Comunitatea romaneasca ardeleana, despartita prin capriciul istoriei de fiinta intreaga a neamului si osandita la stare de inferioritate politica si culturala, n-a putut fi o exponenta de prim-plan a spiritualitatii nationale. La o atare pozitie a ajuns abia prin a doua jumatate a secolului al XIX-lea. p5o11ob
Nu e de tagaduit ca personalitatile daruite de ardeleni creativitatii neamului au fost, totusi, recunoscute. Treapta ocupata de ele a fost insa indicata de obicei prin comparatie cu valorile importante, afirmate in principatele transmontane.
Ferindu-ne de vreo exagerare in aprecierea personalitatilor ardelene, credem ca este posibila si o comparatie cu cele considerate ca „mari” pe plan european: nu neaparat pentru a stabili ierarhii, clasificari, ci doar pentru a aplica anumite reguli ale comparatismului istoric si a fixa mai temeinic niste opinii asupra dimensiunii valorilor umane create de poporul roman.
Inocentiu Micu este o asemenea figura statuara in istoria noastra pentru ca a fost intaiul care a formulat un program de emancipare politico-sociala a romanilor transilvaneni, si, prin aceasta, a jucat un rol de inainte- mergator in procesul formarii constiintei nationale.
Misiunea pe care si-a asumat-o, pentru care a luptat fara sa sovaie in fata riscurilor, contureaza personalitatea sa ca pe una dedicata binelui comun al colectivitatii in mijlocul careia a trait. Acest fapt, in sine, inca nu ar fi iesit din comun, el fiind o indatorire a unui membru al clerului, de pe orice treapta ierarhica; nu arareori istoria a consemnat cazurile unor episcopi sanctificati pentru daruirea aratata fata de enoriasii lor.
Modalitatea prin care un slujitor al bisericii se consacra binelui de obste apartine, cel mai adesea, indatoririlor complementare celor strict religioase. E vorba, spre exemplu, de operele de binefacere in favoarea celor aflati in suferinta din cauza saraciei, bolilor, batranetii etc., sau a feluritelor calamitati naturale care-i incearca de atatea ori pe oameni. Toate aceste actiuni implinesc, in fapt, precepte si pilde ale Mantuitorului. Dar ele se infaptuiesc si printr-o opera de organizare avand, pe langa vocatia etica si un aspect practic, prin care ea se incadreaza, functional, in viata societatii in general.
Au existat intotdeauna, dar parca mai ales in primele secole ale evului modern, si forme mai clare de angajare a unor membri ai clerului, ai bisericii, pentru cauza progresului, politic si social. Multi s-au distins in calitate de literati, eruditi, ganditori si doctrinari politici. In aceasta din urma ipostaza unii au teoretizat modele de guvernare care, fiind conforme cu preceptele divine, sa fie totodata, atunci cand sunt traduse in practica, aparatoare ale drepturilor si demnitatii omului, impotriva actelor abuzive ale puterii de toate categoriile si gradele. Au fost si din aceia care s-au situat pe pozitii opuse, ale teoretizarii dreptului nelimitat, absolut, al stapanirii, asupra supusilor. Altii au luat apararea unor mari grupuri etnice sau sociale, oprimate din motive rasiale ori confesionale. Se intalneste frecvent cazul cooptarii de membri ai inaltului cler in functii de stat, prilej cu care nu putini au dovedit o capacitate politica ce a lasat un nume in istorie. Dorinta multora de a ameliora conditia celor oropsiti, pornita din imperativele moralei crestine, s-a concretizat si in angajarea in actiuni de reforma sociala si politica, mergand pana la aderarea, cateodata secreta, la programe si asociatii fata de care biserica oficiala manifesta o rezerva prudenta. A fost, asa dar, o perioada de efervescenta, de afirmare intensa, pe multiple planuri, a oamenilor bisericii si a tuturor oamenilor de bine, in serviciul progresului omenirii, al unei farame de fericire in plus pe acest pamant, in asteptarea celei eterne.
Motivele pentru care fenomenul a luat o dezvoltare in secolele al XVII-lea -; al XVIII-lea au fost mai multe. Au contribuit la descinderea membrilor clerului in arena social-politica miscarile de reforma religioasa si reorganizarea bisericii catolice in spiritul conciliului tridentin. Progresele rationalismului si ale scientismului cautau sa submineze, direct sau indirect, doctrina bisericii si, in consecinta, aceasta din urma a acceptat polemica, nu doar respingand asemenea tentative, ci elaborand si modele proprii ale conceptiei sale asupra naturii si societatii.
Daca se aduce in discutie cazul poporului roman din Transilvania, in tangenta cu consideratiile exprimate pana in acest punct, se confirma o constatare demult statornicita. Lipsit de beneficiul unei instructiuni largi si sistematice, acest popor n-a avut, pana in ultima treime a secolului al XVIII-lea, decat un singur corp socio-profesional capabil sa-l reprezinte. Acesta a fost clerul, aproape in exclusivitate clerul unit, singurul care facuse un pas insemnat in pregatirea sa, nu numai pentru rosturile lui specifice ci si din punct de vedere intelectual in genere.
In activitatea celui mai insemnat fiu al romanilor ardeleni si al bisericii lor in prima jumatate a secolului al XVIII-lea -; episcopul Inocentiu Micu -; elementul nou si aparte a fost tocmai aceasta miscare pe doua planuri simultane -; religios si politic -; pe care vladicul le-a stiut, in fapt, contopi intr-unul singur. El s-a inscris astfel in conceptia si conduita bisericii din perioada incipienta a istoriei moderne, caracterizata prin angajare nu doar spirituala, ci si practica, pentru cauza alinarii conditiei celor vitregiti de soarta. Inocentiu Micu a fost intaiul dintre mai multi inalti ierarhi care-i vor urma, si care vor considera si ei de datoria lor adoptarea unei atitudini militante in favoarea poporului lor. Prin amploarea si calitatea actiunii sale, el si-a depasit atat contemporanii cat si posteritatea. Este o nota care-l ridica deasupra cadrului provincial al Transilvaniei si il defineste ca pe unul din pionii luptei pentru libertate si progres, specifica atunci mentalitatii si climatului general european.
Epoca in care Inocentiu Micu si-a desfasurat activitatea a fost una a avantului eruditiei. Acumularea unui mare volum de cunostinte, elaborarea unor metode de a le cerceta critic si a le pune in valoare s-a datorat in mare masura unor asociatii, ordine si congregatii religioase care, in disputa dintre catolicism si protestantism au scos la lumina o uriasa literatura istorica si dogmatica. Eruditia a devenit astfel o trasatura specifica a unui segment intins din cultura europeana.
Pentru romanii ardeleni asimilarea unei culturi de acest tip a rezultat din contactul cu centrele catolice de studiu, asa cum ea rezultase, de altfel, si in Moldova si Muntenia, in cazul acelor prime exemple de carturari eruditi, cum fusesera un Miron Costin sau Stolnicul Cantacuzino.
Intreaga Scoala Ardeleana a nazuit spre o cat mai vasta acumulare de informatie istorica si filologica despre poporul roman, a voit sa se apropie cat mai mult de nivelul european al stiintei si culturii vremii sale. Reprezentantii ei n-au incercat vreun complex de inferioritate cand au polemizat cu mari savanti din ambianta contemporana lor.
Formuland un program de emancipare nationala si afirmandu-se ca o figura de cleric angajat pentru cauze politice juste, la unison cu alte figuri de statura europeana -; Inocentiu Micu a fost si cel dintai care, la noi, si-a sustinut lupta de idei si de convingeri prin apelul la intinse cunostinte din domenii ca istoria religiei, dreptul canonic, istoria propriu-zisa si legislatia antica si moderna.
In primul memoriu politic pe care l-a inaintat in 1743, prelatul roman vadeste temeinica pregatire dobandita inca din timpul studiilor teologice la colegiul din Tyrnavia. In sprijinul tezelor sale citeaza din Vechiul Testament, din epistolele Sf. Apostol Pavel, din Faptele Apostolilor, din dreptul canonic, din predicile Sf. Ion Gura de Aur, din decrete ale mai multor papi, unele datand din secolul al XI-lea, din hotarari ale conciliilor bisericii. Pentru argumente din cultura istorico-politica laica el recurge la decrete ale regilor Ungariei, ale imparatilor romano-germani, la cele mai cunoscute codice de legi din Ungaria si Transilvania.
Dintre romanii ardeleni nimeni pana la el -; daca nu invocam pe Nicolaus Olahus, care insa nu s-a apropiat decat prin vagi amintiri si aluzii de obarsia sa etnica -; nu avusese resursele de a pune in lucrare un asemenea aparat erudit pentru sprijinirea revendicarilor social-politice ale poporului roman. La fel ca orizontul politic, si nivelul de cultura al lui Inocentiu Micu a depasit cu mult perimetrul provincial; el se situa -; spre a ne exprima cat mai circumspect -; la nivelul clerului catolic centro-european.
S-a remarcat de multe ori, cu toata competenta, intalnirea frecventa a tezelor sale in favoarea drepturilor poporului roman si ale bisericii unite cu concepte de baza ale Luminismului. Unele din aceste intalniri par a fi fost coincidente, extrapolari dirijate de faptul ca multe din ideile Luminismului nu erau cu totul noi -; cum pareau la prima impresie -; si nici nu apartineau exclusiv exponentilor acestui curent; inca din Evul Mediu si cu deosebire din secolul al XVI-lea, ele circulau, ca locuri comune, in gandirea politica europeana, in disputele privind relatia dintre autoritatea spirituala si cea politica. Indiferent de calea pe care i s-a transmis episcopului roman acest filon de idei, el era, in sine, o componenta de prima marime a culturii europene inaintate, iar cei ce l- au impartasit si exprimat fac parte, indiscutabil, dintre purtatorii spiritului ei.
Eruditie, deschidere spre probleme sociale si politice, spirit combativ sustinut de o retorica elocventa si de pasiune temperamentala, toate sunt trasaturi care deseneaza lui Inocentiu Micu un contur european.
Comportamentul sau pe parcursul luptei politice prin care s-a eternizat in istoria noastra a fost unul darz, obstinat chiar, refuzand compromisuri ce, de la distanta noastra, par ca ar fi fost -; unele macar -; rezonabile. Un suflet de luptator, asadar, indicativ si el pentru spiritul deceniilor in care a trait si al celor ce vor urma nemijlocit. Faptul ca in dieta, la Viena, la Roma, in relatiile cu propriii colaboratori apropiati din cadrul bisericii sale, Micu s-a aratat nu odata imprudent, surprinde la o personalitate educata in climatul de respect al convenientelor, specific mediului ecleziastic.
E legitima intrebarea: de unde a provenit aceasta nota temperamentala care, fara indoiala ca pe de o parte l-a impus atentiei si respectul celor din jur, dar pe de alta parte e sigur ca de la ea i s-a tras aproape tot raul pe care l-a avut de suferit? Orice tentativa de explicatie e hazardata, fiindca prin ea se paraseste terenul faptelor, al dovezilor istorice, si se paseste pe unul nesigur, care este cel al psihologiei individuale.
In motivatia acestor atitudini prea indraznete primul loc pare a-l fi ocupat darzenia nativa a caracterului sau. Mai graia in el si constiinta unei -; fie si modeste -; tagme nobiliare. Dar mai cu seama, credem, - revolta din adancuri a originilor sale mai indepartate, taranesti.
Pe de alta parte, si cu aceasta ipostaza ajungem din nou la o confluenta intre spiritul religios si cel politic al veacului. Micu apare ca un „insetat dupa dreptate”, dar intr-o infatisare moderna, de atitudine activa, de revolta chiar impotriva nerespectarii promisiunilor facute poporului si bisericii sale.
In Inocentiu Micu s-au intrupat, pentru rastimpul unei vieti trecatoare, mari virtuti ale neamului sau, dar si ale intregii atmosfere spirituale dintr-un mare secol de cultura, de generozitate umana. E justificata comemorarea in el nu doar a unui fiu al romanismului intreg, ci si a unei personalitati inaltate la cea treapta de gandire elevata, de sensibilitate umana, care printr-un larg consens e numita „europeana”.