Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
ISTORIA RROMILOR
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
k5h4hz
ORIGINEA RROMILOR
Inca din timpuri stravechi s-a crezut, in mod gresit, ca rromii ar fi venit din Egipt sau din alte locuri, fapt pentru care in tarile europene li s-au spus atigani ori tigani - ca in Balcani, Tara Romaneasca si Moldova, egipteni, faraoni - ca in Transilvania si Ungaria, tsiganes - in Franta, gipsy si travellers in Anglia, sau gitanos in Spania.
Pentru a sti cine sunt vechii rromi, pentru a le cunoaste limba si originea, a fost nevoie sa treaca mai multe sute de ani pana cand maghiarul Wali Istvan si-a dat seama ca limba rromani este de origine indiana. Wali Istvan, fiind student la teologie, in Olanda, a remarcat o asemanare izbitoare intre limba vorbita de colegii lui indieni (dupa cum arata Gh. Sarau acestia erau, de fapt, malabrezi ) si cea vorbita de rromii din Ungaria. Dar mai era inca drum lung pana a se sti cu exactitate cine sunt rromii si de unde vin ei. Exista mai multe legende care vorbesc despre o tara a rromilor. Un rrom cosnitar din Bulgaria, Ali Ceausev, povestea ca rromii /…/ ”aveau un imparat mare, un Rrom. El era printul nostru. Era padisahul nostru. Rromii locuiau pe-atunci cu totii laolalta intr-o tara, intr-un vilaiet bun. Numele acestui vilaiet era Sindh… aceasta era o tara curata (frumoasa). Gaseai acolo multa fericire si multa bucurie. Toti o duceau bine. Numele imparatului nostru era Maramengro Dev. El mai avea doi frati. Numele lor erau Romano si Singan. Toate bune si frumoase, dar se intampla un mare razboi. Musulmanii l-au facut. Soldatii au distrus tara Rromilor. Au parjolit pamantul. Toti Rromii au fugit din tara lor… Cei trei frati si-au purtat oamenii pe drumuri indepartate. Unii au mers in Arabia, unii in Armenia si altii in Bizant.”
Exista multe asemenea povesti, de-a dreptul fantastice, care relateaza lucruri socante despre rromi, dar carora nu trebuie sa li se dea crezare pe deplin. In afara acestor povesti si legende, ceea ce trebuie sa stim este ca tara de origine a rromilor a fost India, iar limba rromani este o limba neo-indiana. Momentul plecarii stramosilor rromilor se spune a fi fost, dupa cei care au cercetat aceasta problema, candva, intre secolele al III-lea si al XI-lea.
Cercetatorul englez Donald Kenrick considera ca plecarea rromilor din India s-a produs in secolul III d.Hr., cand sahul Ardashir (224-241 d.Hr.) cucereste si transforma nordul Indiei intr-o colonie a Persiei (Iranul de astazi). In aceste conditii, stramutarea vechilor rromi s-a produs treptat si intr-un mod pasnic, bogatia Imperiului Persan atragand tot felul de lume acolo. Printre noii sositi se aflau si numerosi muzicanti, cunoscuti pentru talentul lor. Exista trei versiuni ale acestei fapte, fiecare pornind de la insuficienta muzicantilor din Imperiul Persan, de unde si necesitatea aducerii lor din India.
In prima varianta, sahul persan, Bahram Gur, dorind pentru supusii sai mai multa odihna, serbari, bautura si distractie - pentru aceasta nefiind destui muzicanti in timpul sau - i-a scris regelui Indiei, Shankalat, care i-a trimis mii de muzicanti Zott iar Bahram Gur i-a trimis, mai departe, in orasele imperiului sau.
O alta istorie persana relateaza despre o legenda similara. Se arata ca acelasi Bahram Gur “ intorcandu-se de la vanatoare, intr-o seara, a trecut pe langa un grup de oameni care stateau pe iarba si beau, privind apusul de soare. Le-a reprosat ca nu au muzica, pentru ca muzica incanta spiritul. Ei i-au raspuns: “ O, tu, rege, am cautat un muzicant pentru 100 de drahme, dar nu am gasit nici unul.” Atunci Bahram a spus: “ Vom gasi unul!”; si a poruncit unui scrib sa-i scrie lui Shankalat Indianul si sa-i ceara sa-i trimita patru mii din cei mai buni muzicanti si cantareti la curtea sa. Dupa ce Shankalat a facut acest lucru, Bahram i-a raspandit pe muzicanti in tot regatul, poruncind oamenilor sa-i angajeze si sa se distreze, ascultandu-le muzica, si sa le plateasca ce li se cuvine. Si, din descendentii lor, au aparut intunecatii Luri, care sunt maestrii in cantul la flaut si lira”.
O a treia istorisire despre muzicantii indieni o avem de la persanul Firdusi, care, la anul 1011, scria:
“Guvernatorii locali ai sahului i-au raportat acestuia ca saracii se plang ca cei bogati beau vin si asculta muzica si se uita de sus la saraci, care beau fara muzica.
Sahul a trimis o scrisoare lui Shengil, in care spunea: “Alege zece mii de Luri, barbati si femei, maestri in cantul la lira, si trimite-i aici”. Cand muzicantii Luri au ajuns, sahul i-a primit, le-a dat la fiecare cate un bou si un magar, pentru ca vroia sa-i determine sa cultive pamantul. Le-a dat o mie de sarcini de porumb, pentru ca sa-si cultive pamantul cu ajutorul boilor si magarilor, sa foloseasca porumbul ca samanta si sa aiba recolte bogate si sa cante pentru saraci fara plata. Lurii au plecat, au mancat boii si porumbul. Apoi s-au intors la sfarsitul anului, cu obrajii supti. Sahul le-a zis: “Nu ar fi trebuit sa irositi porumbul de samanta. Acum nu mai aveti decat magarii. Incarcati-va lucrurile in spatele lor, pregatiti-va instrumentele si puneti-le corzi de matase ”. Acesti Luri ratacesc si acum prin lume, cautand sa castige un ban, dormind alaturi de caini si lupi, mereu pe drum, furand zi si noapte” .
Profesorul francez Marcel Courthiade, care a citit o cronica scrisa de arabul Al Utbi in secolul al XI-lea d.Hr. -; este de parere ca plecarea vechilor rromi spre vest, catre Europa, a avut loc la inceputul secolului al XI-lea, mai exact in data de 21 decembrie 1018 .
Pasajul din Cartea Yaminilor, pe care o datoram cronicarului arab Al Utbi, vorbeste de o navalire ce se afunda cu mult mai departe inspre est, in India, pana la Kannauj, la 82 km nord-vest de Kanpur. Kannaujul era cea mai bogata zona si avea populatia cea mai numeroasa dintre toate orasele Indiei de Nord, atingand 53 000 de locuitori.
Razboinicul afgan Mahmoud Ghazni, cucerind orasul si luand intreaga populatie in robie, atat barbatii, femeile cat si copiii, ii vinde in Imperiul Persan, la curtea regelui, ca muzicanti, ori ca mestesugari in diferite alte locuri. Este prima etapa in lungul drum al rromilor catre lumea vestica.
Importanta acestor povestiri sta in faptul ca arata legatura puternica dintre India, dintre mostenirea culturala indiana si rromii de astazi. Nu putem intelege diferentele dintre un rrom si un nerrom (roman, maghiar sau de oricare alta etnie) daca nu cunoastem istoria rromilor, asa cum a fost ea.
Prezenta rromilor in Orientul Apropiat, nordul Africii si in Imperiul Bizantin
Ce s-a intamplat dupa plecarea stramosilor rromilor din India nu se stie nimic cu precizie. Existau, cu siguranta, mai multe grupuri de rromi inrudite intre ele si care practicau mestesuguri comune. Plecarea unor grupuri de proto-rromi catre Persia, si de aici mai departe, nu s-a produs simultan, fiindca erau foarte multi. Trecerea lor a fost una lenta, petrecuta in decurs de cateva sute de ani, deoarece resursele grupurilor de rromi erau limitate, iar deplasarea se producea in functie de locurile unde animalele puteau gasi hrana si unde produsele mestesugaresti confectionate de ei se puteau vinde. Este un fapt bine stiut ca in Tarile Romane cei mai iscusiti mestesugari erau rromii. Aceasta iscusinta a lor, in prelucrarea fierului in special, dar si in toate celelalte mestesuguri medievale, este foarte probabil sa o fi deprins in Imperiul Persan si in Imperiul Bizantin. Deplasarile se intindeau pe distante mici, dintre cateva localitati, dar desfasurarea lor in latime era considerabila. Nu toti plecau in acelasi timp, ci intr-un an avea loc plecarea unui grup format din frati, copii si alte rude, iar dupa un anumit numar de ani ii putea urma acestuia un al doilea grup s.a. Sosirea vechilor rromi in tarile respective s-a realizat progresiv si nu a cauzat o crestere mare de populatie in locurile unde au ajuns, fapt care ar fi fost imediat consemnat de istoricii arabi sau bizantini.
Primele aparitii si caile de acces in Europa
Patrunderea rromilor in Europa, spun Gheorghe Sarau si Marcel Courthiade5, s-a realizat pe trei cai, despartirea lor producandu-se in partea de est a Imperiului Bizantin, mostenitorul de drept al Imperiului Roman de rasarit.
I. Ramura “lom” sau “de nord”, II. Ramura “dom” sau de “sud vest” si III. Ramura “rrom” sau de “vest”.
Stramosii rromilor, care constituie azi ramura “lom” sau “de nord”, si-ar fi continuat drumul spre N-V prin Caucaz si pe latura de N-V a Marii Negre, Peninsula Balcanica si de aici in intreaga Europa.
Cei din ramura “dom” sau de “sud-vest” s-a indreptat spre Siria, Palestina, Egipt si celelalte tari ale Africii de Nord, de unde, probabil, mici grupuri de rromi si-au continuat drumul, traversand Mediterana in Spania (in timpul stapanirii arabe).
Cea mai numeroasa, ramura “rrom” sau cea “de vest” si-a continuat drumul in Imperiul Bizantin, unde a ramas cateva secole, iar de aici, mai departe, in Europa Centrala si de Vest. Deplasarea rromilor catre Imperiul Bizantin a fost, probabil, o consecinta a inaintarii turcilor selgiukizi in Armenia. Intrarea rromilor pe teritoriul bizantin a fost treptata, insumand mai multe decenii. Aici, rromii au primit numele de Athinganoi, denumire atribuita initial unei secte eretice prezente in Imperiul Bizantin in secolul al XI-lea si care inseamna de neatins (nu se recomanda contactul cu ei). Este posibil ca prin modul lor de vietuire aparte si prin neamestecul cu alte comunitati, rromii sa se fi asemanat cu adeptii acelei secte religioase si, ca urmare, sa fi primit aceeasi denumire din partea populatiei bizantine.
In Bizant se vorbeste despre rromi intr-o scrisoare a patriarhului Constantinopolului, Gregorios II Kyprios (1283-1289) , din care aflam de taxele care trebuie luate de la asa-numitii egipteni si tigani. Din Asia Mica, teritoriul Turciei de azi, rromii au trecut in Peninsula Balcanica, fapt petrecut, probabil, acum 700 de ani. Rromii sunt mentionati in mai multe locuri din Balcani, cateva dintre acestea fiind urmatoarele :
1348 -; Stefan Dusan, tarul Serbiei, legifereaza darile in potcoave pe care trebuie sa le achite “cingarie” (potcovari si selari).
1368 -; Mentionarea la Zagreb a “tiganilor”.
1378 -; Cu unele rezerve, anul 1378 este considerat ca fiind anul primei atestari documentare a prezentei rromilor pe teritoriul de azi al Bulgariei. Intr-o diploma data Manastirii Rila, de ultimul conducator al Taratului de Vidin, Ivan Sisman, se afla mentionate si “bordeiele egiptenilor”, referindu-se foarte probabil la rromi.
Asezarea rromilor in spatiul romanesc
Pe teritoriul de azi al Romaniei, prima atestare documentara a rromilor dateaza de la anul 1385, cand domnitorul Tarii Romanesti, Dan I, daruieste Manastirii Tismana posesiunile care apartinusera mai inainte Manastirii Vodita de langa Turnu Severin. Intre aceste bunuri, mobile si imobile, donatia unchiului sau Vladislav I, catre Manastirea Vodita, pe care o intemeiase candva intre 1370-1371, se aflau si 40 de salase de “atigani” .
Robii rromi ai Manastirii Tismana sunt amintiti in toate confirmarile ulterioare ale posesiunilor acesteia. In 1388 , domnul Mircea cel Batran doneaza ctitoriei sale, Manastirea Cozia, “300 de salase de tigani”; din secolul al XV-lea, toti marii stapanitori de pamanturi avand “robi tigani”, atat domnul tarii, cat si marile manastiri si boierii.
In Transilvania, intre anii 1390 si 1406, sunt amintiti 17 rromi de cort aflati sub stapanirea unui oarecare boier Costea, a lui Mircea cel Batran, din Tara Fagarasului (pamantul domnitorului muntean) .
In Moldova, la anul 1414, un act din 2 august, de la Suceava, il aminteste pe Alexandru cel Bun, care daruieste lui pan Toader Pitic, pentru “credincioasa lui slujba”, trei sate: “un sat la Cobala, unde este casa lui, unde aestei a fost Veris Stanislav, iar alt sat la gura Jeravatului, unde cade in Barlad, anume unde au fost cneji Lie si Tiganestii, iar al treilea sat pe Barlad, unde este alta casa a lui, unde sunt cneji Tamas si Ivan” . In Evul Mediu romanesc, atat in Moldova cat si in Tara Romaneasca, “cnejii de tigani” erau etnici rromi si aveau rol de intermediari intre comunitatea rroma si stat. De observat ca textul documentului dateaza din anul 1414, dar se refera la o situatie existenta in trecut (“unde au fost cneji Lie si Tiganestii”).
Originea robiei
O problema deosebit de importanta o reprezinta originea acestei robii, pentru intreaga populatie rroma. Desigur, existau sclavi in Evul Mediu timpuriu pe intreg cuprinsul Europei, precum si in Asia, dar acestia erau, in principal, prizonieri de razboi, care nu aveau posibilitatea sa se rascumpere. In Tarile Romane, situatia era diferita. Daca erai “tigan” erai automat rob. Deoarece foarte rar se intampla ca un “tigan” sa nu fie si rob, in scurt timp, “tigan” a ajuns sa insemne “rob” si, astfel, in documentele vremii, sunt putine cazurile cand apare in aceste situatii cuvantul “rob” in dreptul “tiganilor”, mentionandu-se simplu “tigan”.
S-a spus de catre unii istorici ca romanii ar fi mostenit institutia robiei si pe robii rromi de la vecinii lor din Rasarit, tatarii . Acestia obisnuiau, intr-adevar, sa-si transforme prizonierii de razboi in robi. Insa, la venirea lor in Tarile Romane, rromii aveau statut de oameni liberi, fiindca, daca ar fi fost robi in Bulgaria, stapanii lor nu i-ar fi lasat sa plece in numar asa de mare si ar fi incercat sa-i aduca inapoi, chiar si pe cei care ajunsesera in Tara Romaneasca. Daca rromii in Moldova au venit de la sud de Dunare, din Grecia si Bulgaria si ar fi trecut prin Tara Romaneasca, atunci inseamna ca, initial, nici in Tara Romaneasca rromii nu erau robi fiindca ar fi fost obligati sa ramana aici si nu ar fi putut pleca mai departe. Rromii erau liberi in Transilvania si in tot restul Europei, ceea ce ne duce la concluzia ca, atunci cand au plecat din Bulgaria si au trecut la nord de Dunare, a existat o perioada in care s-au putut misca liber si s-au putut aseza unde voiau, si in Tara Romaneasca si in Moldova, dupa aceasta ei fiind robiti. Acest lucru apare, cu atat mai mult posibil, luand in calcul si caracterul pasnic al noilor veniti care se deosebeau fundamental de firea razboinica si de organizarea militara a migratorilor anteriori. In Evul Mediu, toti rromii care veneau in tara deveneau automat robi ai domnului, dar in a doua jumatate a secolului XIV si la inceput de secol XV, cand autoritatea domneasca era inca slaba, boierii puteau usor inrobi micile grupuri de nomazi pasnici asezati pe mosiile lor. Credem ca un element important care sa confirme ipoteza libertatii initiale a rromilor ar fi o serie de libertati acordate de stapanii robilor, intre care, cele mai importante ar fi libertatea de miscare in tara - robii seminomazi platind doar o dare anuala catre stapani - si autonomia comunitatii, indiferent daca era nomada sau sedentara, in exercitarea dreptului de judecata intern.
Toti robii rromi ai unui stapan formau “tigania” acestuia si locuiau, in principal, la marginea satelor de romani sau in sate integral rrome. O “tiganie” varia ca dimensiune dupa numarul de robi detinuti si putea fi marita daca stapanul cumpara sau daca mostenea de la familie mai multi robi. Existau trei mari “tiganii”, denumite dupa stapanii in a caror proprietate se aflau. Cea mai mare era “tigania domneasca”, formata din robi care apartineau domnitorului tarii si sotiei acestuia. Toti rromii din tara care nu aveau un stapan apartineau domnului, la fel si cei care veneau din alte tari si care deveneau automat robi ai acestuia. A doua “tiganie” era “tigania manastireasca” sau calugareasca si ii cuprindea pe robii rromi care apartineau manastirilor, bisericilor, schiturilor si oricarui alt asezamant bisericesc. “Tigania boiereasca” cuprindea pe robii aflati in proprietatea boierilor. Termenul de ”tiganie” desemneaza si astazi concentratii mai mari de populatie rroma in anumite sate sau cartiere din orase.
Atestarea rromilor in tarile europene
Pentru alte tari ale Europei, prezenta rromilor este atestata de unele documente asa cum arata Gh. Sarau , dupa cum urmeaza: 1387 - in Slovenia; 1425; in Danemarca la 1433; in Bosnia la 1443, in Polonia la 1501; in Rusia la 1501; in Scotia la 1505; in Suedia la 1512, in Anglia la 1513, in Albania la 1522; in
1399 - in Cehia; in Germania la 1407; in Elvetia la 1414; in Franta la 1418; in Belgia la 1419; in Olanda la 1420; in Italia la 1422; in Slovacia la 1423; in Spania la Portugalia la 1526; in Norvegia la 1540; in Finlanda la 1559; in Tara Galilor la 1579.
Statutul social-economic si politic al comunitatilor de rromi
Din Tara Romaneasca romii se deplaseaza constant, pana la sfarsitul Evului Mediu, in Moldova. Cronica moldo-germana arata ca Stefan cel Mare, cu ocazia expeditiei in Tara Romaneasca din anul 1471, a luat “17 000 de tigani cu dansul in robie”, cifra fiind,desigur, exagerata14.
Pe teritoriul Tarii Romanesti si al Moldovei, in Evul Mediu, o parte insemnata dintre “robii tigani” si-a continuat pe mai departe modul de viata semi-nomad, in special cei aflati in “tigania” domneasca, in timp ce ceilalti robi au fost asezati (vatrasii) pe mosiile domnesti, manastiresti si boieresti, unde vor lucra in conditii grele pamantul. Dintre acestia, o parte va ramane la curtea stapanilor, indeletnicindu-se cu diferite ocupatii casnice, situatie intrucatva mai buna decat a robilor “de ogor”. Robii apartineau domnitorului tarii, boierilor si manastirilor.
I. Rromii domnesti, adica toti robii din tara care nu apartineau manastirilor sau boierilor, aveau dumiri specifice, in functie de meserii, dupa cum urmeaza:
Aurarii sau “rudarii” erau cei mai numerosi dintre robii domnesti si plateau domnului o anumita cantitate de aur scoasa din raurile ce strabat Moldova si Tara Romaneasca. Procedeul de lucru il constituia spalarea nisipului si pietrisului adus de ape din munti15. Ei sunt atestati pentru prima data in anul 1620 in Tara Romaneasca16. Alaturi de acestia mai erau baiesii transilvani, care se deosebeau de primii prin aceea ca scoteau aurul din pietrele muntilor, din locurile numite bai, avand un anumit procedeu pentru curatirea lui.
Dupa disparitia acestei ocupatii, datorita epuizarii resurselor de nisip aurifer, rromii “aurari”(rudari ori baiesi) au inceput sa prelucreze lemnul, confectionand vase, in special linguri, blide si albii, primind astfel denumirea de lingurari. Ei depindeau in continuare de domn si obisnuiau sa se aseze prin locurile impadurite, cu copaci buni, din care isi lucrau obiectele casnice. O parte dintre ei, cam din secolul al XIX-lea, a inceput sa faca caramizi, data fiind cererea de atunci, consacrandu-li-se, astfel, denumirea pastrata si astazi, cea de caramidari.
O categorie marginala o reprezentau netotii, care duceau un mod de viata salbatic si excelau in hotii. Este posibil ca acest neam al netotilor sa fi ramas, de la sosirea lor in Tara Romaneasca, nerobit de stapanii de mosii si de domn, ei evitind contactul cu aglomerarile umane datorita fricii de robie.
Laesii erau de meserie fierari. Ei erau in acele vremuri mesterii cei mai iscusiti in prelucrarea fierului. Vechile scrieri relatau ca acestia erau chemati adesea de catre domn si boieri pentru a fauri unelte si arme.
Caldararii prelucreaza arama si confectioneaza caldari si vase de bucatarie, cazane pentru tuica etc.
Pieptanarii confectionau din oase piepteni.
Zlatarii sau inelarii confectionau inele si alte bijuterii din aur si din argint.
Ursarii au venit din sudul Dunarii si se indeletniceau cu purtarea prin sate si mahalalele targurilor a ursilor imblanziti unde ii jucau tot anul. Erau nomazi si locuiau in corturi. Se mai indeletniceau si cu cresterea catarilor si cu confectionarea ciururilor si a altor obiecte marunte din metal.
Spoitorii se ocupa cu cositoritul caldarilor facute de caldarari.
Geambasii aveau ocupatie caracteristica vanzarea-cumpararea cailor sau chiar si furtul acestora.
Lautarii cantau la curtile boierilor si in crasmele din satele si orasele tarii.
Clopotarii confectionau clopote pentru biserici si tot ei le si trageau.
Floraresele si lustrangii de ghete erau meseriasi rromi ce aveau sa apara mai tarziu. Toate aceste delimitari le datoram lui C. J. Popp Serboianu17, lui Gh. Sarau18 si lui Vasile Burtea18, cea mai mare parte a lor putand fi intalnita in documente inca din secolul al XVII-lea.
II. Rromii manastiresti se ocupau cu treburile marunte de la manastire si cu lucrarea mosiilor. Numarul lor era relativ ridicat, manastirile avand cei mai multi robi rromi. Acestia proveneau indeosebi din inzestrari din partea domniei, testamente, donatii, schimburi, cumparari. Conditiile lor de viata erau grele, fugind de pe domeniile manastirilor ori de cate ori aveau ocazia.
17 C.J. Serboianu, Les Tsiganes…, Paris: Payot, 1939.
18 Gheorghe Sarau,Op. cit., p. 122- 129; Vasile Burtea, Neamurile de rromi si modul lor de viata, in raportul lui J.P. Liègeois sI al lui Nicolae Gheorghe “ Rromii: o minoritate a Romaniei”, Oradea, 1996, p. 2-4.

III. Rromii boieresti cuprindeau “tigani” de curte si “tigani” de ogor. Robii de ogor munceau mosiile boierilor, iar cei de curte aveau ocupatii, precum: slujnice sau feciori in casa, bucatarese, spalatorese, cusutorese, pitari, sacagii, vizitii, birjari, cizmari, lautari etc. O categorie aparte o formau argatii, ingrijitorii si crescatorii de animale: vacari, porcari, bivolari, herghelegii, gainarese etc. Robii de la curte erau condusi de catre un vataf rrom, care era raspunzator fata de stapan.
Robii erau valorosi pentru boier, dar, totusi, boierii nu le faceau viata mai usoara. Cand un rob fugea de pe mosie in Tara “Ungureasca” (cum era numita in Evul Mediu Transilvania) sau in Moldova, erau depuse toate eforturile pentru a-l aduce inapoi. O alta destinatie pentru fugarii rromi o reprezenta Imperiul Otoman, unde, odata ajunsi, se intampla uneori ca acestia sa se “turceasca”, trecand, asadar, la religia musulmana. Intr-un document din 14 noiembrie 1644 19 se specifica foarte clar care este obiceiul din vechime al Tarii Romanesti in privinta dreptului de stapanire asupra robilor. Chiar si dupa 20 de ani, fiind aflati in stapanirea lui Mihai, judele Brasovului, Matei Basarab, cere reintoarcerea unor robi rromi la vataful Luca logofat, stapanul lor de drept.
Lamurirea neintelegerilor de tot felul, in special clarificarea apartenentei la un stapan, se facea prin delegarea unor boieri de incredere care sa cerceteze cazul si sa aduca martorii (boieri sau oameni intelepti si respectati), care marturiseau, in cazul respectiv, iar marturia lor era hotaratoare in aceste situatii. De asemenea, domnitorul citea cartile scrise de inaintasii sai si vedea ce hotarasera ei in aceasta privinta.
Legislatia privitoare la rromi
Statutul juridic al robilor rromi nu cunoaste reglementari scrise care sa cuprinda toate situatiile conflictuale ce puteau sa apara intre acestia si alte persoane. Insa documentele oglindesc, in mare masura, obiceiul “din vechime” privitor la robi, obicei care intra treptat in alcatuirile de legi de mai tarziu, din secolele XVII-XIX. Reglementarile moldovene completeaza pe cele din Tara Romaneasca, nefiind deosebiri majore in statutul juridic al robilor din cele doua tari romane.
19 Cat. Doc.T. R., vol. V, p. 618.




Robii rromi pe parcursul intregii perioade de sclavie in care s-au aflat in cele doua tari romane, nu beneficiaza de un statut juridic care sa le confere drepturi minime si sa-i apere in judecati. “Robul nu este subiect de drepturi” el fiind asimilat proprietatilor stapanului, spuneau Al. Georgescu si Ovid Sechelarie 20. Conflictele dintre rob si o persoana libera, straina de familia stapanului robului, deveneau un conflict intre stapanul robului si persoana in cauza. Robul nu este raspunzator pentru actele sale, acestea privindu-l pe stapan, dar in cazuri mai grave (furt de cai, ucidere etc.) stapanul putea renunta la rob si nu mai acorda despagubiri, robului urmand a-i fi aplicata pedeapsa care putea fi cea capitala. Foarte bine ilustreaza aceasta un document din 17 mai 1652 care ne arata ca Radu, mare comis, rascumpara de la moarte, cu o suma mare de bani, un “copil de tigan”, care comisese o fapta grava21.
Carte romaneasca de invatatura, prima culegere de legi din Moldova, stabilea la anul 1646 cateva repere in privinta drepturilor si a obligatiilor robilor rromi. Astfel, robul cumparat era dator sa-si ajute stapanul22, iar robul care se facea vinovat de ceva in fata stapanului sau trebuia sa-i suporte pedeapsa, bataia pe care o primea fiind administrata cu batul ori cu biciul, robul putandu-se impotrivi doar daca stapanul era pe cale sa-l omoare. In acest caz robul isi putea chiar ucide stapanul, fara a suporta vreo pedeapsa 23.
In fapt, stapanii puteau sa le faca orice robilor, numai sa nu-i omoare. Legea era ca, daca un rob era omorat, ucigasul trebuia sa-l plateasca 24 sau putea chiar sa fie si el omorat pentru aceasta crima. La data de 28 mai 1634, Marica, nevasta unui boier, era chemata in fata domnului Radu Voda, care vrea s-o omoare, pentru ca jupanita sugrumase doi copii de tigan cu mainile ei.
Rapirea roabei reprezenta aceeasi vina ca si rapirea unei fecioare, ori a unei femei maritate, vaduve etc. 25. Jignirea robului, fara motiv, de catre altul, in afara stapanului sau, era considerata jignire a stapanului si era pedepsita, dar jignirea robului vinovat de ceva nu era ocara si pentru stapanul acestuia 26.
________________________________________________________________________________________
20 Al. Georgescu, O. Sachelarie, Judecata domneasca in Tara Romaneasca si Moldova 1611-1831,Bucuresti: Ed. Academiei, 1982,p. 112.
21 Cat. Doc. T.R., vol. VII, p. 241, doc. 688.
22 Carte romaneasca de invatatura. Editie critica, Bucuresti: 1961, p. 101.
23 Idem, p. 154.
24 DRH, B,XXIII, doc. 190.
25 Carte romaneasca pentru invatatura, p. 130.
26 Idem, p. 154.

Casatoria
Doi robi se puteau casatori, insa cu acceptul stapanului, iar daca aveau stapani diferiti, era nevoie de aprobarea ambilor stapani. In mod obisnuit, se ajungea la o intelegere intre acestia; fie ca un stapan il cumpara pe robul care urma ca, prin casatoria cu celalalt, sa vina pe mosia sa, fie ca se facea un schimb compensator, stapanul dand pentru robul pe care-l obtinea un alt rob, de o valoare egala sau apropiata. Pentru aceasta situatie, majoritatea documentelor secolului al XVII-;lea specifica “tigan pentru tigan, dupa cum este legea”. In documentul din 29 iunie 1634, apare faptul ca “tiganul” Radu Guze din “tigania” manastirii Bistrita era casatorit cu o “tiganca” a capitanului Razvan. Stapanii nu-i despart, dar Radu Guze plateste impozit separat 27. Erau insa frecvente si casatoriile fara voia stapanilor. La 18 iulie 1777, de pilda, un “tigan boieresc” din Moldova fuge in Tara Romaneasca, unde se casatoreste cu o “tiganca” boiereasca. Boierul din Moldova este despagubit de boierul din Tara Romaneasca, care ii pastreaza pe rob si pe copiii lui 28.
Casatoriile intre robi si oamenii liberi, atat in Muntenia cat si in Moldova, pana in prima jumatate a secolului al XVIII-lea, se faceau dupa regulile prevazute in “obiceiul pamantului”, ceea ce inseamna, dupa vechile obiceiuri si traditii ale tarii.
Casatoriile facute de rromi, dupa obiceiul lor, adica fara a cere voie de la stapanii lor, nu erau luate in seama, femeia si copiii acesteia revenind stapanului ei. Se impunea juzilor rromi sa supravegheze ca astfel de casatorii sa nu se faca, in caz contrar erau pedepsiti, atat ei cat si robii in cauza 29. Aceste casatorii se petreceau de cele mai multe ori fara ca stapanii robilor sa stie de ele si sa le incuviinteze. De obicei, femeia fugea la barbat si, pana a putea fi despartiti aveau si copii impreuna. In multe randuri, familia era despartita, iar copiii erau impartiti intre stapani sau intre mostenitorii acestora.
Un rrom sau o rromnie, eliberati de robie, nu aveau drept de a se cununa cu oamenii liberi; numai copiii lor erau liberi pe deplin, bucurandu-se de toate drepturile unei persoane libere 30.

27 DRH, XXIV, p. 415.
28 Acte judiciare din Tara Romaneasca 1775-1781, Bucuresti: Ed. Academiei, 1973, p. 408-409.
29 B. Th. Scurtulescu, Situatia juridica si economica a tiganilor din Principatele romane.Teza pentru doctorat, Iasi, 1938, p. 21.
30 Idem, p. 23.

In Muntenia, in anul 1714, mitropolitul tarii, datorita faptului ca un om liber casatorit cu cineva in stare de robie devenea rob, interzice preotilor sa mai dea binecuvantarea la cununie in aceste situatii. Odata cu trecerea timpului insa, lucrurile incep sa se schimbe spre bine, dar intr-o masura foarte mica.
Constantin Mavrocordat, domnitorul Moldovei, in martie 1743, interzice stapanilor sa-i desparta pe sotii “tigani”, care apartineau unor proprietari diferiti 31. Copiii rezultati din aceasta casatorie puteau in continuare sa fie impartiti intre stapani, daca acestia nu cumparau intreaga familie pentru a nu o desparti. Situatia era aceeasi si pentru Tara Romaneasca.
Femeia era platita cu 50 de lei, iar barbatul cu 70 lei. Insa cei care stiau o meserie trebuia sa fie platiti mai bine, intrucat la pretul pentru om se adauga pretul pentru meseria pe care o cunosteau. Totodata, copiii nu mai puteau fi despartiti de parintii lor, caci unul dintre stapani trebuia sa cumpere intreaga familie de robi. Copiii peste 16 ani erau platiti ca adulti, iar cei sub aceasta varsta - la jumatate din pret 32.
In secolul al XVIII-lea, au loc schimbari in ceea ce priveste casatoriile mixte (rrom cu romanca sau roman cu rromnie). Pana atunci, regula era ca sotul liber, prin casatoria cu o roaba, devenea rob, ca si copiii nascuti din aceasta legatura.
Asezamantul lui Constantin Mavrocordat interzicea caderea in sclavie a persoanelor libere care se casatoreau cu sclavi rromi. Copiii care se nasteau erau liberi. Se pare ca in epoca imediat anterioara adoptarii acestei masuri, casatoriile mixte erau frecvente. Pentru boieri ele erau un mijloc de a-si spori numarul robilor, dar pentru stat ele insemnau insa o pierdere, taranul transformat in rob particular fiind scutit de bir si de celelalte obligatii publice. De aceea, este posibil ca renuntarea la obiceiul care facea posibila inrobirea romanilor sa se fi facut si din considerente fiscale, ne spune V. Achim 33. In anul 1766, legea a interzis aceste casatorii, oprindu-i pe preoti sa cunune in astfel de situatii. Daca s-a produs, totusi, casatoria, sotii trebuia sa fie despartiti, dar copiii ramaneau liberi 34.

31 G. Potra, Contributiuni…, p. 107.
32 V. Achim, Op. cit., p. 42.
33 Idem, p. 42.
34 I. Peretz, Robia. Curs de istoria dreptului roman, vol. IV, Bucuresti, 1939, p. 47-54.

“Sobornicescul hrisov din 1785 interzice cu desavarsire casatoriile intre “moldoveni” si “tigani” si declara nevalabile aceste casatorii. Copiii nascuti din asemenea casatorii erau considerati “tigani”, deci robi. Aceasta a insemnat intoarcerea la “obiceiul ce s-au urmat din vechi”, adica anularea reformei. In Moldova, fenomenul de inrobire prin casatorie a fost remarcat pana tarziu” 35.
In Tara Romaneasca, Pravilniceasca Condica din anul 1780 prevedea ca robii care se casatoreau cu o femeie sloboda erau despartiti de indata, iar copiii care se nasteau deveneau slobozi 36. In situatia inrobirii prin intermediul casatoriei, oamenii liberi dadeau scrisori la mana egumenilor ca accepta de buna voie noua situatie, ca vor munci la fel ca ceilalti robi, ca nu vor umbla niciodata sa-si recapete libertatea, adica facand apel la justitie.
Proprietatea
Rromii liberi posedau proprietati imobiliare, asupra carora dispuneau dupa vointa. Astfel, le puteau vinde, schimba, dona sau lasa prin testament. De exemplu, la 1 iunie 1760, Chiriac “tiganul” cu sotia sa Ioana au vandut cu suma de 25 lei un loc al lor din targul Barladului 37.
In Tara Romaneasca, la anul 1670, aflam ca Antonie voievod intareste pitarului Radu Tiganescu stapanirea unui loc, de pe care sa goneasca pe rumanii si “tiganii” care au acolo case (sa-si faca altele unde vor putea), si sa-i oblige sa-si plateasca chiria pana la aceea data 38.
Actele de vanzare-cumparare ale robilor se faceau ca si pentru vanzarea oricarui alt lucru, respectandu-se regulile de intaietate. Adica, primul drept in cumpararea lor il aveau membrii familiei stapanului, in primul rand copiii acestuia, fratii, apoi rudele de gradul doi, rudele mai indepartate, urmau vecinii si, pe urma, strainii de familie si de locurile respective. La redactarea actului trebuia sa fie de fata si un oarecare numar de martori. Dupa incheierea actului, urma si confirmarea domneasca, pentru ca nimeni sa nu-i poata contesta valabilitatea. Existau si situatii cand un rob rrom vindea, la randul lui, femeia sau copiii unui alt rrom, caruia ii era dator si nu-si putea plati datoria. Preturile variau dupa numarul de robi vanduti si dupa calitatea lor ca muncitori. Barbatii erau cei mai scumpi, fiind mai puternici si cunoscand meserii utile stapanilor.



35 V. Achim, Op. cit., p. 42.
36 Pravilniceasca Condica, 1780, Editie critica, Bucuresti: Editura Academiei, 1957, p.148/7.
37 B. Th. Scurtulescu, Op. cit., p. 28.
38 G. Potra, Documente privitoare la istoria orasului Bucuresti (1594-1821), Bucuresti: Ed. Academiei, 1961.

Copii aveau preturi mai mici, lucru absolut normal in conditiile unei capacitati de munca mai mici si ale riscului sporit de imbolnaviri care-l prezentau. Copiii erau o investitie intr-un viitor nesigur, atat pentru stapani, cat si pentru copii. Diferentele mari de pret in dreptul copiilor puteau fi cauzate, mai mult ca la adulti, de varsta acestora, valoarea lor fiind sensibil alta la diferente de numai cativa ani. Pretul robilor in secolul XVII se modifica continuu, crescand, in 60 de ani, de aproape patru ori39. Uneori “tiganul” domnesc, sau asa - zis slobod, silit de lipsa hranei sau din cauza datoriilor, se vindea pe sine pe un pret de nimic. Alteori, parintii isi vindeau copiii din cauza foametei. La data de 29 iulie 1627, Bajan se vinde ca rob popii Iane clisiarul pe 17 ughi si 1000 de aspri, iar popa Iane se angajeaza sa nu-l vanda, ci ca sa-i fie “tagan” de mostenire lui si copiilor lui40. Existenta robilor rromi in Tara Romaneasca si Moldova cunoaste cele mai spectaculoase rasturnari de situatii odata cu modificarea starii financiare a stapanilor, vanzarea lor fiind de multe ori cea mai la indemana modalitate de a plati o datorie sau de a se rascumpara din robia turceasca sau tatareasca.
Robii erau buni la orice, fiind echivalati cu orice are valoare, erau vanduti, sunt daruiti la cununie, ca zestre, dati pomana la manastire, pentru a le fi amintite stapanilor numele la slujbe, erau schimbati pe animale, pentru “nadragi de postav”, erau dati “cap pentru cap” la eliberarea din “rumanie”, iar in cazul in care nu se supuneau si “vor umbla de capetele lor, cu semetie, sa-i bata mult”41.
Organizarea sociala a rromilor in Evul Mediu
Rromii sedentari (asezati) traiau in grupuri, cel mai mic grup fiind familia. Pentru Tara Romaneasca si Moldova, familia se regaseste in documente sub denumirea de salas, in Transilvania vorbindu-se uneori si de cort. Tipul de familie nu diferea de cel al taranimii romane majoritare, fiind o familie nucleara formata din barbat, femeie si copii, in cazuri foarte rare copiii fiind si ei casatoriti.

39P. Petcut, Robii rromi in Tara Romaneasca in prima jumatate a sec. Al XVII-lea.Lucrare de licenta, Universitatea Bucuresti: Facultatea de Istorie, 2002.
40 DRH, B, XXI, doc. 263.
41 Cat. Doc. T.R., vol. V, doc. 838.

La rromii nomazi salasul desemna mai multe familii grupate dupa rudenie ce practicau aceeasi meserie. Acesta mai era numit si ceata. In Transilvania, V. Achim ne spune ca salasul era numit de obicei “companie”. In general, numarul familiilor care alcatuiau o ceata era mic, in a doua jumatate a sec. al XVIII-lea si prima jumatate a sec. al XIX-lea el ridicandu-se la 30-40 de familii42. “Cetele erau alcatuite pe baze profesionale: aurari, lingurari, ursari etc.; in deplasarea lor prin tara pornea, de regula, toata ceata” 43.
Ceata de rromi avea un sef propriu, care purta numele de jude sau giude, in Tara Romaneasca si Moldova, si de voievod in Transilvania. Sefii cetelor erau alesi de membrii comunitatii , in cadrul unei adunari la care participa tot grupul si care se desfasura dupa un anumit ritual. Acestia erau alesi dintre barbatii rromi considerati a fi cei mai puternici si cei mai intelepti. Functia era detinuta pe viata, dar nu era ereditara. Aceste capetenii constituiau un fel de aristocratie a rromilor.
Peste un numar oarecare de juzi era bulibasa care, in afara de incasarea impozitului, judeca toate neintelegerile dintre familiile unei cete sau chiar neintelegerile membrilor dintr-aceeasi familie. Acesta judeca adulterele, inselaciunile, bataile, avand si dreptul de aplicare a pedepselor.
In Transilvania rromii nu au fost robi, ci erau organizati, dupa modelul romanesc, intr-un voievodat, care avea o larga autonomie judiciara si era condus de un voievod. Cateva diplome, date de regii Ungariei si principii transilvaneni, in secolul al XV-lea si al XVI-lea, unor cete de rromi in frunte cu voievodul lor, ne arata acest aspect. In diploma din anul 1422, regele Sigismund confirma voievodului Ladislau dreptul de judecata asupra supusilor lui rromi 44.
In rescriptul din anul 1476 al regelui Matei Corvin, in legatura cu rromii de la marginea orasului Sibiu, voievodului si vicevoievodului Transilvaniei le era interzis sa-i mai judece pe rromi, dreptul de judecata revenind orasului Sibiu. Regele dorea, cu aceasta ocazie, sa conserve libertatea si drepturile rromilor si sa le faca posibila o viata linistita si in conformitate cu obiceiurile lor 45.Rromii din Ardeal se aflau sub jurisdictia oraselor langa care traiau si pentru care indeplineau diferite munci de reparare a zidurilor oraselor sau de ducere a corespondentei.
42 V. Achim, op. cit., p.59.
43 Idem, p. 59.
44 Idem, p. 46.
45 Adalbert Gebora, Situatia juridica a tiganilor din Ardeal (teza de doctorat), Bucuresti: Ed. Universitatii din Bucuresti, 1932, p. 14.

Dieta Transilvaniei hotaraste, la anul 1588, desfiintarea primului “voievodat al tiganilor”. Consecinta a fost desfiintarea impozitului platit de catre rromi voievodului lor. Decizia Dietei este executata in anul 160746.
In perioada 1685-1686, izvoarele istorice ale Brasovului consemneaza ca nu mai exista libertatea meseriilor in favoarea rromilor. Li se interzice astfel de a detine oi si li se ia dreptul de a face comert. Singurele mijloace de a castiga painea ramaneau comertul cu cai, obisnuita lor ocupatie, confectionatul cuielor si executarea de mici reparatii, probabil la ghete, ne spune A. Gebora47.
Cand rromii se judecau cu cineva din afara cetei, cazul era de competenta justitiei statului. Acesta este aspectul cel mai important al autonomiei de care se bucurau comunitatile de rromi nomazi in Transilvania si in Ungaria, ca, de altfel, si in Tara Romaneasca si in Moldova.
Dupa dreptul de judecata, cea de-a doua atributie importanta care revenea sefului rrom o constituie strangerea taxelor pe care comunitatea in ansamblu sau fiecare in parte le datorau statului, autoritatilor locale sau, in unele cazuri, stapanului feudal pe a carui mosie se aflau. Pentru aceasta seful rrom era scutit de plata impozitului si de celelalte obligatii. Judele sau voievodul indeplinea, in acest fel, rolul de intermediar intre comunitate si autoritati.
In Tara Romaneasca si in Moldova, statul, printr-o retea de slujbasi, supravegheaza “tiganii domnesti” dintr-o regiune sau pe toti “tiganii” de un anumit neam din toata tara sau dintr-o parte a ei. In primul document, care ii atesta, in 1458, in Tara Romaneasca, ei poarta numele de “cnezi de tigani”48. Ulterior, acesti slujbasi se numesc “vatafi de tigani” sau “vornici de tigani”.
Supravegherea tuturor “tiganilor domnesti” din tara era de competenta unui inalt dregator. In Tara Romaneasca aceasta functie revenea marelui armas, iar in Moldova, din secolul al XVII-lea, hatmanului.
Un rrom este descris de preotul bucovinean Dimitrie Dan la 1892 astfel: “Tiganul are o statura mijlocie, este slab si nicicand gras la trup, capul lui este bine proportionat, fata lui joasa, lata si de culoarea bronzului, nasul lui e mai ridicat

46 Idem, p. 28.
47 Ibidem
48 DRH, B, I, p. 201-202

decat la europeni, gura e cam mare, grumazul scurt si tare, bratele sunt scurte, parul capului este cret si negru ca pana corbului, are ochii ca scanteia de sclipitori si, de regula, de culoare neagra, dar, cateodata, suri sau albastri, dinti albi ca zapada si sanatosi.
Femeile de tigan, mai ales cele batrane, se ocupa cu cautarea in carti, bobi, in palma etc., cu descantecele, fermecatoria etc., toate fiind arte aduse din India. Desi ei isi conformeaza portul dupa portul tarii in care traiesc, poarta pretutindeni cu mare placere peste camasa o curea lata impodobita cu bumbi galbeni sau albi de metal, apoi o traista de piele tot astfel decorata cu bumbi lucitori, lantisoare si cruciuliti etc. Si astfel de obiecte lucitoare le place a-si anina peste tot unde se poate, astfel mai poarta cu mare placere multime de inele, verigi, ba chiar si cercei in urechi, ca sa aiba noroc si sa nu fie deocheti. Femeile, care, nu arareori, si mai ales in tinerete, sunt de-o frumusete rara, arata la alegerea toaletei lor mult gust; capul si-l leaga, mai ales in Bucovina, cu un sal mare galben sau rosu de lana, au predilectiune pentru culori intense, fuste de lana cumparate de la oras si un cojoc mare din piei de oaie.
Atat fetele cat si nevestele poarta la gat salbe pretioase de monede vechi de argint si de aur in valoare de mai multi galbeni. Copiii de tigan insa nu se imbraca, ci alearga pe drumurile satelor in costumul stramosului Adam ” 49.
In secolul XVIII, Fr. Griselini, in Istoria Banatului Timisan, ne lasa urmatoarea descriere a rromilor intalniti: “Infatisarea lor extraordinara este intru toate uniforma. Au ochii negri stralucitori, de care culoare este si parul lor lung si cret; culoarea fetei maslinie, buze rosii, dinti foarte albi; fata lor mai mult ovala, obraji putin umflati, barbia ascutita si fruntea ingusta; la statura bine facuti, nici unul pantecos” 50.



Istoricul Viorel Achim descrie in felul urmator situatia existenta in Transilvania. Pana la mijlocul secolului al XVIII-lea rromii interesau autoritatile statului mai ales din punct de vedere fiscal, avandu-se grija unei evidente cat mai stricte a numarului lor si a impozitelor care trebuia sa le plateasca, dupa aceasta data, in timpul imparatesei Maria Tereza (1740-1780) si a fiului ei, Iosif al II-lea (1780-1790), s-a

49 D. Dan, Tiganii din Bucovina, Cernauti, 1892.
50 Fr. Griselini, Op. cit., p. 147.

incercat o politica generala, cu caracter gradual, referitoare la sedentarizarea si asimilarea rromilor.
In timpul Mariei Tereza, s-au dat patru decrete in aceasta directie. In anul 1758 s-a decretat obligativitatea stabilirii rromilor intr-un anumit loc, care trebuiau sa plateasca impozite la stat si aveau un numar de obligatii fata de nobil (nu puteau detine cai si carute, iar pentru parasirea satului aveau nevoie de autorizatie speciala). In anul 1761, printr-un decret, li se da numele de “tarani noi” sau “unguri noi”. Tinerii de peste 16 ani puteau fi inrolati in armata. Decretul din anul 1767, al treilea la numar, desfiinteaza jurisdictia voievodului asupra rromilor, ei fiind supusi sistemului administrativ obisnuit. Este interzisa folosirea limbii rromani, ca si portul si ocupatiile specifice rrome. Ultimul decret, din anul 1773, interzice casatoriile intre rromi, iar casatoriile dintre rromi si persoane de alta etnie sunt reglementate strict. Copiii rromi cu varste de peste cinci ani urmau a fi ridicati si incredintati unor familii nerrome. Toate aceste oranduiri i-au vizat pe rromii din regatul Ungariei, incluzand deci si regiunile din vestul Romaniei de azi.
Principatul Transilvaniei cunoaste extinderea acestor legi asupra sa in timpul lui Iosif al II-lea, care continua politica promovata de mama sa in privinta rromilor. O ordonanta in 59 de puncte, data la 9 oct. 1783, hotara, pentru rromii din Ungaria si Transilvania, urmatoarele:
- se interzice rromilor sa mai locuiasca in corturi;
- de acum incolo rromii se supun judecatorului satesc;
- copiii rromi de la patru ani in sus urmeaza ca, cel putin tot la al doilea an, sa fie repartizati in asezarile vecine;
- nomadismul este interzis; rromii sedentari au voie sa mearga la targ sau in alta parte, numai in cazuri de necesitate si cu aprobare speciala;
- rromii nu mai pot detine cai cu scopul de a-i vinde; taranii rromi au voie sa aiba cai, doar pentru a-i folosi la muncile agricole.
- devine obligatorie folosirea imbracamintii si a limbii locuitorilor majoritari;
- daca vorbeai in limba rromani erai pedepsit cu 24 de lovituri de bata;
- se interzice rromilor sa-si schimbe numele;
- casele trebuie numerotate;
- se interzic casatoriile intre rromi;
- autoritatile judiciare locale inainteaza lunar rapoarte asupra modului de viata a rromilor din district;
- limitarea pe cat posibil a numarului de rromi muzicanti;
- cersitul este interzis;
- copiii rromi trebuie sa mearga la scoala, sub raspunderea preotului;
- in vederea sedentarizarii rromilor, feudalii trebuiau sa le puna la dispozitie o bucata de pamant;
- cei care isi vor parasi locuintele si slujbele vor fi tratati ca vagabonzi si readusi la locurile lor 51.
Desigur ca aceste dispozitii nu s-au aplicat in totalitatea lor in nici o parte din teritoriile amintite mai sus, existand diferentieri de amplitudine de la o provincie la alta. Acelasi Viorel Achim spune ca, din punct de vedere fiscal, existau, in Transilvania, trei categorii de “tigani”:
1) “Tiganii fiscali spalatori de aur”, care, in baza unei autorizatii, se ocupau cu stransul aurului din nisipul unor rauri. Activitatea lor era supravegheata de oficiile montanistice si ei se aflau sub jurisdictia acestora. Indeletnicirea era sezoniera, rromii fiind, de fapt, nomazi, la anul 1781 numarand 1291 familii.
2) “Tiganii fiscali taxalisti” plateau erariului o taxa anuala. Erau nomazi, organizati in cete conduse de voievozi. In anul 1781, numarau 1239 de corturi cu 26 voievozi.
3) “Tiganii care tineau de marii proprietari de pamant si de orase”. Erau iobagi sau jeleri pe mosiile nobiliare, in principal ocupandu-se cu diferite mestesuguri. La anul 1781 erau 12686 capi de familie impreuna cu sotiile lor 52.
Dezrobirea
O mare parte a populatiei rrome era deja asezata in localitati inainte de epoca dezrobirii. Mihail Kogalniceanu, la anul 1837, remarca faptul ca rromii asezati in sate si orase aveau locuinte stabile, ca si-au uitat cu totul limba, si-au pierdut moravurile si obiceiurile pe care le aveau ceilalti rromi nomazi, astfel incat nu mai puteau fi deosebiti de romani 53.
51 V. Achim, Op. cit., p. 70-71.
52 Idem, p. 74.
53 Despre dezrobire la: M. Kogalniceanu, Schita despre tigani, trad. G. Ghibanescu, Iasi, 1900; idem, Desrobirea tiganilor. Stergerea privilegiilor boieresti. Emanciparea taranilor, Bucuresti: Tipografia Carol Göbl adiscursul rostit in sedinta solemna din 1/13 aprilie 1891 la Academia Romanai, 1891; G. Potra, Contributiuni…, p. 107-118; V. Achim, Op. cit., p.76-98.

Pana la eliberarea din robie nu au existat masuri speciale din partea statului in vederea sedentarizarii lor, aceasta producandu-se intr-un mod natural. Statul si particularii incep sa-si inchirieze, pentru sume insemnate de bani, robii, care sunt tot mai mult folositi in agricultura, odata cu cresterea importantei acesteia.
Boierii tineri care erau proprietari de robi calatoresc in Europa si invata la Universitatile din Paris, Viena, Berlin, iar cand se reintorc in tara isi dau seama ca robia rromilor este o rusine a tarii in fata statelor civilizate si incearca a schimba acest lucru 54.
Eliberarea rromilor din robie a fost prima mare reforma sociala si a durat aproximativ 20 de ani. In anul 1839, este desfiintata interdictia de casatorie cu romani, respectiv cu romance, iar in anul 1844 se interzice desfacerea cununiei dintre rob si liber. In aceste cazuri, cel aflat in robie devine om liber, el fiind obligat sa se rascumpere, platind stapanului pentru persoana sa. Daca nu avea acesti bani, ei aveau sa fie dati cu imprumut din fondul veniturilor bisericesti. Copiii rezultati din casatoriile intre persoane libere si robi erau liberi.
Prima lege care a desfiintat robia unei categorii de rromi a fost adoptata, in Tara Romaneasca, la 22 martie 1843. Cativa ani mai tarziu, la 11 februarie 1847, la propunerea domnitorului Gheorghe Bibescu, se voteaza o lege prin care sunt eliberati din robie toti rromii mitropoliei, ai episcopiilor, ai manastirilor si metocurilor, ai bisericilor si ai oricarui alt asezamant public. Legea nu prevede nici o despagubire. Impozitul pe care statul urma sa il incaseze de la persoanele eliberate urma sa serveasca la rascumpararea robilor pe care boierii ii vor vinde.
In Moldova, la 31 ianuarie 1844, la propunerea domnitorului Mihail Sturza, a fost adoptata legea care ii elibera pe rromii apartinand bisericii si manastirilor. Impozitele adunate de la ei formau un fond special destinat rascumpararii robilor pe care particularii ii scot la vanzare. La 14 februarie 1844, a fost votata legea prin care robii statului, atat cei asezati in localitati cat si cei nomazi, deveneau liberi, dobandind aceleasi drepturi ca si ceilalti locuitori ai tarii.
54 G. Potra, Contributiuni…, p. 108-110; V. Achim, op. cit., p. 85.
Barbu Stirbei (1849-1856), noul domnitor al Tarii Romanesti de dupa Revolutia de la 1848, este interesat de problema robilor rromi. La 22 noiembrie 1850, a fost data o porunca domneasca, prin care se interzicea ca familiile de rromi sa mai fie despartite prin vanzare sau donatie. Sunt interzise si vanzarile de rromi intre particulari, atunci cand este vorba de una pana la trei familii; proprietarul trebuia sa se adreseze statului care ii cumpara si ii punea imediat in libertate. In anul urmator, se ia hotararea ca statul sa-i cumpere pe robii care sunt batuti de stapanii lor. La 20 februarie 1856, a fost desfiintata robia rromilor particularilor, care primeau despagubire 10 galbeni pentru fiecare individ.
In Moldova, la cererea domnitorului Grigore Alexandru Ghica, Petre Mavrogheni si Mihail Kogalniceanu au redactat un proiect de lege prin care se desfiinta robia ultimei categorii de rromi robi, cea a “particularilor”. Legea a fost votata, la 22 decembrie 1855, de catre Divanul Obstesc al tarii. Proprietarii urmau sa primeasca o despagubire de 8 galbeni, pentru lingurari si vatrasi, si de 4 galbeni pentru laiesi. Robii au fost eliberati, dar statul nu a dat rromilor pamantul si uneltele necesare lucrarii lui, cu toate ca, din punct de vedere juridic, au fost asimilati taranilor si plateau impozit la stat. Astfel, rromii au trebuit sa lucreze mai departe pe pamantul fostilor stapani, viata lor neschimbandu-se semnificativ. Abia prin reforma agrara din anul 1864, din timpul lui Al. I. Cuza, unii rromi primesc pamant, devenind mici tarani proprietari de pamant.
In Tara Romaneasca, statistica intocmita de Ministerul de Finante in anul 1857 ii inregistreaza pe toti rromii eliberati, pe categorii de provenienta. Exista un numar de 33 267 familii de ‘’emancipati’’, ceea ce inseamna aproximativ 166 335 persoane. Avand in vedere ca in tara existau, conform aceleeasi statistici, 466 152 familii ( x 5 = 2 330 760 suflete), inseamna ca robii emancipati reprezentau 7,13% din populatia tarii.



In Moldova, incepand cu anul 1856, cand au fost eliberati robii particularilor, rromii nu mai figureaza in statistici, fiind considerati romani. Estimarile din epoca ne dau cifre care se situeaza in jurul valorii de 100 000 - 120 000 romi, ceea ce dintr-un total al populatiei Moldovei de 1 463 927 (recenzate la 1859) procentul era tot cam 7% 55. In total, in Tara Romaneasca si in Moldova, traiau aproximativ 200 000 - 250 000 de rromi, insemnand o treime din numarul rromilor din Europa 56.
55 V. Achim, op. cit., p. 82-83.
56 J. A. Vaillant, Les Rômes. Histoire vraie des vrais Bohémiens, Paris, 1857, p. 481-482.

Dupa “dezrobire” si pana la inceputul secolului XX, se constata un proces demografic de emigrare a unor grupuri mici de rromi, care pleaca in tari din Europa Centrala si de Vest si Rusia. Grupuri insemnate de rromi ajung si in America, Australia si Africa de Sud.
Perioada interbelica
Dupa realizarea Marii Uniri si dupa formarea statului Romania, numarul populatiei de rromi a crescut datorita numarului mare de rromi care traia in Transilvania, unde nu fusesera robi, si din Basarabia, dar la recensamantul general din anul 1930 s-au declarat tigani 262 501 persoane, adica 1,5% din populatia tarii 57. 221 726 rromi (84,5% din total) locuiau in sate, iar 40 775 (15,5%) in orase. O simpla comparatie intre cifrele anterioare - care numai pentru Tara Romaneasca si Moldova dadeau aceasta cifra - si rezultatele recensamantului din 1930 denota ca rezultatele lui nu redau exact numarul rromilor care traiau in Romania. Ion Chelcea, in anul 1944, considera ca numarul rromilor ar fi fost de 525 000 58.
Multe ocupatii sunt abandonate de rromi, ca urmare a concurentei care isi face aparitia pe piata, determinand, in acest fel, o reorientare care duce la practicarea unui comert ambulant, mai ales cu produse textile.
Perioada interbelica se remarca prin inceputul miscarii rrome de emancipare si prin aparitia unor invatati rromi carora nu le-a fost rusine sa recunoasca faptul ca sunt rromi. Au fost infiintate organizatii socio-profesionale proprii, cea mai importanta fiind Asociatia Generala a Tiganilor din Romania, infiintata in martie 1933, la Bucuresti, de Calinic I. Popp-Serboianu. Se aveau in vedere: alfabetizarea, publicarea de carti privind istoria rromilor, infiintarea unei universitati populare rrome, a unui “muzeu national” rrom, infiintarea de ateliere unde sa lucreze rromi, colonizarea tuturor rromilor nomazi, infiintarea de “sfaturi judetene” si a unui “sfat suprem al batranilor” pentru rezolvarea unor litigii intre rromi etc 59.
G. A. Lazarescu-Lazurica, scriitor si gazetar rrom, initial colaborator al lui Serboianu, a parasit Asociatia si a pus bazele Uniunii Generale a Rromilor din Romania, al carei prim congres (8 octombrie 1933) a ales comitetul de conducere si ca presedinte activ pe Lazurica, iar ca presedinte onorific pe muzicianul Grigoras
57 Datele din recensamantul din 1930 privitoare la rromi au fost preluate din V. Achim, Op. cit., p. 120-122.
58 I. Chelcea, Tiganii din Romania. Monografie etnografica, Bucuresti: Imprimeria Institutului Statistic, 1944, p. 63-65.
59 V. Achim,Op. cit., p. 128-129.
Dinicu. Sub urmatorul presedinte, Gheorghe Niculescu60, U.G.R.R. s-a dovedit activa in relatiile rromilor cu autoritatile si a editat organe de presa proprii: O Róm la Craiova (septembrie-octombrie 1934) si Glasul Romilor la Bucuresti (1934-1941).
“Problema” rromilor in timpul regimului Antonescu
Aparitia “problemei” rromilor este, pe de-o parte, consecinta evolutiei nationalismului romanesc, iar pe de alta parte a modificarii regimului politic din Romania, prin guvernarea generalului Ion Antonescu. Politica de “romanizare”, care a dus la deportarea rromilor in Transnistria in vara si la inceputul toamnei lui 1942 a constituit, asa cum a declarat maresalul Ion Antonescu la procesul sau din 1946, propria hotarare. Deportarea s-a facut in baza unui recensamant din data de 25 mai 1942 61, care a clasificat rromii propusi pentru deportare in doua mari categorii: 1) rromi “nomazi” (caldarari, lingurari) si 2) rromi “stabili” care nu aveau mijloace de existenta sau ocupatii precise ori care facusera puscarie. Dintre rromii “stabili”, au fost astfel recenzati pentru deportare 4.496 barbati, 4.710 femei si 10.011 copii, 601 vehicole si 1151 animale. Evacuarea rromilor nomazi a fost facuta potrivit ordinului nr. 1051, din data de 24 mai 1942, al Ministerului Afacerilor Interne, ce urma ordinului 70/942 al Presedintiei Consiliului de Ministri. Intre 1 iunie - 18 iulie 1942, au fost evacuate in Basarabia 81 de salase cu 5842 membri (61% din totalul care trebuia evacuat), din Basarabia fiind evacuate in Transnistria 54 de salase cu 5027 membri (53% din totalul care trebuia evacuat in Transnistria). Au fost deportati in jur de 40.000 de rromi, si anume, toti nomazii, precum si o parte dintre rromii stabili. Chiar si soldatii rromi, care in viata civila erau nomazi, au fost scosi din armata si trimisi in Transnistria. Acestia au fost asezati in hotarul sau in vatra unor sate situate pe malul Bugului si tinand de judetele Golta, Oceakov, Balta si Berezovka. Unii rromi au fost cazati in bordeie de pamant, iar altii in case. Nu le-au fost asigurate conditii minime de cazare si de incalzire pe timpul iernii, intr-o casa cu trei camere fiind ingramaditi 20-25 de oameni. Incetul cu incetul, gardurile, acoperisurile din lemn, tot ceea ce putea arde a fost folosit pentru incalzire pe timpul iernii, astfel ca in primavara satele erau de nerecunoscut. Bolile au lovit crunt oamenii, facand victime numeroase, atat in randul rromilor deportati, cat si printre jandarmii care trebuiau sa-i pazeasca*.
60 G. Potra, Contributiuni…, p. 124.
61 Arhiva Serviciului Roman de Informatii, fond “D”, Dosar 9721/1942, f. 11. Original.
* Date din arhiva “ Aven Amentza” (P.Petcut).

Masura deportarii a vizat elementele considerate “problema”, a celor considerati in limbajul oficial al epocii drept “periculosi” si “indezirabili”. O mutare a populatiei de asemenea dimensiune nu putea avea loc fara multiple greutati si greseli din partea legiunilor de jandarmi in primul rand. Au fost deportati si rromi stabili, buni meseriasi, care nu avusesera vreodata probleme cu politia. Exista numeroase cereri din partea lor si din partea satelor de care apartineau pentru a fi scosi de pe listele celor care urmau a fi deportati, sau, in cazul in care deportarea avusese deja loc, pentru a fi adusi inapoi. Multi soldati rromi reintorsi de pe front si-au gasit parintii, sotiile si copiii deportati in Transnistria si au cerut reintoarcerea lor de acolo. Datorita unor conditii de trai extreme, in Transnistria a murit de foame, frig, boli si mizerie o mare parte din rromii deportati, estimativ, jumatate sau chiar mai mult dintre ei gasindu-si moartea acolo.
Regimul comunist
Dupa reintoarcerea rromilor din Transnistria in satele lor, odata cu retragerea armatei germane si a armatei romane, Asociatia U.G.R.R. si-a reluat activitatea sub conducerea lui Gheorghe Niculescu, iar in anul 1948, odata cu toate celelalte partide politice, aceasta organizatie a fost desfiintata de autoritatile comuniste, existenta rromilor ca grup etnic distinct fiind pe mai departe ignorata.
Problema rroma devine acuta la inceputul anilor ’60 pe masura ce Partidul Comunist cauta sa consolideze unitatea nationala si sa omogenizeze societatea romaneasca. Emanuelle Pons considera ca se avea in vedere "crearea unei natiuni omogene din punct de vedere etnic" 62, prin asimilarea diverselor minoritati etnice din Romania. Tensiunile nationaliste trebuiau sa dispara odata cu instaurarea socialismului, care ar fi suprimat orice forma de opresiune, inclusiv cea nationalista, si ar fi antrenat disparitia treptata a minoritatilor nationale si a natiunii 63. Privite asa lucrurile, rromii erau considerati elemente alogene, care trebuie romanizate, identitatea rroma fiind asimilata unei culturi a saraciei si subdezvoltarii. Problema rroma era perceputa in termeni de progres social 64.
Transformarile de orice natura suferite de societatea romaneasca, modernizarea oraselor prin punerea in aplicare a unor vaste planuri de
62 Emanuelle Pons, Tiganii din Romania: o minoritate in tranzitie, trad. De Gabriela Ciubuc. Bucuresti: Editura Compania, 1999, p. 27.
63 Idem, p. 28.
64 Idem,p. 30.

sistematizare a modificat substantial habitatul rrom, destramand comunitatile traditionale, veritabile cartiere rrome la marginea oraselor. In locul lor s-au construit blocuri, unde relatiile de familie si de neam nu au mai rezistat. Comertul cu maruntisuri le este interzis iar activitatile traditionale rrome legate de comert devin ilegale. In pofida acestui fapt, meseriile specifice, greu controlabile, reusesc sa se mentina.
Comunitatile traditionale nu s-au putut adapta suficient de rapid si nu au beneficiat de un ajutor s




Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright 2005 - 2023 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta