Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
EVOLUTII CULTURALE SI SPIRITUALE IN SECOLUL XX
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
Mutatiile produse in dezvoltarea materiala si stiintifica a omenirii "socurile" pe care le-a cunoscut lumea in perioada de sfarsit a secolului al XIX-lea si jumatatea celui urmator - prima conflagratie mondiala, revolutia bolsevica, fascismul si nazismul, criza economica din 1929-1933 - au afectat puternic evolutia culturii, artelor si a religiei. Criza generata de aceste mutatii a afectat, in special, mediile intelectuale si mai putin masele care isi abandoneaza putin cate putin mostenirea culturala de origine rurala pentru o cultura a consumului si divertismentului raspandita prin noile tehnici de comunicare. In acelasi timp conducatorii vietii religioase ezitau intre o atitudine conservatoare, sprijinita pe traditie si o tratativa de adaptare la lumea moderna.

I. CRIZA CULTURII CLASICE OCCIDENTALE.

Razboiul a marcat profund "generatia focului". Foarte repede intelectualii au devenit constienti ca a aparut o adevarata criza a valorilor. Paul Valéry, de exemplu, a exprimat aceasta perceptie intr-o formulare care a devenit, apoi, celebra: "Cat despre noi, civilizatiile, acum, stim ca suntem muritoare..."(1;112) l1f3fh
Sentimentul crizei civilizatiei da un elan sporit unui curent intelectual nascut inainte de razboi: miscarea Dada. Acesta a aparut ca un protest timid si ironic nihilist impotriva unei lumi conservatoare si a societatii care i-a dat nastere, inclusiv impotriva artei sale. Dadaismul respingea orice fel de arta, nu a avut nici un fel de caracteristici bine definite , desi a imprumutat cateva trucuri de la avangardele cubiste si futuriste de dinainte de 1914. In esenta, tot ceea ce putea provoca apoplexia iubitorilor burghezi de arta conventionala era acceptabil pentru dadaisti. Scandalul era principiul lui de coeziune. Astfel, expunerea de catre Marcel Duchamps a unui pisoar la expozitia din 1917 de la New York a fost intrutotul in spiritul dadaismului.
Acest curent de revolta intensa se va cuminti curand, dand nastere suprarealismului, la fel de preocupat sa respinga arta asa cum fusese cunoscuta pana atunci. Acesta s-a nascut ca ceea ce s-a numit "o pledoarie pentru reanvierea imaginatiei, bazata pe subconstient asa cum a fost el dezvaluit de psihanaliza, precum si un nou accent pus pe magie, accidental, irationalitate, simboluri si vise. (2; 215)
Respingand orice control al ratiunii asupra gandirii, orice preocupare estetica sau morala, suprarealistii inteleg sa expuna fie verbal, fie scris, fie in orice alta forma, functionarea reala a gandirii, ceea ce ei denumeau "automatismul psihic pur"(1; 114). Suprarealismul a fost o adaugire originala la repertoriul artelor de avangarda si a influentat poetii si scriitorii de prima marime din Franta (P. Eluard, L. Aragon) Spania (Garcia Lorca) in Europa rasariteana si America Latina (Cesar Vallejo si Pablo Neruda). Spre deosebire de alte avangarde Suprarealismul a "fertilizat" principala arta a secolului XX- cinematografia. Nu este deloc intamplator ca cinematograful ii este indatorat suprarealismului, nu numai prin Luis Bunuel (1900-1983) dar si prin cel mai important scenarist francez al perioadei, Jacque Prévert (1900-1977), in timp ce fotojurnalismul ii este indatorat prin Henri-Cartier-Bresson.(n.1908).
In Germania, imediat dupa incheierea razboiului Walter Gropius a fondat curentul Bauhaus care preconiza o estetica functionala, suprimand orice distinctie intre arta si artizanat, incurajand artistii sa se adapteze nevoilor societatii industriale prin stagii in intreprinderi si eliberarea de prototipuri si brevete comerciale. Criticata de conservatorii de la Weimar pentru ideile sale "socialiste" Scoala Bauhaus a fost considerata de nazisti drept antigermana si inchisa in 1933.
Tot in Germania dupa prima conflagratie se afirma plenar expresionismul. Respingand ca si futurismul italian conformismul "mic-burghez" al perioadei "Belle Epoque", expansionismul s-a alaturat "traditiei germanice" (Grunewald) influentand atat cinematografia cat si teatrul. Insa marea noutate a epocii a fost crearea teatrului politic de vocatie populara caruia regizorul Erwin Piscator i-a fost atat teoretician cat si promotor. Dramaturgi si militanti, Ernest Toller si Bertolt Brecht vor multiplica inovatiile atat prin alegerea subiectelor, prin tehnica cat si prin spiritul unei reprezentatii care asociaza publicul actiunii.
Aceste curente au aparut ca o reactie la criza valorilor morale pe care o percepeau oamenii de arta si literatii. Inainte sa piara in materialitatea ei, lumea a fost anihilata prin forta imaginatiei. Cu ajutorul intuitiei si al sensibilitatii, artistii au fost primii care au pus in practica, in domeniul lor, distrugerea vechii lumi. De atatea ori anuntata la inceputul secolului, Apocalipsa in cultura si civilizatie s-a materializat odata cu declansarea razboiului. Nimic n-a mai fost, dupa 1918, ca inainte: acea Belle Epoque cu fatada ei burgheza aparent stabila, era definitiv incheiata.(3; 152) Constiinte care au marcat inceputul secolului XX au elaborat sub inraurirea lui Nietzsche lucrari si studii in care erau explicate liniile de evolutie ale civilizatiei occidentale. Oswald Spengler, publica la sfarsitul primului razboi mondial "Declinul Occidentului" in care pune un diagnostic sever asupra civilizatiei occidentale: condamnare la disparitie. Civilizatia ca si fiinta umana in acceptiunea lui Spengler, este supusa evolutiei ciclice. Unei fiinte omenesti ajunsa la varsta de o suta de ani nu-i mai ramane nici o speranta de viata. Nici o speranta nu mai ramane unei civilizatii (sau culturi, pentru a folosi termenul lui Splengler) care a atins varsta de o suta de ani. Aceasta era in acceptiunea sa limita biologica a civilizatiilor.
Influentat de Nietzsche si Spengler, istoricul si filozoful Olaf Stapledon a elaborat lucrarea "Ultimii si primii oameni" in care a incercat sa creioneze evolutia omenirii pe parcursul a doua miliarde de ani in care se succed ciclurile istorice, biologice intrerupte uneori de crize, dezastre naturale sau provocate de om. De fiecare data, progresul triumfa asupra "sfarsitului lumii". Dar acesta va avea totusi ultimul cuvant la terminarea celor doua miliarde de ani.
Tragedia artistilor moderni, de stanga sau de dreapta, a fost angajarea politica mult mai eficienta a propriilor miscari de masa, dar respingerea curentelor lor de catre politicieni. Cu exceptia partiala a fascismului italian de influenta futurista, noile regimuri autoritare, atat de stanga, cat si de dreapta, au preferat vechile cladiri gigantice monumentale in arhitectura, vechile stiluri in pictura si sculptura, spectacole clasice pe scena, accectabilitatea ideologica in literatura. Arta avangardei europene din prima jumatate a secolului XX nu insufla decat rareori un sentiment de speranta. Asadar, a fost o arta creata cum spunea invatatul si poetul clasic A.E.Housman "in zilele in care lumea se prabusea, la ora la care temeliile pamantului se scufundau" (4; 138).
Progresul stiintific, dar si razboaiele care au bulversat liniile traditionale ale societatii au repus in discutie vechiul sistem de valori. Are loc o eliberare tot mai puternica de tab-uri, de constrangeri morale sau sociale, o deschidere spre inconstient, sunt exaltate instinctul, forta, etc. Apar asa dupa cum am aratat, o serie de curente de avangarda. Alaturi de aceste curente, puternice individualitati si-au confirmat in operele lor detasarea, scepticismul sau indoiala fata de valorile traditionale: germanul Spengler, francezul Gide, italianul Pirandello, austriacul Kafka. Reactia impotriva rationalismului, care triumfa in filozofie cu Bergson si Heidegger, poate genera o reinoire a sentimentului religios (Miquel de Unamuno, Mauriac, Bernanos).
Refuzul lumii prezente poate de asemenea conduce spre cautarea evaziunii in analiza subiectiva (Marcel Proust, James Joyce), in cautarile estetice (Paul Valéry) sau intr-un oarecare clasicism (Jean Giraudeux). In opozitie cu acest refuz al lumii actuale, numerosi intelectuali nu au ezitat sa se angajeze in operele lor in fata marilor probleme ale vremii. In Italia, miscarea futurista a fost una din componentele fascismului in faza sa incipienta, in timp ce in Franta miscarea suprarealista avea legaturi politice foarte stranse cu partidul comunist intre 1925 si 1934. In Uniunea Sovietica, scriitori (Gorki, Soholov), artisti cineasti (Eisenstein) se pun in serviciul Revolutiei. In Germania, sosirea nazistilor la putere constrange la exil pe arhitectii miscarii Bauhaus, ca si numerosi scriitori (Brecht), muzicieni, cineasti. La sfarsitul anilor ‘30, de la Steinbeck, Hemingway, Aragon sau Habrause la Celine, Drieu La Rochelle sau Brasilbach, scriitorii au incercat sa gaseasca in angajarea politica un raspuns la problemele lor.
In pictura, dupa revolutia impresionista de la sfarsitul secolului XIX, Van Gogh, Gauguin si Cezanne deschid calea unor revolutii picturale ce vor da nastere picturii contemporane. Prima este cea a exaltarii senzatiei si culorii - scoala botezata "fauves" (Matisse, Dufy, Derain). A doua a fost cubismul (Picasso, Braque...). Influenta acestor doua scoli o regasim in expresionismul german, care cauta intr-o culoare exuberanta mijlocul de expresie al framantarilor interioare (Molde, Mundi) si in pictura abstracta. Influentele cubismului, futurismului, expresionismului se manifesta, atat in sculprtura, cat si in arhitectura.
In muzica, indraznelile unor Stravinski, Schonberg, Milhani sau Honegger marcheaza ruptura cu traditia, o reactie impotriva mostenirii lui Wagner sau Debussy. Marea revolutie muzicala din prima jumatate a secolului XX este fara indoiala aparitia si dezvoltarea jazz-ului, originar din America. (1; 369)
Cultura de avangarda era, la jumatatea secolului XX, un concept limitat in Europa. Privirile se indreptau cu nostalgie spre Paris si Londra. Inca nu se privea spre New York. Pentru cea mai mare parte a talentelor creatoare din lumea neeuropeana - care nu erau limitate la traditiile lor, nici nu imitau pur si simplu Occidentul, sarcina principala parea sa fie descoperirea realitatii contemporane a propriilor popoare. Asa s-a nascut o miscare care a fost realismul.
Din a doua jumatate a secolului XX, lucrul cel mai evident, in legatura cu dezvoltarea culturii, a fost mutarea centrelor traditionale de manifestare ale acesteia din Europa in America. New York-ul se mandrea ca inlocuise Parisul ca centru al artelor vizuale, prin care intelegea piata operelor de arta sau locul in care artistii in viata deveneau marfuri apreciate la cele mai inalte preturi. Mai mult chiar, juriul premiului Nobel pentru literatura a inceput sa ia in serios literatura neeuropeana incepand cu anii ‘60, dupa ce mai inainte o neglijase complet. (2; 574)
O data cu inceputul deceniului sapte, epicentrul miscarii literare inovatoare se muta din nou in Europa, in special in Franta unde influenta valului existentialist a afectat tineri literati al caror succes provine din practica de a exprima noile valori eliberate de constrangerile morale si formale impuse de traditie si mai ales de scoala "noului roman". Autorii care apartin acestui curent, Alain Rabbe-Grillet, Michel Butor, Jean Ricardon, Claude Simon, Phillipe Sollers, Marquerite Duras, pun accentul asupra formelor, figurilor, limbajului in creatia romaneasca, in defavoarea povestirii lineare si a psihologiei personajelor. Aceasta miscare cu caracter de revolutie in literatura s-a desfasurat impotriva realismului si marxismului, care privilegiasera actiunea si angajarea scriitorului. "Noul roman" si "teatrul absurdului"care triumfa in aceeasi epoca (Samuel Bechett, Eugene Ionesco, Jean Genet) ce dezvolta pe un fundal al contestarii generale a valorilor colective si al ruperii legaturilor intre opera de cultura si ideologie, caracteristice unei perioade de relaxare a tensiunilor sociale si internationale.
Refluxul valului "noul roman" nu a fost urmat de aparitia unor noi scoli. Marile nume sunt cele ce caracterizeaza perioada, incepand cu anii ‘80: franceza Marguerite Yourcenar, elvetianul Albert Cohen, italienii Elsa Morante, Alberto Moravia, Italo Galvino, spaniolul José Bergamin, sovieticul Mihai Solohov, columbianul Garcia Marquez, argentinianul Jorge Luis Borges, cubanezul Alejo Carpenter, egipteanul Maguib Mafouz, algerianul Tahar Bejelloun, japonezul Yukio-Mishima, etc.
Chiar daca in ultimii 20 de ani ai secolului existenta unor scoli de arta a fost mai putin contestata, curentul rus in care s-au manifestat individualitatile culturale a fost numit "postmodernism". (2; 588) In anii ‘90 existau artisti, filozofi, sociologi, antropologi istorici postmodernisti. Toate "postmodernismele" aveau in comun un scepticism esential asupra unei existente a realitatii obiectivelor si/sau posibilitatea de a ajunge la o intelegere a acesteia prin mijloace rationale. Era o tendinta de relativism radical. Postmodernismul contesta esenta unei lumi care se intemeiaza pe presupuneri contrare: pe lumea transformata de stiinta si de tehnologia bazata pe ea si ideologia progresului care o reflecta. (2; 590)
O privire retrospectiva asupra culturii din a doua jumatate a secolului XX ne duce la concluzia chiar a unui declin, cel putin regional, al unor genuri culturale, artistice, care inflorisera in prima jumatate a secolul al XX-lea si au supravietuit pana la jumatatea lui . In sculptura, de exemplu, expresia principala a acestei arte, monumentul public, s-a stins, practic, dupa primul razboi mondial. Pictura nu mai era ceea ce fusese in perioada dintre razboaie. In orice caz, ar fi greu sa se faca o lista a pictorilor dintre anii 1950-1990 care sa fie acceptati drept personalitati de importanta majora (adica sa fie considerati demni de a fi inclusi in muzeele din alta parte decat din tara autorului), comparabila cu una din perioada interbelica (Picasso, Matisse, Chagall, Ronault, Klee, etc). In muzica clasica, declinul vechilor genuri a fost ascuns de enorma crestere a numarului de spectacole. Cu exceptia unor compozitori din Anglia si Germania (Henze, Britteu), foarte putini au creat opere mari. Americanii (Leonard Bernstein, de exemplu) au preferat genul musicalului. In afara rusilor Procofiev, Sostakovici si Stravinski, creatori ai unor simfonii foarte apreciate, nici un alt nume nu s-a mai distins in realizarea muzicii instrumentale. Si nu trebuie uitat ca cei trei apartineau si se formasera in prima parte a secolului.
Un regres similar se constata si in domeniul literaturii in special in ceea ce priveste romanul. Declinul genurilor clasice in cultura nu s-a datorat lipsei de talente. Au existat inca doi factori care au subminat cultura de tip clasic: moartea modernismului si, mai ales, triumful universal al societatii de consum. Acest factor va genera "cultura de masa", "populara". (1; 370)




II. DE LA CULTURA ELITISTA LA CULTURA DE MASA.

Progresele democratiei, cresterea nivelului de trai, dezvoltarea invatamantului si aparitia mass media au dus la nastereaunor forme ale culturii populare: reportajul, romanul politist, benzile desenate mesajul publicitar, jazzul, radioul si mai ales cinematograful si televiziunea.
"Reportajul" - termen folosit din 1929 in dictionarele franceze si din 1931 in cele engleze - a devenit un gen unanim acceptat al literaturii de critica sociala si al reprezentarilor vizuale din anii ‘20. El s-a raspandit prin intermediul cinematografului, televiziunii, radioului, presei scrise. Scriitorii, in special cei din SUA, nu numai ca se considerau si reporteri, dar scriau pentru ziare si fusesera ziaristi: Ernest Hemingway (1899-1962), Theodore Dreiser (1871-1945), Sinclair Lewis (1885-1951).
O interesanta evolutie a avut romanul politist care s-a caracterizat prin crestere extraordinara si exploziva. Initial, a fost un gen literar englezesc- tributar personajului Sherlock Holmes al lui Conan Doyle - feminin si conventional in mare masura. Pioniera acestuia, Agatha Christie (1891-1976), ramane printre bestseller-uri. Acestea trateaza aproape exclusiv crime prezentate ca un joc de societate care necesita o anumita ingeniozitate pentru a-l rezolva. Genul poate fi considerat drept o inovatie curioasa a unei ordini sociale aflate in primejdie fara sa fi fost incalcate inca. Ordinea este restabilita prin ratiune. Autorii lui, au fost oameni cu merite literare modeste. Singurul scriitor care a transformat povestirea detectiva in literatura adevarata este belgianul Georges Simenon (1903-1989) (2; 231). Alaturi de romanul politist, cele mai citite genuri sunt romanele de dragoste pentru femei, "thriller"-ele de diferite genuri pentru barbati si, probabil, scrierile erotice si porno. In ultima parte a secolului, oamenii care citesc carti la modul serios din alte motive decat cele profesionale, de invatamant sau in scopuri de culturalizare reprezinta o minoritate. Desi revolutia educationala a marit mult cifrele absolute deprinderea cititului este in declin in tarile in care lumea este alfabetizata.
Mostenitoare a unei traditii care coboara in prima parte a secolului XIX, banda desenata a cunoscut inca de la inceputul secolului XX, un remarcabil succes, legat de moda ziarelor ilustrate pentru copii si adolescenti. In anii ‘30 apar serialele americane (Mickey, Tarzan, Mandrake Magicianul, mai tarziu Superman si Batman), adoptate curand sau imitate de desenatorii europeni. Dupa al doilea razboi mondial, un real succes au productiile scolii franco-belgiene, dominata de desenatorii grupati in jurul publicatiilor "Journal de Spirou", "Journal de Tintin", "Journal de Pif" si "Pilote". La inceputul anilor’60 banda desenata americana patrunde in Europa cu o serie de productie pentru adulti profitand de interesul unei parti a publicului pentru science-fiction si fantastic. Apetitul pentru banda desenata a fost un fenomen al civilizatiei care poate fi explicat alaturi de un oarecare snobism intelectual, de declinul cartii si de nevoia de a evada din real a multora dintre contemporanii nostri. (5; 463)
Daca universul benzii desenate este in mare masura cel al visului si poate vehicula mesaje politice puternic subversive, iconografia publicitara concura la uniformizarea societatilor industriale si este unul din motoarele economiei de piata. Cuvintele care domina societatile de consum nu mai sunt cele din cartile sfinte sau scriitori clasici, ci denumirile bunurilor care pot fi cumparate. Acestea sunt imprimate pe tricouri, atasate la alte obiecte vestimentare ca niste amulete fermecate cu ajutorul carora purtatorul dobandea apartenenta spirituala la un stil de viata.
Dupa primul razboi mondial, dezvoltarea radioului, apoi al discului asigura o difuzare masiva a informatiilor, dar si a culturii populare. Gusturile se uniformizeaza si se internationalizeaza: jazzul invadeaza Europa in care tangoul, onestepul si charlestonul concura valsul si polka. Nume ca Louis Armstrong, Duke Ellington sau Maurice Chevalier sunt mondial recunoscute.
Cinematograful devine rapid divertismentul popular prin excelenta. Franta domina productia cinematografica pana la primul razboi mondial, inainte de a ceda locul SUA (Hollywood, de unde ies primele westernuri si marii comici ai filmului mut: Mack Sennet, Buster Keaton si Charlot). In Europa, doua scoli marcheaza anii ‘20: expresionismul german cu Murnan (Nosferatu, 1922), Fritz Lang (Metropolis, 1925) si realismul sovietic cu Einstein (Crucisatorul Potemkin, 1925). Dupa aparitia sonorului (1927), cinematograful cunoaste o cotitura decisiva. America domina in continuare productia, mai ales printr-un gen nou, de mare succes, comedia muzicala, insa cinematografia franceza, produce in anii ‘30 ‘40 opere de calitate semnate Jean Renoir, Marcel Carné, Rene Clair.



La rascrucea anilor ‘50 si ‘60 se produce o adevarata revolutie a celei de-a saptea arte. Ea a avut loc in Franta: reactia impotriva tendintei de comercializare a productiei cinematografice, vizand sa inlocuiasca printr-un "cinema de autor" realizat cu bugete modeste, productiile industrializate, standardizate si in mod esential recreative care pareau sa fi cucerit definitiv piata o data cu trumful societatii de consum. Opere ca "Le beau Serge" (Claude Chabrol, 1958) "Les 400 coups" (Francois Truffant, 1959), "A bout de souffle" (Jean-Luc Godard, 1960), "Hiroshima mon amour" (Alain Resnais, 1959), etc, sunt ilustrative pentru "noul val". Acesta va cuprinde o mare parte a cinematografului mondial: Polonia (Andrezej Wajdo, Roman Polanski), Brazilia (Glauber Rocha si Guy Guerra), Canada si Belgia (André Delvaux), Italia (Visconti, Fellini, Antonioni, Rosi, Bertolucci). Acest curent neo-realist incearca sa exprime, intr-o maniera globala, toate problemele vremii noastre. (5; 461-462)
Micul ecran cunoaste o dezvoltare spectaculoasa si devine principalul instrument de comunicare in masa. El concureaza puternic la propagarea unei culturi standardizate, hranite din universul aseptic al serialelor, al jocurilor televizate si al emisiunilor de varietati. Insa televiziunea a devenit totodata o fereastra catre lume, gratie imaginilor din actualitate.
Mai mult decat "cultura elitista" (care nu este totusi crutata) cultura de masa poate deveni un instrument in sprijinul unei ideologii. In regimurile democratice presa, radioul, cinematograful, televiziunea suferea mai mult sau mai putin influenta diferitelor forte politice si grupuri de presiune, mai ales financiare. In tarile cu regimuri totalitare, ele devin puternice instrumente de propaganda folosite pentru manipularea maselor. Subliniem in acelasi timp faptul ca in aceste regimuri cultura devine un element de exprimare a nevoilor si aspiratiilor sociale. Artistul are sentimentul ca oamenii au nevoie de el. Acest sentiment nu a fost limitat doar la creatorii de cultura din regimurile comuniste, dar si acolo unde intelectualii erau in contradictie cu un sistem politic dominant: Africa de Sud, America Latina in anii ‘50 si ‘60.
In acest context, atat in lumea socialista, cat si in diverse zone ale Lumii a Treia, producatorii de cultura se bucurau de prestigiu si de o relativa prosperitate si privilegii. In lumea socialista, ei se puteau numara printre cei mai bogati cetateni si se puteau bucura de cea mai rara dintre libertatile acestui sistem totalitar, anume faptul de a calatori sau chiar de a avea acces la cultura occidentala. Toate acestea se manifestau in perioadele de relaxare a regimurilor.
In mare parte regimurile totalitare au incercat reprimarea culturii ca forma de manifestare a libertatii de gandire si de exprimare. Situatia din China, spre exemplu, pana la sfarsitul anilor ‘70 a fost dominata de o represiune nemiloasa. Regimul lui Mao Tzedun a atins apogeul prin "Revolutia culturala" din anii 1966-1976, o campanie impotriva culturii, o educatie si o indoctrinare fara egal in istoria secolului XX. Timp de doi ani, practic, invatamantul mediu si superior a fost desfintat. Interpretarea muzicii clasice (occidentale) a fost interzisa iar repertoriul national al teatrelor si al cinematografelor a fost redus la circa sase piese cuvincioase, judecate de catre sotia Marelui Carmuitor, (candva actrita de mana a doua la Shanghai), care erau repetate la nesfarsit. (2; 577)
Sfarsitul "razboiului rece" si perioada de destindere care i-a urmat a permis patrunderea si in aceste spatii a produselor culturii de masa. Consecintele acestui fenomen asupra psihologiei colective si asupra identitatii culturale a popoarelor sunt considerabile. Ele sunt in egala masura contradictorii si greu de masurat. Fenomenul favorizeaza o anumita uniformizare a mentalitatilor, conforma unui model (occidental). In 1972-1973, SUA controlau peste 65%, iar in anii ‘90 procentul a crescut la 80% din fluxul mondial de informatii. Acest fapt nu putea ramane fara consecinte asupra manierei in care o buna parte a locuitorilor planetei vad lumea (5; 453).


Mult mai nesigure sunt efectele obisnuirii oamenilor cu imaginea reprodusa, fara incetare, a mizeriei, a violentei si a mortii. Acestea pot, in acelati timp, sa trezeasca salutare efecte de umanitate, compasiune si solidaritate dar si sa transforme in banalitate aspectele dezolante din lume, sau, si mai rau, sa le transforme intr-un spectacol. De aici si reactia, aparuta in anii ‘60 in SUA si in celelalte state dezvoltate, sub forma unei critici, adeseori virulente, a societatii de consum si a modelului productivist.
Desigur ca instantaneitatea si mondializarea informatiilor sunt fenomene reale, firesti intr-o lume care merge spre globalizare. Problema care intereseaza, dupa opinia noastra, din punct de vedere cultural, este de a se pastra individualitatea, creativitatea, originalitatea si specifitatea actului artistic. Daca fiecare om este o fiinta unica, ni se pare firesc ca actul de cultura sa exprime aceasta diversitate infinita, ce da acestuia frumusete, maretie si grandoare.

III. DEZVOLTAREA CULTURII TEHNICE SI A STIINTELOR NATURII.

Daca din punct de vedere al artelor secolului XX este caracterizat de o serie intreaga de crize, in ceea ce priveste stiinta, situatia este cu totul alta. Aceasta si pentru faptul ca nici o perioada din istoria omenirii nu a fost atat de dependenta de stiintele naturii ca secolul XX. Daca in 1910, oamenii de stiinta din Europa occidentala erau, probabil, in numar de circa opt mii, la inceputul anilor ‘90 numarul lor era estimat la circa cinci milioane de persoane.(2; 596)
O caracteristica a stiintei secolului XX este faptul ca ea a incetat sa mai fie eurocentrica. Din anii ‘30 producandu-se un transfer al centrului de gravitate al acesteia in SUA, unde a si ramas. Intre anii 1900 si 1933 numai sapte premii pentru stiinta fusesera acordate SUA, iar intre 1933 si 1970, numarul acestora a fost de saptezeci si sapte. Dupa 1945 si alte centre de cercetare independente se afirma: Canada, Australia, Argentina, Noua Zeelanda, Africa de Sud. In acelasi timp, afirmarea oamenilor de stiinta neeuropeni, mai ales a celor din Asia de Est si din subcontinentul indian a fost izbitoare. Cu toate acestea, la sfarsitul secolului, sunt inca zone ale globului care au generat putini oameni de stiinta: Africa si America Latina.
Frapant este faptul ca o treime din laureatii asiatici ai premiilor Nobel pentru stiinta nu apar sub steagul tarii lor de origine, ci sub cel american. (Dintre laureatii americani douazeci si sapte sunt prima generatie de imigranti). Intr-o lume tot mai globalizata a avut loc si are in continuare loc un proces de concentrare a stiintelor in relativ putine centre, care dispun de resurse adecvate pentru dezvoltarea lor, mai ales in SUA si unele state occidentale: Germania, Anglia, Franta. Creierele lumii au fugit din Europa din motive politice (in perioada anilor ‘30 - ‘90), s-au scurs din tarile sarace spre cele bogate din motive economice. In anii ‘70 si ‘80, tarile dezvoltate au cheltuit aproape trei sferturi din sumele alocate pe plan mondial pentru cercetare si dezvoltare, in timp ce statele sarace (in curs de dezvoltare) nu au cheltuit mai mult de 2-3% (6; 103). Intr-o lume democratica si populista, oamenii de stiinta sunt o elita, concentrata in relativ putine centre subventionate.
Faptul ca secolul XX s-a bizuit foarte mult pe stiinta nu trebuie prea mult argumentat. Tehnologia bazata pe teoria stiintifica avansata si pe cercetare a determinat "boom"-ul economic din lumea dezvoltata. Fara stiinta genetica, India si Indonezia nu ar fi putut produce suficienta hrana pentru populatia lor in plina explozie demografica. La sfarsitul secolului biotehnologia a devenit un element important atat in agricultura, cat si in medicina. Descoperirea fusiunii nucleare, a teoriei moderne a computerelor, a laserului, a structurii ADN-ului, a transmitatorului fac din secolul XX o perioada de maxima inflorire a stiintei. Aceasta a devenit indispensabila si omniprezenta - pentru ca pana si cele mai uitate colturi ale lumii cunosc radioul cu tranzistori si calculatorul electronic.


O problema de mare actualitate este aceea a raportului dintre dezvoltarea stiintei si consecintele acesteia asupra Pamantului ca habitat al organismelor vii. Cu alte cuvinte se pune problema stabilirii unor limite practice si morale ale cercetarii stiintifice. Aceasta datorita unor pericole reale sesizate si semnalate opiniei publice in ultimul sfert de veac. Este vorba de distrugerea stratului de ozon din atmosfera pamantului de catre fluorcarbon ( utilizat in refrigerare si la sprayuri), aparitia "efectului de sera" adica incalzirea necontrolabila a temperaturii pamantului din cauza gazelor produse de om; moralitatea reproducerii umane in eprubeta si a clonarii umane, etc.
Analiza evolutiei dezvoltarii culturii stiintifice ne face sa afirmam ca dupa explozia primei bombe nucleare din 1945, stiinta devine parte componenta a constiintei comune si nu poate exista nici o indoiala cu privire la faptul ca secolul XX a fost un secol in care stiinta a transformat si lumea si cunostintele noastre despre ea.
Vorbind despre stiinta secolului XX nu putem sa nu semnalam faptul ca au existat momente de politizare a acesteia. Au existat doua tipuri de regimuri politice care s-au amestecat in cercetarea stiintifica, fiind amandoua interesate la maximum de progresul tehnic nelimitat. Intr-unul din cazuri, de o ideologie care se identifica cu stiinta si saluta cucerirea lumii prin ratiune si experiment. In modalitati diferite, atat national-socialismul german, cat si stalinismul sovietic au respins stiinta, desi au folosit-o in scopuri tehnologice. Apogeul perioadei stiintei politizate a fost atins in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cand savantii au fost mobilizati sistematic in scopuri militare. In mod tragic, razboiul nuclear a fost un produs al antifascismului deoarece au fost convinsi savantii fizicieni sa accepte sa lucreze la elaborarea bombei atomice. In acelasi timp, razboiul a convins in cele din urma guvernele ca alocarea unor resurse impresionante pentru cercetarea stiintifica era necesara, ba chiar esentiala pentru viitor.
In a doua jumatate a secolului stiinta a devenit mai politica in zona de influenta sovietica a globului. Oamenii de stiinta sovietici erau considerati de catre elitele comuniste mai importanti decat omologii lor occidentali intrucat in conceptia acestora doar ei puteau face ca o tara mai putin dezvoltata ca URSS sa poata infrunta o superputere ca SUA. Asa se explica si faptul ca ei au reutit sa faca ca Uniunea Sovietica sa depaseasca pentru un timp Occidentul in cea mai inalta dintre tehnologii, cea a spatiului cosmic. Primul satelit artificial (Sputnik, 1957), primul zbor spatial al unui barbat si al unei femei (1961, 1963) si primele iesiri in spatiu au apartinut, toate, rusilor. Situatia s-a schimbat radical in deceniile urmatoare in favoarea S.U.A.
Dezvoltarea stiintei in secolul XX s-a realizat si datorita faptului ca majoritatea statelor au sprijinit-o. Dar guvernele nu au fost si nu sunt interesate de adevarurile ultime, ci de adevarul instrumental. In cel mai bun caz, ele pot sprijini cercetarea "in sine" fiindca s-ar putea ca intr-o zi sa dea ceva folositor sau din motive care tin de prestigiul national (premiul Nobel). Acestea au fost fundamentele pe care s-au inaltat si au inflorit cercetarea si teoria stiintifica, prin care secolul XX poate fi considerat ca o epoca a progresului uman si nu in ultimul rand a tragediei umane.

BIBLIOGRAFIE

1. Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfarsitul lumii europene. 1900-1945, vol. I, Bucuresti, 1998.
2. Hobsbawm Eric, Secolul extremelor, traducere Anca-Irina Ionescu, Bucuresti, 1944.
3. Boia Lucian, Sfarsitul lumii. O istorie fara sfarsit, Bucuresti, 1999.
4. D.E. Housman, Collected Poems and Selected Prose, Londra, 1988.
5. Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Lumea intre razboi si pace (1945-1973), vol. 2, Bucuresti, 1998.
6. UM Wold Social Situation, New York, 1989.




Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright 2005 - 2023 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta