loialitate ale conationalilor lor, le declara nule si neavenite pe motiv ca au fost elaborate sub presiune, erau nesincere si constituiau rezultatele semnaturilor unor persoane neavizate si neautorizate. Prinsi intre doua note ale beligerantilor europeni, sefii de la Washington devin mai bine informati si mai realisti in unele privinte si mai putin in altele.
Wilson si Edward Mandel House apara teoretic dreptul la proclamarea principiului autodeterminarii nationale si la hotararea popoarelor nelibere sub care guvern vor sa traiasca in viitor, il proclama ca fiind fundamental, dar, la inceput, il vad aplicat numai in anumite cazuri, ceea ce, in practica politica si a sistemului de constituire a viitoarelor frontiere europene de stat, ar fi echivalent -; daca lucrurile nu s-ar fi clarificat, reperat si reparat in timp util pe parcursul desfasurarii evenimentelor -; cu a sustine, concomitent, independenta si unitatea de stat a unor natiuni din Europa Centrala si Rasariteana si dependenta si supunerea in fata opersiunii straine a altora. Faptul ar fi constituit un fel de alter
“anus” contra naturii in viata internationala si ar fi generat, fara indoiala, numeroase confuzii si convulsii incompatibile cu mult dorita pace generala si echitabila. Sefii de la Washington precizeaza unde intelegeau sa aplice dreptul

fundamental al aplicarii principiului autodeterminarii nationale sau al refacerii unor state ocupate si anume cand afirmau ca restaurarea Poloniei era tot atat de indiscutabila ca si restaurarea Serbiei si Belgiei sau ca necesitatea obiectiva a dezmembrarii Imperiului Otoman -; prin care se elibereau multe popoare oprimate
-;, dar taceau chitic relativ la obiectivitatea distrugeriii Austro-Ungariei, desi, si acest fenomen ar fi dus sau ar fi condus tot la emancipareea multor natiuni asuprite.
In Adresa sa catre Senat, din 22 ianuarie 1917, Woodrow Wilson rezuma principiile autodeterminarii nationale, a libertatii marilor, limitarea armamentelor, infiintarea unei Ligi Mondiale pentru Pace si face referiri concrete la emanciparea unor popoare. Dar, din nou, in aceasta Adresa, intitulata semnificativ, pentru ideile teoretice si teoretizante ce-l chinuiau pe Presedinte, “Pace fara Victorie”, nu se afirma nimic palpabil, concret si la obiect despre emanicparea celorlalte natiuni din Europa Centrala si Rasariteana. De pilda, in mod concret, in elaboratele prezidentiale, inclusiv in celebrele Puncte, a figurat mereu reconstituirea Poloniei ca stat independent. Deci, inclusiv intrarea in componenta statului revitalizat a teritoriului incadrat in Austro-Ungaria, dar destinele celorlalte natiuni erau reduse la asigurari vagi despre o oarecare dezvoltare autonoma, formula depasita si in flagranta contradictie cu dorintele reale ale acestor popoare.
Unii comentatori idealisti nu s-au lasat descurajati de formulele evazive din actele Wilsoniene si au afirmat, cu prea mult optimism, ca puterea cu care era invocat, sustinut si proclamat principiul autodeterminarii nationale va duce ineviabil la generalizarea lui, fara sa fie capabili sa explice cum si cand se va produce evenimenul. Idealistii au sustinut ca, teoretic vorbind, in Adresele lui Wilson existau, de fapt, multe elemente comune cu Nota Antantei si ca in ambele se regaseau armonios principii legate de distrugerea Austro-Ungariei. Chiar si Benes credea ca “intr-un oarecare sens” Wilson si Nota Antantei convergeau spre disparitia Monarhiei Habsburgice. Dar realistii au sustinut ca ei nu gaseau

formule sau formulari clare in acest sens din partea americanilor. Se stie ca Paderewski era prieten cu House, care-l admira, si ca, personal si prin intermediul lui, eminentul artist si om politic polonez l-a influentat direct si la obiect pe Wilson sa includa in proclamatiile sale, textual si fara echivocuri, restabilirea Poloniei. S-a sustinut ca in acea perioada nici o alta personalitate din Europa Centrala si Rasariteana nu putea rivaliza cu Paderewski in influentarea Washingtonului.
Dar, intamplarea sau relatiile personale -; ca sa nu zicem “pilele” -; char daca serveau o cauza buna si aveau un anumit rol in istorie, el era oricum modest atunci cand era vorba de transarea unor probleme si interese fundamentale ale “fortelor din adancuri”, identice cu “fortele morale” ce defineau si reprezentau aproape o suta de milioane de europeni. Ultimii factori trebuiau si au fost, in ultima instanta, decisivi in geopolitica europeana, dar si in morala nationala si internationala, deoarece era si o chestiune de bun simt ca nu numai polonezul, dar si balticii, romanii, alti slavi catolici sau ortodocsi sa fie liberi si independenti in frontierele statelor lor. In caz contrar, daca doar o natiune sau doua natiuni urmau sa devina libere sau sa aibe acces la state unitare, se punea si se impunea automat un raspuns la frumoasa, inteleapta si bliblica intrebare:
“Si hi et hae potuerunt quare, non tu, Augustinae ?”. Intrebarea putea fi sau a parut a fi retorica, dar raspunsul trebuia sa fie concret si la obiect, inclusiv din partea celor destinati de soarta si de victorie sa croiasca noua geopolitica europeana. De aceea, guvernantii americani care erau inca doar pe cale de a face din S.U.A. puterea gigantica de mai tarziu, au acumulat, repede si in timp util, informatii noi si mai numeroase provenite din mai multe surse, si-au depasit confuziile si greselile regretabile si maligne de la inceput si au acceptat, si de iure si de facto, aplicarea finala a realei autodeterminari nationale, bazata pe vointa majoritatilor cu respectul minoritatilor etnice din noile state succesorale marilor imperii destramate si distruse pe drept si cu dreptate.

In fond, o buna perioada de timp, Wilson si apropiatii sai au urmarit sa determine Austro-Ungaria sa paraseasca Germania Imperiala si sa incheie pace separata cu Antanta. O cerere in acest sens a venit chiar din partea lui Ottokar Czernin, care a dorit ca Wilson personal sa smulga de la Antanta acordul pentru o pace separata cu Austro-Ungaria si renuntarea la destramarea ei. Aceasta propunere convenea sau se potrivea cu visele lui Wilson care, in acea faza vorbea de pace fara victoriosi si deci fara infranti, de aranjamente la masa tratativelor etc. (desi nimeni nu stie cat vor dura si cum se vor derula asemenea minunatii noi aparute pe esaloanele diplomatiei internationale). Wilson accepta ideea si-i cere ambasadorului sau de la Londra, Page, sa tatoneze daca nu cumva Antanta este dispusa sa renunte la dezintegrarea Austro-Ungariei, in care caz, ambasadorul american Penfield va media in numele Presedintelui semnarea unei paci separate cu aceasta Monarhie, dupa care se spera ca si Germania va inceta razboiul. In concluzie, in aceasta faza, S.U.A. s-a bazat sau mai bine zis a respectat mai mult dreptul la existenta a marilor state cuceritoare si impilatoare si nu pe principiul autodeterminarii natiunilor asuprite si cucerite, desi acesta a fost proclamat formal si teoretic chiar de seful executivului de la Casa Alba. Nici macar Lloyd George nu s-a antrenat imediat in actiune si i-a raspuns lui Page ca deocamdata lucrurile nu erau favorabile pentru incheierea unei paci separate cu Austro-Ungaria, fapt ce ar implica protestele Italiei contra Antantei, care nu-si permitea acest lucru. Premierul britanic, care era putin si cinic, a replicat apoi ca Austro-Ungaria era o grea povara pentru Germania si nu un ajutor cum se credea, asa ca era mai bine sa fie lasata cum e si sa continue ca aliata sa incurce Germania si in viitorul apropiat. Londra nu avea nimic impotriva ca Austro-Ungaria sa-si conserve Ungaria si Boemia. Dar ea nu-si va parasi -; spunea Lloyd George -; prietenii ei europeni, mai ales ca era legata de Tratatul de la Londra cu Italia, de la Bucuresti cu Romania si de Aide-memoarul Serbiei. Din raspunsul lui Lloyd George se distinge faptul ca guvernul regal britanic punea acum mai mult accent pe tratatele incheiate pana atunci cu partenerii europeni,

decat pe Nota Antantei din 10 ianuarie 1917 care nu mai este amintita. Londra l-a instiintat pe Page ca guvernul englez primeste in aceste conditii o oferta de pace separata din partea Austro-Ungarei, dupa care Penfield incearca sa obtina de la Czernin desolidarizarea de Germania prin pacea separata a Austro-Ungariei cu Antanta si abandonarea teoriei razboiului submarin total. Ambasadorul american la Viena n-a actionat singur in acest sens, ci a respectat dispozitiile lui Lansing, seful dipomatiei guvernametale, care, la sfarsitul neutralitatii statului sau, a fost surprins ca Ministrul de Externe ale Austro-Ungariei n-a acceptat oferta. Insa acesta, vazand ca americanii nu i-au convins pe englezi despre necesitatea conservarii Austro-Ungariei, nu mai avea nici un interes pentru pace separata si insusi Imparatul Rege Carol nu vrea s-o rupa cu prietenul sau de la Berlin, chiar daca este atentionat ca S.U.A. va intra in curand in Primul Razboi Mondial de partea Antantei. In replica sa catre Penfield, Czernin precizeaza acum ca Austro- Ungaria va intra in tratative de pace generala, dar nu separata si ca ea va pune in afara oricarei discutii separarea de prieteni si aliati. Cu toate acestea, Czernin a mai facut in culise sau prin culise demersuri in acest sens, ceea ce dovedeste ca era cam greu -; pana la frangerea painii si la stabilirea invingatorilor sau invinsilor -; sa stabilesti care era ultimul cuvant sau atitudinea serioasa in diplomatie. De fapt, in diplomatia clasica, notiunea de “ultimul cuvant” a fost aproape imposibil de atins.
Se stie ca Wilson si adeptii sai considerau malefica politica si diplomatia europeana si blamau Congresul de la Viena din 1815 sau alte evenimente si tratate ulterioare, inclusiv tratatele secrete sau aliantele ce au dus la declansarea Primului Razboi Mondial. Dar daca ar fi sa comparam anumite tratate secrete incheiate de marile puteri europene cu cele mici -; prin care li se recunosteau acestora din urma dreptul la unitate nationala statala pe ruinele marilor imperii multinationale din tabara adversa -; cu atitudinea neutrei S.U.A. care dorea conservarea integritatii acestora, atunci putem afirma cu certitudine ca, in aceasta faza, atitudinea marilor puteri europene era salvatoare si acestea

reprezentau adevaratii ingeri eliberatori iar Washingtonul groparul legitimelor sperante de unitate si libertate nationala a celor mai multe popoare din Europa Centrala si Rasariteana. In aceasta faza de desfasurare a lucrurilor, dar si in cele imediat urmatoare intrarii S.U.A. in Primul Razboi Mondial, Wilson seamana intrucatva cu Lenin, doarece amandoi au proclamat dreptul natiunilor la autodeterminare pana la despartirea de statele vechi impilatoare, dar de aplicat, la concret si la obiect, nu l-au aplicat inca, ceea ce a insemnat ca intre declaratiile verbale sau scrise pe hartii cu continut public si diplomatic si practica n-a existat nici o concordanta sau vreo armonie intre cuvant si fapta. Norocul a fost ca strucura democratica interna a statului american a permis repararea raului si a dus la armonizarea cu structurile democratice internationale europene, pe cand dictatura malefica interna comunista de la Moscova a lucrat si va lucra pentru o viata si o geopolitica europeana de tip vechi, prin anexiuni si jafuri sistematice si amputari de popoare, teritorii si state vecine mici sau mijlocii. Dar toate aceste actiuni si operatiuni erau, printr-o propaganda desantata, colorate in rosul bolsevic si trecute prin filtrul internationalismului proletar, al intaririi fortei primului stat socialist, garantul celorlalte sau al “eliberarii” claselor muncitoare si popoarelor de sub jugul imperialismului etc.
Nu este deci de mirare ca in aprilie 1917, cand Wilson cerea aprobarea Congresului pentru intrarea in razboi, el precizeaza ca se declara acest razboi numai si numai contra Germaniei, pentru a apara cel mai sfant drept al americanilor, care consta in libertatea marilor, ceea ce presupunea un parteneriat cu natiunile democratice europene impotriva guvernului imperial german autocratic, deoarece lumea trebuia salvata si conservata pentru democratie. Dar daca Wilson deschidea un fel de cruciada pentru democratie, el trebuia sa declare razboi si Austro-Ungariei si Imperiului Otoman, deoarece o asemenea
“cruciada” trebuia sa includa si eliberarea slavilor, romanilor, italienilor din primul stat si al arabilor, kurzilor si armenilor din al doilea. Pe de alta parte, declararea unilaterala a razboiului, doar impotriva unei mari puteri a Centralilor, constituia si

o practica rar intalnita, daca nu chiar o exceptie, in viata internationala. Dar, dupa parerea lui Wilson, aliatii Germaniei n-au purtat razboi contra americanilor, ceea ce a demonstrat ca S.U.A. a intrat in razboi deocamdata sa apare interese in primul rand americane si abia in al doilea rand sa conservee lumea pentru democratie si libertate. Guvernul american s-a multumit ca, dupa ce austro- ungarii s-au raliat la razboiul submarin total proclamat de nemti, sa nu-l primeasca pe contele Tarnowski, ambasadorul Austro-Ungariei la Washington si nimic mai mult. Practic vorbind, Presedintele a manevrat ca sa ramana, si dupa aprilie 1917, un fel de arbitru intre Antanta si aliatii Germaniei, sa determine indeosebi Austro-Ungaria sa incheie pace separata, lucru dorit in continuare si de colonelul House si tocmai de aceea, credem noi, Wilson urmarea discret sa se disocieze in multe privinte de Antanta, specificand ca S.U.A este asociata si nu aliata ei prin vreun tratat special. Acest lucru i-ar fi asigurat Washingtonului libertatea de actiune in sensul dorit de sefii americani, intrucat ei ar fi ramas intr- un anumit grad cu mainile libere si vis-a-vis de Antanta. Oricum, Congresul, inca fidel Presedintelui, a votat la 6 aprilie 1917 razboi doar contra Germaniei, dupa care, la 9 si 20 aprilie, Austro-Ungaria si Imperiul Otoman au informat Departamentul de Stat ca au rupt relatiile diplomatice cu S.U.A. In schimb, in ciuda ostilitatilor dintre Germania si S.U.A, Bulgaria, aliata Berlinului si-a mentinut reprezentantul diplomatic la Washington si vice-versa, alt lucru curios si rar in viata internationala.

In cercuri restranse si intime din jurul lui, Wilson afirma ca el si S.U.A. nu aveau sau nu nutreau aceleasi scopuri in Primul Razboi Mondial ca francezii si englezii, dar ca acestia, avand nevoie de dolarii americani ca de aer, ii vor primi, dar, ramanand indatorati, vor ramane si la discretia Washingtonului, cand se va ajunge la frangerea painii si la fixarea conditiilor de pace. Dar laudele si socotelile de acasa nu s-au putut potrivi cu targul mondial de la Versailles, deoarece nici Presedintele si nici alti oameni de stat mai mici nu l-au putut influnta in toate problemele pe “tigrul” de la Paris, durul Clemenceau si, in ultima instanta, nici pe

Lloyd George, desi, la inceput, acesta a actionat pe sub mana in acord cu Wilson, in multe probleme si manevre de culise. Pe de alta parte, Masaryk a intuit cu nemultumire ca diplomatia americana bajbaie, nu cunoaste nimic sau aproape nimic din realitatile si dorintele majoritatilor etnice din Europa Centrala si Rasariteana incluse in Austro-Ungaria si, concomitent, vede clar ca bolsevicii rusi mint, ca nu recunosc autodeterminarea natiunilor decat formal, pe hartie, pe cand in practica sustin punctul de vedere german privind importanta prioritara a statelor si nu a natiunilor in viata internationala. Era nepermis -; preciza seful necontestat al emigratiei cehe -; sa sustii, asa cum faceau rusii rosii, dar si unii mensevici si germani, autonomia Dobrogei, a Bosniei si Hertegovinei, unde traiau
1 milion de musulmani maximum-maximorum si sa nu te interesezi deloc de destinul a 10 milioane de cehi, slovaci, romani, italieni, slavi de sud din Austro- Ungaria, pe care doresti s-o conservi ca stat in detrimentul acestor majoritati etnice. Masaryk a tinut la si l-a respectat doar pe Miliukov, care a spus, fara echivoc, ca Austro-Ungaria trebuia destramata.
Unul din motivele pentru care la inceput Wilson, Lansing si coloneul House au dorit mentinerea Austro-Ungariei a fost, probabil, ideea ca aceasta va deveni o mare Elvetie si se va federaliza si sperau ca si din interior cercurile liberale vieneze, conduse de profesorul Lammasch si Hoditz, il vor determina pe noul Imparat-Rege Carol sa treaca la actiune in acest sens. Desigur, aceasta dorinta era dublata si de speranta ferma ca o asemenea Austro-Ungarie se va desparti de Germania si va semna pace separata cu Antanta. Dar oricate tratative de culise au fost duse intre diplomatii austro-ungari si americani, inca si in iulie
1918, Czernin, desi promite din interior democratizarea Monarhiei, nu admite nici o ingerinta exterioara in aceasta privinta si declara ca solidarizarea Austro- Ungariei cu Germania va ramane neclintita solicitand nu pace separata, ci pace generala intre beligeranti.
In vara anului 1917, desi intrata in razboi ca asociata Antantei, S.U.A., precauta in pozitia ei fata de Austro-Ungaria cu care trata pe ascuns asa-zisa

pace separata, ii primeste bine pe diplomatii Regatului Serbiei pe care-l ajuta financiar, dar nu vrea sa-i primeasca oficial pe supusii iugoslavi ai Vienei si ai Budapestei, cu care Washingtonul nu era in razboi. Guvernul sarb aflat in exil insisita insa pentru unirea cu slavii din Monarhie si pentru destramarea acesteia in virtutea Declaratiei de la Corfu, pe care n-o acceptau in intregime, insa nici italienii, deoarece doreau anexarea litoralului rasaritean al Adriaticii pentru ei si nu pentru viitoarea si prezumtiva “Iugoslavie” (de fapt Regatul Sarbo-Croato- Sloven). De asemenea, Regele Ferdinand I, retras cu guvernul la Iasi, i-a scris lui Wilson sa sprijine unirile Transilvaniei, Banatului si Bucovinei cu Regatul Romaniei. Dar, timp de aproape un an de zile, Washingtonul nu a raspuns afirmativ la aceasta legitima si democratica revendicare, parte integranta a “lumii salvata pentru democratie” dorita atat de mult si sincer, de altfel, de Presedinte care a dat doar asigurari ca Regatul Romaniei Mici va fi refacut, ajutat financiar in razboi si in timp de pace si astfel independenta si integritatea lui -; dar nu si unitatea si integritatea tuturor romanilor -; vor fi restabilite la viitoarea pace.
La insistentele ambasadorului francez, Jusserand, la Washington, care n-a dat relatii amanuntite despre originea membrilor delegatiei, Lansing accepta, la 2 iulie 1917, sa primeasca in audienta oficiala cativa romani, in frunte cu Vasile Lucaciu, crezand ca sunt originari din Regatul Romania. Miezul discursului sustinut de Lucaciu a fost necesitatea unirilor Transilvaniei, Banatului si Bucovinei cu Romania, protopopul unit sustinand, pe buna dreptate, ca ele corespundeau intru totul principiilor generale Wilsoniene privind necesitatea eliberarii natiunilor asuprite si, pe baza ei, instituirea unor relatii echitabile de egalitate intre popoarele Europei. Lansing tace chitic sau “diplomatic” in legatura cu faurirea unitatii nationale de stat a romanilor, dar, in schimb, lauda rezistenta eroica a Armatei Regale Romane in Moldova. Numai in timpul discutiior Lansing realizeaza ca Lucaciu si insotitorii lui nu proveneau din Regatul Romania, ci erau supusi ai statului ungar, asociat cu cel austriac, primul detinand Transilvania, al doilea Bucovina.

Secretarul de stat regreta ca I-a primit, din cauza aceluiasi motiv si anume ca S.U.A., nefiind in razboi cu Austro-Ungaria, nu putea trata cu supusii ei care
“complotau” pentru destramarea Monarhiei. Neputand sa-i faca reprosuri sau sa se certe cu asociatul sau in razboiul dus de Washington doar contra Berlinului, Jusserand, secretarul de stat, isi varsa naduful pe subalternul sau, Andrews, care ar fi avut obligatia de serviciu sa-l instiinteze exact de unde veneau si de unde proveneau membrii delegatiei romane si, deci, sa-l previna, pentru a nu cadea in
“pacatul” de a face o gafa diplomatica. Andrews, care nu stia nici el prea multe despre romanii din Austro-Ungaria, dar nici despre alte natiuni negermane si nemaghiare de aici, isi linisteste superiorul in sensul ca nu trebuia sa-si faca griji intrucat nu toti romanii transilvaneni doresc unirea cu Romania, asa cum pretindea Lucaciu, despre care afirma ca nu era un om onest si de incredere, ca ar fi imoral si ca preot catolic, deoarece avea un copil din flori, deci un fiu natural, ceea ce i-ar fi interzis de canoanele bisericii sale. Diplomatul american nu stia deci mai nimic despre confesiunile si durerile romanior din Transilvania si nici despre inchisorile unguresti “vizitate”, ani de-a randul, de Lucaciu inainte de razboi. Lucaciu era preot catolic de rit grec, deci se putea casatori ca si preotii ortodocsi, nu era nici imoral si nici pacatos si, din punct de vedere national, reprezenta adevaratele dorinte ale tuturor romanilor din Austro-Ungaria. Intrucatva, Andrews semana ca doua picaturi de apa cu ambasadorul S.U.A din Elvetia, Pleasant A. Stowall, fost coleg de scoala cu Presedintele si considerat in timpul razboiului “ochii si urechile” lui Wilson pentru toate tarile inamice Antantei. Insa colegul lui Stowall avea deocamdata “un singur inamic” in zona, Germania. Atat Andrews, cat si Stowall, cunosteau tot atat de multe lucruri despre starea de fapt, dorintele si sentimentele reale ale natiunilor din zona cate stiau despre zulusii sau alte triburi din Africa. Din Berna Stowall trimitea informatii fanteziste la Washington, printre care s-a numarat si “asigurarea” ca toate popoarele, natiunile din Europa Centrala si Rasariteana sunt “dusmani incarnati” ai S.U.A., punandu-i in aceeasi oala pe unguri, germani, austrieci, polonezi, cehi, iugoslavi si romani.

Daca este adevarat ca Andrews a facut mult rau romanilor din Transilvania si Bucovina, deoarece Washingtonul a recunoscut necesitatea si obiectivitatea unirii lor cu Regatul Romania, doar dupa ce a ratifcat unirile iugoslavilor si cehoslovacilor, nu este mai putin adevarat ca, pana ce diplomatia americana avea in zona “urechi si ochi” ca cele ale lui Andrews si Stowall, S.U.A. n-avea cum sa cunoasca la obiect si in mod concret situatia din aceasta framantata si pentru ea si mult prea indepartata zona a Europei.
Dar, daca iugolsavii si cehoslovacii i-au intrecut pe romani in actiunea justa a recunoasterii emanciparii si unitatii lor nationale de catre diplomatia S.U.A., nu insemana deloc ca, in fazele anterioare, acesti slavi, fie sudici, centrali, catolici, protestanti sau ortodocsi, n-au avut parte ei insisi de esecurile si dezamagirile lor in aceasta chestiune. Un exemplu tipic in acest sens il reprezinta slovacul Stefanik, vicepresedintele Consiliului National Slovac de la Paris si maior in armata franceza. In iunie 1917, cand soseste in S.U.A., este convins ca va fi primit de oficialitatile americane in prima lui calitate, desi ar fi trebuit sa fie mai sceptic, deoarece se stia ca Washingtonul n-a declarat razboi Austro-Ungariei. Stefanik era optimist in privinta atitudinii guvernantilor americani, intrucat presupunea ca acestia stiau si cunosteau deja de cativa ani dorintele reale ale cehilor si slovacilor, facute public si de el si de Masaryk sau de Benes in lumea larga, dar si de cehii si slovacii din Cleveland care, inca in 27 octombrie 1915, au subliniat ca cehii si slovacii trebuiau sa se uneasca intr-o uniune federala de doua state perfect egale unul cu celalalt, fapt ce presupunea destramarea si distrugerea statelor istorice cuceritoare asociate in structura Austro-Ungariei. De fapt, cehii si slovacii din S.U.A. si-au avut un birou de presa chiar la Washington, ce era condus de Pergler si, deci, nu se putea spune ca oficialii de la Casa Alba nu puteau sa afle -; daca doreau - care erau dorintele cehoslovacilor, exprimate chiar in aceesi localitate sub ochii si la urechilor lor. In 1917, senatorii Adolph Sabath -; originar din Boemia -; si William H. King s-au pronuntat in Senat -; si sa nu uitam ca si acest for legislativ avea un cuvant de spus in diplomatia americana

-; pentru independenta unui stat ceho-slovac. In 1917, unele personalitati americane, printre care s-au numarat si cei ce proveneau din zonele cehe sau slovace, i-au cerut lui Lansing sa recunoasca independenta Cehoslovaciei si sa-l primeasca pe Stefanik ca vicepresedinte al Consiliului National Cehoslovac din Paris, interpretat ca un fel de guvern in exil al viitorului stat.
Lansing tace chitic si diplomatic in aceasta privinta. In schimb lauda fidelitatea si loalitatea manifestata de suplicanti fata de S.U.A. Secretarul de Stat nu-l primeste deloc pe Stefanik iar adjunctul sau, Polk, il accepta ca interlocutor doar in calitatea lui de ofiter francez aliat sau mai precis asociat cu armata americana in razboiul contra Germaniei. Liderul slovac s-a considerat probabil jignit de aceasta atitudine si a fost atat de catranit si ne necajit incat l-a considerat pe Wilson ca un mare sarlatan care se joaca cu cuvinte, idei si notiuni mari si frumoasee ca autodeterminarea natiunilor, doar pentru a impresiona si a amagi lumea. Stefanik a intrecut insa intr-atata masura cu supararea si dezamagirea sa incat, nici dupa ce toata lumea diplomatica si intreaga opinie publica interna si internationala interesata a realizat ca sefii de la Washington, odata informati, in mod obiectiv, au acceptat si au promovat ei insisi necesitatea destramarii si distrugerii Austro-Ungariei, n-a mai crezut nici in aceste momente finale, inaltatoare si hotaratoare in sinceritatea guvernantilor americani. Atitudinea lui a fost complet gresita, deoarece inadvertentele de inceput ale Washingtonului s-au datorat, in special, necunoasterii situatiei reale si obiective de pe terenul indepartat al Europei Centrale si Rasaritene si unor manevre diplomatice de moment si trecatoare ce tindeau sa desparta Austro-Ungaria de Germania. Acesti factori au determinat adoptarea unei politici si atitudini gresite fata de romani si slavi (exceptie polonezii) in acese faze, dar neinformarea si bajbaiala in intuneric nu se puteau confunda cu o gandire sau cu o vointa rea si reactionara da capo al fine, singurele care puteau fi relamente condamnate sau condamnabile. Stefanik, ajuns general, si-a manifestat rezerve nejustificate fata de americani pana si la Conferinta de Pace cand i-a influentat si i-a atatat mereu

pe francezi sa-i combata in multe privinte. Fara indoiala ca atitudinea slovacului era nelalocul ei, era exagerata si subiectiva pana la limitele absurdului, intrucat ar fi fost si necesar si just sa se bucure de indreptarea “pacatosului” fata de natiunea lui si fata de celelalte natiuni asuprite din Europa Centrala si Rasariteana si sa nu atate sau sa bage fitile intre marile puteri europene ale Antantei si S.U.A., care, si fara de ele, trebuiau sa rezolve multe si numeroase diferende interne, plus sa puna pe picioare tratatele cu statele invinse.
Slovacul Stefanik si romanul Stoica, dezamagiti de democratii aflati la putere, trateaza cu republicanii din opozitia americana si primul lor succes a venit din partea unei figuri de prima marime a politicii S.U.A. si anume fostul Presedinte Theodore Roosevelt. Desi crezuse si el in asa-numita misiune civilizatoare a Imperiului Habsburgic, in noile conditii afirma clar ca Austro- Ungaria asuprea natiunile negermane si nemaghiare de pe cuprinsul ei, ca va sustine fara rezerve autodeterminarea lor, militand deschis atat pentru distrugerea Austro-Ungariei la sfarsitul razboiului, cat si pentru declararea imediata de catre Washington a razboiului contra ei si a Imperiului Otoman sau a aliatilor lor mai mici. Roosevelt se pronunta si pentru eliberarea natiunilor asuprite din Imperiul Otoman, concomitent cu cele din Austro-Ungaria, deoarece, fara emanciparea celor asupriti si fara distrugerea celor doua imperii asupritoare, nu se putea fauri o lume salvata si conservata pentru democratie. Deci, autodeterminarea natiunilor trebuia aplicata la concret si la obiect, nu numai pe hartie sau in declaratii verbale, oricat de solemne erau sau parea sa fie ele, daca se dorea realmente ca frumoasa si multpromitatoarea lume faurita de si pentru democratie sa nu fie si sa nu ramana o simpla minciuna. Practic vorbind, Theodore Roosevelt nu facea altceva in acest caz decat sa-l constranga pe Wilson sa-si depaseasca limitele si greselile, sa extinda si sa generalizeze autodeterminarea nationala la toate natiunie asuprite din imperiile multinationale concentrate in Puterile Centrale si sa uneasca vorba cu fapta. Posibil ca si asemenea luari de atitudini, critici sau “scarmanaturi” republicane sa fi accelerat

adoptarea unor solutii rationale si democratice de catre democratii de la Casa Alba in aceste chestiuni. Pe de alta parte, lui Theodore Roosevelt i se parea ciudat daca nu considera chiar ca un fel de anus contra naturii faptul ca S.U.A. declarase razboi numai Germaniei dar nu si aliatilor ei.

Cat despre informatiile furnizate inainte de si in 1917 sau chiar si in primele luni ale lui 1918 de catre Stowall si anume ca toate natiunile din Europa Centrala si Rasariteana erau dusmane ale americanilor, ele nu erau in intregime valabile nici macar pentru unguri, austrieci si germani, lucru de care s-a putut convinge el insusi destul de repede. Contele Karolyi era ungur, dar filoantantist si, dupa aprilie 1917, automat si filoamerican. Iar in noiembrie acelasi an vine in Elvetia devenita terenul unor tratative subterane si o vreme ultrasecretoase pentru scoaterea Austro-Ugariei din razboi printr-o pace separata. La Berna, Stowall a avut ocazia sa discute nu numai cu el dar si cu contele Colloredo-Mansfeld si a raportat incantat la Washington ca din Austro-Ungaria veneau semnale
“serioase” si pretioase ca ea ar fi gata, in schimbul unor garantii, s-o rupa cu Germania si sa incheie pace cu Atanta si cu S.U.A, adica exact ce-si dorea atunci si fostul sau coleg de scoala si-acum superiorul sau, Presedintele Woodrow Wilson.
Karolyi, om de stanga, in discutiile de culise cu diplomatii americani, se lauda prematur ca va ajunge in scurt timp la putere, va dicta politica externa a Austro-Ungariei si va contribui la incheierea razboiului, dar dorea sa stie en avance care vor fi termenii sau conditiile de pace oferite de americani si de Antantisti in asemenea situatie. Cat despre pacea separata dorita de echipa de la Washington, Karolyi n-o dorea, deoarece se pare ca se temea de puterea punitiva a Germaniei, dar se oferea ca, printr-o manevra subtila, sa o atraga la tratative de pace generala. Aici, in mod brusc, si printr-o miscare de “volt face”, delegatia austro-ungara ar fi izolat-o si ar fi parasit-o pe cea germana si ar fi trecut cu carute si cu bagaje cu tot in tabara delegatiilor antantista si americana, in transarea unor probleme esentiale, la parasirea teritoriilor ocupate de Centrali

-; si trebuie sa recunoastem ca erau foarte intinse si variate, incepand de la cele belgiene, franceze, italiene, pana la cele sarbe, romanesti si ruse -; pana la rezolvarea revendicarilor italiene, franceze, poloneze etc. Probabil, contele maghiar se gandea ca nu pierde, nici el, nici patria lui, prea mult, daca, de pilda, Austria ceda Galitia si Germania Pomerania si Poznania viitoarei Polonii sau Alsacia si Lorena Frantei etc. In schimb, americanii si Antantistii trebuiau sa garanteze, indeosebi, integritatea statului ungar si, cu cateva exceptii, si pe aceea a celui austriac, contele ungur solicitand si cerand garantii pentru ca Austro-Ungaria sa nu fie penalizata grav din punct de vedere teritorial si, in plus, sa primeasca ajutoare financiare serioase pentru a-si reface economia zdruncinata de razboi. Din punct de vedere diplomatic, contele Karolyi a manevrat ca toata responsabilitatea declansarii razboiului sa cada pe germani in primul rand si pe austrieci, in al doilea, iar ungurii si Ungaria Coroanei Sfantului Stefan sa ramana curati si nevinovati ca ingerasii.
Desigur, trebuie sa recunoastem ca, din punct de vedere maghiar, schema de gandire politica si diplomatica era deosebit de subtila si de utila pentru Budapesta cuceritoare, numai ca, si in acest caz, socoteala de acasa, chiar combinata cu “tractarile si pertractarile” de departe de casa, nu s-au potrivit cu realitatile din targ, determinate de evolutia lucrurilor din Europa Centrala si Rasariteana si din afara ei. Contele Karolyi a ajuns intr-adevar la putere, dar nu imediat sau foarte repede, ci dupa un an de zile, in urma revolutiei de la sfarsitul lunii octombrie 1918, provocata si de el, tocmai fiindca, in prealabil, nu si-a putut convinge Regele sa retraga Austro-Ungaria din razboi iar el sa-si aduca acasa in timp util trupele de pe front pentru a-si apara integritatea de stat a Ungariei Coroanei Sfantului Stefan, amenintata de miscarile iredentiste ale slavilor si romanilor. La sfarsitul anului 1918, cand, vorba poetului, “era tarziu si era toamna”’, era foarte tarziu si pentru Karolyi sa joace cu sau pe cartea americana in favoarea sa si a Ungariei, deoarece S.U.A. intrase deja demult in razboi si contra Austro-Ungariei iar echipa democratilor de la Casa Alba a recunoscut deja

de facto dreptul cehoslovacilor si iugoslavilor si necesitatea unirii romanilor la si cu state nationale independente si unitare.
Alte incercari de a desparte Austro-Ungaria de Germania si de a o determina sa incheie pace separata cu S.U.A. si cu Antanta au venit de la bavarezul Foerster, care, desi german, detesta pe prusaci. El a purtat discutii in acest sens cu Imparatul-Rege Carol, unde a fost introdus de cercurile concentrate in jurul lui Poltzer-Hoditz. Bavarezul era entuziasmat pana peste urechi de unele proiecte ale liberalilor austrieci si personal milita, de altfel sincer si cu convingere, pentru distrugerea frontierelor istorice ale statelor cuceritoare si formarea unei mari Confederatii de state, unde sa intre si iugoslavii ca stat distinct sau, daca doreau, impreuna cu Serbia, Ungaria sa-i dea Romaniei teritoriile etnice romanesti si sa intre alaturi de Romania intregita in Confederatie, sa se respecte interesele Poloniei, ale Boemiei in cadrul ei etc. Aceasta Confederatie urma sa puna la punct si sa insufle respect si teama Berlinului prusac in viitor, cu care Viena -; spera Foerster -; va rupe orice relatie amicala sau de alianta. Plecat in Elvetia sa-si discute proiectele si cu americanul Herron, bavarezul se pare ca a strecurat unele din ideile proprii in cuvintele si optiunile Imparatului-Rege, probabil pentru a accelera tratativele de impacare si de pace separata cu Austro-Ungaria si pentru a obtine izolarea si infrangerea Germaniei Imperiale.
Dar frumoasele idei, principii si propuneri, avansate de Foerster, sunau bine si placut “din coada”, in voci soptite sau pe hartie, dar nu corespundeau cu realitatea si practica politica sau diplomatica a celor implicati. Chiar daca n-a fost exclus ca dublul Monarh de la Viena si de la Budapesta sa fi reflectat de cateva ori la posibilitatea de a se desprinde de Germania, el n-a indraznit si, in ultima instanta, nici n-a facut nimic concret in acest sens si era exclus ca Ungaria, de buna voie si nesilita de nimeni, sa cedeze Transilvania si Banatul Romaniei, pentru ca impreuna cu ea sa intre in Confederatia preconizata de bavarez. Monarhul din Viena a avansat in ultimul ceas un program federativ si nu o

Confederatie si pana si aceasta federatie, din 16 octombrie 1918, excludea Ungaria Coroanei Sfantului Stefan, deoarece conducatorii ei nici nu doreau sa auda de ea. Practica a dovedit ca asemenea sisteme de gandire si de structurare sau de restructurare a testurilor de stat din Europa Centrala si Rasariteana de atunci, in conditiile desfasurarii Primului Razboi Mondial si al nerezolvarii in practica interna si internationala si nu prin vorbe si in culise, a doleantelor natiunilor cucerite si asuprite de eliberare si emancipare statala de sub tutela cuceritorilor, ramaneau simple himere fara efecte benefice in vietile a zeci de milioane de europeni.
Nu stim daca liderii cehoslovaci, iugoslavi si romani care au fost primiti de guvernantii americani au intuit sau nu ca acestia duceau tratative cu Austro- Ungaria pentru pace separata, desi, dupa unele declaratii publice sau adrese catre Congres, puteau banui acest lucru, mai ales in perioada in care Washingtonul nu declarase razboi Monarhiei Bicefale. Ceea ce este si mai curios si mai bizar este faptul ca, desi in decembrie 1917, Wilson a declarat, in sfarsit, razboi si Austro-Ungariei -; dar nu si Bulgariei si Turciei -;, el subliniaza, tot atunci, ca S.U.A. nu se amesteca in treburile interne de natura economica sau politica din Monarhie iar punctele sale avansau ideea vaga pentru natiunile de aici ca se va asigura oportunitatea pentru faurirea unei vieti autonome, formula care n-avea cum sa multumeasca pe cei interesati.
Se pare ca diplomatul nr. 1 al lui Pasic, Vesnic, fiind om de meserie, stia doua lucruri si anume ca Wilson trata pe sub mana cu Viena si ca nu dorea inca unitatea iugoslava nici in primele luni ale anului 1918. Tocmai de accea, cand se adreseaza Congresului, in ianuarie 1918, el trece sub tacere Acordul de la Corfu
-; spre marea dezamagire a iugoslavilor din S.U.A. ce proveneau din Austro- Ungaria -; si pune accentul pe refacerea si intarirea Regatului Serbia. Dar diplomatul sarb nu se putea adresa Congresului si natiunii americane, peste capul Presedintelui, lucru pe care iugoslavii, impacientati si scandalizati de tacerea lui Vesnic, nu-l intelegeau si probabil nici nu puteau sa-l inteleaga,

nestiind aproape nimic despre formulele, adesea complicate si complexe, ale rigorilor diplomatice. Numai ca Vesnic, in discutiile private cu colonelul House, inspiratorul in multe privinte al lui Wilson, se pronunta pentru unitatea iugoslava si ii atrage atentia ca, pana ce nu se vor forma state independente pe ruinele Austro-Ungariei, nu va putea fi vorba de pace in Europa Centrala si Rasariteana, intrucat toti nemaghiarii si negermanii vor continua lupta contra suprematiei Vienei si Budapestei. Practic vorbind, diplomatul sarb l-a invitat pe House sa inceteze orice tratative de pace separata cu Austro-Ungaria.
Au fost cateva momente in care diplomatia americana i-a antrenat in tratativele cu Austro-Ungaria si pe Lloyd George sau pe Balfour si, mai rar si destul de greu, si pe oamenii de stat francezi sau pe cei italieni care, dupa Caporetto, se simteau mai slabi si erau atat de speriati incat au refuzat sa mai incerce orice ofensiva contra Centralilor, ramanand strans atasati de transeele lor pana spre sfarsitul conflictelor. Astfel, generalul bur Jan C. Smuts, fost adversar al britanicilor intre 1899-1902, acum prieten al Londrei si admirator sincer si entuziasmat al federalismului Imperiului Britanic, este trimis la Geneva pentru discutii cu contele Albert Mensdorff-Pouilly, fost ambasador al Austro-Ungariei la Londra. Dar, de la bun inceput, actiunea diplomatica era un fat nascut mort, deoarece olandezul african putea discuta exclusiv despre o pace separata, pe cand contele austriac era imputernicit sa trateze doar in numele unei paci generale, ceea ce demonstreaza ca Austro-Ungaria sau nu indraznea sau nu dorea sa paraseasca la obiect si la concret Germania. Snuts insista ca Austro- Ungaria sa paraseasca Germania, sa incheie pace separata cu Antanta, sa ia locul Rusiei ca un viitor bastion contra Berlinului. Daca toate aceste conditii vor fi indeplinite, Antanta si S.U.A. vor acorda asistenta si toata simpatia lor Austro- Ungariei. Smuts a sugerat ca Monarhia Habsburgica sa ia exemplu de la Imperiul Britanic, sa acorde autoguvernare natiunilor de pe cuprinsul ei iar intr-o asemenea structura de stat democratizata substantial ar putea intra ca intr-o mare Confederatie Polonia, Romania, Serbia si alte state din zona.

Nici din aceste “pourparles” n-a rezultat nimic concret. Alte incercari de acest gen s-au derulat si intre diplomatul austriac Revertera si contele francez Abel Armand, ofiter de informatii si anume, tot in Elvetia, la Fribourg, in locuinta printesei Sarsina, buna prietena cu mama Zittei, Imparateasa-Regina a Austro- Ungariei. Ulterior, francezii au afirmat ca totul a inceput din initiativa austriecilor si invers, acestia au sustinut ca francezii i-au invitat la tratative. Francezul ar fi promis ca Parisul va respecta in mare integritatea Austro-Ungariei daca paraseste Germania, in care caz Austria va primi Silezia, dar era necesar ca Italiei sa i se acorde Trentino iar Fiume sa devina oras liber. Austro-Ungaria urma sa se federalizeze, sa se alieze atat cu Polonia catolica, refacuta in frontierele din 1772, cat si cu Bavaria catolica, pentru a rezista impreuna contra refacerii puterii Berlinului prusac si protestant si, probabil, impotriva Moscovei bolsevice. Dar, ca si in celelalte situatii, Revertera era imputernicit sa trateze despre o pace generala, care implica si Germania, iar Armand doar despre o pace separata care urmarea izolarea si infrangerea Germaniei si totul s-a inregistrat la capitolul unui nou fiasco de acest gen.

Daca ar fi sa ne inchipuim sau sa ne “construim” in imaginatia noastra un
“laborator” de diplomatie pe timp de razboi, am putea sa constatam la acelasi nivel al imaginarului si al posibilului, ca, din nou -; daca -; americanii, englezii si intrucatva si francezii ar fi semnat pacea separata cu Austro-Ungaria, Londra si Parisul si-ar fi incalcat singure tratatele secrete cu Romania si Serbia si fara presiunea americanilor sau fara “defectiunea” micului aliat de la Bucuresti si teritoriile romane si slave din aceasta Monarhie -; chiar federalizata -; ar fi ramas in fruntariile ei. Dar istoria nu s-a facut si nici nu se va face cu varianta “daca” si cu “poate”, ci toate evenimentele trebuiesc reconstituite asa cum au fost si, eventual, explicate de ce s-au derulat asa si nu altfel.
Desfasurarea concreta a lucrurilor a dovedit ca nimeni si nimic n-a putut desparti Austro-Ungaria de Germania, ca pacea fara victorii si fara victoriosi si cea pe baza negociata s-au dovedit a fi simple himere iar razboiul s-a derulat in

stil european, cu invinsi si invingatori si s-a incheiat in stil clasic sau traditional, prin impunerea conditiilor de pace celor infranti de catre cei ce au castigat victoria. Retoric si din punct de vedere pur moral ne-am putea pune in fata alternativa sau dilema urmatoare: daca englezii si francezii i-au pedepsit pe romani ca au semnat pacea separata de la Buftea-Bucuresti si au negat valabilitatea Tratatului din 1916, de ce nu si-au facut procese de constiinta pentru faptul ca ei insisi au purtat tratative in acest sens sau tot din acest motiv sa ierte Bucurestiul pentru “pacatul”de la Buftea-Bucuresti. Dar nici asemenea “probe” de laborator, teoretice, teoretizante si “moralizatoare” n-au nici un rost in practica diplomatica si istoriografica din mai multe puncte de vedere pragmatice si, deci, foarte reale, palpabile si verificate in viata si in raporturile de forte ale factorilor implicati in desfasurarea Marelui Razboi cum a mai fost numit Primul Razboi Mondial.

In primul rand, critica de jos, facuta de cei mai mici sau mai slabi si adresata celor tari si mari, situati prin forta si puterea lor sus, este identica sau macar se aseamana cu efectul scuipatului de jos in sus, care vine tot pe capul autorului “de jos”. In al doilea rand, indiferent de nemultumirile si reprosurile celor mici sau mijlocii, deci a natiunilor asuprite si a statelor din Europa Centrala si Rasariteana, adresate marilor state prietene din Antanta, ele ar fi ramas ca si in deceniile anterioare, doar cu visele de eliberare, emancipare sau unitate nationala, daca n-ar fi fost factorii majori de putere ai statelor apusene maritime si democratice, care au contribuit mult mai substantial decat celelalte la infrangerea Puterilor Centrale. In al treilea rand, englezii si francezii au renuntat la tratatele secrete incheiate cu statele mici (Romania, Serbia) sau mai “mari” (Italia), mai mult de forma decat in continut si doar pentru a da o anumita satisfactie mai mult morala decat reala sau materiala marelui asociat american. Chiar si acest lucru a fost acccceptat si executat numai in masura care convenea Londrei si Parisului la sfarsitul Primului Razboi Mondial. Astfel, presiunea Washingtonului privind anularea Tratatelor secrete, a convenit diplomatiei engleze si franceze in

anularea Tratatului de la Bucuresti, cel putin din doua motive. Acolo granita Banatului fusese extinsa la limitele lui etnice romanesti, dar din punct de vedere strategic granita romana ar fi fost prea aproape de Belgrad, care nu putea accepta acest lucru. Apoi Bucurestiul, parasit si lasat singur intr-o pozitie geopolitica si geomilitara imposibila, a semnat o pace separata, iar Regele, guvenul regal si armata sarba, desi ramasi fara teritoriu, au fost dusi si protejati de vasele Antantei in Insula Corfu si n-au fost pusi in situatia de a ceda in fata Centralilor si de a semna paci separate cu ei.
Pe de alta parte, insa, tot diplomatia Antantei a mediat intre Bucuresti si Belgrad -; si n-a permis nici extinderea nemotivata a pretentiilor sarbesti in Banatul ramas Romaniei. Unele rectificari juste si benefice au fost facute si la granita vestica a Romaniei cu Ungaria, fiindca aceasta n-avea ce cauta in pusta pana aproape de Debretin sau in alte zone mici unde locuitorii erau in majoritate maghiari. Insa, nici o minte sanatoasa nu poate nega ca in cea mai mare parte, daca nu chiar in esenta lui, Trataul din 1916, desi declarat caduc si deci “mort” si nul, a fost metamorfozat ca fiind totusi viu si valabil si aplicat in geopolitica noua din Europa Centrala si Rasariteana, prin faptul ca s-au recunscut in dreptul si practica internationala Unirile Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Romania. Este drept, insa, ca, in toate cazurile, principiul autodeterminarii nationale, avansat de Wilson, s-a potrivit foarte bine, lucru pe care-l stiau si guvernantii din Paris si Londra, care n-aveau nimic de pierdut nici din acest punct de vedere si nici prea mult din prevederile Tratatului din 1916, ajustat teritorial doar in cateva cazuri minore care n-au afectat in esenta realizarea procesului desavarsirii unitatii nationale romanesti. Doar in cazul Bucovinei de Nord, diplomatii romani puteau face apel si la dreptul istoric, adica la faptul ca intreaga provincie a fost smulsa Moldovei in 1775 si deci era drept sa revina Romaniei anului 1918. Lucrul a fost necesar, deoarece in nord autoritatile habsburgice au colonizat o multime de slavi care i-au intrecut numeric pe romanii de aici. Galitia Rasariteana a constituit un mar al discordiei intre Ucraina, pentru

moment indepedenta si Polonia si Consiliul Suprem Aliat s-a gandit s-o treaca sub mandatul viitoarei Ligi a Natiunilor dupa modelul Danzigului si al Memelului. Dar, dupa ce bolsevicii ocupa Ucraina, toata Galitia Rasariteana este data Poloniei si Antanta accepta ca fapt implinit votul romanilor de Unire a Bucovinei cu Romania, exprimat la 15/28 noiembrie 1918, renuntand la proiectul de a ceda Nordul unei Ucraine independente. Si in cazul anularii Tratatului de la Londra cu Italia, s-a reusit evitarea incorporarii coastei rasaritene adriatice de catre Regatul italian, fapt ce ar fi dus la conflicte grave si prelungite cu Regatul Sarbo-Croato- Sloven, dar, in alte puncte, el a fost aplicat in noua geopolitica europeana.
Diplomatia Antantei, ajutata si de cea americana, a incercat sa-l determine pe Masaryk sa implice celebra Legiune Ceha atat in lupta alaturi de Armata Regala romana, contra centralilor, tocmai pentru a evita semnarea de catre Bucuresti a unei paci separate cu acestia, cat si impotriva trupelor bolsevice. Dar, ceea ce-l interea pe Masaryk era sa scota Legiunea din Rasarit si, mai ales, din marasmul sau cloaca rusa, pentru ca aceasta sa strabata Siberia si sa se intoarca acasa. Wilson, in general, reticent la ideea de a trimite trupe in Rusia, a operat si a acceptat sa expedieze un mic corp la Vladivostok, dar nu numai pentru a ajuta reusita expeditiei de tip “Anabasis” a cehilor, ci si pentru a controla ce fac acolo japonezii care-si faceau simtita influenta in Asia intr-un ritm ingrijorator chiar pentru aliatii lor occidentali.
Dupa ce Masaryk paraseste Rusia si soseste in S.U.A., aici gaseste o constelatie pe cale de a se schimba radical in cerucrile guvernamentale de la Casa Alba, care parasesc decisiv vechile pareri despre mentinerea Austro- Ungariei si chiar prin Wilson si Lansing promoveaza cu hotarare principiul autodeterminarii tuturor natiunilor de pe cuprinsul ei si formarea unor state independente si unitare care sa formeze, in viitor, un cordon sanitar contra Rusiei Bolsevice, dar si o contrapondere impotriva unei viitoare Germanii revansarde. Practic vorbind, in ceea ce priveste necesitatea distrugerii si destramarii Austro- Ungariei, intre democratii de la putere si republicanii din opozitie lucrurile au

evoluat spre consens, intrucat Theodore Roosevelt repeta si preciza ca Austro- Ungaria - dar si Imperiul Otoman -; n-au nimic cu si nici nu sunt natiuni, ci mai degraba reprezinta un fel de tiranii rasiale personificate de caste nationale care, in toate cazurile si in toate teritoriile in disputa, formau simple minoritati in raport cu populatiile locale. Era clar ca doar disparitia acestor genuri de state putea duce la salvarea civilizatiei si democratiei iar popoarelor ausprite de germani, unguri si turci trebuia sa li se faca dreptate si sa fie eliberate.
De fapt, dupa Congresul natiunilor nemaghiare si negermane din Austro- Ungaria, tinut la Roma, in primavara lui 1918, responsabilii de la Casa Alba, la 29 mai, isi exprima public, dar pe un ton moderat, solidarizarea cu popoarele asuprite din acest spatiu al Europei Centrale si Rasaritene; lucru care nu s-;a datorat numai influentei lui Masaryk asupra lui Wilson sau americanului Putney -; care cunostea realitatile etnice si nationale din Imperiul Bicefal -; asupra lui Lansing -; ci intregului context diplomatic si informativ ce ajunge la Washington din Europa si de aici se reintoarce pe continent prin luari de atitudine si decizii juste care realizeaza o sinteza fericita intre procesul de emancipare politico- statala a popoarelor asuprite si conservarea lumii pentru civilizatie si democratie. Insa, acest lucru nu inseamna deloc ca marii lideri politici ai natiunilor asupite central-rasaritene n-au ocupat un anumit loc sau n-au avut un anumit rol, chiar daca nu determinant, in realizarea sintezei. Nu trebuie sa uitam ca un anumit rol l-au jucat imigrantii si cetatenii americani originari sau apartinatori din punct de vedere nativ de natiunile asuprite, chiar daca actiunile lor sunt si vor fi contracarate de imigrantii si cetatenii americani proveniti din natiunile cuceritoare

(austrieci, unguri).
Desigur, Masaryk a fost bine primit de Wilson si Lansing, dar tot atat de calduros a fost acceptat si chiar ovationat de cehii si slovacii din S.U.A., de polonezi, de romani, sarbi etc. La Pittsburg, Masaryk a semnat celebra Conventie cu cehii si cu slovacii, pe care unii au interpretat-o, in mod exagerat, actul de nastere a viitorului stat. Actele de nastere au fost elaborate si redactate acasa si

nu pe teritorii straine, ele fiind apoi codificate si de dreptul international la viitoarele Tratate de Pace. De fapt, imigrantii cehi si slovaci si-au instituit trei organizatii: Alianta Nationala Boema, Federatia Cehilor Catolici, Liga Slovaca din America, care, intrunite la mitingul din Pittsburg, s-au intalnit pe cale privata cu Masaryk si au semnat o rezolutie a acestei intruniri publice privind organizarea viitoarei Cehoslovacii. Este drept ca slovacii si-au exprimat teama ca, fiind mai putini si mai saraci decat cehii, vor fi nedreptatiti sau chiar asimilati. Masaryk i-a asigurat ca Slovacia va avea o administratie si Curti de Justitie proprii, limba slovaca va fi oficiala aici iar Cehoslovacia va fi o republica democratica. Insa regulamentele legislative si administrative erau de competenta deputatilor alesi acasa de cehii si slovacii ce vor fi eliberati de sub jugul austriac si ungar. La insistentele lui Albert Mamatey, in conventie s-a inserat si dorinta acestuia ca Slovacia sa beneficieze si de o Dieta locala pentru afacerile proprii. Indiferent de controversele survenite ulterior si chiar in pofida faptului ca, la 14 noiembrie
1918, Masaryk, aflat inca in S.U.A. si ales acasa, exact in acea zi, Presedintele Cehoslovaciei, a semnat o copie caligrafica a Conventiei de la Pittssburg, ceea ce l-a interesat, in luna mai a aceluiasi an, n-a fost fost viitoarea organizare a statului, ci, in primul rand, elaborarea unor hotarari si acte guvernamentale americane, concrete si palpabile, care sa materializeze declaratiile publice sau ziaristice ale diferitelor personalitati de la Casa Alba privind recunoasterea necesitatii instituirii statului nou si independent.
Este interesant ca in Memorandul catre Lansing, din 31 august 1918, Masaryk nu pedaleaza atat pe principiul autodeterminarii care, oricum, fusese elaborat de Wilson si acum aplicarea lui era extinsa si in spatiul ce-l interesa, cat pe o combinatie intre drepturile istorice ale Coroanei Sfantului Venceslav cu teoriile contractului social si al dreptului si datoriei la rezistenta fata de opresiune, exprimat prin revolutie, atat de dragi americanilor si devenite deja clasice dar mereu la zi in evolutia ideologiei lor. Masaryk a argumentat revendicarea independentei complete a statului pe dreptul istoric, in sensul ca cehii i-au ales

pe Habsburgi pe tronul Boemiei si pe teoria contractului social, in sensul ca acestia au incalcat contractul de-a lungul secolelor prin politica lor anticeha. Daca dinastia a incalcat intelegerea mutuala sau contractul, dreptul imprescriptibil al natiunii era sa insurectioneze si sa-l distruga pentru a deveni libera si independenta intr-un stat propriu. Intrucat Slovacia nu era parte a Regatului Sfantului Venceslav, ci a Regatului Ungariei Coroanei Sfantului Stefan, Masaryk a facut din nou apel la dreptul istoric, afirmand ca ea, ca parte sudica a natiunii, a fost cucerita de unguri tot de la Regatul Moraviei si Boemiei, asa ca si cei cuceriti au dreptul la insurectie contra cuceritorilor si la libertatea nationala. Fara sa negam valabilitatea argumentatiei lui Masaryk, dorim doar sa subliniem ideea ca, daca eminentul lider ceh a folosit un drept istoric din secolul al X-lea, combinat cu cel etnic, atunci si alti conducatori, ca, de pilda, romanii, ar fi putut teoretic folosi la nevoie si ei pe langa dreptul etnic si pe cel istoric, din moment ce Bucovina a fost smulsa Moldovei, in 1775, de austrieci si Basarabia, la 1812, de rusi. Un alt argument folosit de Masaryk in Memorand a fost ca Habsburgii au provocat Primul Razboi Mondial si ca Imperiul lor era, de fapt, un obstacol serios in calea unei dezvoltari serioase si echilibrate a Europei.
Liderul ceh a respins “en avance” acele argumente care pretineau ca in noul stat -; daca va fi infiintat -; ar fi amenintata existenta si supravietuirea minoritatii germane. Era un fel de intoarcere a situatiilor cu fundul in sus -; spunea Masaryk -; o intelegere ciudata si stranie a unor lucruri ce se puteau intampla sau se vor intampla si o neintelegere crasa a evenimentelor si fenomenelor reale, asa cum se prezentau ele si existau in practica vietii a zeci de milioane de oameni din Europa Centrala si Rasariteana. Oare faptul ca natiuni intregi din acest spatiu -; cu mult mai numeroase decat minoritatile -; se intreba Masaryk -; erau asuprite de germani si unguri, sa nu insemne nimic sau sa insemne prea putin in judecarea situatiilor si luarea deciziilor ? El era convins ca problema minoritatilor era serioasa, dar necesitatea emanciparii majoritatilor era si mai serioasa, si mai importanta in raport cu ea si reprezenta de fapt cheia

rezolvarii tuturor chestiunilor fundamentale legate de croirea unei noi geopolitici bazate pe disparitia imperiilor si regatelor cuceritoare sau formate prin vechi aliante dinastice si faurirea statelor nationale unitare si independente.
Masaryk a intuit ca la viitoarea Conferinta de Pace problema minoritatilor va fi si ea la ordinea zilei si acest for va dori sau va recomanda ca acestea sa fie cat mai mici in frontierele noilor state. Oricum, peste aceste previziuni, ce se vor dovedi realiste in scurt timp, Presedintele Consiliului National Cehoslovac a afirmat, clar si raspicat pentru a auzi nu numai S.U.A. dar si lumea intreaga, ca pana ce vor exista aceste minoritati in frontierele noilor state, in mod permanent se va impune aplicarea indreptatita si punerea in practica organizarii vietii de stat a regulei democratice a guvernarii prin si de majoritati, deoarece si democratia nationala ca si cea electorala sau de alt gen se baza tot pe voturile majoritatilor. Oare era mai drept sau mai bine -; se intreba retoric Masaryk -; ca zece milioane de cehi si de slovaci sa ramana in si sa fie asupriti de Austro-Ungaria sau ca germanii din Boemia si din Moravia, deci din viitorul stat independent, numarand doar trei milioane, sa posede libertate nationala garantata constitutional. Conform acestui rationament, ce avea o valoare de aplicare generala in spatiul central- rasaritean al Europei, rezulta clar ca, de dragul minoritatilor, nimeni nu mai putea pretinde mentinerea vechilor state multinationale opresoare si era just si democratic ca minoritatile sa nu fie si sa nici nu devina, in nici un fel, un obstacol in calea fauririi noil