De-a lungul vremii institutia ostaseasca a ocupat un loc de seama in lupta pentru apararea tarilor romane. In acest context trebuie inteleasa si preocuparea pentru pregatirea de cadre necesare instruirii trupelor si pregatirii din punct de vedere militar a populatiei. m8c2cz
Desi despre pregatirea de specialitate, in forme institutionalizate a comandantilor militari romani in perioada secolelor XIV-XVIII nu se poate vorbi, totusi, preocupari pe linia insusirii deprinderilor militare a celor care urmau sa ocupe diverse functii in ostire, au existat in aceasta perioada. O atentie deosebita se acorda pregatirii tinerilor fii de domni sau de boieri, carora, statutul social si politic le permitea ocuparea functiilor de conducere in armata.1 Asemenea preocupari de instruire militara au existat si in comunitatile taranesti din zonele de sub munte sau de granita care aveau obligatii militare specifice in schimbul unor scutiri sau privilegii.2
In acele timpuri modalitatile de instruire ale ostasilor romani erau asemanatoare cu cele aplicate in statele vecine noua sau din alte zone ale Europei. Acestea constau in dobandirea deprinderilor practice de manuire a armelor timpului -; sabia, arcul, buzduganul, sulita, ulterior muscheta si pistolul -; atat pedestru cat si calare, sub indrumarea unor luptatori cu experienta, care adeseori proveneau din familiile respectivilor tineri. In aceasta perioada, ca si in epocile anterioare, cunostintele militare se mosteneau din tata in fiu, adeseori impreuna cu armele, procesul de instruire realizandu-se concomitent atat in latura teoretica, cat si in cea practica.3 Alaturi de transmiterea traditiilor militare, in care un rol educativ deosebit l-a avut relatarea faptelor de vitejie si eroism ale inaintasilor care au aparat cu darzenie glia stramoseasca in fata a tot felul de agresori, o mare importanta in consolidarea deprinderilor ostasesti, in afirmarea insusirilor de buni luptatori si comandanti, a avut-o proba suprema a razboaielor de aparare pe care poporul roman a fost nevoit sa le sustina, de cele mai multe ori cu dusmani mai numerosi si mai bine instruiti.
Preocuparea voievozilor romani de a asigura corpul de comanda al ostilor lor s-a vadit nu numai pe timp de pace, cat mai ales in numeroasele razboaie pe care au fost nevoiti sa le poarte. Stefan cel Mare, de exemplu, a ridicat in diferite ranguri militare chiar pe campul de lupta, numerosi „voinici” si „viteji”, dar si tarani liberi, razesi, care s-au distins in lupte si au dovedit reale calitati organizatorice si de comanda. Asa s-a intamplat la Razboieni, in 1476, cand voievodul a facut noi numiri in functii militare ca urmare a pierderii unor comandanti remarcabili cazuti pe campul de batalie.4
Atentia acordata fiilor de domni si de boieri, in perspectiva ocuparii dregatoriilor in stat, pentru a deprinde meseria armelor si a deveni buni luptatori era dublata de preocuparea ca acestia sa-si formeze cultura generala, pe care apoi se grefau cunostinte referitoare la organizarea si conducerea unor anumite structuri ale ostirii. In epoca respectiva, cunostintele de cultura generala se dobandeau cel mai adesea prin studiu sub indrumarea unor dascali particulari, dar si in scolile domnesti, manastiresti sau orasenesti.
Una dintre acestea a fost Scoala latina de la Cotnari. Initiata de Despot Voda -; care venea el insusi din centrul luteran de la Wittemberg -; in anul 1562, cu scopul de a forma din copii, printr-o instructie in spiritul umanist, slujbasi devotati pentru functiile de stat din Moldova,5 aceasta scoala a fost condusa de umanistul
Iohann Sommer format la Universitatea din Frankfurt pe Oder si in cea din Wittemberg, care a incercat sa implanteze in invatamantul moldovenesc al vremii, ideile inaintate ale umanismului vest-european, si, odata cu ele, interesul pentru studiul limbii latine.
Domnii romani s-au preocupat ca invatamantul predat in scolile ctitorite de ei sa aiba un continut stiintific similar cu cel din universitatile vestite ale timpului. Pentru aceasta au fost adusi profesori eruditi din diferite centre de cultura ale vremii. La Colegiul de la Trei Ierarhi din Iasi si- au desfasurat activitatea Sofronie Pociatki, fost rector al Academiei din Kiev, Ignatie Iavlovici, fost student al Universitatii din Padova, universitate vestita, socotita de Miron Costin „cum era intr-o vreme la greci Athina”6 si calugarul grec Benedict de Vatopedi, fost profesor la Kiev si apoi la Moscova.
Scoala greaca si latina de la Targoviste era condusa de Pantelimon Ligaridis din Chios, doctor in filosofie si teologie la Roma; Colegiul de limba greaca de la Bucuresti numara printre profesorii sai pe Gherman de Nissa, fost director al Academiei din Constantinopol, Sevastos Chimenitos, Ieremia Cacavela si Ioan Comnen.7 In Transilvania la Colegiul de la Alba Iulia isi desfasoara activitatea profesori eruditi ca Iohann N. Alstedt de la Universitatea din Herbron, Martin Opitz si Iohann N. Bisterfeld de la Universitatea din Heidelberg.
Un loc important l-a jucat curtea domneasca pe langa care a fost organizata instructia si educatia fiilor de domni. Tot aici s-au pregatit viitorii dregatori si slujbasi ai statului si cancelariei domnesti.

Intre aceste scoli de curte amintim: colegiul de la Harlau, intemeiat in timpul primei domnii a lui Alexandru Lapusneanu (1552-1561), transformat de Despot Voda in „academia” de la Cotnari, iar in Tara Romaneasca, „academia” din Targoviste de la curtea domnului carturar Petru Cercel (1583-1585). Cunoscator a 12 limbi, voievodul roman a adus la curte oameni de litere si arte, poeti, pictori, arhitecti, etc., de origine franceza si italiana cu scopul de a-si forma o curte a literelor si artelor dupa modelul celor din Apus. Voind a intemeia aici o adevarata scoala inalta, el a trimis la Roma sase tineri pentru a invata la colegiile iezuite, cunoscute scoli ale vremii.8
Dar curtea domneasca nu a fost numai o scoala pentru insusirea cunostintelor de cultura generala, ci mai cu seama o scoala practica de instruire si educare pentru formarea viitorilor domni, a marilor dregatori, precum si a celorlalti detinatori de demnitati fiscale, administrative, judecatoresti. Cu atat mai mult cu cat in vremea respectiva, activitatile publice nu erau separate de cele militare.
Curtea principilor transilvaneni era, ca si in principatele extracarpatice, un loc de instruire si educatie, formare si perfectionare a dregatorilor si a slujbasilor de cancelarie. Dupa modelul curtilor princiare apusene si curtea principilor din Transilvania era, in acelasi timp un lacas de cultura dar si de instruire practica.
In strans contact cu formulele apusene ale vietii de curte din secolul al XVI-lea si curtea princiara transilvaneana era, in acelasi timp si un loc al educatiei cavaleresti, cu toate etapele pe care trebuia sa le strabata un viitor om de curte si cavaler, cu toate procedeele de initiere si educare si cu toate ceremonialurile de investire si de viata de curte.9
Desi modelul urmat de voievozii Moldovei si Tarii Romanesti a fost influentat de iradierile culturale bizantine, contaminarea destul de intensa cu modelele apusene n-a lipsit. Costumatia domnilor din secolele XIV-XVI, prezinta acelasi caracter de dubla influenta bizantina si apuseana. Probabil ca acelasi model cavaleresc a fost adoptat si de Radu I, deoarece pe monedele emise in timpul domniei sale, acesta este reprezentat „in armura, cu pieptul aparat de o cuirasa inchisa formata din doua carapace, cu mijlocul protejat de o jupa de piele intarita cu placute metalice, imbracand pulpele”10 intr-un mod asemanator efigiei de pe monedele contemporanului sau, regele Carol al V-lea al Frantei.
Atractia exercitata asupra primilor voievozi romani ai principatelor extracarpatice de catre un model monarhic de tip central-european ar putea fi interpretata -; desi greu de sustinut din lipsa de informatii certe -; ca fiind o tentativa de integrare in familia principilor apostolici europeni. Modelul cavaleresc se intinde pe parcursul domniilor lui Nicolae Alexandru, Vladislav-Vlaicu, Radu I, Dan I si, partial, Mircea cel Batran, corespunzand, in buna masura, epocii de cristalizare institutionala a statalitatii muntene. Esuarea in aceasta tentativa, a determinat apropierea lor de Bizant si de Patriarhia ecumenica.
O alta ipoteza plauzibila a apropierii domnilor munteni de modelul cavaleresc european ar consta in ideea de cruciada impotriva turcilor. Ofensiva catolica, specifica celei de-a doua jumatati a secolului al XIV-lea, scazuse in intensitate. Repetatele tentative de realizare a unui front comun antiotoman sub semnul cruciadei facusera cu siguranta, nu numai acceptabila ci si realizabila solutia cooperarii militare intre catolici si ortodocsi.
La curtile domnesti se organizau, de asemenea intreceri, asemanatoare turnirurilor de la curtile feudalilor europeni, cu care ocazie tinerii cu cele mai bune deprinderi de lupta, erau selectati in vederea ocuparii unor demnitati militare in cadrul ostirii. Unele dintre aceste intreceri sunt consemnate de izvoarele timpului. Astfel, cronicarul italian Ciro Spontoni arata ca la curtea domneasca de la Targoviste, voievodul Radu Serban organiza intreceri cavaleresti. Iar Paul de Strassburg, trimis al Suediei la Poarta, care a calatorit in Tara Romaneasca lasa si o descriere a acestora, in 1632: „intrecerile cavaleresti constau din exercitii cu lancea, alergari calare, intinderea arcului, slobozirea pustilor la tragerea la tinta”.11

Exercitiile individuale ale pedestrimii constau, intre altele, din impungerea cu sulita a unor manechine de paie, de pe loc sau din miscare, sau prin tragerea asupra lor cu arcul, archebuza sau muscheta. Cavaleria practica unele exercitii specifice, numite „halca” (halca era un inel de fier prin care calaretul trebuia sa introduca sulita sau lancea din galopul calului).12
De asemenea, documentele vremii atesta ca periodic, domnii romani faceau inspectii in taberele de concentrare a ostirii pentru a verifica modul de pregatire a ostenilor.13
Au fost si incercari de sintetizare si fundamentare teoretica a unor elemente de stiinta si doctrina militara romaneasca pentru a fi utilizata in instruirea si educarea unor fii de domni din epoca. Este vorba de lucrarea intitulata „Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie”, opera de referinta a culturii vechi romanesti, scrisa de domnul muntean in limba slavona. Ea contine norme de guvernare a statului, reguli de protocol si consideratii valoroase privitoare la purtarea razboaielor de aparare, lucru care-i confera lui Neagoe Basarab dreptul de a fi considerat primul mare teoretician militar roman de valoare europeana.

Pentru desavarsirea studiilor de cultura generala dar si a instruirii militare, cei mai merituosi tineri erau trimisi adesea in strainatate la curtile princiare prietene sau la diferite institutii de invatamant vestite ale timpului. Astfel, Vlad Tepes a invatat arta conducerii militare la curtea lui Iancu de Hunedoara, Stefan Tomsa si Petru Cercel si-au desavarsit pregatirea la Venetia. Despre acesta din urma, papa Sixt al V-lea afirma ca dintre toti oamenii pe care i-a intalnit, nu a gasit pe nici unul atat de „cunoscator al tuturor lucrurilor din lume ca principele Valahiei”.14
Alti tineri romani si-au facut studiile la universitatile din Roma, Viena, Constantinopol, Padova, Venetia, Kiev, Lvov, Bar si altele. Intre acestia s-au numarat tinerii Mihail al Paulului din Campulung si Serban Valahul, la colegiul Urban din Roma; Radu Mihnea, Preda Druganescu, la Venetia; Grigore Ureche, Miron si Nicolae Costin, in Polonia la Lvov; Dimitrie Cantemir si Nicolae Milescu, la Constantinopol; stolnicul Constantin Cantacuzino si pe urma fiul sau Raducanu, la Padova; din Transilvania Valentin Wagner si Marcus Fronius, la Universitatea Wittemberg; Gavril Ivul din Caransebes, va ajunge doctor in arte, teologie si filosofie la Universitatea din Graz.15
Din Transilvania s-au remarcat personalitati de exceptie ale culturii europene. Printre acestia, amintim pe Nicolaus Olahus, umanist de mare valoare. Descendent din dinastia Basarabilor, nascut la Sibiu, el a avut un „cursus” honorum impresionant, anjungand, ca si odinioara Iancu de Hunedoara, in cele mai inalte demnitati ecleziastice si laice: a fost arhiepiscop primat al Ungariei si regent al partii de tara ajunsa sub dominatie habsburgica. A scris lucrari de istorie („Atila”, „Hungaria”, „Chronicon”), beletristica si corespondenta. In lucrarea „Hungaria” Olahus afirma si demonstraza originea latina a neamului sau, continuitatea de locuire a romanilor pe aceste locuri si glorifica faptele de arme ale marilor comandanti de osti romani pentru apararea civilizatiei europene.
A purtat corespondenta cu Erasmus din Rotterdam -; considerat parintele umanismului european -; si a devenit un simbol pentru interferentele culturale europene. Nicolaus Olahus este un nume pretuit atat in cultura romaneasca cat si in cea maghiara si slovaca (a pus bazele , in Slovacia, a unui invatamant de nivel european ).
Un alt umanist de valoare a fost Johannes Honterus care a transformat Brasovul intr-unul dintre cele mai importante centre ale umanismului orasenesc (din mediul german) din Transilvania.
In perioada la care ne referim, multi tineri au avut prilejul sa capete cunostinte referitoare la modul de desfasurare a unor campanii ale epocii insusindu-si principiile organizarii si conducerii trupelor in lupta. Insusindu-si cunostintele teoretice si formandu-si deprinderile practice necesare, specifice meseriei armelor, numerosi romani transilvaneni au urcat trepte inalte ale ierarhiei militare (Iancu de Hunedoara, Pavel Chinezul, Dragu, Marcu Hatieganu).

S-a recurs, de asemenea, la traducerea de regulamente din armatele altor state. La inceputul secolului al XVIII-lea, principele Transilvaniei Francisc Rakoczi al II-lea a dispus sa se traduca regulamente militare din armatele franceza si germana.16
In decursul secolului al XVIII-lea, multi romani din Tara Romaneasca si Moldova si-au insusit principii de arta militara in armata rusa. Intre acestia amintim pe Costache Balaceanu, Radu si Toma Cantacuzino, Barbu Izvoranu, ca si mai tarziu Tudor Vladimirescu, conducatorul revolutiei de la 1821.
Intrucat armele de foc capatau o pondere tot mai mare in inzestrarea ostilor romane ale evului mediu, voievozii nostri au acordat importanta cuvenita invatarii de catre mestesugarii romani a tehnicii de faurire a acestor arme si a pulberilor aferente, atat de la mestesugarii straini, ca, Vincenzo di Mantova, armurierul lui Mihai Viteazul, Baptista di Vesentino, armurierul lui Bogdan cel Orb, cat si de la mesterii autohtoni, ca Dumitru „de la cetate”, armurier al lui Vlad Tepes.17
Cu incepere din secolul al XV-lea, atelierele de pulberarie ale domnitorilor de la Suceava, Iasi si Targoviste vor deveni adevarate scoli de artificieri.18

Organizarea invatamantului graniceresc in Transilvania.
Incepand cu a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, un rol deosebit de important aveau sa-l joace in domeniul educatiei si instruirii ostasesti, al pregatirii de cadre militare si, in general de luminare a tinerilor romani transilvaneni, scolile graniceresti, organizate prin grija si sub patronajul regimentelor romanesti de granita.
Inca din 1764, imparateasa Maria Tereza a dispus sa se infiinteze scoli pe langa fiecare batalion sau companie de graniceri, scopul principal al acestora fiind pregatirea cadrelor inferioare ale regimentelor: caporali, sergenti, subofiteri.
Au luat astfel fiinta primele scoli graniceresti transilvanene, care aveau sa-si mentina acest caracter pana la desfiintarea regimentelor, in anul 1851.19
Denumite „scoli triviale”, in ele se predau scrierea, cititul si aritmetica, elevi fiind fiii granicerilor sau ai locuitorilor din comuna unde se afla scoala sau din localitatile invecinate.

Limba de predare era germana, aceasta fiind si limba in care se facea instructia si se desfasura comanda in regimentele graniceresti.
Au luat astfel fiinta numeroase asemenea scoli: la Orlat, Nasaud, Hateg, Racovita, Lisa, Sasciori, Sercaia, Scorei, Jina, Vestem, Vistea de Jos, Voila, Sinca Veche, Cugir, Tohan, Margineni si multe altele. Cu timpul predarea materiilor in aceste scoli se facea si in limba romana.
In anul 1770 guvernul a dispus ca pe langa scolile existente sa se mai infiinteze cate una in localitatile unde se aflau sediile comenzilor de regiment, in care sa se formeze invatatorii necesari scolilor din comunele militarizate. Au luat astfel fiinta doua scoli normale denumite scoli latino- germane la Orlat si la Nasaud. Durata de scolarizare a fost, initial, de doi ani, apoi a crescut la 3 si chiar la 4 ani.
In anul 1784, din ordinul imparatului Iosif al II-lea s-a deschis la Nasaud si un institut militar, cu menirea speciala de a pregati cadre pentru regiment. Pana in anul 1830, din randul elevilor acestuia au fost promovati: 1 maior, 9 capitani, 20 locotenenti, 16 sublocotenenti, 3 subofiteri si 20 cadre didactice.20
Si din randurile absolventilor scolii normale din Orlat unii au devenit cadre militare, intre care 3 sublocotenenti, 2 locotenenti si doi capitani.

Baza materiala a invatamantului graniceresc o forma mai ales „fondul de provente

(alimente) ”21 provenit din:

- veniturile din drepturile de carciumarit, morarit;

- venitul din transportarea sarii pe plute la Ocna Dejului, pe Somes pana la Szolnok;

- banii de scoala platiti benevol de catre graniceri;

- taxele jelerilor din granita militara pentru folosirea padurilor, morilor, arenzilor. Disciplina in aceste scoli era foarte severa si riguros verificata de autoritati. Pentru o

singura absenta nemotivata erau aspru sanctionati atat elevul cat si parintele sau.
In anul 1807, a luat fiinta, la Caransebes, o noua scoala numita „scoala matematica”. Aceasta institutie de invatamant avea durata cursurilor de trei ani. In programa ei figurau atat discipline de cultura generala (aritmetica, geometrie, desen, istorie, caligrafie) cat si lectii cu caracter militar (instructia armelor, instructia de geniu, regulamente de ordine interioara, serviciul de camp, inotul, duelul) si altele.22 Pentru a urma aceasta scoala cu caracter militar, erau recrutati cei mai buni absolventi ai scolilor triviale.

Scolile graniceresti au contribuit la raspandirea stiintei de carte in masa populatiei localitatilor din care se recrutau efectivele regimentelor si au pregatit un numar mare de subofiteri si ofiteri romani, din care multi se vor afirma si in armata romana. Printre acestia amintim pe Traian Doda, Mihail Trapsa, Moise Groza, Teodor Seraciu, Ion Dragalina, Alexandru Guran, Gheorghe Domaneanu si altii.23 Totodata, aceste scoli contribuie la crearea unei paturi intelectuale care, participand la evenimentele politice si sociale de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si din prima jumatate a celui urmator, a imbratisat si a militat pentru ideile de emancipare a poporului roman, indreptatindu-l pe George Baritiu sa afirme ca „statutul graniceresc, cum a fost, a format unul din fundamentele cele mai bune pentru intrarea natiunii noastre in cultura si civilizatie.”24

Scoala de cadeti din Sibiu.
In afara scolilor amintite, pe teritoriul Transilvaniei mai exista, incepand cu anul 1783, o institutie militara de pregatire a cadrelor armatei, care a functionat mai intai la Brasov, iar apoi la Sibiu, purtand denumirea de Scoala de cadeti.
Aceasta facea parte dintr-un sistem de invatamant care tinea cont de realitatile politico- nationale din Imperiul habsburgic, fiecare fosta provincie autonoma beneficiind de o astfel de scoala: in afara de Sibiu, cadetii de infanterie mai erau pregatiti in scolile din Viena, Budapesta, Karlstadt, Kaarthaus, Lobzow, Triest, Liebenau, Bratislava, Innsbruck.25 Se admiteau la concurs doar cetateni austrieci si unguri cu aptitudini fizice si o viata morala fara repros. La sustinerea concursului, cererea pentru inscriere trebuia sa fie insotita de atestate privind sanatatea, moralitatea

(garantata de organele politice) si situatia scolara din ultimii doi ani.
Numarul celor admisi oscila, in general, intre 30 si 50. Odata admis, elevul se angaja sa-si procure rechizitele prin propriile mijloace. In plus, se plateau taxe destul de ridicate.
Elevii erau organizati in companii, plutoane si grupe, avand grade militare in raport cu anul de studiu si rezultatele la examene. La sfarsitul fiecarui an rezultatele erau centralizate pe „liste de calificative”. O astfel de lista, datata 1867 prezinta materiile parcurse de elevi in primul an de studiu: algebra, geometrie, geografie, istorie, transporturi, geniu, tactica, manuirea armamentului, serviciu de companie, regulamente. La toate aceste materii se acordau cate doua calificative finale ce vizau sarguinta, pe de o parte, cunostintele, pe cealalta parte.
Cu gradul de cadeti aspiranti, acestia erau repartizati la unitati active, pe cuprinsul imperiului, cel mai adesea in afara Transilvaniei. Dupa unul sau doi ani de activitate intrau in randul ofiterilor.

Multi dintre absolventii acestei scoli au fost romani. Ziarele romanesti isi faceau o datorie de onoare din a publica numele lor si unitatea la care erau repartizati, cu mandria ca natiunea dobandea noi reprezentanti cu inalt statut social. In 1899 au absolvit 14 romani,26 iar in 1909, 6.27

Multi dintre acesti ofiteri si-au continuat cariera militara in armata romana dupa unirea

Transilvaniei cu Tara in 1918.