Mutatiile produse in dezvoltarea materiala si stiintifica a omenirii "socurile"
pe care le-a cunoscut lumea in perioada de sfarsit a secolului al
XIX-lea si jumatatea celui urmator - prima conflagratie mondiala, revolutia
bolsevica, fascismul si nazismul, criza economica din 1929-1933 - au afectat
puternic evolutia culturii, artelor si a religiei. Criza generata de aceste
mutatii a afectat, in special, mediile intelectuale si mai putin masele
care isi abandoneaza putin cate putin mostenirea culturala de origine
rurala pentru o cultura a consumului si divertismentului raspandita prin
noile tehnici de comunicare. In acelasi timp conducatorii vietii religioase
ezitau intre o atitudine conservatoare, sprijinita pe traditie si o tratativa
de adaptare la lumea moderna.
I. CRIZA CULTURII CLASICE OCCIDENTALE.
Razboiul a marcat profund "generatia focului". Foarte repede intelectualii
au devenit constienti ca a aparut o adevarata criza a valorilor. Paul Valéry,
de exemplu, a exprimat aceasta perceptie intr-o formulare care a devenit,
apoi, celebra: "Cat despre noi, civilizatiile, acum, stim ca suntem
muritoare..."(1;112) l1f3fh
Sentimentul crizei civilizatiei da un elan sporit unui curent intelectual nascut
inainte de razboi: miscarea Dada. Acesta a aparut ca un protest timid
si ironic nihilist impotriva unei lumi conservatoare si a societatii care
i-a dat nastere, inclusiv impotriva artei sale. Dadaismul respingea orice
fel de arta, nu a avut nici un fel de caracteristici bine definite , desi a
imprumutat cateva trucuri de la avangardele cubiste si futuriste
de dinainte de 1914. In esenta, tot ceea ce putea provoca apoplexia iubitorilor
burghezi de arta conventionala era acceptabil pentru dadaisti. Scandalul era
principiul lui de coeziune. Astfel, expunerea de catre Marcel Duchamps a unui
pisoar la expozitia din 1917 de la New York a fost intrutotul in
spiritul dadaismului.
Acest curent de revolta intensa se va cuminti curand, dand nastere
suprarealismului, la fel de preocupat sa respinga arta asa cum fusese cunoscuta
pana atunci. Acesta s-a nascut ca ceea ce s-a numit "o pledoarie
pentru reanvierea imaginatiei, bazata pe subconstient asa cum a fost el
dezvaluit de psihanaliza, precum si un nou accent pus pe magie, accidental,
irationalitate, simboluri si vise. (2; 215)
Respingand orice control al ratiunii asupra gandirii, orice preocupare
estetica sau morala, suprarealistii inteleg sa expuna fie verbal, fie
scris, fie in orice alta forma, functionarea reala a gandirii, ceea
ce ei denumeau "automatismul psihic pur"(1; 114). Suprarealismul a
fost o adaugire originala la repertoriul artelor de avangarda si a influentat
poetii si scriitorii de prima marime din Franta (P. Eluard, L. Aragon) Spania
(Garcia Lorca) in Europa rasariteana si America Latina (Cesar Vallejo
si Pablo Neruda). Spre deosebire de alte avangarde Suprarealismul a "fertilizat"
principala arta a secolului XX- cinematografia. Nu este deloc intamplator
ca cinematograful ii este indatorat suprarealismului, nu numai prin
Luis Bunuel (1900-1983) dar si prin cel mai important scenarist francez al perioadei,
Jacque Prévert (1900-1977), in timp ce fotojurnalismul ii
este indatorat prin Henri-Cartier-Bresson.(n.1908).
In Germania, imediat dupa incheierea razboiului Walter Gropius a
fondat curentul Bauhaus care preconiza o estetica functionala, suprimand
orice distinctie intre arta si artizanat, incurajand artistii
sa se adapteze nevoilor societatii industriale prin stagii in intreprinderi
si eliberarea de prototipuri si brevete comerciale. Criticata de conservatorii
de la Weimar pentru ideile sale "socialiste" Scoala Bauhaus a fost
considerata de nazisti drept antigermana si inchisa in 1933.
Tot in Germania dupa prima conflagratie se afirma plenar expresionismul.
Respingand ca si futurismul italian conformismul "mic-burghez"
al perioadei "Belle Epoque", expansionismul s-a alaturat "traditiei
germanice" (Grunewald) influentand atat cinematografia cat
si teatrul. Insa marea noutate a epocii a fost crearea teatrului politic
de vocatie populara caruia regizorul Erwin Piscator i-a fost atat teoretician
cat si promotor. Dramaturgi si militanti, Ernest Toller si Bertolt Brecht
vor multiplica inovatiile atat prin alegerea subiectelor, prin tehnica
cat si prin spiritul unei reprezentatii care asociaza publicul actiunii.
Aceste curente au aparut ca o reactie la criza valorilor morale pe care o percepeau
oamenii de arta si literatii. Inainte sa piara in materialitatea
ei, lumea a fost anihilata prin forta imaginatiei. Cu ajutorul intuitiei si
al sensibilitatii, artistii au fost primii care au pus in practica, in
domeniul lor, distrugerea vechii lumi. De atatea ori anuntata la inceputul
secolului, Apocalipsa in cultura si civilizatie s-a materializat odata
cu declansarea razboiului. Nimic n-a mai fost, dupa 1918, ca inainte:
acea Belle Epoque cu fatada ei burgheza aparent stabila, era definitiv incheiata.(3;
152) Constiinte care au marcat inceputul secolului XX au elaborat sub
inraurirea lui Nietzsche lucrari si studii in care erau explicate
liniile de evolutie ale civilizatiei occidentale. Oswald Spengler, publica la
sfarsitul primului razboi mondial "Declinul Occidentului" in
care pune un diagnostic sever asupra civilizatiei occidentale: condamnare la
disparitie. Civilizatia ca si fiinta umana in acceptiunea lui Spengler,
este supusa evolutiei ciclice. Unei fiinte omenesti ajunsa la varsta de
o suta de ani nu-i mai ramane nici o speranta de viata. Nici o speranta
nu mai ramane unei civilizatii (sau culturi, pentru a folosi termenul
lui Splengler) care a atins varsta de o suta de ani. Aceasta era in
acceptiunea sa limita biologica a civilizatiilor.
Influentat de Nietzsche si Spengler, istoricul si filozoful Olaf Stapledon a
elaborat lucrarea "Ultimii si primii oameni" in care a incercat
sa creioneze evolutia omenirii pe parcursul a doua miliarde de ani in
care se succed ciclurile istorice, biologice intrerupte uneori de crize,
dezastre naturale sau provocate de om. De fiecare data, progresul triumfa asupra
"sfarsitului lumii". Dar acesta va avea totusi ultimul cuvant
la terminarea celor doua miliarde de ani.
Tragedia artistilor moderni, de stanga sau de dreapta, a fost angajarea
politica mult mai eficienta a propriilor miscari de masa, dar respingerea curentelor
lor de catre politicieni. Cu exceptia partiala a fascismului italian de influenta
futurista, noile regimuri autoritare, atat de stanga, cat
si de dreapta, au preferat vechile cladiri gigantice monumentale in arhitectura,
vechile stiluri in pictura si sculptura, spectacole clasice pe scena,
accectabilitatea ideologica in literatura. Arta avangardei europene din
prima jumatate a secolului XX nu insufla decat rareori un sentiment de
speranta. Asadar, a fost o arta creata cum spunea invatatul si poetul
clasic A.E.Housman "in zilele in care lumea se prabusea, la
ora la care temeliile pamantului se scufundau" (4; 138).
Progresul stiintific, dar si razboaiele care au bulversat liniile traditionale
ale societatii au repus in discutie vechiul sistem de valori. Are loc
o eliberare tot mai puternica de tab-uri, de constrangeri morale sau sociale,
o deschidere spre inconstient, sunt exaltate instinctul, forta, etc. Apar asa
dupa cum am aratat, o serie de curente de avangarda. Alaturi de aceste curente,
puternice individualitati si-au confirmat in operele lor detasarea, scepticismul
sau indoiala fata de valorile traditionale: germanul Spengler, francezul
Gide, italianul Pirandello, austriacul Kafka. Reactia impotriva rationalismului,
care triumfa in filozofie cu Bergson si Heidegger, poate genera o reinoire
a sentimentului religios (Miquel de Unamuno, Mauriac, Bernanos).
Refuzul lumii prezente poate de asemenea conduce spre cautarea evaziunii in
analiza subiectiva (Marcel Proust, James Joyce), in cautarile estetice
(Paul Valéry) sau intr-un oarecare clasicism (Jean Giraudeux).
In opozitie cu acest refuz al lumii actuale, numerosi intelectuali nu
au ezitat sa se angajeze in operele lor in fata marilor probleme
ale vremii. In Italia, miscarea futurista a fost una din componentele
fascismului in faza sa incipienta, in timp ce in Franta miscarea
suprarealista avea legaturi politice foarte stranse cu partidul comunist
intre 1925 si 1934. In Uniunea Sovietica, scriitori (Gorki, Soholov),
artisti cineasti (Eisenstein) se pun in serviciul Revolutiei. In
Germania, sosirea nazistilor la putere constrange la exil pe arhitectii
miscarii Bauhaus, ca si numerosi scriitori (Brecht), muzicieni, cineasti. La
sfarsitul anilor ‘30, de la Steinbeck, Hemingway, Aragon sau Habrause
la Celine, Drieu La Rochelle sau Brasilbach, scriitorii au incercat sa
gaseasca in angajarea politica un raspuns la problemele lor.
In pictura, dupa revolutia impresionista de la sfarsitul secolului
XIX, Van Gogh, Gauguin si Cezanne deschid calea unor revolutii picturale ce
vor da nastere picturii contemporane. Prima este cea a exaltarii senzatiei si
culorii - scoala botezata "fauves" (Matisse, Dufy, Derain). A doua
a fost cubismul (Picasso, Braque...). Influenta acestor doua scoli o regasim
in expresionismul german, care cauta intr-o culoare exuberanta mijlocul
de expresie al framantarilor interioare (Molde, Mundi) si in pictura
abstracta. Influentele cubismului, futurismului, expresionismului se manifesta,
atat in sculprtura, cat si in arhitectura.
In muzica, indraznelile unor Stravinski, Schonberg, Milhani sau
Honegger marcheaza ruptura cu traditia, o reactie impotriva mostenirii
lui Wagner sau Debussy. Marea revolutie muzicala din prima jumatate a secolului
XX este fara indoiala aparitia si dezvoltarea jazz-ului, originar din
America. (1; 369)
Cultura de avangarda era, la jumatatea secolului XX, un concept limitat in
Europa. Privirile se indreptau cu nostalgie spre Paris si Londra. Inca
nu se privea spre New York. Pentru cea mai mare parte a talentelor creatoare
din lumea neeuropeana - care nu erau limitate la traditiile lor, nici nu imitau
pur si simplu Occidentul, sarcina principala parea sa fie descoperirea realitatii
contemporane a propriilor popoare. Asa s-a nascut o miscare care a fost realismul.
Din a doua jumatate a secolului XX, lucrul cel mai evident, in legatura
cu dezvoltarea culturii, a fost mutarea centrelor traditionale de manifestare
ale acesteia din Europa in America. New York-ul se mandrea ca inlocuise
Parisul ca centru al artelor vizuale, prin care intelegea piata operelor
de arta sau locul in care artistii in viata deveneau marfuri apreciate
la cele mai inalte preturi. Mai mult chiar, juriul premiului Nobel pentru
literatura a inceput sa ia in serios literatura neeuropeana incepand
cu anii ‘60, dupa ce mai inainte o neglijase complet. (2; 574)
O data cu inceputul deceniului sapte, epicentrul miscarii literare inovatoare
se muta din nou in Europa, in special in Franta unde influenta
valului existentialist a afectat tineri literati al caror succes provine din
practica de a exprima noile valori eliberate de constrangerile morale
si formale impuse de traditie si mai ales de scoala "noului roman".
Autorii care apartin acestui curent, Alain Rabbe-Grillet, Michel Butor, Jean
Ricardon, Claude Simon, Phillipe Sollers, Marquerite Duras, pun accentul asupra
formelor, figurilor, limbajului in creatia romaneasca, in
defavoarea povestirii lineare si a psihologiei personajelor. Aceasta miscare
cu caracter de revolutie in literatura s-a desfasurat impotriva
realismului si marxismului, care privilegiasera actiunea si angajarea scriitorului.
"Noul roman" si "teatrul absurdului"care triumfa in
aceeasi epoca (Samuel Bechett, Eugene Ionesco, Jean Genet) ce dezvolta pe un
fundal al contestarii generale a valorilor colective si al ruperii legaturilor
intre opera de cultura si ideologie, caracteristice unei perioade de relaxare
a tensiunilor sociale si internationale.
Refluxul valului "noul roman" nu a fost urmat de aparitia unor noi
scoli. Marile nume sunt cele ce caracterizeaza perioada, incepand
cu anii ‘80: franceza Marguerite Yourcenar, elvetianul Albert Cohen, italienii
Elsa Morante, Alberto Moravia, Italo Galvino, spaniolul José Bergamin,
sovieticul Mihai Solohov, columbianul Garcia Marquez, argentinianul Jorge Luis
Borges, cubanezul Alejo Carpenter, egipteanul Maguib Mafouz, algerianul Tahar
Bejelloun, japonezul Yukio-Mishima, etc.
Chiar daca in ultimii 20 de ani ai secolului existenta unor scoli de arta
a fost mai putin contestata, curentul rus in care s-au manifestat individualitatile
culturale a fost numit "postmodernism". (2; 588) In anii ‘90
existau artisti, filozofi, sociologi, antropologi istorici postmodernisti. Toate
"postmodernismele" aveau in comun un scepticism esential asupra
unei existente a realitatii obiectivelor si/sau posibilitatea de a ajunge la
o intelegere a acesteia prin mijloace rationale. Era o tendinta de relativism
radical. Postmodernismul contesta esenta unei lumi care se intemeiaza
pe presupuneri contrare: pe lumea transformata de stiinta si de tehnologia bazata
pe ea si ideologia progresului care o reflecta. (2; 590)
O privire retrospectiva asupra culturii din a doua jumatate a secolului XX ne
duce la concluzia chiar a unui declin, cel putin regional, al unor genuri culturale,
artistice, care inflorisera in prima jumatate a secolul al XX-lea
si au supravietuit pana la jumatatea lui . In sculptura, de exemplu,
expresia principala a acestei arte, monumentul public, s-a stins, practic, dupa
primul razboi mondial. Pictura nu mai era ceea ce fusese in perioada dintre
razboaie. In orice caz, ar fi greu sa se faca o lista a pictorilor dintre
anii 1950-1990 care sa fie acceptati drept personalitati de importanta majora
(adica sa fie considerati demni de a fi inclusi in muzeele din alta parte
decat din tara autorului), comparabila cu una din perioada interbelica
(Picasso, Matisse, Chagall, Ronault, Klee, etc). In muzica clasica, declinul
vechilor genuri a fost ascuns de enorma crestere a numarului de spectacole.
Cu exceptia unor compozitori din Anglia si Germania (Henze, Britteu), foarte
putini au creat opere mari. Americanii (Leonard Bernstein, de exemplu) au preferat
genul musicalului. In afara rusilor Procofiev, Sostakovici si Stravinski,
creatori ai unor simfonii foarte apreciate, nici un alt nume nu s-a mai distins
in realizarea muzicii instrumentale. Si nu trebuie uitat ca cei trei apartineau
si se formasera in prima parte a secolului.
Un regres similar se constata si in domeniul literaturii in special
in ceea ce priveste romanul. Declinul genurilor clasice in cultura
nu s-a datorat lipsei de talente. Au existat inca doi factori care au
subminat cultura de tip clasic: moartea modernismului si, mai ales, triumful
universal al societatii de consum. Acest factor va genera "cultura de masa",
"populara". (1; 370)
II. DE LA CULTURA ELITISTA LA CULTURA DE MASA.
Progresele democratiei, cresterea nivelului de trai, dezvoltarea invatamantului
si aparitia mass media au dus la nastereaunor forme ale culturii populare: reportajul,
romanul politist, benzile desenate mesajul publicitar, jazzul, radioul si mai
ales cinematograful si televiziunea.
"Reportajul" - termen folosit din 1929 in dictionarele franceze
si din 1931 in cele engleze - a devenit un gen unanim acceptat al literaturii
de critica sociala si al reprezentarilor vizuale din anii ‘20. El s-a
raspandit prin intermediul cinematografului, televiziunii, radioului,
presei scrise. Scriitorii, in special cei din SUA, nu numai ca se considerau
si reporteri, dar scriau pentru ziare si fusesera ziaristi: Ernest Hemingway
(1899-1962), Theodore Dreiser (1871-1945), Sinclair Lewis (1885-1951).
O interesanta evolutie a avut romanul politist care s-a caracterizat prin crestere
extraordinara si exploziva. Initial, a fost un gen literar englezesc- tributar
personajului Sherlock Holmes al lui Conan Doyle - feminin si conventional in
mare masura. Pioniera acestuia, Agatha Christie (1891-1976), ramane printre
bestseller-uri. Acestea trateaza aproape exclusiv crime prezentate ca un joc
de societate care necesita o anumita ingeniozitate pentru a-l rezolva. Genul
poate fi considerat drept o inovatie curioasa a unei ordini sociale aflate in
primejdie fara sa fi fost incalcate inca. Ordinea este restabilita
prin ratiune. Autorii lui, au fost oameni cu merite literare modeste. Singurul
scriitor care a transformat povestirea detectiva in literatura adevarata
este belgianul Georges Simenon (1903-1989) (2; 231). Alaturi de romanul politist,
cele mai citite genuri sunt romanele de dragoste pentru femei, "thriller"-ele
de diferite genuri pentru barbati si, probabil, scrierile erotice si porno.
In ultima parte a secolului, oamenii care citesc carti la modul serios
din alte motive decat cele profesionale, de invatamant sau
in scopuri de culturalizare reprezinta o minoritate. Desi revolutia educationala
a marit mult cifrele absolute deprinderea cititului este in declin in
tarile in care lumea este alfabetizata.
Mostenitoare a unei traditii care coboara in prima parte a secolului XIX,
banda desenata a cunoscut inca de la inceputul secolului XX, un
remarcabil succes, legat de moda ziarelor ilustrate pentru copii si adolescenti.
In anii ‘30 apar serialele americane (Mickey, Tarzan, Mandrake Magicianul,
mai tarziu Superman si Batman), adoptate curand sau imitate de desenatorii
europeni. Dupa al doilea razboi mondial, un real succes au productiile scolii
franco-belgiene, dominata de desenatorii grupati in jurul publicatiilor
"Journal de Spirou", "Journal de Tintin", "Journal
de Pif" si "Pilote". La inceputul anilor’60 banda
desenata americana patrunde in Europa cu o serie de productie pentru adulti
profitand de interesul unei parti a publicului pentru science-fiction
si fantastic. Apetitul pentru banda desenata a fost un fenomen al civilizatiei
care poate fi explicat alaturi de un oarecare snobism intelectual, de declinul
cartii si de nevoia de a evada din real a multora dintre contemporanii nostri.
(5; 463)
Daca universul benzii desenate este in mare masura cel al visului si poate
vehicula mesaje politice puternic subversive, iconografia publicitara concura
la uniformizarea societatilor industriale si este unul din motoarele economiei
de piata. Cuvintele care domina societatile de consum nu mai sunt cele din cartile
sfinte sau scriitori clasici, ci denumirile bunurilor care pot fi cumparate.
Acestea sunt imprimate pe tricouri, atasate la alte obiecte vestimentare ca
niste amulete fermecate cu ajutorul carora purtatorul dobandea apartenenta
spirituala la un stil de viata.
Dupa primul razboi mondial, dezvoltarea radioului, apoi al discului asigura
o difuzare masiva a informatiilor, dar si a culturii populare. Gusturile se
uniformizeaza si se internationalizeaza: jazzul invadeaza Europa in care
tangoul, onestepul si charlestonul concura valsul si polka. Nume ca Louis Armstrong,
Duke Ellington sau Maurice Chevalier sunt mondial recunoscute.
Cinematograful devine rapid divertismentul popular prin excelenta. Franta domina
productia cinematografica pana la primul razboi mondial, inainte
de a ceda locul SUA (Hollywood, de unde ies primele westernuri si marii comici
ai filmului mut: Mack Sennet, Buster Keaton si Charlot). In Europa, doua
scoli marcheaza anii ‘20: expresionismul german cu Murnan (Nosferatu,
1922), Fritz Lang (Metropolis, 1925) si realismul sovietic cu Einstein (Crucisatorul
Potemkin, 1925). Dupa aparitia sonorului (1927), cinematograful cunoaste o cotitura
decisiva. America domina in continuare productia, mai ales printr-un gen
nou, de mare succes, comedia muzicala, insa cinematografia franceza, produce
in anii ‘30 ‘40 opere de calitate semnate Jean Renoir, Marcel
Carné, Rene Clair.
La rascrucea anilor ‘50 si ‘60 se produce o adevarata revolutie
a celei de-a saptea arte. Ea a avut loc in Franta: reactia impotriva
tendintei de comercializare a productiei cinematografice, vizand sa inlocuiasca
printr-un "cinema de autor" realizat cu bugete modeste, productiile
industrializate, standardizate si in mod esential recreative care pareau
sa fi cucerit definitiv piata o data cu trumful societatii de consum. Opere
ca "Le beau Serge" (Claude Chabrol, 1958) "Les 400 coups"
(Francois Truffant, 1959), "A bout de souffle" (Jean-Luc Godard, 1960),
"Hiroshima mon amour" (Alain Resnais, 1959), etc, sunt ilustrative
pentru "noul val". Acesta va cuprinde o mare parte a cinematografului
mondial: Polonia (Andrezej Wajdo, Roman Polanski), Brazilia (Glauber Rocha si
Guy Guerra), Canada si Belgia (André Delvaux), Italia (Visconti, Fellini,
Antonioni, Rosi, Bertolucci). Acest curent neo-realist incearca sa exprime,
intr-o maniera globala, toate problemele vremii noastre. (5; 461-462)
Micul ecran cunoaste o dezvoltare spectaculoasa si devine principalul instrument
de comunicare in masa. El concureaza puternic la propagarea unei culturi
standardizate, hranite din universul aseptic al serialelor, al jocurilor televizate
si al emisiunilor de varietati. Insa televiziunea a devenit totodata o
fereastra catre lume, gratie imaginilor din actualitate.
Mai mult decat "cultura elitista" (care nu este totusi crutata)
cultura de masa poate deveni un instrument in sprijinul unei ideologii.
In regimurile democratice presa, radioul, cinematograful, televiziunea
suferea mai mult sau mai putin influenta diferitelor forte politice si grupuri
de presiune, mai ales financiare. In tarile cu regimuri totalitare, ele
devin puternice instrumente de propaganda folosite pentru manipularea maselor.
Subliniem in acelasi timp faptul ca in aceste regimuri cultura devine
un element de exprimare a nevoilor si aspiratiilor sociale. Artistul are sentimentul
ca oamenii au nevoie de el. Acest sentiment nu a fost limitat doar la creatorii
de cultura din regimurile comuniste, dar si acolo unde intelectualii erau in
contradictie cu un sistem politic dominant: Africa de Sud, America Latina in
anii ‘50 si ‘60.
In acest context, atat in lumea socialista, cat si in
diverse zone ale Lumii a Treia, producatorii de cultura se bucurau de prestigiu
si de o relativa prosperitate si privilegii. In lumea socialista, ei se
puteau numara printre cei mai bogati cetateni si se puteau bucura de cea mai
rara dintre libertatile acestui sistem totalitar, anume faptul de a calatori
sau chiar de a avea acces la cultura occidentala. Toate acestea se manifestau
in perioadele de relaxare a regimurilor.
In mare parte regimurile totalitare au incercat reprimarea culturii
ca forma de manifestare a libertatii de gandire si de exprimare. Situatia
din China, spre exemplu, pana la sfarsitul anilor ‘70 a fost
dominata de o represiune nemiloasa. Regimul lui Mao Tzedun a atins apogeul prin
"Revolutia culturala" din anii 1966-1976, o campanie impotriva
culturii, o educatie si o indoctrinare fara egal in istoria secolului
XX. Timp de doi ani, practic, invatamantul mediu si superior a fost
desfintat. Interpretarea muzicii clasice (occidentale) a fost interzisa iar
repertoriul national al teatrelor si al cinematografelor a fost redus la circa
sase piese cuvincioase, judecate de catre sotia Marelui Carmuitor, (candva
actrita de mana a doua la Shanghai), care erau repetate la nesfarsit.
(2; 577)
Sfarsitul "razboiului rece" si perioada de destindere care i-a
urmat a permis patrunderea si in aceste spatii a produselor culturii de
masa. Consecintele acestui fenomen asupra psihologiei colective si asupra identitatii
culturale a popoarelor sunt considerabile. Ele sunt in egala masura contradictorii
si greu de masurat. Fenomenul favorizeaza o anumita uniformizare a mentalitatilor,
conforma unui model (occidental). In 1972-1973, SUA controlau peste 65%,
iar in anii ‘90 procentul a crescut la 80% din fluxul mondial de
informatii. Acest fapt nu putea ramane fara consecinte asupra manierei
in care o buna parte a locuitorilor planetei vad lumea (5; 453).
Mult mai nesigure sunt efectele obisnuirii oamenilor cu imaginea reprodusa,
fara incetare, a mizeriei, a violentei si a mortii. Acestea pot, in
acelati timp, sa trezeasca salutare efecte de umanitate, compasiune si solidaritate
dar si sa transforme in banalitate aspectele dezolante din lume, sau,
si mai rau, sa le transforme intr-un spectacol. De aici si reactia, aparuta
in anii ‘60 in SUA si in celelalte state dezvoltate,
sub forma unei critici, adeseori virulente, a societatii de consum si a modelului
productivist.
Desigur ca instantaneitatea si mondializarea informatiilor sunt fenomene reale,
firesti intr-o lume care merge spre globalizare. Problema care intereseaza,
dupa opinia noastra, din punct de vedere cultural, este de a se pastra individualitatea,
creativitatea, originalitatea si specifitatea actului artistic. Daca fiecare
om este o fiinta unica, ni se pare firesc ca actul de cultura sa exprime aceasta
diversitate infinita, ce da acestuia frumusete, maretie si grandoare.
III. DEZVOLTAREA CULTURII TEHNICE SI A STIINTELOR NATURII.
Daca din punct de vedere al artelor secolului XX este caracterizat de o serie
intreaga de crize, in ceea ce priveste stiinta, situatia este cu
totul alta. Aceasta si pentru faptul ca nici o perioada din istoria omenirii
nu a fost atat de dependenta de stiintele naturii ca secolul XX. Daca
in 1910, oamenii de stiinta din Europa occidentala erau, probabil, in
numar de circa opt mii, la inceputul anilor ‘90 numarul lor era
estimat la circa cinci milioane de persoane.(2; 596)
O caracteristica a stiintei secolului XX este faptul ca ea a incetat sa
mai fie eurocentrica. Din anii ‘30 producandu-se un transfer al
centrului de gravitate al acesteia in SUA, unde a si ramas. Intre
anii 1900 si 1933 numai sapte premii pentru stiinta fusesera acordate SUA, iar
intre 1933 si 1970, numarul acestora a fost de saptezeci si sapte. Dupa
1945 si alte centre de cercetare independente se afirma: Canada, Australia,
Argentina, Noua Zeelanda, Africa de Sud. In acelasi timp, afirmarea oamenilor
de stiinta neeuropeni, mai ales a celor din Asia de Est si din subcontinentul
indian a fost izbitoare. Cu toate acestea, la sfarsitul secolului, sunt
inca zone ale globului care au generat putini oameni de stiinta: Africa
si America Latina.
Frapant este faptul ca o treime din laureatii asiatici ai premiilor Nobel pentru
stiinta nu apar sub steagul tarii lor de origine, ci sub cel american. (Dintre
laureatii americani douazeci si sapte sunt prima generatie de imigranti). Intr-o
lume tot mai globalizata a avut loc si are in continuare loc un proces
de concentrare a stiintelor in relativ putine centre, care dispun de resurse
adecvate pentru dezvoltarea lor, mai ales in SUA si unele state occidentale:
Germania, Anglia, Franta. Creierele lumii au fugit din Europa din motive politice
(in perioada anilor ‘30 - ‘90), s-au scurs din tarile sarace
spre cele bogate din motive economice. In anii ‘70 si ‘80,
tarile dezvoltate au cheltuit aproape trei sferturi din sumele alocate pe plan
mondial pentru cercetare si dezvoltare, in timp ce statele sarace (in
curs de dezvoltare) nu au cheltuit mai mult de 2-3% (6; 103). Intr-o lume
democratica si populista, oamenii de stiinta sunt o elita, concentrata in
relativ putine centre subventionate.
Faptul ca secolul XX s-a bizuit foarte mult pe stiinta nu trebuie prea mult
argumentat. Tehnologia bazata pe teoria stiintifica avansata si pe cercetare
a determinat "boom"-ul economic din lumea dezvoltata. Fara stiinta
genetica, India si Indonezia nu ar fi putut produce suficienta hrana pentru
populatia lor in plina explozie demografica. La sfarsitul secolului
biotehnologia a devenit un element important atat in agricultura,
cat si in medicina. Descoperirea fusiunii nucleare, a teoriei moderne
a computerelor, a laserului, a structurii ADN-ului, a transmitatorului fac din
secolul XX o perioada de maxima inflorire a stiintei. Aceasta a devenit
indispensabila si omniprezenta - pentru ca pana si cele mai uitate colturi
ale lumii cunosc radioul cu tranzistori si calculatorul electronic.
O problema de mare actualitate este aceea a raportului dintre dezvoltarea stiintei
si consecintele acesteia asupra Pamantului ca habitat al organismelor
vii. Cu alte cuvinte se pune problema stabilirii unor limite practice si morale
ale cercetarii stiintifice. Aceasta datorita unor pericole reale sesizate si
semnalate opiniei publice in ultimul sfert de veac. Este vorba de distrugerea
stratului de ozon din atmosfera pamantului de catre fluorcarbon ( utilizat
in refrigerare si la sprayuri), aparitia "efectului de sera"
adica incalzirea necontrolabila a temperaturii pamantului din cauza
gazelor produse de om; moralitatea reproducerii umane in eprubeta si a
clonarii umane, etc.
Analiza evolutiei dezvoltarii culturii stiintifice ne face sa afirmam ca dupa
explozia primei bombe nucleare din 1945, stiinta devine parte componenta a constiintei
comune si nu poate exista nici o indoiala cu privire la faptul ca secolul
XX a fost un secol in care stiinta a transformat si lumea si cunostintele
noastre despre ea.
Vorbind despre stiinta secolului XX nu putem sa nu semnalam faptul ca au existat
momente de politizare a acesteia. Au existat doua tipuri de regimuri politice
care s-au amestecat in cercetarea stiintifica, fiind amandoua interesate
la maximum de progresul tehnic nelimitat. Intr-unul din cazuri, de o ideologie
care se identifica cu stiinta si saluta cucerirea lumii prin ratiune si experiment.
In modalitati diferite, atat national-socialismul german, cat
si stalinismul sovietic au respins stiinta, desi au folosit-o in scopuri
tehnologice. Apogeul perioadei stiintei politizate a fost atins in timpul
celui de-al doilea razboi mondial, cand savantii au fost mobilizati sistematic
in scopuri militare. In mod tragic, razboiul nuclear a fost un produs
al antifascismului deoarece au fost convinsi savantii fizicieni sa accepte sa
lucreze la elaborarea bombei atomice. In acelasi timp, razboiul a convins
in cele din urma guvernele ca alocarea unor resurse impresionante pentru
cercetarea stiintifica era necesara, ba chiar esentiala pentru viitor.
In a doua jumatate a secolului stiinta a devenit mai politica in
zona de influenta sovietica a globului. Oamenii de stiinta sovietici erau considerati
de catre elitele comuniste mai importanti decat omologii lor occidentali
intrucat in conceptia acestora doar ei puteau face ca o tara
mai putin dezvoltata ca URSS sa poata infrunta o superputere ca SUA. Asa
se explica si faptul ca ei au reutit sa faca ca Uniunea Sovietica sa depaseasca
pentru un timp Occidentul in cea mai inalta dintre tehnologii, cea
a spatiului cosmic. Primul satelit artificial (Sputnik, 1957), primul zbor spatial
al unui barbat si al unei femei (1961, 1963) si primele iesiri in spatiu
au apartinut, toate, rusilor. Situatia s-a schimbat radical in deceniile
urmatoare in favoarea S.U.A.
Dezvoltarea stiintei in secolul XX s-a realizat si datorita faptului ca
majoritatea statelor au sprijinit-o. Dar guvernele nu au fost si nu sunt interesate
de adevarurile ultime, ci de adevarul instrumental. In cel mai bun caz,
ele pot sprijini cercetarea "in sine" fiindca s-ar putea ca
intr-o zi sa dea ceva folositor sau din motive care tin de prestigiul
national (premiul Nobel). Acestea au fost fundamentele pe care s-au inaltat
si au inflorit cercetarea si teoria stiintifica, prin care secolul XX
poate fi considerat ca o epoca a progresului uman si nu in ultimul rand
a tragediei umane.
BIBLIOGRAFIE
1. Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfarsitul lumii
europene. 1900-1945, vol. I, Bucuresti, 1998.
2. Hobsbawm Eric, Secolul extremelor, traducere Anca-Irina Ionescu, Bucuresti,
1944.
3. Boia Lucian, Sfarsitul lumii. O istorie fara sfarsit, Bucuresti,
1999.
4. D.E. Housman, Collected Poems and Selected Prose, Londra, 1988.
5. Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Lumea intre razboi
si pace (1945-1973), vol. 2, Bucuresti, 1998.
6. UM Wold Social Situation, New York, 1989.
