i1v24vh
„Marile tari agricole situate intre Marea Baltica si Marea Neagra nu pot fi izbavite de barbaria patriarhala-feudala decat cu ajutorul unei revolutii agrare care sa transforme taranii in proprietari de pamant liberi, o revolutie cu totul asemanatoare celei care a avut loc in 1789 in statele franceze.”
Engels

„In sfarsit, pe primavara, sosira din Paris tineri studenti apartinand clasei boieresti mijlocii, care nu voiau sa creada intr-o ingradire in spatiu a revolutiei franceze. Unul dintre ei, C.A. Rosetti credea realizabila in cel mai apropiat viitor o infratire idilica a tuturor oamenilor.”
Iorga

Intreg anul 1998 „natiunea romana” (adica statul) a sarbatorit cei 150 de ani de la revolutia pasoptista. De ce? Singura explicatie vine din partea demagogiei oficiale. Adevarata istorie a 48-ului nu ne da nici un motiv pentru a fi veseli, asa cum se va arata.
In deceniul al cincilea al secolului trecut, revolutia mondiala inceputa in 1789 intra intr-o noua etapa. „Ciuma frantuzeasca” nu mai este raspandita acuma de catre armatele de ocupatie iacobine si napoleoniene, care impuneau „libertatea, egalitatea, fraternitatea” cu sabia, prin cele mai salbatice razboaie pe care le cunoscuse Europa. 48-ul foloseste o metoda mult mai economica si mai eficienta: subversiunea, autoocuparea ideologica si militara de catre o trupa de „comisari ai poporului” recrutati la fata locului si instruiti la Paris (mai tarziu, la Moscova) unde isi insusesc tehnicile teroriste si propagandiste ale loviturii de stat si infiinteaza viitoarele Guverne „provizorii” ce se vor permanentiza, intr-o forma sau alta, pana astazi.
Obiectivul principal este acum, ca si in vremea lui Napoleon, infrangerea celor doua imperii teocratice, Rusia si Austria, la care se adauga Germania, care, cu toate „reformele”, se opunea realizarii „republicii europene umaniste”, dovedind ca nu puteau fi invinse prin mijloace exclusiv militare si nici prin revolutii „de sus”, cum incercase iluminismul in vremea Ecaterinei, a lui Rudolf si a lui Wilhelm.
Sfanta Rusie, mai ales, era hotarata sa opreasca invazia antihristica, asa cum o facuse si in 1812, si manifestul tarului Nicolae I din martie 1848 este fara echivoc:
„Après de longues années de paix et de prosperité, l’Occident de l’Europe a été subitement bouleversé par des troubles qui menacent de détruire toute autorité légitime et l’ordre social tout entier.
Prenant leur origine en France: la révolte et l’anarchie se sont étendues promptement a l’Allemagne et le flot révolutionnaire, croissant dans la mesure des concessions des gouvernements a enfin atteint les Etats de nos alliés, l’ Autriche et la Prussie.
Ne conaissant plus de frein, cette force aveugle menace aujourd’hui la Russie, que Dieu a confiée a notre garde.
Ici elle trouvera ses bornes.
Fidèle au glorieux exemple de Nos ancetres, invoquant le secours du Très-Haut, Nous sommes prets a faire face a Nos ennemies partout où ils se montreront; et fermement unis a Notre sainte patrie, Nous conduirons Nos peuples a la défense de l’honneur russe et de l’integrité de Notre territoire. Dieu est avec nous. Ecoutez peuples de la terre et suivez la voix de Dieu qui est avec nous.” (ACT I/159)
48-ul nu reprezinta o singura revolutie, un eveniment punctual. Cu toata aparenta megaloman-propagandistica, randurile urmatoare exprima o realitate asumata:
„Ziua de 11 iunie 1848 va ramane o stea stralucitoare pe firmamentul romanesc, caci strigatul Vrem sa traim prin noi insine a iesit atunci limpede si puternic din insusi peptul poporului roman, nu ca strigat de desperare, ci ca strigat de reinviere; inadusita a fost atunci miscarea si, desi cei ce au stat in capul ei, mult timp au umblat pribegi si persecutati, dar samanta aruncata a purtat roade manoase, strigatul de la 1848 fu reinviat prin Parlamentele legale din 1857; el capata fiinta prin natiune in 1866 si fu intrecut in consecinte prin razboiul independentei din 1877” (ACT I/VII). (La 1890, cand apare textul, autorii nu stiu ca asteptarile lor vor fi satisfacute dupa viitorul prim razboi mondial.)
48-ul este o miscare ampla ce se intinde pe multe decenii, suferind transformari si tactica aceasta a dizolvarii din interior isi va dovedi deplin eficienta abia odata cu primul razboi mondial, cand „Sfanta Alianta” va fi sfarsit sfaramata si antihristul va face pasul decisiv catre imperiul mondial. I se mai opune doar o scurta renastere spirituala, ce va fi lichidata in uriasa confruntare a celui de-al doilea razboi mondial si anul 1945 va marca un prim „sfarsit al istoriei”.
Pentru a-si atinge colosalele obiective, de la 1848 pana dupa primul razboi, internationalismul ateu speculeaza infailibil nationalismul legitim al popoarelor aflate in puterea sau sub influenta monarhiilor imperiale, stimuland, organizand si finantand „revolutii de eliberare de sub jugul despotismului, in numele dreptului sfant la autodeterminare”. In acest interval nationalismul este o atitudine „umanista”, „pozitiva”, pentru ca pulverizeaza ce mai ramasese din „internationalismul” crestin. Dupa 1920, termenul incepe sa capete sens tot mai sumbru, pentru ca ameninta „ecumenismul” ateu. (De la iacobini, Napoleon, Lenin, Stalin si pana la campaniile N.A.T.O., armatele revolutionare vor tot „elibera” popoarele „mici si persecutate”, anexandu-le ideologic, militar si economic in interes propriu). Despre acest nationalism, termen inventat de revolutia franceza si adaptat apoi de iluminismul german, „nationalism” promovat in numele unei idei universalist-atee, voi tot vorbi pe parcurs, pentru ca este un alt „fetis lingvistic” ce incurca toate comentariile si face istoria noastra de neinteles.
Printre tarile folosite ca masa de manevra impotriva „tiraniei” imperiale, Principatele au un loc cu totul aparte, din mai multe motive.
In primul rand, ca intotdeauna, din cauza importantei lor strategice. Tarile Romane au rol esential in jocul dintre cele trei imperii care isi disputa cucerirea sau macar dominarea „Bizantului”, reducandu-se de fapt intreaga „chestiune orientala”.
Trebuie inteles ca inainte de a fi centru de putere geopolitica si economica, Constantinopolul, si nu Roma, este centrul spiritual european al crestinismului si cucerirea lui inseamna dominarea religioasa a lumii. Astfel rusii vor sa-si incoroneze tarul ca „bazileu” de drept, ei considerandu-se mostenitorii Imperiului Ortodox. Austriecii, la randul lor, urmaresc refacerea Sfantului Imperiu in forma catolica. In fine, „Franta” (adica internationala atee) vrea si ea sa reconstituie imperiul roman pagan, stiind de la Bonaparte, ca aici trebuie fundata capitala statului sau mondial. In aceasta confruntare Principatele aveau misiunea de a stopa avantul rusesc si de a intretine nesiguranta in Austria prin „bomba cu efect intarziat” din Ardeal. De asemenea, ele erau baza pentru operatii militare si pentru organizarea de comploturi in toata Europa sud-estica.
Rusii, la randul lor, ca intotdeauna, intelegeau prea bine ca erau singuri si nu se puteau apara decat pastrand Principatele sub controlul lor, pentru a-si proteja flancul vestic, cel vulnerabil.
Pericolele crizei ce ameninta ordinele sotial in Europa preocupa cu tot adinsul mintea Augustului nostru Domnitor pe cand radicalismul triumfa-n Elvetia, pe cand in Italia principiul monarhic e foarte cutreerat, pe cand in Franta o iute catastrofa inalta republica peste ruinele tronului de Iulie, pe cand infierbantarea revolutionara strabate in Germania cu repejune ducatoare la ratacire, Imparatul trebuie sa-si arunce privirea mai mult decat oricand alta data asupra intereselor de liniste si singuratate, pe care Rusia prin a sa pusaciune este mai cu deosebire chemata a o apara. (ACT I/168) Principatele de la Dunare se tin a anumit de aceasta categorie; ele sunt puse sub nemijlocita protectie a Rusiei, si aceasta protectie noi suntem hotarati a o aplica cu o maniera strabatatoare. Deci oricare va putea fi aiurea rezultatul orcanului revolutionar Imparatului este determinat a nu suferi ca anarhia sa patrunda in partea aceasta celor doi Principi cu cea mai apropriata maniera (Nota Comitetului de Nesselrode, Cancelarul Rusiei, catre Consulul general din Principate, de Kotzebue in ACT I/169).
Pe de alta parte, tarile romanesti sunt insele un centru religios de o extraordinara importanta, pentru ca de la cucerirea Constantinopolului ele reprezinta Bizantul.
Cu toata recunoasterea politica a vasalitatii sale, domnul tarilor romanesti se bucura insa pana foarte tarziu de toate drepturile care, dupa notiunea veche si noua romana, adica bizantino-slava, formeaza imperiul. In biserica, domnul roman, care a ramas in orientul supus de pagani singurul stapanitor crestin impodobit cu coroana si sceptru, este primit cu onorurile ce se dadeau odinioara imparatilor dreptcredinciosi din Rasarit (IOR 1/380).
Aceasta misiune hristoforica a Romaniei se accentueaza in secolul 18 si la inceputul secolului 19, odata cu protestantizarea bisericilor rusa si greceasca, incat cele doua mici provincii, „primitive”, „turcite”, devin extrem de puternice si de bogate spiritual, avand cele mai multe manastiri din lume, daca luam in seama „proprietatea” asupra Sfantului Munte Athos, si fiind refugiul tuturor monahilor persecutati de ofensiva protestanta si catolica. In consecinta, presiunea revolutionara va fi aici mai puternica decat oriunde.
En 1792 c’était sur les bordes du Rhin que se rencontraient les armées de la Republique française et des Souverains coalisés ; le champ de la bataille est aujourd’hui dans la partie orientale de l’Europe ; c’est sur les rives du Danube que les deux principes se trouvent en présence. Ainsi la liberté a recelé de trois cents lieues des frontières (Scrisoarea unui roman despre situatiunea Romanilor din Orientul Europei. In ACT I/245).
Ceea ce desemna Principatele ca victime sigure ale revolutiei este starea lor de descompunere interna si completa dependenta externa la care ajunsesera in cele doua secole precedente, ca urmare a continuelor invazii, devastari, pustiiri, jafuri ale campaniilor militare sustinute de „protectorii” aflati in razboi pe acest „pamant al nimanui”, la toate acestea adaugandu-se actiunea dizolvanta a ideologiei iluministe, venita odata cu ocupantii straini.
Eroarea traditiei incepuse, ca in toata Europa, inca din secolul 17, si chiar mai inainte.
Cauza directa a fost falimentul Imperiului Otoman care a antrenat, firesc, pe acela al hinterland-ului.
Transformarea spre lumea moderna, in secolul 16, s-a produs sub presiunea unui factor extern, dominatia otomana, care, prin exigentele ei economice, a supus taranimea la o povara mult peste puterile ei. Obisnuita cu un schimb elementar de produse, lipsita de lichiditati monetare, taranimea s-a gasit dezarmata fata de asaltul fiscal al statului pentru plata tributului. (IOR 2/424)
Apasarea pe care uriasul in agonie o exercita asupra popoarelor pe care le exploata era imensa, principatele ajungand la un moment dat sa intretina singure intreaga imparatie.
Situatia aceasta a dus la alterarea structurii sociale, care era una functionala, dupa formula incetatenita de Dumezil: oratores, bellatores, laboratores categorii la care se adauga, acea supraordonata a monarhului autocrat, in cazul nostru domnul.
Incepand cu domnul, care recunoaste pe vecinul de la sud stapan si e inzestrat de acesta cu o putere aproape deplina asupra supusilor sai, si pana jos la taran, care la inceput plateste noile dari cu rodul muncii, apoi cu trupul si cu demnitatea si libertatea sa omeneasca, nimic nu mai seamana cu trecutul (IOR 1/355).
Este greu de inteles din perspectiva noastra anarho-democratica ce inseamna un asemenea sistem interrelationar, in care fiecare functie are un rol esential, la fel ca in orice organism viu. Astfel, pastrand analogia, laboratorii rustici, „talpa tarii” asigurau subzistenta materiala, belatorii, bratele inarmate ale ierarhiei razboinice, luptau cu predatorii externi, iar preotimea, „inima” rugatoare prin legatura permanenta cu planul absolutului, conferea existentei „lumesti”, actiunilor istorice practice, sens si valoare. Toate aceste „madulare” conlucratoare, erau coordonate de catre domn, „cap” al Statului si al Bisericii, persoana unica ce actiona prin mandat divino-uman.
Orice perturbare a uneia dintre functii avea sa duca la dezechilibrul intregului organism. Asta s-a intamplat cand functia conducatoare a inceput sa se atrofieze. In Moldova, vechea boierime pamanteana disparu de la curte si din slujbe si dregatorii inca din zilele lui Petru Rares. Boierii se retrasera pe la mosiile lor si cazura aproape pe treapta taranimii (IOR/432).
Retragerea „belatorilor” ce fac loc administratorilor-exploatatori (ciocoilor) duce la schimbarea intregii structuri a statului organic.
Consecinta imediata este ca functia lucratoare este afectata si taranimea, lipsita de aici inainte de aparare, intra in lunga, nesfarsita inca, faza de extinctie.
In locul statului alcatuit din tarani liberi, care lupta impotriva oricaror incalcatori peste mosia mare sau mica mostenita de la stramosi, apare ca urmas nevrednic statul fixat al carui singur scop este sa adune bani / sume incalculabile pentru viata luxoasa a stapanilor straini din Constantinopol (IOR 1/355). Nu e de mirare ca acela care inca de mai inainte abia putea sa poarte pe umerii sai osteniti sarcinile tarii, se prabuseste acum sub apasarea unei mari imparatii, a unei imparatii putrede, luxoase (IOR 1/420). Statul cerea prea mult; statul strain, ale carui interese le reprezenta domnul, care aparea tot mai mult ca un strain (IOR 1/505). De toate acestea erau vinovati boierii (deveniti administratori ai unui stat strain). / Ei rapisera taranului averea, libertatea si toate drepturile. / Inca din a doua jumatate a veacului al 17-lea uitasera aproape cu totul sa mai lupte (IOR 1/507).
Pana in a doua jumatate a secolului 18 tarile romanesti au avut asigurat, cel putin teoretic, dreptul la existenta, fiind ocrotite intr-o oarecare masura de suzeranul otoman care le exploata in folos propriu. Chiar daca nu mai erau independente, ele isi pastrau suveranitatea interna si aveau un statut international definit.
Odata cu slabirea puterii turcesti, vasalii isi pierd conditia de tari si devin unitati teritoriale „vacante”, simple elemente de calcul politic pentru puterile ramase in conflict: Rusia, Austria si Franta revolutionara.
Imparatul Iosif, de pilda, croise, impreuna cu imparateasa Ecaterina (un alt monarh „luminat”), planuri cu vederi enorm de indepartate. Printr-un razboi comun trebuia sa se infiinteze un regat al Daciei neogrecesti pentru arhiduci austrieci si pentru fostii favoriti ai Curtii rusesti. / Potemkin urma sa fie noul rege al Daciei (IOR/521).
In aceste conditii singura solutie a supravietuirii Principatelor parea a fi aflarea unui nou suzeran sau chiar anexarea. In preajma Pacii de la Kuciuc-Kainargi (1774), care dadea dreptul rusilor de a interveni in folosul crestinilor subjugati si de a pune consuli in locurile ce le vor placea / boierii moldoveni si munteni mersera la Petersburg in 1770, dorind incorporarea la imparatia ruseasca, cerand garantii rusinoase. / Muntenii incepusera cu dorinta ca „tara noastra sa fie unita cu celelalte provincii pe care le stapaneste atotputernica Rusie”. / Ei cerura legi rusesti, judecatori rusi si ierarhie bisericeasca rusa, adica suprematia sinoadelor rusesti. / Cand vazura ca rusii vor ramane suzeranii tarii, se gandira la o unire cu faramitatul stat polon, sau chiar la o carmuire proprie sub suzeranitatea Portii, dar sub ocrotirea Rusiei, Austriei si intamplator si a Prusiei (IOR 1/514). / Alti boieri ar fi fost bucurosi daca patria lor ar fi fost anexata de Austria (IOR 1/516).
Expansiunea mondiala a revolutiei, prin Napoleon, slabeste si mai mult pozitia Principatelor.
Era epoca impartirii tarilor, epoca in care tari si popoare se vindeau in masa, si, in romanticele planuri ale lui Napoleon, ca si in cele real politice ale Ecaterinei, care nazuia la o impartire a imparatiei turcesti, principatele jucau un rol insemnat. / In 1809 Napoleon / pomeni despre anexarea de catre Rusia a ambelor principate / cedate / apoi de tar austriecilor, cu binecuvantarea imparatului francezilor (IOR 1/517).
In razboiul continuu dintre Franta (prin intermediul Turciei, pe care o intretine artificial tocmai in acest scop) Rusia, Austria, Moldova si Tara Romaneasca sunt tari de compensatie.
La inceputul secolului trecut, odata cu Regulamentul, tarile romanesti nu mai au un stat propriu, iar statutul lor international este mai rau decat acela al popoarelor integrate intr-un imperiu. Ele sunt vasale Portii si protectorate ale Rusiei (de fapt, gubernii), sub supravegherea „Puterilor”. Impunerea Regulamentului reprezinta un eveniment capital in istoria viitoarei Romanii. El marcheaza momentul pierderii suveranitatii interne, pe care nu o vom mai capata niciodata. De acum incolo ne vor fi impuse, mai mult sau mai putin brutal, exclusiv legi straine, prin mijlocirea unor guverne „nationale” fantoma, manevrate de centrele de putere mondiala.
Ca sa pricepem injosirea cuprinsa in aceasta (in impunerea Regulamentului) trebuie sa ne gandim ca turcii in poruncile si privilegiile lor nu se amestecasera niciodata in chestiuni pur launtrice. / Abia acum, la inceputul epocii de cultura glorificate de cei interesati, romanimea de la Dunare isi pierdu si ultimul drept care-i mai ramasese, acela de a-si da singura legi, bune sau rele, asiatice sau europene (IOR/586) (Intentia „civilizatoare” nu poate fi pusa la indoiala. Autorul / Regulamentul / generalul Pavel Kiseleff era / mai mult francez decat rus, mai mult european „filosof” in sensul veacului al 18-lea decat imputernicit militar -; IOR/586).
Este de la sine inteles ca in aceste conditii, incheierea unui act de vasalitate fata de un suzeran nu numai indepartat dar si „generos” pana la „sacrificiu dezinteresat”, asadar inchinarea tarilor catre Franta, apare drept solutia providentiala.
Cel mai bun lucru li se parea conducatorilor sa modeleze Romania actuala dupa felul cum isi inchipuiau o Franta viitoare. / Putinii care erau de alta parere, cunoscatorii tarii, care simteau sau stiau ca niciodata un popor nu-si poate imprumuta bazele vietii sale si nici nu poate sa se dezvolte nearmonic / se retrasera sau taceau (IOR/655).
Tot ceea ce ni se cerea in schimbul „mantuirii” era sa ne tradam istoria, si din martiri ai lui Hristos, a Carui armata de linia intai fusesem, sa devenim martiri ai „libertatii”, inrolandu-ne in armata celuilalt:
Nous sommes donc le premier martire de la liberté ; nous sommes les enemies nés de la seule puissance de l’Europe, qui ait osé elever une voix menaçante devant le mouvement liberal de l’Europe, Rusia ; nous sommes les santinelles avancées de la régeneration sociale.
Permettez nous de vous dire, votre cause est la nôtre, et en eclairant l’opinion sur cette question, vous aurez une fois de plus, Monsenieur le Redacteur, bien merite de la France et de la liberté.(Din scrisoarea unui roman despre situatiunea romanilor din Orientul Europei in ACT 1/246).
In afara ocupatiilor militare, tarile romanesti sunt supuse tot mai mult unor invazii ideologice, prin propagarea ideilor „marii revolutii”, ce se extinde pentru eliberarea Rasaritului, inflacarand imaginatia patriotilor „nationalisti”.
Sub puternica impresie a miscarii de reforma care cuprinsese toata Europa, sub inraurirea spiritului apusean, care patrunsese prin secretarii francezi ai domnilor, prin medici nemti, prin industriasii si negustorii apuseni imigrati / si care incetatenisera idealul filantropiei, precum si sub inraurirea noilor, spiritualelor, atatatoarelor scrieri, gandurile din 1774 aparura acum si mai clare. / Persoanele conducatoare din Muntenia / cutezau acum a se gandi chiar la o „natiune romana”, pe temeiul cercetarilor istorice (IOR 1/523).
Pe langa tinerii plecati la „studii”, boierii insisi calatoresc la Paris ca sa vada stralucirea tanarului imperiu universal. Lunga si des repetata sedere a ofiterilor rusi si austrieci in timpul nesfarsitelor, aproape neintreruptelor razboaie contra Turciei / erau tot atat de vinovate de aceasta mare schimbare, pe cat si raspandirea fatala a noului spirit, inceata dar sigura cucerire a Orientului de catre Apus (IOR 1/566). Din strainatate se intoarsera cu totii / cu vestea imbucuratoare a unei apropiate mari prefaceri, prin care toate popoarele vor fi scapate din lanturile launtrice si externe (IOR 1/566).
Asa se explica faptul ca autoritatile statului, domnitorul si Divanurile, patrunse ele insele de spiritul schimbarilor iluministe, nu numai ca nu se opun decat formal nenumaratelor conspiratii ale partidei zise „nationale”, dar joaca rol de mecena al ideilor noi.
Sturza crease la Academia Mihaileana prima scoala inalta laica din Moldova si cheama ca dascal la aceasta Universitate moldava pe Ion Ghica, Mihail Kogalniceanu si multi altii. Idolatria fata de Franta „mesianica” era de atunci atat de grotesc de mare incat Bibescu ajunse a voi sa intemeieze la Bucuresti un Colegiu francez (IOR 1/585). Numerosi profesori straini, mai mult francezi / pe care ii cheama Bibescu, nu putura lupta cu curentul national romanesc / si planul acestui domn de a face scoala cu totul franceza / ramase neimplinit (IOR 1/586).
Incercarile de parodiere a „marii revolutii” incepusera in anii ’20 prin proiectul din Constitutia carvunareasca a lui Ionita Tautu pe care Lovinescu l-a socotit adevaratul act politic al revolutiei franceze de la noi, / legatura dintre ideile carvunarilor si acelea ale revolutiei franceze fiind evidenta pentru oricine compara unele articole ale proiectului cu Declaratia drepturilor omului (MAN/169).
Pana la 1848 acestui proiect i-au urmat alte manifeste, dintre care ma voi opri la doua, din 1840, care mi se par semnificative pentru toata istoria romaneasca viitoare.
Este vorba de binecunoscuta Introductie a Daciei literare si de Constitutia elaborata de societatea secreta condusa de Mitica Filipescu, program al incercarii de lovitura de stat pentru care va fi inchis (la manastire!) si minorul Nicolae Balcescu, ce isi va face astfel intrarea in istorie.
Introductia este prezentata peste tot ca program al pasoptismului si al romantismului romanesc, fiind vazuta pana astazi ca reper al curentului „autohtonist”. Sa vedem in ce masura aceste locuri comune ale manualelor scolare sunt si adevarate.
In primul rand, documentul fondator al Daciei literare este doar o parte a programului pasoptist, si anume aceea culturala, singura ce putea trece de cenzura regulamentara. Pentru a obtine un program complet trebuie adaugata jumatatea politica, proiectul de constitutie al conspiratorilor din randul carora, in acelasi numar al revistei, Gr. Alexandrescu publica poemul 1840.
Constitutia „societatii” lui Mitica Filipescu prevedea egalitatea tuturor cetatenilor, desfiintarea rangurilor si a privilegiilor, libertatea persoanei, armata revolutionara, toate intr-un sistem republican-democratic. Preluarea puterii urma sa se produca printr-o rascoala sustinuta militar.
Reunind cele doua texte, vedem ca intregul sufera de o aparenta contradictie interna: programul politic, de pura inspiratie iluminist-radicala, pare a nu consuna cu acela cultural, „reactionar” la prima vedere.
Schizoidia congenitala a revolutiei romanesti, care trebuia sa fie fundata pe „traditie” (?), avand deci, cel putin in anumite puncte aspectul unei restauratii (!), are cauze binecuvantate. Fiind o revolutie burgheza intr-o tara lipsita de burghezie, ea era cu necesitate facuta in numele taranilor. Pe de alta parte, avand aparenta unei miscari de eliberare de sub dominatia fanariota (desi domnii erau pamanteni), turca si rusa, proiectata lovitura isi cauta legitimitatea si modelele in trecutul voievodal. In consecinta, folclorul si trecutul eroic vor fi constantele propagandei revolutionare de modernizare pana in cea din urma faza a revolutiei, aceea a comunismului ceausescian.
De fapt, am mai spus-o, pentru orice revolutie, un anumit tip de recurs la trecut este absolut necesar, indiferent de conditiile concrete din fiecare tara, in incercarea de a aboli istoria crestina. Pe de alta parte, istorismul, cautarea obsedata a „originilor”, a „formelor primare”, altele decat cele biblice, este o consecinta inevitabila a mitului evolutionist.
De aceea iluminismul si produsele sale sunt interesate de „primitivi”, de „salbatici”, de toti „neevoluatii” care nu au parvenit la „civilizatie” prin „cultura”, prin efort rational autonom. In aceasta stare „larvara” se afla mare parte a omenirii, de la papuasi pana la populatiile rurale europene, adica toti „ne-europenii”, si ei sunt susceptibili de a oferi informatii despre originile institutiilor, limbajului si comportamentului uman, cu alte cuvinte despre felul in care „experienta sociala a determinat aparitia constiintei”, ajungandu-se la „homo sapiens”. (Absurditatea preexistentei experientei nu a inventat-o Marx. Marxismul a aparut mult inaintea „iluminatului” Karl Monderchai.)
Daca iluministii francezi, „romani” moderni au fost preocupati de „barbarii exotici”, iluminismul german, concurent la un moment dat, prin curentul sturm-ist si prin romantismul propriu-zis s-a interesat de „primitivii” autohtoni, taranii, care formau marea majoritate a locuitorilor continentului. Asa apar „folcloristica” si etnografia, din incercarea unora ca Herder de a descoperi „izvorul” limbajului, al literaturii si al artei, care cu prospetimea sa naiv-primitiva ar fi dus la revigorarea literaturii „civilizatiei”.
Germanii au motiv particular de a investiga arhaicitatea pastrata in forme populare. Ei nu sunt mostenitorii greco-romanilor asa cum e cazul „latinilor”, adica vorbitorilor unui idiom neo-romanic. De aceea racordul lor cu precrestinismul se face referitor la mitologia germana, ale carei urme sunt cautate in cultura populara. (De la Herder la Hitler, germanii s-au cautat intr-un trecut walhalic, din care fusesera exilati de crestinism). Asa a aparut nationalismul german, pagan, care a inlocuit orgoliul de a fi natia aleasa pentru a apara si spori Imperiul Papal.
A sosit momentul sa incercam lamurirea istoriei acestui cuvant-fetis -; „national” -; si a familiei sale. In cadrele ideologice ale Revolutiei franceze, care il pune in circulatie, conceptul de natiune este subordonat unei anumite forme statale, republica umanist-democratica. Aceasta la randul ei fiind expresia unui „contract” incheiat de un numar oarecare de persoane care adera la Declaratia dreptului si cetateanului. „Natiunea” ar fi asadar actualizarea concreta a „republicii ideale”, cuprinzand „poporul”, adica doar „starea a treia”, rezident, prin hazard, pe un anumit teritoriu delimitat istoric.
Sieyes (1789) a aratat importanta starii a treia la sfarsitul Vechiului Regim in celebra brosura: Qu’est-ce que le Tiers Etat? La aceasta intrebare el raspunde: Este totul. In primul capitol el demonstreaza ca starea a treia este o natiune desavarsita. „Nobilimea nu face parte din oranduirea sociala”. Si Sieyes incheie: starea a treia cuprinde asadar tot ce alcatuieste natiunea; iar tot ceea ce nu face parte din starea a treia nu poate fi privit ca facand parte din natiune (SOB/27).
Dupa cum se vede, in aceasta acceptiune, termenul este atat de deformat, incat nici nu are legatura cu referentul pe care il desemneaza etimologic: natio=neam, rasa... Criteriul etnic de identificare este inlocuit printr-unul ideologic-politic, cetatenia, si „natiune” ajunge sa insemne „suma celor nascuti intru revolutie”. (O asemenea interpretare contorsionata a lui natio, nativus (nascut, innascut) se impunea si din motive obiective, caci regicidul din anul 1792 insemnase distrugerea principiului unificator, monarhia crestina, care tinea laolalta conglomeratul eterogen de popoare ce pastrase, dupa 1000 de ani de istorie comuna puternice particularisme. Singura cale de a impiedica pulverizarea Frantei era identificarea „cetateniei” cu „natiunea”).
Republica umanista universala nu poate lucra cu termeni care implica etnicul, decat cu mare bagare de seama, trebuind sa inventeze ceva care sa insemne, simultan, si „autohton” si „cosmopolit”.
In interior, „nationalismul” este cosmopolit, pentru ca urmareste sa legitimeze actiunea uzurpatoare a unei clase fara functie de conducere, burghezia, formata, in partea ei cea mai puternica, din reprezentantii unei natii apatride, care manevreaza masele, compusa de asemenea din alogeni, fie autohtoni fara constiinta etnica.
In exterior, nationalismului i se atribuie un sens etnic, pentru a desprinde, cum spuneam, popoarele lipsite de autonomie si a le atasa imperiului democratic. Si sub acest aspect revolutia imita antichitatea, si nu degeaba codul juridic modern este copiat dupa cel roman. Calitatea de „francez” se traduce prin „supus al republicii franceze”, asa cum „roman” putea fi, la un moment dat, orice nativ barbar care dobandise statutul de cetatean prin servicii aduse institutiei abstracte a statului.
Iluminismul german fundamenteaza conceptul unui nationalism coerent etimologic si aparent intemeiat pe realitati. Pentru ei, „natiune” inseamna chiar natie, totalitatea descendentilor unor stramosi originari, care locuiesc un teritoriu comun, alcatuind un complex socio-cultural si natural avand trasaturi particulare discernabile, altfel spus, un „specific” propriu. Definitia aceasta ar fi corecta daca nu ar fi incompleta si antitraditionala, oricat ar parea de paradoxal.
Caci, herderianismul, cum spuneam, descopera „natia” avand ca model trecutul mitic precrestin, ceea ce inseamna negarea acumularilor, a intregii dezvoltari care au transformat fondul originar pagan. Redesteptarea artificiala a unei experiente istorice consumate este o utopie anti-istorica. (Erezia protestanta procedase la fel atunci cand a refuzat predania, crezand ca astfel apara puritatea crestinismului. Iluministii nu fac decat sa urmeze drumul deschis de „reformatorii” Bisericii).
Adevarata formula a nationalismului ar trebui sa reuneasca principiul etnic, principiul teritorial inteles ca apartenenta la un spatiu con-natural (autohtonia) si principiul spiritual, supraordonat, traditia crestina.
„Confruntarea” dintre cele doua tipuri de pseudo-nationalism, copiate simultan de revolutionarii moldo-valahi va face substanta istoriei romanesti timp de vreo 80 de ani. Formula „nationalismului” fara nationalitate va fi urmata de munteni, liberali, fanatici francofili si va orienta decisiv viata politica si sociala. Pentru a-si justifica pretentiile de stapanire asupra „vechii Dacii”, „groco-bulgarimea” damboviteana a fost obligata sa se declare „nepoata lui Traian”, uzand de aceasta monumentala batjocura a „nationalismului-cosmopolit”.
In general, moldovenii, proprietari rurali si infinit mai instruiti decat flamanzii mahalagii „rosii” semialfabetizati, tind catre modelul german aparand drept „conservatori”, „traditionalisti”, „reactionari”. Tocmai pentru instructia lor mai serioasa, scrupule morale si intelectuale ii vor impiedica sa ajunga la putere si ei vor trebui sa se multumeasca cu rolul de administratori ai culturii „nationale”.
In realitate cele doua curente sunt complementare. Lucrarea, acum cand este universala, trebuie sa ne silim si mai mult sa fie una si aceeasi in familia romana (Rosetti ROS/392). Revolutia, indiferent de orientarile ei in aparenta contradictorii, este unitara prin obiectivul: aparitia, in urma incendiului universal purificator, a omului autonom. „Sociala sau nationala, spune Rosetti, revolutia pretutindeni, desi sub felurite haine, este tot aceea, adica: suspinul suferintelor adunate de veacuri si care se prefac in lave arzande dar mantuitoare” (ROS/248).
De aceea analiza fenomenului ’48 sfideaza clasificarile. Nu putem vorbi decat cu totul conventional despre o directie „progresista” si una „traditionalista”, din moment ce avem de-a face cu niste rudimente ideologice eclectice amalgamate confuz colportate de scriitori-comisari care, dincolo de prejudecati stilistice, sunt si „clasici” si „romantici”. Mult mai tarziu, dupa ce va fi preluat puterea, prin anii ’80, ’48-ismul afla timp si pentru constructii teoretice si se constituie in cluburi, dupa criterii „politico-filozofice” niciodata precizate. Asa apar „partide” bizare, conservator-liberale (?), cum e cel al „junimii”, sau liberal conservatoare (takismul). Dincolo de „polemicile” electorale sustinute cu mijloacele cele mai contondente, tandemul revolutionar a functionat perfect, opozitia „conservatoare”, in rarele perioade cand a guvernat, nefacand altceva decat sa continue politica „adversarului”, consolidand masurile luate de rosii, judecate initial ca „distructive” si „antinationale”.
Se tot vorbeste despre o fericita, desi ridicola, „sinteza” a acestei perioade care, in termenii teoriei literare ar fi aceea dintre „romantism” si „clasicism”. Nu este nici o sinteza, ci o gallimatie ideologica preluata mecanic. Atmosfera anilor ’40 ai secolului trecut este un amestec de entuziasm si de deceptie, de europenism crepuscular si de nationalism incipient, de internationala masonica si de spirit cazonier (MAN/168).
Acesta este contextul in care apare „spiritul critic” al „sturmistilor” de la Dacia literara: Kogalniceanu, Alecsandri, Russo, sustinatorii unei teorii a „originalitatii” copiate (delicioasa ironie inevitabila) mot cu mot din scrierile lui Herder, care vor alimenta intreg „autohtonismul” revolutionar, trecand prin Junimea si sfarsind cu samanatorismul, intr-o anumita parte a sa.
Introductia din 1840, combatand „duhul nefast al imitatiunii”, deschide o lunga si otioasa falsa polemica, continuata de toate generatiile urmatoare pana la noi. Este vorba despre discutia asupra precedentei „fondului”, respectiv a „formei” in viata socio-culturala, teorie care ar desparti net cele doua directii: liberalo-progresista si conservatoare.
Primii „lovinescieni”, incepand cu un Heliade („Scrieti, baieti, orice, dar scrieti!”), sustin un formalism absolut, aceasta fiind caracteristica prima a ideologiilor, asa cum aratam in introducere. Idealismul revolutionar nutreste un dispret suveran fata de realitati, pe care vrea sa le modeleze cu orice pret dupa un sablon abstract. Este si aici implicata o atitudine magica, ce presupune credinta ca forma ideala imaginata de om, asemeni Cuvantului dumnezeiesc, va crea, mai devreme sau mai tarziu, un „fond”, un obiect „concret”.
Cei de-ai doilea, „maiorescienii”, cum e Kogalniceanu in literatura (in tot, de fapt, Kogalniceanu fiind liberal-conservator (?), iar Maiorescu, conservator-liberal (!).), cei din urma, spuneam, insista asupra unei revolutii „treptate”, dand timp realitatilor sa creasca, justificand noile „forme”.
Lasand la o parte deosebirile in privinta ritmului „innoirilor”, cele doua pozitii sunt coincidente in esenta si se afla doar intr-un conflict „formal”. Caci in ce consta „fondul chestiunii”? In presupozitia, cu valoare de adevar absolut, ca omul modern occidental si „civilizatia” pe care a creat-o reprezinta desavarsirea evolutiei universale si ca acest proces „firesc” este oricum inevitabil pentru toate comunitatile omenesti, revolutia nefacand decat sa grabeasca aceasta „fericita” fatalitate. Prin acest sofism, imperialismul revolutionar pustiitor isi justifica crimele de proportii impotriva culturilor si civilizatiilor pe care le distruge in numele „progresului”. Astfel incat, diferenta intre revolutionarii „liberali” si cei „conservatori” se reduce la adoptarea unui „fond” strain in „formele” originare si, respectiv, la travestirea ideilor in forme „autohtone”.
Dar indiferent prin ce mijloace ar fi facuta revolutia, ea duce la alienare, pentru ca, oriunde si oricand, este un proces pseudomorfotic. De doua sute si mai bine de ani, popoarele lumii sunt supuse acestei pseudomorfoze care le-a alterat identitatea pana la desfigurare. Or, pierderea identitatii inseamna desfigurare, caci orice lucru este ceea ce este, nu se poate transforma decat cu pretul disparitiei.
Adevarul este ca, pentru a avea sanse de succes, revolutia trebuie sa ajunga la un compromis cu traditia pe care urmareste sa o desfiinteze, mai ales in tarile „subdezvoltate”, exclusiv agrare din Europa orientala.
Pentru ’48-istii rasariteni, crearea unei culturi „nationale” era un imperativ din cel putin doua motive. In primul rand, trebuia sa dovedim „Europei” ca nu suntem „salbaticii” care ne credea, ca suntem apti sa primim „lumina” civilizatiei. Pentru ca nu oricine era indreptatit sa aspire la statutul de „natiune libera” a „Europei unite” si, mai ales la pozitia privilegiata de membru al „rasei latine”, ginta aleasa, facuta sa conduca lumea in paradis. „Scrieti, baieti, orice, dar scrieti!” este imperativul care conditioneaza admiterea noastra in clubul latin, alaturi de „mama Roma” si „sora Franta”. Concurenta era mare in acele timpuri, ca si astazi, si aveam de luptat cu candidati ce ne contestau drepturile istorice. De aceea romanii au fost cei mai inversunati filofrancezi si au suprasolicitat obedienta fata de „sora mai mare” intr-un mod inimaginabil de dezgustator. (Am facut doua razboaie, declarand ca ar fi fost preferabila pieirea Romaniei aceleia a „binefacatoarei” noastre.)
Pe de alta parte, revolutia se face prin „demagogie”, iar aceasta are nevoie de un mijloc de propagare: „cultura”, adica literatura in sens larg. Pentru a fi accesibila si eficienta, literatura propagandistica are nevoie de aparenta autohtonismului. O literatura de sine statatoare, care, ca forma sa se sprijine pe forma veche, populara, si in cuprins sa se puna in slujba noilor idealuri politice, aceasta este dorinta lor (IOR/588).
O alta realitate care sa fi putut funda cultura laica, in afara aceleia rurale, nu exista si incercarile de „imburghezire” precoce a productiilor au dus la monstruozitati literare, monumente de absurd macabre in artificialitatea lor ridicola. „Autohtonismul” revolutionar inaugurat de Dacia literara s-a limitat, cum era si firesc, la un program estetic ce avea rolul de a escamota valoarea „ruralismului” ca punct de plecare al adevaratei renasteri romanesti, ceea ce ar fi presupus reorganizarea intregii societati pe temeiurile traditiei. Or, pseudo-autohtonismul are o perspectiva contrara, ruralitatea fiind vazuta ca o faza a infantilitatii culturale, pretioasa prin fragezimea poetica a manifestarilor sale „artistice” si prin informatiile istorice vii pe care le poarta despre o etapa a evolutiei umane, dar sugestiile pe care ni le poate oferi se opresc aici. Omul premodern, taranul in cazul nostru, nu a ajuns la maturitatea spirituala, nu a depasit gandirea simbolica, neavand acces la aceea conceptuala. Si daca el poate sa inspire prin metaforele sale naive limbajul nostru uscat de excesele luciditatii, noi suntem datori sa il emancipam la statutul de om „civilizat”, „om intreg”, printr-o educatie pozitiva si prin intregul sistem de organizare a vietii sociale moderne.
Acest construct fantastic, „taranul” ’48-ist, fermecator prin inocenta lui pagana, venerabil pentru ca este contemporanul strabunului Traian, va obtura pana astazi adevaratul chip al taranului roman, fiind la fel de nociv pentru perceperea traditiei ca si pozitia declarat ostila a „modernismului” agresiv. Si poate chiar mai nociv, pentru ca, imaginea taranului roman „pagan”, „superstitios” si „creator genial de folclor” are prestigiu „stiintific”, greu de combatut, al unei intregi scoli de etnografie.
Daca inainte de 1848 tara romaneasca nu mai insemna nimic ca stat iar administratorii sai erau straini, ea era inca o tara, chiar in situatia in care unele din functiile sociale specifice se atrofiaza considerabil, din disparitia boierimii luptatoare. Acest proces nu este inca, teoretic, atat de catastrofal pe cat pare. Taranimea, ruinata, slabita biologic, e adevarat, impreuna cu preotii, putea oricand sa produca o noua „clasa” conducatoare, ca de atatea ori, oriunde, in trecut, atunci cand ierarhia razboinica se intampla sa fie decimata in lupta. Statul strain fiscal, oricat de brutal ar fi exploatat resursele umane era neutru in privinta modului de a fi in lume al supusilor sai.
Statul umanist revolutionar, care continua inca mai sangeros politica de exploatare fiscala, urmareste pe langa aceasta infinit mai mult; el se doreste stapan nu numai pe munca si pe energia supusilor ci, lucru nevisat de nici un tiran „traditional”, vrea sa le transforme sufletul, modelandu-l silnic dupa chipul si asemanarea cetateanului ateu universal. (Convertirile cu forta sunt o constanta, Biserica Romana fiind campioana „fericirii” prin constrangere, dar modelul impus a fost intotdeauna supra-uman, operatia facandu-se in numele lui Dumnezeu, nu al omului. Albul era „civilizat”, superior „salbaticului”, pentru ca Il descoperise pe Dumnezeu Cel adevarat, iar nu pentru ca era el insusi, pur si simplu, „omul absolut”.)
Adaptata la conditiile Rasaritului, revolutia „romaneasca”, condusa direct de la centru, respecta cu strictete programul de desfiintare a traditiei si de creare a „omului nou”.