Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
ISTORIA MILITARA A ROMANILOR IN SECOLUL XX
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

Obiective

Cursul isi propune sa contribuie la adancirea informarii studentilor despre fenomenele militare nationale din secolul XX, pentru a le intelege mai bune dimensiunile, cauzele, formele de manifestare si consecintele. Problematica militara nationala este abordata ca parte constitutiva a istoriei romanilor, in conexiune cu evenimentele din istoria universala. k5o17oh
O coordonata importanta a cursului o reprezinta coalitiile politico-militare si razboaiele de coalitie in secolul XX, experienta acumulata de romani din participarea lor la asemenea coalitii si razboaie.

1. TABLOUL SITUATIEI POLITICO-MILITARE EUROPENE
SI INTERNATIONALE IN PERIOADA 1900-1914

Principalele mutatii intervenite in situatia politico-militara europeana si mondiala in perioada premergatoare primului razboi mondial, dominata de lupta marilor puteri pentru desavarsirea impar- tirii sferelor de influenta, indeosebi intre Anglia, Franta si Germania pentru impartire Africii, precum si a acestor trei mari puteri, a Rusiei, Japoniei si S.U.A. pentru impartirea Chinei.
La sfarsitul secolului al XIX-lea, pana la declansarea primului razboi mondial, au avut loc o serie de razboaie locale, ca de exemplu: razboiul chino-japonez din 1894-1895; razboiul ruso-japonez 1904 1905 pentru ocuparea unor zone din China, soldat cu infrangerea Rusiei; razboiul italo-turc 1911-1912, incheiat cu victoria Italiei; cele doua razboaie balcanice din 1912 si 1913, la cel de-al doilea participand si Romania alaturi de Serbia, Grecia si Turcia, impotriva Bulgariei, razboi care s-a incheiat cu pacea de la Bucuresti.
Primul razboi mondial a fost, asa cum se cunoaste, o confruntare intre doua puternice coalitii politico-militare, care s-au format in ultimele decenii ale secolului al XIX-lea si in primul deceniu al secolului XX -; Tripla Alianta (Puterile centrale) si Antanta (Tripla Intelegere). Dupa explicarea conceptului de coalitie politico-militara, in curs se prezinta constituirea si evolutia celor doua aliante in timp. Totodata, este subliniat faptul ca, inainte si in timpul conflictului au existat fluctuatii in ambele blocuri, care s-au materializat prin aderarea de noi state la una sau cealalta din coalitii, precum si prin migrarea unor tari de la o alianta la alta, in functie de interesele fiecareia din parti.
Examinarea procesului de constituirea a celor doua mari coalitii politico-militare, ce se vor confrunta in anii 1914-1918, evidentiaza cateva importante elemente: ambele fac parte din categoria coalitiilor prestabilite; ambele au luat fiinta prin tratate de alianta bilaterale; ambele se considerau aliante permanente si fiecare credea, cum era firesc, ca, in situatia unei ciocniri armate, o va invinge pe cealalta. Gruparea principalelor state europene in cele doua mari blocuri opuse a presupus un proces indelungat, complex, caracterizat printr-o intensa activitate diplomatica, de aranjamente si combinatii. Statele s-au aliniat la una din coalitii in raport cu interesele fiecaruia. In cadrul cursului se prezinta, in proportii corespunzatoare, procesul de constituire a fiecaruia din cele doua coalitii. Tripla Alianta (Puterile Centrale), inchegata in 1882, intre Germania, Austro-Ungaria, Italia, la care, din 1883, a participat si Romania, a durat peste trei decenii in conditiile izbucnirii primului razboi mondial numai doi dintre parteneri au mers impreuna (Germania si Austro-Ungaria); Antanta
(Tripla Intelegere), formata din Anglia, Franta si Rusia, finalizata in
1907. Din compararea celor doua coalitii rezulta ca raportul de forte economico-militar era favorabil Antantei, in schimb, Puterile Centrale, inferioare din punct de vedere economic si demografic, dar superioara calitativ in privinta dotarii cu armament, tehnica si pregatirea combatantilor, elemente pe care se sprijinea ideea Statului Major German sa obtina victoria intr-un timp scurt, a ceea ce dupa ani se va numi „razboiul fulger”.




2. ARMATA ROMANA IN PERIOADA NEUTRALITATII
RELATIVE 1914-1916

Declansarea primului razboi mondial in iulie 1914. Fortele si mijloacele angajate de cele doua coalitii: Puterile Centrale si Antanta. Un moment important, descris in curs il constituie pozitia Romaniei fata de razboi, exprimata in sedinta Guvernului condus de Ion I.C. Bratianu, de la Sinaia, convocata dupa ce Austro-Ungaria a declarat razboi Serbiei la 15/28 iulie 1914. In aceasta sedinta s-a hotarat ca, tinand seama de situatia romanilor din teritoriile ocupate, de ostilitatea opiniei publice fata de guvernul de la Viena, Romania nu putea intra in razboi de partea Triplei Aliante. In consecinta, ministrii au cerut sa li se prezinte Tratatul secret incheiat de Romania cu Germania si Austro-Ungaria in 1883, intrucat acest document era cunoscut numai de cativa politicieni. A urmat Consiliul de Coroana din 21 iulie/3 august 1914, convocat tot la Sinaia, la care cei prezenti (20 de oameni politici), in afara de regele Carol I, sustinut de Petre Carp, s-au pronuntat pentru respectarea tratatului cu Puterile Centrale, ceilalti s-au declarat de acord cu neutralitatea, in formula „Expectativa cu apararea frontierelor”. Motivele politice, diplomatice si juridice, prezentate de Ion I.C. Bratianu au fost: Tripla Alianta nu a consultat Romania cand a declarat razboi, iar Romania ca stat suveran nu putea fi tratat asa, situatia romanilor din teritoriile ocupate de Austro- Ungaria, atitudinea negativa a populatiei romanesti fata de Viena.
Problema principala o constituie in acei ani masurile intreprinse de guvern si de comandamentul roman pentru pregatirea, imbuna- tatirea structurilor si a dotarii armatei, pornind de la faptul ca neutralitatea era relativa, nu se stia cat timp va dura, ca aceasta putea lua sfarsit in orice moment. Atentia acordata domeniului militar rezulta si din fondurile acordate prin buget. Astfel, pentru exercitiul
1914/1915, s-a afectat 16,3% din buget, in cel de 1915/1916, s-a prevazut 16% din buget, iar pentru 1916-1917, s-a afectat 17,8%. In acelasi timp, guvernul a luat o serie de masuri cu caracter tehnico- militar, intre care: convertirea unei parti a industriei la productia de razboi, guvernul asumandu-si raspunderea pentru comenzi si contracte, numai Germania luase masuri asemanatoare; crearea unor structuri in acest domeniu, precum: Directia Superioara a arma- mentului din Ministerul de razboi, Serviciul de intendenta, manutanta, depozite, Consiliul Central Sanitar, Serviciul Geografic al Armatei pentru pregatirea hartilor, Directia Generala a Munitiilor de razboi, in cadrul ministerului, condusa de inginerul Anghel Saligny.
Pentru dotarea armatei, in afara de intreprinderile proprii s-au adus din import armament, munitii, echipament. Ruperea legaturilor cu Germania si Austro-Ungaria, activitatea pentru a achizitiona cele necesare a fost orientata spre alte tari. In acest scop s-au format colective speciale de ofiteri care s-au deplasat in Italia, Franta, Spania, Anglia, Elvetia, SUA, Rusia pentru noi comenzi. Incepand din 1915, dupa ce Serbia fusese atacata de Bulgaria, s-a inchis directia Salonic-; Nis-;Turnu Severin, principala cale de aprovizionare a ramas cea prin Rusia, traseu lung si nesigur.

In vederea pregatirii efectivelor, Marele Stat Major a actionat pentru generalizarea invatamintelor rezultate din participarea armatei la cel de-al doilea razboi balcanic, insusirea de catre cadre a concluziilor rezultate din confruntarile de pana atunci pe fronturile europene, s-au adus imbunatatiri legii de recrutare si legii organizarii puterii armate, incepand cu anul 1914 au fost intarite punctele de trecere la frontiere pe Carpati, la Dunare si in Dobrogea, o parte a armatei a fost mobilizata sub acoperirea de concentrare pentru instructie, contingentul 1912 nu a fost trecut in rezerva in 1914, fiind mentinut sub arme s.a.
Dupa ce Bulgaria a mobilizat armata in toamna anului 1915, Marele Stat Major roman a dispus mobilizarea anticipata pentru completarea unitatilor destinate sa actioneze in zonele fortificate din Dobrogea, precum si definitivarea lucrarilor de fortificatii la Turtucaia si Silistra. Considerand ca directia Giurgiu-;Bucuresti este amenintata, Marele Stat Major roman a luat masuri pentru completarea fortifi- catiilor si intarirea trupelor pe toata linia Dunarii, cu deosebire la nord de Giurgiu pe directia Bucuresti, intre Neajlov, Arges si Sabar, pe un front de circa 40 km, concomitent cu intarirea pozitiilor de aparare la trecatorile din Carpati.
Este de remarcat ca in anii 1914-1915, Marele Stat Major a adus imbunatatiri regulamentelor de lupta, a elaborat regulamente si instructiuni noi pentru aviatie, artilerie antiaeriana, automobile etc., au fost traduse unele regulamente de lupta, instructiuni, lucrari, din alte armate, preponderent din Franta.
In aceasta perioada, Marele Stat Major roman a elaborat un nou plan de campanie, in concordanta cu noile orientari politico-strategice, avand ca obiectiv fundamental eliberarea teritoriilor romanesti ocupate de Austro-Ungaria si formarea statului national unitar roman.
In incheierea analizei acestei perioade putem sublinia ca nici guvernul si nici Marele Stat Major nu au facut totul pentru pregatirea armatei in vederea participarii ei la campanie.

3. INTRAREA ARMATEI ROMANE IN PRIMUL
RAZBOI MONDIAL. CAMPANIA DIN 1916

Romania a intrat in primul razboi mondial de partea Antantei, alaturi de Anglia, Franta, Rusia si Italia. In perioada neutralitatii
(1914-1916), atat Puterile Centrale, cat si Antanta au exercitat presiuni asupra Romaniei pentru a intra in razboi in cadrul coalitiei respective

Romania s-a orientat spre Antanta, care-i garanta integritatea teritoriala, suveranitatea si retrocedarea teritoriilor locuite de romani, ce se aflau sub stapanirea Imperiului Austro-Ungar.
Intrarea Romaniei in razboi s-a facut in baza Conventiei politice si a Conventiei militare, semnate la Bucuresti la 4/27 august 1916, dupa o sustinuta activitate diplomatica. Principalele prevederi ale Conventiei politice erau: „Rusia, Franta, Anglia si Italia -; stipula art.1
-; garanteaza integritatea teritoriala a regatului Romaniei, in toata intinderea fruntariilor sale actuale”; la art. 2 se mentiona ca „Romania se obliga sa declare razboi si sa atace Austro-Ungaria in conditiile stabilite prin Conventia militara; Romania se obliga de asemeni sa inceteze, de la declararea razboiului, orice legaturi economice si orice schimb comercial cu toti dusmanii aliatilor”; art. 3 prevedea ca
„Rusia, Franta, Anglia si Italia recunosc Romaniei dreptul de a anexa teritoriile monarhiei Austro -; Ungare prevazute si hotarnicite in art. 4”; prin art. 5 se stabilea ca „Rusia, Franta, Anglia si Italia de o parte si Romania pe de alta parte se obliga sa nu incheie pace separata sau pacea generala decat in unire si in acelasi timp”; Rusia, Franta, Anglia si Italia se obliga de asemeni ca in tratatul de pace, „teritoriile monarhiei Austro-Ungare, prevazute in art. 4, sa fie anexate coroanei Romaniei”; art. 6 prevedea ca „Romania se va bucura de aceleasi drepturi ca si aliatii sai in tot ce priveste preliminarile, tratativelor de pace, ca si discutarea chestiunilor, cari vor fi supuse hotararei conferintei de pace”.
Conventia militara cuprindea 17 articole si era incheiata intre Ion I.C. Bratianu, presedintele Consiliului de Ministri, ministru de razboi al regatului Romaniei, pe de o parte si colonel A.M., F.J. Després, atasat militar al legatiei Frantei la Bucuresti; locotenent- colonel I.G.Ferigo, atasat militar al legatiei Italiei la Bucuresti; colonel A. Tolorinoff, agent militar al Rusiei in Romania, special autorizati de comandamentele supreme ale armatelor respective, de alta parte. La art. 1 se sublinia ca „...Romania se obliga, mobilizand toate fortele sale de uscat si de mare, sa atace Austro-Ungaria cel mai tarziu la
15/28 august 1916...Actiunile ofensive ale armatei romane vor incepe chiar in ziua declararii razboiului”. In articolele urmatoare se mentionau conditiile general strategice pe care aliatii se angajau sa le asigure la intrarea armatei romane in actiune, precum si de a procura Romaniei munitii si material de razboi, care vor fi tranzitate prin Rusia. Documentul reglementeaza intr-o forma acceptabila delicata problema a conducerii fortelor de coalitie. Astfel, la art. 8 se stipuleaza: „Cooperarea armatelor aliate nu implica subordonarea uneia din partile contractante celeilalte, ea nu implica decat libera acceptare a dispozitiilor sau modificarilor datorate situatiei generale, necesitatilor cerute de telul si de camaraderia de arme”. Aceste idei erau completate cu prevederile art. 9, potrivit carora: „In principiu, trupele regale romane si trupele imperiale ruse vor conserva comandamentul propriu, zona lor distincta de operatiuni si o completa independenta in conducerea operatiilor”. Prin art. 10 se stabilea ca: „In principiu, in teritoriul national, ca si in cel ocupat de armata uneia din partile contractante, armatele celeilalte parti contractante nu vor putea sa intre, decat daca interesul general si tinta comuna ar reclama si cu consimtamantul inscris si prealabil pentru fiecare caz particular”. In Conventie este consemnat modul in care urmau sa conlucreze cele doua comandamente -; rus si roman -; pentru armonizarea deciziilor, organizarea si desfasurarea actiunilor comune.
Armata romana a intrat in actiune la 15 august 1916. Potrivit planului de campanie (Ipoteza „Z”), fortele mobilizate erau structurate astfel: Marele Cartier General, 4 comandamente de armata, 6 comandamente de corp de armata, 23 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie, alte mari unitati si unitati independente, formatiuni de asigurare tehnica, materiala, medicala, veterinara. In urma mobilizarii, efectivele armatei romane au fost de 833.601 combatanti, din care 19.843 ofiteri.
Conform planului de campanie, al carei obiectiv strategic major era eliberarea teritoriilor stapanite atunci de Imperiul Austro-Ungar si a realiza reintregirea statului national, formula astfel acest deziderat:
„...de a zdrobi definitiv rezistentele inamicului din Transilvania, a debusa apoi in campia ungara si a pune stapanire pe zona de hranire a armatelor austro-ungare, adica pe vaile Tisei si Dunarii”. Avand in vedere acest obiectiv, s-a ajuns la urmatoarea repartizare a fortelor: efortul principal in Transilvania, actiune ofensiva, in care scop s-au prevazut 65% din forte (3 armate -; Armata de Nord, armatele 1 si 2); pe fatada de Sud s-au preconizat tot actiuni ofensive, fiind repartizate
25% din forte (Armata a 3-a).
Dupa un debut promitator, datorita cresterii rezistentei inamicului in adancime si declansarii ofensivei germano-bulgare in sud, Marele Cartier General a ordonat oprirea ofensivei in Transilvania si transferarea unor forte pe frontul de Sud, unde situatia devenise grava: la 6 septembrie a cazut Turtucaia, apoi Silistra si alte puncte de la sud de Dunare. Pana in decembrie 1916, armata romana, desi insuficient sprijinita de aliati, a actionat cu eroism in bataliile de la Sibiu, Brasov, Oituz, Bran-Rucar-Campulung, pe vaile Oltului si Topologului, Tirgu Jiu, in Sud luptele din Dobrogea, de pe Dunare, de pe Neajlov si Arges. Inainte de ocuparea Bucurestilor, la 6 decembrie
1916, autoritatile centrale si regele s-au refugiat la Iasi.
Batuta, dar nu invinsa, armata romana s-a retras prin lupte pe linia generala: valea Casinului, valea Susitei si valea Putnei, aliniament pe care ofensiva inamica a fost oprita.
Obligata sa lupte pe doua fronturi, cu armate experimentate si superior dotate cu tehnica si armament, lipsita de un sprijin oportun si eficient din partea aliatilor care si ei intampinau mari dificultati, armata romana nu a reusit, in 1916, sa-si atinga obiectivele strategice propuse. Totodata, trupele romane au suferit pierderi mari in oameni, armament si echipamente. Desi o insemnata parte a teritoriului national a fost ocupat de inamic, Romania nu a fost scoasa din razboi.

4. ACTIUNILE ARMATEI ROMANE IN CAMPANIA
DIN ANUL 1917

In iarna anului 1916/1917, ambele coalitii: Antanta si Puterile Centrale si-au revazut planurile de campanie, si-au sporit efectivele si au imbunatatit dotarea fortelor angajate. Fiecare din cele doua coalitii, independent una de cealalta, a stabilit, in cadrul reorientarilor strategice, continuarea razboiului, abandonarea razboiului de pozitie si relansarea razboiului manevrier, punand accentul pe ofensiva in scopul obtinerii unor rezultate decisive. In acelasi timp, ambele tabere, pe baza experientei de pana atunci, au reorganizat armatele, iar armata romana nu a facut exceptie, fenomenul devenise si la noi o necesitate. In legatura cu refacerea armatei romane s-au discutat doua variante: Comandamentul suprem rus propunea ca actiunea sa aiba loc in Rusia, in spatiul cuprins intre Nipru si Bug; Comandamentul suprem roman a respins propunerea rusa ca armata noastra sa mearga adanc in Rusia, optand pentru refacerea armatei in tara, in conditiile existente, desi dificile. Din punct de vedere militar, actiunea s-a desfasurat in contact cu inamicul si in prezenta trupelor ruse. Sub aspect economico-social si geografic trebuiau avute in vedere: zona mai putin dezvoltata, in care lipseau ramuri industriale importante; campurile petroliere din Valea Trotusului avusesera un rol secundar; Moldova era suprapopulata din cauza refugiatilor din spatiul ocupat de inamic, existenta unui numar mare de militari si de soldati rusi; situatia alimentara era foarte grea; aria teritoriala era restransa




La baza refacerii armatei romane s-au aflat urmatoarele criterii: folosirea concluziilor rezultate din campania anului 1916; traditia militara romaneasca de a construi mari unitati manevriere, usor de condus, cu o ridicata capacitate de lupta; structurarea unitatilor luptatoare in functie de posibilitatile de dotare si de incadrare cu ofiteri; sporirea capacitatii de foc si de manevra; folosirea experientei armatelor aliate, indeosebi a celei franceze; aplicarea principiului echivalentei cu inamicul. Unitatile reorganizate au fost dotate cu armament cu caracteristici superioare primit intre timp prin achizitiile facute in Franta, Marea Britanie, Italia, S.U.A. s.a. Dupa ce au fost reorganizate, unitatile romane s-au pregatit intens pentru viitoarele confruntari, prin insusirea noilor mijloace de lupta, efectuarea de trageri si executarea de aplicatii, prin parcurgerea unui program de pregatire a cadrelor. La aceste activitati, o contributie importanta au avut-o si ofiterii francezi din Misiunea militara franceza, condusa de generalul H. Berthelot.
Rezultatele refacerii armatei romane pot fi grupate astfel: noua structura se prezenta in felul urmator: Comandamentul suprem in frunte cu regele, Marele Cartier General, care conlucra strans cu Ministerul de Razboi si cu Marele Stat Major, din 4 armate au ramas 2
(1 si 2), 5 Corpuri de armata si, foarte important, numarul diviziilor a fost redus la 15 de infanterie, 2 divizii si 4 brigazi de cavalerie, unitati de artilerie, geniu, transmisiuni, 12 escadrile de aviatie. Fiind mai bine dotate si instruite, unitatile refacute aveau o capacitate de lupta sporita. In urma reorganizarii, efectivele armatei romane se cifrau la
700.000 de oameni, din care 460.000 formai forta combativa. Efectele reorganizarii armatei vor fi puse in evidenta de comportamentul ei eroic in sangeroasele inclestari din anul 1917.
Pe frontul din Moldova existau si 3 armate ruse (4, 6 si 9). Comandantul nominal al fortelor romano-ruse era regele Romaniei, Ferdinand, care avea doi loctiitori: pe generalul Constantin Prezan pentru trupele romane, care era si seful Marelui Cartier General Roman, iar din partea armatei ruse, initial generalul Zaharov, ulterior generalul Dimitri Scerbacev. Potrivit Conventiei militare semnata in august 1916, intre Comandamentul suprem rus, cu sediul la Moghilev si Comandamentul romano-rus din Moldova nu existau relatii de subordonare, ci de cooperare.
Planul de campanie pentru armatele romano-ruse si pentru armatele Puterilor centrale au suferit numeroase modificari si readaptari, in functie de evolutia situatiei generale. In campania din 1917, armata romana a fost angajata in trei mari batalii: Marasti, Marasesti si Oituz, in care si-a dovedit inalta capacitate combativa si forta eroismului in apararea fiintei noastre nationale. Ca urmare, fortele romano-ruse au stavilit ofensiva Puterilor Centrale, impie- dicandu-le sa-si atinga obiectivele politico-strategice, care constau in ocuparea Romaniei si scoaterea ei din razboi, patrunderea in Ucraina si pe directia Odesa.
Datorita iesirii Rusiei din razboi, in urma revolutiei din octombrie 1917 si incheierea pacii separate intre ea cu tarile Puterilor Centrale, trupele ruse au fost retrase din Romania, tara noastra a fost nevoita sa semneze Armistitiul de la Focsani cu Puterile centrale, avand pentru aceasta si consimtamantul Antantei.
Intrucat situatia politico-militara a Romaniei nu s-a ameliorat, in mai 1918, tara noastra a fost obligata sa incheie pacea de la Bucuresti cu toate tarile Puterilor Centrale. Prin acest tratat de pace, neratificat, Romaniei i se puneau conditii economice, politice si militare foarte grele. Abia ca urmare a schimbarilor politico-militare din toamna anului 1918 se vor crea premise favorabile si pentru Romania sa-si poata realiza obiectivele pentru care intrase in razboi.

5. ACTIUNILE ARMATEI ROMANE IN ANII 1918 SI 1919

Dupa armistitiul de la Focsani, si dupa pacea de la Bucuresti, cand armata romana a fost aproape desfiintata, Comandamentul roman a reusit totusi sa pastreze structurile si cadrele, sa mentina in Moldova
164.000 de combatanti. La cererea Sfatului Tarii, care proclamase autonomia Basarabiei, guvernul roman a aprobat trimiterea in aceasta provincie a 2 divizii de infanterie si a 2 divizii de cavalerie, in ianuarie-februarie 1918, avand drept scop mentinerea ordinii, precum si o divizie de infanterie in Bucovina, dupa ce, la 28 noiembrie, Consiliul National Roman de aici hotarase unirea cu Romania.
Avand in vedere prefacerile din Germania si Austro-Ungaria, la
28 octombrie/10 noiembrie 1918 in Romania s-a declansat remobilizarea armatei, reusindu-se cu greu sa fie rechemati 90.000 de oameni. Scopul actiunii consta in reintrarea Romaniei in razboi alaturi de Aliati, alungarea invadatorilor, inclusiv din Transilvania, apararea preconizatei uniri. Maresalul Machensen a fost somat sa paraseasca Muntenia si, in acelasi timp, Marele Cartier General Roman a ordonat trupelor sa treaca in Transilvania, Muntenia si Dobrogea la 29 octombrie/11 noiembrie 1918, ziua in care s-a pus capat razboiului prin incheierea armistitiului de la Compie?gne.

La 13 noiembrie 1918 a avut loc armistitiul de la Belgrad dintre Antanta si Ungaria. Desi se aflau alaturi de aliati, Romania nu a fost invitata, fiind defavorizata intrucat linia de demarcatie intre armata romana si cea maghiara s-a hotarat sa fie raul Mures. Prin aceasta se incalcau prevederile Conventiei din 1916, se bloca inaintarea armatei romane in Transilvania si organizarea politico-administrativa a acelui teritoriu. La sfarsitul lui noiembrie 1918, unitatile romane au atins linia de demarcatie stabilita la Belgrad -; raul Mures. In urma eforturilor guvernului roman de a se respecta Conventiile din 1916, Comandamentul aliat de Orient a aprobat ca trupele romane sa depaseasca linia de demarcatie, trupelor maghiare cerandu-le sa se retraga. Guvernul maghiar refuza.
Pentru conducerea actiunilor unitatilor care operau in aceasta zona, la 11/24 decembrie 1918 s-a constituit Comandamentul Trupelor Romane din Transilvania in frunte cu generalul Traian Mosoiu. La insistentele guvernului roman, Comandamentul aliat a autorizat armata romana sa inainteze, ajungand la 9/22 ianuarie 1919 pe aliniamentul general: Sighet, Baia Mare, Jibou, Zalau, Ciucea, Varful Gaina, Zam.
La sfarsitul lui martie 1919, Antanta a permis trupelor romane sa treaca de demarcatia stabilita de Consiliul Militar interaliat de la Versailles, ajungand pe aliniamentul: calea ferata Satu Mare, Oradea, Arad fara ca armata romana sa intre in aceste orase, in care erau garnizoane franceze. Ca urmare, in perioada 16 aprilie -; 1 mai 1919 are loc ofensiva armatei romane intre Muntii Apuseni si raul Tisa, unde trece in aparare. Intre 20 -; 26 iulie 1919, armata romana a executat operatia de aparare pe raul Tisa si a respins ofensiva trupelor maghiare. In perioada 30 iulie -; 16 august 1919, armata romana trece la ofensiva, forteaza raul Tisa, respinge fortele maghiare si inainteaza pe directia generala Budapesta, in care intra la 3 august 1919. In aceasta actiune este inlaturat guvernul lui Béla Kun, sprijinit de Rusia sovietica.
Situatia din BANAT. Provincia a fost ocupata in intregime de trupele sarbe pana la 7/20 decembrie 1018, insa din ianuarie 1919 acestea stapaneau numai partea de Sud-Vest a Comitatului Torontal, inclusiv Timisoara, pana la limita cu trupele aliate. In urma interventiei guvernului roman la Conferinta de pace de la Paris, intre
16 -; 22 iulie 1919, trupele franceze s-au retras din Banat, iar intre 20 iulie -; 2 august 1919 si trupele sarbe au parasit Banatul. La 3 august
1919, trupele romane au intrat in Timisoara, marcand incheierea actiunii de eliberare a teritoriului romanesc.

Situatia din DOBROGEA. In noiembrie 1918, generalul francez H. Berthelot, comandantul trupelor aliate de la Dunare, a somat comandamentul armatei bulgare sa evacueze Dobrogea pana la 22 noiembrie/5 decembrie 1010, principalele localitati fiind ocupate de trupele aliate. Semnarea tratatului de pace de la Bucuresti intre Romania si Puterile Centrale in aprilie 1918 a fost interpretata de Antanta ca Romania a capitulat, iar conventiile din august 1916 nu mai functionau. Cand, in noiembrie 1918, armata franceza a trecut Dunarea, aliatii au considerat ca au patruns intr-un teritoriu ocupat de Puterile Centrale. Lucrurile s-au schimbat dupa ce in ianuarie 1919, Comandamentul Militar interaliat de la Versailles a recunoscut dreptul Romaniei de parte aliata. Dobrogea a fost eliberata de trupe straine in august -; decembrie 1919.
Efortul militar si material facut de Romania in primul razboi mondial a fost enorm. Ponderea populatiei romanesti mobilizate a reprezentat aproape 11% la prima mobilizare (august 1916) si de aproape 13% la a doua mobilizare (octombrie 1918), nivel nerealizat de nici o tara din Antanta. Pierderile umane in anii razboiului au fost de 330.000 -; 335.000 militari morti sau disparuti, 75.491 invalizi, iar pierderile populatiei civile s-au cifrat la 650.000 de oameni. Din totalul de 10 milioane de militari morti in timpul primei conflagratii mondiale, romanii au reprezentat 3,4%.
Desi delegatia Romaniei la Conferinta de Pace de la Paris a prezentat documente din care rezulta ca pierderile materiale suferite de Romania erau estimate la 72 milioane lei aur, Comisia de reparatii a recunoscut numai 31.099.851 lei aur, adica mai putin de jumatate.
Comandamentul suprem roman a rezolvat cu competenta situatii politico-militare complexe si des schimbatoare aparute in dinamica razboiului, a adoptat planurile de campanie la conditiile concrete din fiecare moment al conflagratiei, a gasit forme adecvate de cooperare cu comandamentele statelor aliate, reusind sa subordoneze intregul efort implinirii obiectivului politico - strategic fundamental -; crearea statului national unitar roman.

6. EVOLUTIA ORGANISMULUI MILITAR ROMAN
IN PERIOADA INTERBELICA

Dupa faurirea statului national unitar in 1918, Romania a devenit o tara de marime medie -; mijlocie, cu o suprafata de 295.000 km2 si o populatie de 18 milioane de locuitori. In fata statului roman reintregit a aparut necesitatea efectuarii unor ample modificari de ordin social, administrativ, politic si militar, cerute de progresul societatii romanesti in noua etapa istorica in care pasise. In contextul acestor prefaceri se inscrie si regandirea de ansamblu a puterii armate a tarii, proces care a trebuit sa tina seama de cateva considerente: necesitatea extinderii pe intregul teritoriu a fortei armate, existenta in teritoriul roman inainte de 1918; structura militara a Romaniei trebuia adaptata la noile schimbari statale din Sud-Estul Europei; Romania trebuia sa tina seama de faptul ca numarul vecinilor ei crescuse de la patru la sase, de atitudinea acestora fata de ea, dar si de faptul ca, pentru moment, de la granitele sale disparusera practic marile puteri. Numai constituirea si consolidarea U.R.S.S. a facut sa apara la Est de frontierele Romaniei o prezenta de mare putere. Disparitia definitiva a imperiului Austro-Ungar a facut ca pe fatada nordica sa apara ca vecini Polonia si Cehoslovacia, al caror trecut si interese le situau in categoria prietenilor, chiar a aliatilor Romaniei; la Sud-Vest, Serbia, traditional prietena, a devenit Iugoslavia, care, impreuna cu Cehoslovacia, a fost, din 1921, aliata Romaniei in cadrul Micii Intelegeri. Insa pe alte fatade, realizarea unitatii nationale romane a determinat opozitie, incepand procesul de subminare a tratatelor de pace de la Paris din 1919-1920, actiune ce va fi cunoscuta sub numele de revizionism.



Dimensionarea si structurarea fortei armate a statului roman pe intregul teritoriu trebuiau sa tina seama de aceste realitati geopolitice si sa asigure introducerea in dotare a noilor mijloace tehnice pe care primul razboi mondial le folosise masiv in lupta armata sau le anuntase
-; blindatele si aviatia, care adusesera schimbari radicale in arta militara. O alta directie importanta va fi marcata de larga factiune pentru generalizarea elementelor de noutate rezultate din desfasurarea razboiului. Cele mai aprige discutii s-au declansat in jurul doctrinei militare, aparand cateva curente de opinii. Unul din aceste curente, reprezentat de colonelul, ulterior generalul Florea Tenescu, se pronunta pentru adoptarea, respectiv copierea unei doctrine straine, in speta cea franceza. Un al doilea curent, in frunte cu colonelul Ion Cernaianu, se pronunta pentru adaptarea unor doctrine straine, avandu-se in vedere precumpanitor tot doctrina franceza, dar nu cea din primul razboi mondial, ci doctrina napoleoniana, a razboiului manevrier, de miscare. In fine, exponentii celui de-al treilea curent militau pentru o doctrina militara autohtona, bazata pe realitatile tarii si traditiile militare ale poporului roman. Printre cei care sustineau nici adoptarea si nici adaptarea vreunei doctrine straine amintim pe generalul Constantin Harjeu, generalul Ion Jitianu, maiorul (ulterior colonelul) Mircea Tomescu. In legatura cu aceasta importanta chestiune se poate concluziona ca in perioada la care ne referim au existat mai multe elemente de doctrina, multe valoroase, realiste, dar inca nu se poate vorbi de o doctrina complet inchegata si, mai ales, complet aplicata in practica.
In temeiul Constitutiei din 1923, incepand cu anul 1924 au fost aprobate mai multe legi care priveau organismul militar, in toate regasindu-se urmatoarele elemente: structura binara, data de armata activa cu cadrele permanente, plus rezerva ei, si militiile, formula care se va regasi in toate legile pana la razboi; serviciul militar era obligatoriu pentru toti cetatenii valizi ai tarii incepand cu varsta de 21 de ani, fara deosebire de nationalitate; mobilizarea urma sa fie facuta prin decret regal sub rezerva ratificarii de corpurile legiuitoare; administrare armatei si pregatirea ei pentru campanie cadeau, mai departe, in raspunderea Ministerului de Razboi; comandantul suprem al armatei era monarhul, care in timp de razboi putea sa delege comanda unui general.
In urma fenomenelor destabilizatoare din Europa si din lume, autoritatile romane au luat, in deceniul al patrulea, o serie de masuri pentru imbunatatirea dotarii armatei. Astfel, pe langa achizitiile din strainatate, prioritar din Anglia, Franta si Cehoslovacia, pentru dotarea armatei, incepand cu anii 1933-1934, s-a organizat producerea in tara a unor mijloace de lupta, precum: piese de artilerie, armament automat, avioane s.a. Principalele intreprinderi producatoare de material de razboi au fost implantate la Resita, Copsa Mica, Arad, Cugir, Bucuresti, Brasov. In consecinta, a avut loc o ameliorare substantiala a prezentei armamentului automat si a unor tipuri ale artileriei de camp. Totusi, procesul de dotare a armatei s-a desfasurat lent, facand sa se mentina un mare decalaj in comparatie cu armatele potential inamice.
Sub aspect strategic, trebuie retinut ca Marele Stat Major, in elaborarea planurilor si ipotezelor de actiune, in deceniul patru, a trebuit sa aiba in vedere o serie de factori intre care: evolutia situatiei politico - militare in Europa, faptul ca, la un moment dat, principalul pericol venea dinspre frontiera de vest; cercurile militare si politice conducatoare romanesti n-au pus niciodata problema pregatirii armatei pentru razboi contra vreunui vecin, intrucat Romania facea parte dintr-un sistem de aliante.
In ce priveste politica de aliante, in deceniile trei si patru ale secolului XX; in 1921 a incheiat o alianta cu Polonia, apoi cu Iugoslavia si Cehoslovacia creand, in 1921, MICA INTELEGERE, conventia cu Franta, in 1926, cu Iugoslavia, Grecia si Turcia in cadrul

INTELEGERII BALCANICE in 1934. Atunci, insa, cand a fost cea mai mare nevoie de ele, aceste aliante s-au destramat.
Desi in urma evenimentelor politico-militare din anii 1938-1940, Marele Stat Major a imbunatatit dispozitivul strategic general, cu efortul pe Est si Vest, in momentele grele din iunie 1940, cand U.R.S.S. a anexat Basarabia si Nordul Bucovinei si august 1940, dupa Dictatul de la Viena, armata romana nu a opus rezistenta, problema discutata si astazi.
Dupa abdicarea regelui Carol al II-lea la 5 septembrie 1940 si instaurarea generalului Ion Antonescu, Romania s-a apropiat de Germania, iar la 23 noiembrie aceleasi an, a aderat la Axa. De acum inainte, armata romana va fi pregatita pentru participarea la campania din Est, alaturi de Germania si ceilalti sateliti ai acesteia.

7. ANGAJAREA ARMATEI ROMANE IN CEL DE-AL DOILEA
RAZBOI MONDIAL. CAMPANIA DIN EST
(22 iunie 1941 -; 23 august 1944)

Tabloul situatiei politico - militara generala la 22 iunie 1941 se prezenta astfel: Germania ocupase cea mai mare parte a Europei
(Austria, Cehoslovacia, Polonia, Franta, Olanda, Danemarca, Luxem- burg, Norvegia, Iugoslavia si Grecia). Anglia era serios slabita in urma bataliei aeriene cu Germania, Statele Unite ale Americii se mentineau inca neutre.
Potrivit planului de invadare a U.R.S.S., cu numele de cod BARBAROSSA, elaborat de Inaltul Comandament German si aprobat de Adolf Hitler prin directiva 21 in decembrie 1940, in iarna si primavara anului 1941, Germania a dispus o parte din fortele destinate agresiunii in Est, pe teritoriul Romaniei. Comandamentul german a ascuns adevaratul scop al trupelor aflate pe teritoriul Romaniei, inclusiv fata de autoritatile romane, folosind legenda ca acestea constituie masuri de securitate din cauza concentrarilor de trupe sovietice, adica a aliatului Germaniei in acel moment, la granitele romane. Mai mult, la 12 iunie 1941, Hitler s-a intalnit la München cu generalul Ion Antonescu si i-a vorbit aliatului sau roman despre actiunile defensive contra unui eventual atac sovietic. Abia pe 18 iunie
1941, Hitler il va informa pe Antonescu, printr-o scrisoare, despre intentia de a ataca Uniunea Sovietica, ceea ce s-a rasfrant negativ asupra pregatirii armatei romane pentru campanie.
In vederea realizarii obiectivelor politico-strategice propuse prin invadarea U.R.S.S., Inaltul Comandament German a adopta urmatorul dispozitiv initial: in Prusia Orientala, Grupul de armate
„nord”, 29 de divizii, din care 6 de tancuri si motorizate, sprijinite de
1.070 avioane, sub comanda feldmaresalului von Leeb, avand misiunea de a cuceri porturile de la Marea Baltica si orasul Leningrad; in partea centrala a Poloniei, Grupul de armate „centru”, 50 de divizii si 2 brigazi, din care 15 de tancuri si motorizate, sprijinit de 1.680 de avioane, sub comanda feldmaresalului von Bock, cu misiunea de a nimici trupele sovietice din Bielorusia, iar apoi sa cucereasca Moscova, in sud, de la Lublin la Gurile Dunarii, Grupul de armate
„SUD”, 57 de divizii si 13 brigazi, din care 9 de tancuri si motorizate, sprijinit de 800 de avioane, sub comanda feldmaresalului Gerd von Rundstedt. Din acest grup de armate au facut parte si armatele a 3-a si a 4-a romane, initial, 12 divizii de infanterie si 6 brigazi (3 de cavalerie si 3 vanatori de munte), o grupare germana din Finlanda: in Nord, Armata germana „NORVEGIA”, din care 2 divizii finlandeze, avand misiunea sa taie legatura portului Murmansk cu restul teritoriului sovietic; in Sud, doua armate finlandeze, 15 divizii, din care una germana, 3 brigazi, urmau sa concure la cucerirea Leningradului, trupele terestre erau sprijinite de 1.000 avioane (500 germane, 500 finlandeze).
Valoarea fortelor si mijloacelor angajate de germani si aliatii lor la inceputul invaziei au fost urmatoarele: 190 de divizii, din care 153 germane; circa 5.000.000 de combatanti; 3.140 de tancuri si autotunuri; peste 50.000 de tunuri si aruncatoare de mine; aproape
5.000 de avioane de lupta.
La declansarea agresiunii, fortele din partea de Vest ale U.R.S.S. erau grupate astfel: Frontul de NORD-VEST, 25 de divizii din care 4 de tancuri si 2 motorizate, comandat de generalul-colonel Kuznetov, Frontul de Vest, 44 de divizii de infanterie, 12 divizii de tancuri, 6 divizii motorizate, 2 divizii de cavalerie, sub comanda generalului- colonel Kirponos, Regiunea Militara Odesa, 1 divizii de infanterie, 4 divizii de tancuri, 2 divizii motorizate, 3 divizii de cavalerie, comandata de generalul-locotenent Cerevicenko.
Trupele romane au intrat astfel in actiune: Armata a 4-a a inceput ofensiva la 2 iulie 1941 si, dupa lupte sangeroase, indeosebi la fortarea Prutului si in zona Masivului Cornesti, la 26 iulie 1941 a ajuns la Nistru; Armata a 3-a a declansat ofensiva la 3 iulie 1941, actionand cu fortele principale pe directia Cernauti, unde a ajuns la 5 iulie, apoi la Nistru, pe care a inceput sa-l forteze la 17 iulie 1941. In acest moment, opozitia, reprezentata de Iuliu Maniu s-a declarat impotriva inaintarii armatei romane dincolo de Nistru. In scrisoarea adresata de Iuliu Maniu generalului Ion Antonescu, felicita armata romana pentru eliberarea Basarabiei si a Nordului Bucovinei, considerand ca o inaintare dincolo de Nistru inseamna agresiune. Pana la 31 iulie 1941, armata romana a pierdut 24.396 de oameni (5.011 morti, 13.987 raniti, 4.487 disparuti).
In continuare, trupele romane au primit ordin sa inainteze in interiorul U.R.S.S. pe directii diferite. Astfel, Armata a 4-a a fost dirijata spre Odessa, unde a dus lupte sangeroase intre 6 august si 16 octombrie 1941, insemnand pentru unitatile acestei armate 17.792 morti, 63.345 raniti, 11.471 disparuti, total 92.608 oameni. In anii
1941 si 1942, unitatile romane, operand sub comandament general german, au luat parte la batalii importante in Crimeea, Caucaz, in Cotul Donului si Stalingrad.
La pierderile generale de 130.000 militari morti, raniti si disparuti in anul 1941, s-au adaugat marile pierderi ale Armatei a 3-a in cotul Donului si ale Armatei a 4-a in Stepa Calmuca, la sfarsitul anului 1942 si inceputul anului 1943, ridicandu-se la 182.441 militari
(16.566 morti, 67.182 raniti, 98.692 disparuti), fapt care a redus considerabil capacitatea combativa a armatei romane.
Dupa aceste infrangeri, in februarie 1943, armatele 3 si 4 au fost trimise in tara pentru refacere. In prima jumatate a anului 1943, pe frontul de Est mai ramasesera 7 divizii romanesti, care au actionat in capul de pod din Kuban, de unde, fortele germane si romane infrante, in toamna anului 1943 s-au retras in Crimeea. In timpul luptelor din Caucaz si a celor din capul de pod din Kuban, unitatile romane au pierdut 39.074 oameni, morti, raniti si disparuti.
In anul 1944, principalele actiuni la care armata romana a participat au fost mai restranse: 7 divizii de infanterie, cavalerie si vanatori de munte in Crimeea, in cadrul Armatei a 17-a germana. In urma ofensivei armatei sovietice din primavara anului 1944, din totalul de 65.000 de militari romani aflati in Crimeea la 1 aprilie 1944 au fost evacuati 35.857 (54,61%). Cu unitatile refacute, cele doua armate romane, a 3-a si a 4-a au luat parte in continuare la luptele care s-au dus, inclusiv pe teritoriul Romaniei, pana la 23 august 1944, in cadrul Grupului de armate german sub denumirea „Ucraina de Sud”. Importanta actului arestarii maresalului Ion Antonescu, iesirea Romaniei din Axa si trecerea ei de partea Coalitiei antifasciste.


8. PARTICIPAREA ARMATEI ROMANE LA CAMPANIA
DIN VEST ALATURI DE COALITIA ANTIFASCISTA
(23 august 1944 -; 9 mai 1945)

In timp ce armata sovietica inainta pe teritoriul Romaniei in cadrul operatiei Iasi -; Chisinau, declansata la 20 august 1944, avut loc actul de la 23 august, care a constat in arestarea maresalului Ion Antonescu si a unora din colaboratorii sai. Romania se desprinde de Axa si se alatura cu tot potentialul sau economic si militar Coalitiei antifasciste.



In perioada 23 august -; 25 octombrie, armata romana a actionat pe teritoriul national, indeplinind urmatoarele misiuni principale: lichidarea trupelor germane, acoperirea frontierelor, respingerea incercarilor ofensive ale fortelor germano- maghiare de a ajunge la trecatorile Carpatilor Orientali, asigurand, totodata, marsul trupelor sovietice fara lupte in podisul Transilvaniei, eliberarea intregului teritoriu national. In aceste lupte, armata romana a pierdut circa
58.000 militari morti, raniti si disparuti.
Incepand cu 7 septembrie 1944, unitatile romane trec in subordinea operativa a armatei sovietice, iar prin Conventia de armistitiu din 12 septembrie 1944, fortele romane au intrat sub comanda Comandamentului Aliat (sovietic). Concret, Comandamentul suprem sovietic a delegat pe comandantul Frontului 2 Ucrainian, maresalul Rodion Malinovski, caruia trupele romane i-au fost arondate.
Dupa eliberarea teritoriului national, armata romana a actionat, impreuna cu unitatile sovietice, pentru eliberarea Ungariei, angajand in lupta 17 divizii de infanterie, de vanatori de munte si cavalerie, structurate in doua armate (1 si 4), un Corp aerian, unitati si mari unitati de aparare antiaeriana, de geniu, cai ferate s.a., cu un efectiv de
210.000 de oameni. Fortele romane s-au evidentiat prin spiritul de eroism de care au dat dovada, afirmandu-se cu deosebire in sangeroasele inclestari, timp de 100 de zile, pentru eliberarea orasului Debrecen si a capitalei ungare -; Budapesta. Pierderile trupelor romane pentru dezrobirea Ungariei s-au ridicat la 42.700 militari morti, raniti si disparuti.
In continuare, armata romana a actionat pe teritoriul Cehoslovaciei, angajand 16 divizii de infanterie, vanatori de munte, de cavalerie, un corp aerian, o divizie antiaeriana si alte unitati cu un efectiv de 248.430 militari. In timpul luptelor duse, unitatile romane au pierdut 66.495 morti, raniti si disparuti. Din aprilie 1945, un regiment roman de tancuri si subunitati de cai ferate romanesti au luptat pe teritoriul Austriei, sub comandament sovietic.
Intre 23 august 1944 si 12 mai 1945, trupele romane au strabatut prin lupta 1.800 km, au traversat 20 masive muntoase, au fortat 12 cursuri de apa, au eliberat 8.717 centre populate, intre care 138 orase, au provocat pierderi inamicului care au echivalat cu efectivele a 14 divizii. In aceasta campanie, armata romana a pierdut aproape 170.000 de militari -; morti, raniti, disparuti.
Efortul economico-militar al Romaniei a fost apreciat la 1 miliard si 300 de milioane de dolari la cursul anului 1938. Prin actiunile sale politico-militare intreprinse, Romania a contribuit la scurtarea razboiului cu circa 200 de zile. Cu toate acestea, la Conferinta de Pace de la Paris din 1946-;1947, Romaniei nu i s-a recunoscut calitatea de cobeligerant.

9. ARMATA ROMANA IN PRIMUL DECENIU
POSTBELIC (1945-1955)

Dupa capitularea Germaniei si incetarea razboiului in Europa, armata romana s-a inapoiat in tara si a trecut victorioasa pe sub Arcul de Triumf, in iunie 1945. Masurile luate de autoritatile romane pentru trecerea armatei de la cadrul de razboi in cel de pace, configuratia data puterii armate a tarii a fost raportata la dispozitiile Comisiei Aliate
(sovietice) de Control, iar dupa februarie 1947, la prescriptiile tratatului de pace incheiat la Paris intre Romania si Puterile Aliate si Asociate.
Preocuparile Comandamentului armatei romane pentru sintetizarea experientei dobandite in razboi si pentru elaborarea unei doctrine militare nationale care sa reflecte traditia militara romaneasca, efort curmat prin impunerea modelului militar sovietic. Intre formele si metodele prin care armata romana a fost influentata de sistemul sovietic ar putea fi mentionate: includerea, in 1945, prin Decret regal, in randul armatei romane a celor doua divizii „Tudor Vladimirescu” si „Horia, Closca si Crisan”, create pe teritoriul sovietic din fosti prizonieri romani, mari unitati care, structurate dupa modelul sovietic, dotate cu armament sovietic, au fost considerate multa vreme
„samburele” armatei populare romane, prin cadre de orientare prosovietica, cu sau fara studii in Uniunea Sovietica, prin intermediul consilierilor sovietici, care au functionat la esaloane de decizie din armata romana, prin traducerea si aplicarea regulamentelor de lupta si generale ale armatei sovietice, prin asezarea intregului sistem de pregatire a cadrelor si de instruire a trupelor pe modelul sovietic, prin existenta a trupelor sovietice in Romania pana in 1958.
In ultimul semideceniu, in armata romana au fost create Comandamentul Fortelor Aeriene Militare, CAAT, Comandamentul Trupelor Blindate de Tancuri si Mecanizate, trupele radiotehnice, aviatia cu reactie, dotarea unitatilor romanesti s-a realizat in acea perioada cu armament si tehnica de lupta de provenienta sovietica. Tot in acei ani a fost desfiintata cavaleria ca arma, care isi dovedise ineficienta in cea de-a doua conflagratie mondiala. S-a organizat o retea cuprinzatoare si eficienta de institutii de invatamant militar pentru pregatire a cadrelor de ofiteri si subofiteri, orientarilor din epoca.
In ciuda stavilelor care limitau afirmarea gandirii si practicii militare romanesti, armata romana a cunoscut insemnate mutatii calitative, care si-au gasit expresia in stabilitatea structurilor, in cresterea gradului de combativitate, puterii de foc, mobilitatii si a capacitatii de manevra a unitatilor si marilor unitati.

10. ROMANIA SI TRATATUL DE LA VARSOVIA (1955-1991)

Succint tablou al situatiei politico-militare internationale in primul deceniu postbelic, timp in care s-au constituit noi aliante militare, vechii aliati au devenit adversari, iar fostii adversari au devenit aliati, determinand un nou raport de forte pe plan mondial. A fost declansat razboiul rece cu consecintele lui: impartirea lumii in blocuri economice si militare, intensificarea cursei inarmarilor, relatii interstatale incordate.
Infiintarea Tratatului de la Varsovia a fost precedata de unele actiuni politice, diplomatice si militare, intensificarea cursei inarmarilor, relatii interstatale incordate.
Infiintarea Tratatului de la Varsovia a fost precedata de unele actiuni politice, diplomatice si militare ce s-au constituit in preliminarii ale crearii Aliantei, intre care: prevederile cu caracter juridic si diplomatic cuprinse in tratatele bilaterale incheiate de Romania cu Bulgaria, Ungaria, U.R.S.S. si Cehoslovacia in anul 1948, in care se preciza ca Inaltele Parti Contractante se angajau sa-si acorde ajutor reciproc in cazul in care una dintre cestea ar fi fost atacata de Germania sau de un tert stat sprijinit de Germania, sa nu incheie o intelegere cu un alt stat sau grup de state care fac parte dintr-o alianta; nota Guvernului Uniunii Sovietice adresata, la 31 martie 1954, guvernelor SUA, Angliei si Frantei, prin care, in esenta, U.R.S.S. isi exprima dorinta de a fi primita in Alianta Nord-Atlantica, propunere care a fost respinsa; sub aspect militar ar putea fi considerata consfatuirea de la Moscova din 9-12 ianuarie 1951, convocata din initiativa lui I.V. Stalin, la care au luat parte factorii de conducere politica si militara din cele opt tari ce vor fi cuprinse in viitoarea Alianta. La aceasta consfatuire s-a hotarat sporirea efectivelor militare la pace si la razboi pentru fiecare tara, nivelul dotarii cu tehnica de lupta si armament la care trebuia sa se ajunga pe baza livrarilor din U.R.S.S. Intre 29 noiembrie si 2 decembrie 1954 a avut loc, la Moscova, o consfatuire a reprezentantilor viitorilor participanti la Alianta -; U.R.S.S., Polonia, Cehoslovacia, R.D.G., Ungaria, Romania, Bulgaria si Albania, in care s-a analizat situatia politico -; militara europeana si mondiala. La 11 mai 1955 a fost convocata a doua consfatuire a reprezentantilor celor opt state mentionate, in capitala poloneza, care, dupa analiza efectuata asupra situatiei continentale si globale, la 14 mai 1955, la Varsovia, s-a semnat „Tratatul de prietenie, colaborare si asistenta mutuala”.
Structurile politice si militare ale Tratatului de la Varsovia. Structurile politice: Comitetul Politic Consultativ, organ decizional din care faceau parte sefii statelor participante la Alianta, iar la sedintele acestuia participau: prim-ministrii, ministrii afacerilor externe, secretarii partidelor statelor respective care se ocupau cu relatiile externe, comandantul-sef al Fortelor Armate Unite si seful Statului Major, iar din 1980 si ministrii apararii ai statelor participante la Tratatul de la Varsovia. Acest organ se intrunea, de regula, o data pe an si de cate ori era nevoie, pentru a analiza problemele politico- militare si a adopta deciziile corespunzatoare.
Un alt organ cu caracter politic a fost Comitetul ministrilor afacerilor externe, ca auxiliar al Comitetului Politic Consultativ, creat in anul 1976 in timpul consfatuirii Comitetului Politic Consultativ care s-a tinut la Bucuresti. Principala activitate a Comitetului ministrilor afacerilor externe a constat in coordonarea politicii externe a statelor participante la Tratatul de la Varsovia. Comitetul se intrunea de doua ori pe an si analiza modul in care se indeplineau hotararile Comitetului Politic Consultativ in domeniul politicii externe. Totodata, Comitetul pregatea problemele politice care urmau sa fie analizate in consfatuirile Comitetului Politic Consultativ.
Structurile militare: Comandamentul Fortelor Armate Unite, Statul Major al Fortelor Armate Unite, Comitetul Ministrilor Apararii, Consiliul Militar al Fortelor Armate Unite, Consiliul Tehnic al Fortelor Armate Unite. Aceste structuri, care si-au perfectionat permanent atributiile si competentele, au fost stabilite prin documentele aprobate la Consfatuirea Comitetului Politic Consultativ din 17 martie 1969 de la Budapesta. Principala menire a acestor structuri militare ale Tratatului de la Varsovia consta in transpunerea in practica a sarcinilor rezultate din hotararile Comitetului Politic Consultativ.
La Praga, in ziua de 1 iulie 1991 a avut loc ultima consfatuire a Comitetului Politic Consultativ in care s-a adoptat Protocolul cu privire la incetarea activitatii Tratatului de la Varsovia, masura determinata de
„schimbarile profunde ce au loc in Europa, care reprezinta sfarsitul confruntarii si divizarii continentului”. Din partea Romaniei, Protocolul a fost semnat de Ion Iliescu, presedintele Romaniei.

11. ARMATA ROMANA LA SFARSITUL MILENIULUI II

Dupa autodesfiintarea Tratatului de la Varsovia in aul 1991, armata romana nu a facut parte din nici o alianta pana in anul 2004, cand a fost admisa in NATO. In perioada 1991-2004, armata romana a actionat pentru apropierea de Alianta Nord-Atlantica, in baza relatiilor de parteneriat strategic cu respectivul bloc militar, a operat schimbari esentiale in structurile si compunerea sa, in consens cu cerintele pentru a intruni conditiile de intrare in NATO. In acelasi timp, armata romana, pe baza aprobarilor date de organele supreme ale statului, a participat la unele misiuni de mentinere a tarii in diferite zone ale lumii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Maiorescu, Titu, Romania, razboaiele balcanice si Cadrilaterul, Editura
Machiavelli, Bucuresti, 1995.
Atanasiu, Victor; Atanasie, Iordache; Iosa, Mircea; Oprea, Ion; Oprescu, Paul, Romania in primul razboi mondial, Editura Militara, Bucuresti, 1979. Buzatu, Gheorghe; Scurtu, Ioan, Istoria romanilor in secolul XX (1918 1948), Editura Paideia, Bucuresti, 1999.
Scurtu, Ioan, Romania si marile puteri (1918-1933). Documente, Editura
Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 1999.
Constantiniu, Florin; Dutu, Alexandru; Retegan, Mihai, Romania in razboi:
1941-1945. Un destin in istorie, Editura Militara, Bucuresti, 1995. Olteanu, Constantin, Coalitii politico-militare. Privire istorica, Editura
Fundatiei Romania de Maine, 1996.
Einsenhover, Dwight, Cruciada in Europa, Editura Politica, Bucuresti, 1975. Jukov, G.K., Amintiri si reflectii, Editura Militara, Bucuresti, 1970.
Olteanu, Constantin, Romania. O voce distincta in Tratatul de la Varsovia. Memorii, 1980-1985, Editura ALDO, Bucuresti, 1999.




Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright 2005 - 2023 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta