Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
PRESA, ISTORIE, SOCIETATE
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
Presa este unul din produsele cele mai tipice ale epocii moderne. Aparitia si dezvoltarea ei, pana la uriasele dimensiuni actuale, au fost conditionate de cativa factori: tiparul si perfectionarile tehnicilor sale, care au ieftinit pretul publicatiilor de carte si periodice, pana la a le face accesibile oricui, consolidarea statelor centralizate, raspandirea stiintei de carte, a institutiilor politice democratice, libertatea cuvantului, progresele mijloacelor de comunicatie si transport. i1n13nt
Desi relatia presa-epoca moderna este -; s-ar putea spune -; unanim acceptata, sunt si istorici sau publicisti care se complac, fara a o contesta formal, sa-i descopere antecedente mai indepartate.
Ele se bazeaza pe analogii adesea ingenioase, dar fortate; faptele invocate au doar o asemanare superficiala cu presa, in intelesul curent al cuvantului.

Iata, din analogiile la care am facut aluzie, un exemplu atragator:
„Intaiul si unul dintre cei mai mari jurnalisti din toate timpurile a fost ostasul care a alergat de la Maraton la Atena, pentru a vesti acolo victoria: o stire extraordinara, de care depindea soarta Greciei si a viitoarei civilizatii europene”.
Ostasul de la Maraton -; continua autorul pe care-l citam1 -; a avut comportamentul unui jurnalist: a inregistrat, ca martor ocular, un eveniment, propunandu-si sa transmita de indata stirea celor interesati; are, asadar, vocatia reporterului. Vrea sa comunice stirea cu maxima rapiditate. In lipsa de alt mijloc, alearga pana la epuizare, obsedat de chemarea misiunii ce si-o asumase. In momentul implinirii ei, gaseste formula cea mai concisa si mai expresiva -; calitate a marilor jurnalisti ai viitorului: „Bucurati-va, am invins!” Si cade mort, ca atatia urmasi din tagma, care-si vor sacrifica viata in serviciul culegerii si transmiterii prompte, cu orice risc, a informatiilor importante.
Aceasta digresiune nu e menita sa abata convingerea ca presa e un fenomen specific modern. Nici una din asprele critici cu care adesea e coplesita nu o pot elimina din peisajul cotidian si dintre necesitatile intelectuale ale lumii si societatii noastre.
O intalnim gratificata intr-una cu epitete ca: superficiala, patimasa, incorecta, semidocta sau rau scrisa, corupta si cate altele, chiar mai grave. Unul din marii si numerosii ei detractori, Balzac, in romanul Iluzii pierdute, a acoperit cu sarcasme, pe zeci de pagini, presa si moravurile jurnalistilor si editorilor. A mers pana la a spune odata ca: „Daca presa n-ar exista, ea n-ar trebui inventata”.
Omul modern ar putea raspunde insa, impreuna cu un poet contemporan lui Balzac: „Et cependant, ange ou démon, je vois partout cette ombre amie …”. Pentru ca sunt inca si mai multe si mai consistente argumentele prin care acuzatiile aduse presei se resping.
Unul din ele este la indemana bunului simt, al celui mai comun: oricate defecte i s-ar descoperi si imputa, un fenomen care a patruns atat de adanc in preocuparea a sute de milioane nu mai poate fi contestat si condamnat in ansamblu. Presa a devenit o necesitate absoluta, s-a constituit intr-o functie sociala din cele mai importante.
O functie de altminteri indispensabila in toate timpurile. „Un grup social -; scria Bernard Voyenne -; poate, la rigoare, sa inceteze de a schimba bunuri materiale. Dar daca inceteaza de a schimba informatie, orice legatura sociala dispare, nu mai exista comunitate. Intercomprehensiunea este conditia existentei si a actiunii sociale”.2
In raport cu mijloacele primitive de comunicare incipienta, presa, urmata de mass-media contemporana, este o modalitate superlativa, in prezent, de satisfacerea a nepotolitei nevoi de exteriorizare a gandurilor omului -;




„flecarul universului”, cum l-a ironizat Cioran.
Intr-un eseu despre jurnalistica, de prin anii ’20, se putea citi acest total elogiu adus presei: „Faceti bilantul marilor descoperiri relevate de presa, a marilor infamii dezvaluite de ea, a marilor nerecunoscuti pe care i-a consolat, a marilor parveniti pe care i-a doborat … Presa s-a inselat adesea, dar niciodata total, iar adevarul a sfarsit prin a iesi la lumina, din valtoarea de confruntari a libertatilor sale”.3
Studiile care, direct sau prin tangenta, se ocupa de sociologia presei aduc in favoarea ei argumente neasteptate si nu usor de acceptat in prima auditie. Se vehiculeaza, de exemplu, teza ca in zilele noastre cultura nu mai inseamna cunoasterea valorilor trecutului decat pentru cercurile de specialisti sau de paseisti obstinati. In fapt insa, ea a devenit in prezent „cunoasterea a ceea ce este actual”. In aceasta ipostaza, in care o plaseaza intelectul contemporanilor nostri, avid de actualitate, cultura a ajuns sa insemne, in primul rand, informatie, iar reflectia,

meditatia traditionala asupra mesajului ei, se cheama acum prelucrare mentala (sau electronica) a informatiei receptate si destinate a popula un spatiu al utilului si al previzibilitatii.
Din aceasta perspectiva antitraditionalista poate fi privita si cunoasterea istorica, precum si raporturile sale cu fixarea si comunicarea informatiilor, deci implicit si cu presa. O interesanta serie de observatii ale criticului si sociologului literar francez Robert Escarpit pleaca de la premisa ca acum 500 de ani aparitia tiparului a constituit suprematia totala a expresiei scrise a gandirii, asupra celei orale. Datorita ei, existenta insasi a societatii, ideile si actiunile sale au fost fixate si memorate in texte ce n-aveau sa se mai modifice prin copiere si transmitere. Plan imuabil de referinta, textul tiparit a fost conditia instituirii veritabilei dezbateri a problematicii istorice, beneficiind de marturii stabile, cu un substantial surplus de veridicitate. De atunci s-a putut dezvolta cu adevarat simtul istoric, factor constituent al uneia din viziunile fundamentale asupra lumii si societatii.
Simtul istoric nu este numai -; asa cum simplist se crede -; propensiune pentru trecut. El inseamna, cum de altfel il inteleg toate spiritele cultivate, intuitie permanenta a realitatii devenirii. Dar, in aceasta perspectiva, simtul istoric se conjuga, in ultima instanta, cu sentimentul actualitatii si fundamenteaza nu atat curiozitatea omului pentru trecut, cat tentatia sa de a-si scruta viitorul pe baza experientei, de a antecalcula sansele sale. Se poate deci reveni cu insistenta la asertiunea ca, pe masura apropierii de epoca noastra, informarea a devenit o utilitate si o functie sociala majora, iar cultura nu mai reprezinta atat sinteza creatiei spirituale realizate pana la noi, cat comunicarea directa intre noi si procesul creatiei de valori -; in cel mai larg sens al acestei ultime notiuni

-; in fluxul careia traim.4
In sensul acestei conceptii pe care, oricat ne-ar indispune la o prima impresie, nu o putem respinge decat in parte, eventual amenda, presa inceteaza de a mai fi considerata ca un epifenomen al culturalizarii maselor; ea se instaleaza in cultura pe plan de egalitate, poate chiar in pozitie de avangarda, in raport cu celelalte componente ale ei. Confera culturii contemporane una din notele specifice -; dinamismul, cautarea febrila nu doar a aprofundarii si diversificarii cunoasterii, ci mai ales a cailor de difuzare si aplicare in viteza a adevarurilor descoperite si a valorilor create.
Un argument frecvent si cu indreptatire invocat in favoarea locului de merit al presei in istoria moderna si in constiinta contemporaneitatii este acela al constantei sale angajari in lupta pentru libertatea cuvantului si alte drepturi democratice. Multe voci s-au facut auzite in acest sens inca de acum vreo doua secole, de cand presa a inceput a se impune opiniei publice prin autoritatea ei, iar la randul lor acele voci au contribuit la a-i impune prestigiul. Charles Fox, considerat cel mai mare lider al opozitiei din Anglia din toate timpurile, afirma ca este una din supremele datorii ale omului politic aceea de a oferi cetatenilor mijloacele pentru a-si forma o opinie. Thomas Erskine, un foarte celebru avocat, a spus -; se pare -; intr-o pledoarie: „Libertatile in ansamblu sunt pastrate si aparate prin actele guvernului; dintre ele insa, libertatea de opinie este cea care obliga guvernele sa-si respecte indatoririle”.
Dramaturgul si omul politic Richard Sheridan scria in 1810: „Las guvernului toata puterea … pentru a cumpara supunerea si a subjuga rezistentele; dati-mi numai libertatea presei si, inarmat cu ea, sunt gata sa-l infrunt”.

Presa isi afla o pledanta a cauzei sale si in psihologia sociala. Contrar celor ce suntem inclinati sa credem despre efectele relatiei jurnal-cititor, anume ca ea este o sursa de „stress”, se demonstreaza ca presa este un agent psihoterapeutic in societatea de azi, care sufera de tara fenomenului alienarii. Lectura presei -; spun respectivii psihologi -; este, oricat pare de greu de admis, un factor de reechilibrare psihica. Ea ofera compensare pentru frustrari, evaziune din apasarea monotona a cotidianului. Contribuie la integrarea sociala a individului, fiindca pana si atunci cand enerveaza ori starneste oroare, lectura jurnalului ramane, in ultima instanta, un dialog cu lumea. Ea determina orientarea constiintei individului inspre apartenenta -; prin efect fie de atractie, fie de respingere -; la un grup social, politic, profesional, la diverse comunitati si asociatii, la un sistem de idei, de preferinte. Ca un pas urmator, aceasta orientare incita individul sa iasa din izolare, sa participe la viata colectivitatii.5



Jurnalistica a fost -; mai scria un exeget al ei -; instrumentul celei mai mari miscari „de stanga” din istorie .. A creat o masa de cititori, reducand drastic numarul celor din categoria „analfabetismului relativ”, adica al persoanelor care, desi capabile sa citeasca, nu o faceau: fie ca n-aveau mijloace de a-si procura carti, fie ca n- aveau timp pentru lectura acestora si nici pregatirea aperceptiva pentru a o aborda.
Tuturor acestora, jurnalul le-a devenit o lectura accesibila din toate punctele de vedere, materiale si intelectuale. A creat in randurile lor o cultura medie, o „mentalitate subliterara” -; cum i s-a spus -; care, in pofida desconsiderarii sale intinse si persistente in cercurile elitare, s-a dovedit o treapta utila in dezvoltarea culturii propriu zise.6
Dupa ce au reusit a acredita dreptul de cetatenie al presei pe teritoriul lumii contemporane si influenta exercitata de ea asupra institutiilor politice democratice si vietii publice in general, cercetarile privitoare la dezvoltarea mai recenta a jurnalisticii constata ca in ultimele vreo sapte-opt decenii ea prezinta vadite aspecte de criza. Nu de una financiara -; nici vorba nu poate fi -; ci de una de continut, de optiuni, de metode, traducandu-se intr-un spirit hipercritic -; se apreciaza -; fata de toate valorile si institutiile consacrate si, oarecum surprinzator, fata de cele ale democratiei politice. Criticii sau si numai simplii glosatori ai fenomenului caracterizeaza presa ultimelor decenii drept iconoclasta si agresiva in exces. Ceea ce „ziarul de 1 penny”7 din secolul trecut intreprindea in lumea interlopa, dezvaluind diferite imunditii, presa de acum s-ar zice ca extinde cu titlu permanent si cu voluptate asupra institutiilor, gruparilor si personalitatilor influente si diriguitoare.
De aici reactia acestora din urma si a categoriei conservatoare din opinia publica de a incrimina presa, atribuind aceste porneli anarhice ambitiilor vulgare ale unor jurnalisti veleitari, dornici de a epata, poate de a profita baneste, sau aflati in serviciul vreunor interese si cercuri oculte, ce si-ar fi facut program din a alimenta o criza de incredere, o deruta morala generalizata.
In fapt, manifestarile acestui gen de criza apartin unui substrat socio-mental aparut inca demult. Fara a putea discuta aici motivatiile acestuia, constatam doar ca el s-a reflectat in mentalitatea societatii moderne, cu intensitate mereu sporita, iar presa i s-a adaptat.

Acum vreo 30 de ani, un istoric literar dezvolta ideea ca din antichitate pana in secolul al XVIII-lea

Europa (cu exceptii individuale) crease o cultura de consens, adica una care accepta si aprecia valorile create de ea insasi, invitand la adeziune fata de acestea. In acelasi secol „al Luminilor” insa, in cultura occidentala a inceput sa germineze „o intentie subversiva”; ea n-a insemnat numai arhicunoscutul exercitiu critic la adresa ambiantei social-politice si morale, ci oferta unei baze permanente de pe care intelectul sa poata judeca si dramui cultura al carei produs era el insusi. A rezultat astfel un „tip de cultura oponenta” (adversary culture, in original), rasarita in matricea rationalismului modern si raspandindu-si disponibilitatile combative pe o claviatura foarte larga.
Apartine, de pilda, specificului „oponent” sau „subversiv” al acestei culturi moderne neincrederea teoretizata in posibilitatea comunicarii obiective a faptelor, un sindrom si mai radical decat punerea la indoiala a adecvarii actului cunoasterii la realitatea inconjuratoare de catre epistemologia sceptica sau criticista a unui Hume ori Kant. In deceniile din urma este contestata si putinta relatarii obiective a faptelor, chiar in ipoteza ca ele au fost percepute corect, adica adecvat realitatii, prin actul de cunoastere. Jurnalismul, care a trait cu credinta ferma in veracitatea informatiei culese si transmise de el, accepta in prezent ca nu poate fi obiectiv, ca el comunica stirile sale prin clar-obscurul unor filtre psihologice si sociale, ca e nevoit sa se resemneze cu gandul de a nu fi capabil sa exprime adevaruri, ci doar opinii despre ceea ce pare a fi adevarat.8
E usor de intrevazut masura in care ventilarea acestor idei a contribuit la incurajarea in randul jurnalistilor a sentimentului de criza, caracterizat prin deruta increderii in sine.
Zdruncinarea convingerii in obiectivitatea actului informational a fost agravata de circumstante istorice bine conturate. Paradoxal, prima dintre ele a fost dezvoltarea democratiei insasi, sau, cum s-a spus mai precis,
„expansiunea spatiului ei social-politic”. Acordarea votului universal si a altor drepturi a provocat iruptia unei mase de populatie eterogena in perimetrul privilegiat al vietii publice care, pana catre inceputul acestui secol, fusese rezervat elitelor politice si intelectuale sau cel mult claselor de mijloc. Sociologii si politologii americani sunt aceia care insista asupra cazului tarii lor, in „spatiul politic legal” al careia s-au aglomerat in secolul al XX- lea imigranti din toate rasele si natiile, minoritati autohtone sau alogene, paturi slab instruite sau analfabete, altele lipsite de experienta politica anterioara -; adolescenti, femei, handicapati chiar. Inscrierea acestora in regulile jocului democratic a instaurat intre elitele de ieri si noii veniti un echilibru intermitent, superficial, camufland tensiuni surde ce se acumulau si izbucneau uneori, in aparenta fara o motivatie temeinica si cu o violenta de nepriceput pentru o buna parte din opinia publica, nepregatita pentru intelegerea noii stari de lucruri.



Tensiunile maturate spontan s-au concretizat curand, de o parte a baricadei, in formularea de revendicari intempestive, inchegate in programe demagogice vehemente -; de multe ori cu motivatii reale, si in genere refractare la replica.
Din partea opusa, au intervenit incercari de explicare, implicit de demontare a acestor predispozitii bataioase. Printre altele, a facut cariera teoria irationalitatii organice a comportamentului maselor (Gustave Le Bon). Altii au fost tentati a se adapta tensiunilor si a trage profit pe urma lor, lansandu-se in proclamarea de doctrine totalitare, de dreapta sau de stanga. Erau tot manifestari ale irationalitatii: negand zgomotos democratia, prohodind-o, ele pretindeau monopolul puterii pentru un grup sau un individ, cu justificarea ca arta conducerii

statului rezida intr-un act de iluminare sau de capacitate supradimensionata a unora de a pune in aplicare niste asa-crezute legi sociale. Irationalul era astfel exorcizat, ridicat la rang de dogma si i se cautau intrupari.
Intr-o cuvantare rostita in 1929 in fata studentilor unui colegiu, filosoful si juristul american Roscoe Pound facea un proces aspru acestor tendinte, in expresiile lor cele mai variate. „Secolul al XX-lea -; spunea el -; este zguduit de pierderea sentimentului increderii. Psihologia ne-a invatat sa nu ne incredem in ratiune; in locul ei ni se propun aspiratii inconstiente, dorinte refulate, impulsuri comportamentale de sorginte biologica… Neincrederea in ratiune ne-a adus cu sine pe aceea in institutiile publice. Stiinta, candva pretuita ca principal pilon al increderii, ne indeamna astazi sa fim sceptici. Savantii ne vorbesc cu orgoliu despre dezamagirile lor si nu mai cultiva iluzia in infailibilitatea cunoasterii stiintifice. Ei se intrec in a descoperi complexitate si intamplare in locul simplicitatii si a ordinii pe care atata vreme le atribuisera lumii”.9
Bine cunoscutul jurnalist si politolog Walter Lippmann constata in 1920 in cartea sa Liberty and the News existenta unei crize a democratiei, rasfrante asupra presei in sensul insinuarii mai inainte pomenitei derute a increderii in obiectivitatea actului informational. „Cand oamenii pierd controlul asupra faptelor -; scria el -; devin inevitabil victime ale propagandei … Punctul de referinta al gandirii inceteaza a fi ceea ce este, deplasandu-se catre ceea ce se afirma ca este”. Lippmann completa prin aceasta sentinta o imagine prin care exemplificase modul mecanismului democratiei de a-si sustrage nivelul sau decizional de sub intelegerea si controlul poporului. Marele public, afirmase el asista la piesa politica asemenea spectatorilor din ultimele randuri ale unei sali de spectacol in care, de afara, razbate vacarmul strazii. Lor le scapa astfel multe replici rostite pe scena si nu mai inteleg intriga piesei si logica desnodamantului ei.
Unul din evenimentele cele mai grav raspunzatoare de degradarea increderii in corectitudinea informatiei de presa a fost primul razboi mondial. Pe parcursul acestei tragedii fara precedent, milioane de oameni au sesizat prapastia dintre trairea unei realitati oribile si imaginea ei propagandistica. A rezultat criza morala acuta prin care a trecut in anii ’20 „generatia pierduta”, cum au numit-o literatii si cineastii. Demoralizarea si confuzia acestei generatii au recrutat -; se stie prea bine -; batalioanele de mars ale doctrinelor totalitare.
In preajma si in cursul celei de-a doua conflagratii mondiale, in relatiile de acum funciarmente incordate dintre puterea politica, presa si opinia publica, a survenit un intermezzo: o recrudescenta a fenomenului de consens, mai intai pe considerente de securitate nationala si colectiva, necesara castigarii victoriei, iar ulterior pe cele de menajare a echilibrului international precar, susceptibil a se prabusi in catastrofa unei confruntari nucleare.
Aceasta idila fortata a luat sfarsit in lumea occidentala dupa vreo cativa ani, in preajma lui 1960. Spulberarea ei a fost provocata de razboiul Suezului, de incidentul U2, de criza rachetelor din Cuba, si cu deosebire, de razboiul din Vietnam. In cazurile mentionate, factorii decizionali au parut a fi adoptat pozitii gresite sau ezitante, atragand dupa sine complicarea primejdioase a unor stari de fapte si de altfel delicate.
Dezacordul presei cu factorii puterii s-a revarsat din nou intr-o contestatie violenta, cu un spectru foarte larg. Se demonstreaza iarasi cu patima ca urbanistica a creat si creeaza „slums-uri”, ca scoala indobitoceste pe copii si le anihileaza personalitatea, ca medicina comite erori si provoaca infirmitati, ca psihiatria inventeaza pe bolnavul mintal, ca tribunalele tolereaza sau chiar promoveaza injustitia, ca progresul tehnico-stiintific -; in sine discutabil ca finalitate - otraveste pe oameni si distruge mediul, iar intelectualii, savantii, nu sunt decat o casta de
„noi mandarini”, infatuati si incapabili de a interveni salutar in solutionarea problemelor ce li se ridica in fata. Este climatul dominant (desi nu absolut) in presa din ultimele decenii, dotat cu virulente valente de contagiune la scara mondiala.



Intrucat se constata ca presa contemporana a intrat in rolul de reprezentanta a acelei ”culturi oponente” de care s-a vorbit, ca ea clameaza din nou dictonul ca „nu poti avea dreptate cu guvernul”, se cuvine a schita un raspuns la intrebarea: „cat de real, de insemnat este impactul presei asupra mersului evenimentelor istorice?” Este oare calificarea ei, de acum banalizata, ca „a patra putere in stat” o certitudine, sau doar o hiperbola retorica?
Pana nu prea demult, jurnalismul a crezut in forta sa. In parte, continua sa mai creada. Au fost, de doua secole incoace, evenimente ce au parut determinate de luarile de pozitie ale presei: caderi de guverne, schimbari de directie ale politicii, crahuri in afaceri etc.; ele i-au facut pe numerosi jurnalisti sa-si supraevalueze puterea. Relativ recent, pentru a evoca un caz eclatant, doi jurnalisti s-au putut flata ca au provocat in SUA un cutremur politic si demisia unui presedinte.
Expansiunea colosala a presei ca agent de informatie de masa, dimensiunea ametitoare a cifrelor sale de afaceri favorizeaza aceeasi stare de intimidare in fata puterii si influentei sale, aparent decisive in a confectiona nu doar opinii, ci decizii si directii de actiune pe plan national si international.
In acest moment intervine insa in euforia triumfalista a presei prezenta ascunsa a unui „calcai al lui Ahile”. E ca o malformatie pricinuita de limitele de ordin gnoseologic ale actului cunoasterii, perceptiei si transmiterii informatiei, limite pe care insusi jurnalismul le-a denuntat cu imprudenta, in dorinta de a-si intari instrumentele de critica si de discreditare ale „establishmentului” social-politic.
Mesajul acesta ii este returnat presei cu argumentul ca inclusiv si orice sentinta a ei mistifica realitatea si sufera astfel de un inerent deficit de credibilitate. Jurnalismul modern dispune de privilegiul de a fi, foarte des, primul care intra in contact cu evenimentul si ii confectioneaza o versiune. O versiune care este, cum insusi a sustinut despre ale altora, de asta data inevitabil a lui, mobilizand automat asupra-i acribia coroborarilor cu ansamblul faptelor si o avalansa de suspiciuni si amendamente. Autoritatea cu care presa se considera bine echipata ii este in felul acesta subminata.
Intuind dilema si voind ca printr-o partiala „retragere strategica” sa previna o infrangere mai grava, tot mai multi jurnalisti au inceput sa avertizeze impotriva increderii excesive in posibilitatile presei de a influenta hotarator mersul istoriei. Avertismentele lor revin asupra ideii ca atare incredere este de-a dreptul periculoasa, expunand pe cei ce o impartasesc la indepartarea de realitate, la autocultivarea de iluzii.
Intotdeauna -; mai spun ele -; cand a parut ca presa a exercitat o influenta decisiva in determinarea unor schimbari in politica (sau in alte domenii publice), in „arriere-planul” acestor efecte s-au aflat tendinte si forte mai puternice decat ale paginilor jurnalelor. In toate cazurile, presa a sesizat un proces, l-a constientizat, a

catalizat opinii preformate latente, dar ea niciodata n-a creat si n-a putut crea istorie10 dupa capul ei. Influenta sa e de recunoscut, dar nu in proportia pe care o parte a ei si-o aroga.
Misiunea pe care presa ar fi bine sa se simta chemata sa o indeplineasca in acest sfarsit de secol devastat de catastrofe si profund marcat de ele, ar fi -; credem -; aceea de a se concentra asupra reeducarii morale, intelectuale si politice a oamenilor, renuntand de a-i mai dezorienta prin opera acelei sectiuni a ei care nu cunoaste alte scrupule decat lipsa de scrupule dictata de setea profiturilor. Daca aspira sa fie a patra putere in stat, sa ia aminte la magistrala sentinta a lui David Hume: „Cea mai mare putere data omului este aceea de a organiza gandirea altora”.
Actiunea de „a organiza” are ca premise spiritul rational, toleranta si respectul pentru ideile semenilor, disputa cu ele pe baza de argumente bine cantarite, lipsite de patima.
In fond, un act de organizare a gandirii e identificabil cu asimilarea spiritului stiintific in locul diletantismului care predomina printre practicantii jurnalismului, daca-i inventariem la scara mondiala, bineinteles fara a ignora sau diminua meritele unei elite de mare competenta, seriozitate si talent.
Introducerea -; intr-un sens foarte larg al cuvantului -; a spiritului stiintific in tratarea problemelor ce se inghesuie in coloanele presei ar putea fi un calmant eficient al pasiunilor, framantarilor si incertitudinilor generate de un „veac intunecat”, la finele unui mileniu ce a avut ca inainte-mergator pe unul, si el tot „intunecat” numit. Presa si-ar putea reconstrui astfel imaginea unitara de promotoare integrala a mentalitatilor, deprinderilor, valorilor umanitare si democratice, cu care a debutat in societatea moderna.
Dar intrucat a devenit o intreprindere uriasa, situata intre primele 10-15 din lume sub raportul cifrei de afaceri si de profituri, o mare parte a ei va fi multa vreme aservita unor interese meschine, care nu se vor putea nici converti, nici elimina si o vor impiedica de a-si indeplini in plenitudinea ei, marea si nobila sa vocatie.

Astazi nu se mai afla un al doilea, care sa aiba cutezanta si puterea de a alunga pe zarafi din templu …




Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright 2005 - 2023 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta