II.1. Reorganizarea armatei romane pe baze moderne. Introducerea modelului militar rusesc. Primele forme de invatamant militar. b3l18ld
Revolutia de la 1821, condusa de Tudor Vladimirescu, a constituit un moment de exceptionala importanta pentru afirmarea drepturilor poporului roman.
Spre deosebire de rascoalele si razboaiele taranesti anterioare, ea are o serie de trasaturi distinctive. A fost pregatita dinainte, cu minutiozitate, de catre un nucleu conducator, instruit si pregatit, in fruntea caruia s-a aflat Tudor Vladimirescu; a avut un program politic formulat in
„Proclamatia de la Pades”, in proclamatiile catre bucuresteni, in „Cererile norodului romanesc” si in alte documente in care au fost expuse scopurile, obiectivele si sarcinile revolutiei.1 Pe urma ea si-a creat forte armate proprii, pe care Tudor le-a condus dupa principii strategice si tactice in concordanta cu stiinta militara a timpului, cautand sa potenteze toate resursele umane, materiale si morale ale natiei.
Desi nu si-a finalizat obiectivele propuse, Revolutia de la 1821 a avut o serie de urmari benefice pentru poporul nostru.
Prima si cea mai importanta dintre ele a fost inlocuirea fanariotilor cu domni pamanteni, in anul 1822, prin Grigore D. Ghica in Tara Romaneasca si Ionita Sandu Sturdza, in Moldova. A doua urmare a constat in netezirea drumului spre renasterea militara a ostilor din principatele extracarpatice.
Experienta dobandita pe timpul desfasurarii revolutiei a constituit o sursa importanta de invataminte in procesul regenerarii fortelor armate romanesti pe baze moderne. S-a impus necesitatea crearii unui organism militar care sa permita apararea tarilor romane in fata inmultirii amenintarilor externe. De altfel, traditiile militare romanesti, intemeiate pe ridicarea la lupta a poporului impotriva inamicului, care coincideau cu cerintele conceptului la moda, cel al „natiunii armate”, experimentat cu succes in Europa occidentala de armatele Revolutiei franceze si apoi preluat printre alte state de Prusia in razboiul antinapoleonian, vor reprezenta baza tuturor proiectelor de reorganizare si intarire militara a romanilor.

Reusita s-a realizat in urma razboiului ruso-turc din 1828-1829, incheiat in baza Tratatului de pace de la Adrianopol. Prevederile acestui Tratat, acordau Rusiei -; invingatoare in razboi -; dreptul de a mentine Principatele romane sub ocupatie si administratie militara pana la achitarea de catre Turcia a despagubirilor de razboi, fixate la 11.500.000 de ducati.3
Pentru reorganizarea principatelor, guvernul rus a numit presedinte plenipotentiar pe generalul Pavel Kiseleff, care le-a administrat de la 12 noiembrie 1829 pana in aprilie 1834.4
Bun militar, diplomat abil si administrator cu vederi largi, generalul s-a servit de puterea deplina cu care a fost investit pentru a crea o ordine de drept stabila, care sa le asigure dezvoltarea in toate domeniile.5 In opera sa, si-a ales colaboratori dintre elementele cele mai instruite ale tinerei generatii autohtone. I. Campineanu, Al. Ghica, B. Stirbei, Gh. Bibescu, M. Sturdza, la care asociaza si unii mai varstnici, ca Iordache si Dinicu Golescu.6
Tratatul de pace de la Adrianopol, mai prevedea faptul ca tarile romane obtin dreptul sa-si organizeze „un numar de garzi inarmate pamantene” adica sa-si infiinteze propria lor putere militara „a carei numar si intretinere vor fi stabilite de domni impreuna cu divanele lor”.7 Drept urmare, la 30 aprilie 1830 s-a hotarat „formaruirea in Valahia a 6 batalioane pedestrime si 6 escadroane calarime a strajii pamantenesti”.8 Din aceste forte militare au fost create trei regimente mixte -; unul la Bucuresti, unul la Ploiesti si unul la Craiova. In acelasi timp au luat fiinta in Moldova un batalion de infanterie si un escadron de cavalerie din care s-a infiintat primul regiment mixt, cu garnizoana la Iasi.
Desi aceste unitati militare aveau menirea sa asigure „serviciul carantinelor”, sa supravegheze „siguranta frontierelor”, sa contribuie la mentinerea „bunei ordini in orase si la sate”, ca si „executarea legilor si regulamentelor”,9 fara a se ocupa de functia de aparare fata de un pericol existent, prevederile Tratatului de la Adrianopol nu au limitat efectivele acestor unitati si nu au conditionat organizarea si conducerea lor, astfel ca au creat premisele dezvoltarii treptate a acestora la nivelul unei armate nationale cu functii complexe. Prevederile intemeierii armatei pamantene pe baza „celor mai inalte pilde vechi”, a avut drept consecinta organizarea unitara si stabilirea regulilor de conducere a organismului militar in conformitate cu traditiile romanesti, imprimandu-i acestuia de la bun inceput un caracter national.

Crearea „strajii pamantene” a constituit un factor de impulsionare a patriotismului. Intrarea in ostire, chiar din primele zile ale renasterii ei, dar si dupa aceea, a unor tineri patrioti ca Vasile Carlova, Alexandru Chrisoverghi, fratii Golescu, Grigore Alexandrescu, Mihail Kogalniceanu, Nicolae Balcescu, Iancu Alecsandri10 si altii demonstreaza cat de mari erau sperantele puse in ostire si ce rol important acordau cercurile cele mai inaintate din principate armatei pamantene in lupta pentru implinirea marilor idealuri ale natiei romane.
Se reactualizeaza figuri mari de voievozi din trecut, faptele lor de vitejie. Iancu Vacarescu si Vasile Carlova compun marsuri militare.11
Inca de la inceput, reorganizarea pe baze moderne a armatei a impus solutionarea unui ansamblu de probleme complicate prin insasi natura lor, cat si prin conditiile precare de la care se pornea: lipsa de cadre si necesitatea formarii lor pentru toata scara ierarhiei militare, inexistenta unui sistem de instructie, a unei baze materiale a unitatilor militare, ca si a nivelului scazut al instructiei publice.
O data cu organizarea primelor unitati, s-a trecut la formarea unui corp de cadre corespunzator, pentru inceput prin primirea in ostire a unor boieri si fii ai acestora, cu grade militare asimilate potrivit rangurilor pe care le aveau in viata civila, sau, in cazul armatei muntene si prin incadrarea in unitati a unor conducatori ai pandurilor.
Actul care a fundamentat regulile de constituire, incadrare si instruire a armatei pamantene a fost elaborat la inceputul anului 1831 si a fost intitulat „Regulamentul ostasesc pentru militia pamanteneasca a Principatului Valahiei”.12 Acest regulament a fost ulterior adoptat si in Moldova, sub denumirea de „Regulamentul pentru Militia nationala a Moldovei” si prevedea, dupa cum spuneam, ca functiile ofiteresti sa se acorde pe baza privilegiilor boieresti.13 Boierimea mica, comerciantii si fii acestora puteau aspira la gradele de ofiter numai dupa executarea unui stagiu corespunzator de iuncar (cadet).14

Datorita neajunsurilor generate de acest sistem de acordare a gradelor militare, o latura fundamentala a instructiei in acei ani, a reprezentat-o activitatea de pregatire a cadrelor militare existente, paralel cu aceea de formare a altora noi. Prin instructia militara, se urmarea, in primul rand, ca ofiterii care ocupau functii de instructori sa-si insuseasca cat mai repede aspectele teoretice si practice ale meseriei armelor, in care un rol important se acorda dobandirii deprinderilor necesare folosirii eficace a armamentului, pentru a-si indeplini, la randul lor, atributiile de instructori ai trupei. S-a urmarit, totodata, formarea instructorilor grade inferioare, a subofiterilor pentru comanda subunitatilor de ostasi.15 Astfel, in anul 1833 au fost create, pe langa regimentele din Bucuresti, Craiova, Focsani si Iasi, asa - numitele „comenzi de invatatura”, care au constituit primii pasi pe linia organizarii invatamantului militar romanesc, pe baze moderne. La aceste „comenzi de invatatura” se predau cunostinte de cultura generala: citirea, scrierea, aritmetica precum si notiuni elementare de istorie si geografie. In Moldova s-a organizat, incepand cu februarie acelasi an „lesnicioasa invatatura de lagar”,16 care-si propunea aceleasi obiective ca si in Tara Romaneasca.
Desi scopul principal al acestor forme de invatamant era formarea culturii generale a militarilor grade inferioare, in cadrul activitatii de invatamant se executa si o oarecare pregatire militara. Iuncarii si subofiterii trimisi la comenzile de invatatura aveau ca preocupare si perfectionarea pregatirii ostasesti, in care scop, programul cursurilor prevedea, de doua ori pe saptamana, exclusiv asemenea teme.
Preocuparea pentru formarea si dezvoltarea culturii generale a instructorilor grade inferioare a continuat sa se manifeste in tot deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea. In acest scop, au fost create, in anul 1838, pe langa regimentul 3 infanterie, si in 1839, pe langa regimentul
1 infanterie, asa -; numitele scoli „lancastero-militare”,17 in care cursantii, in afara citirii si operatiilor aritmetice, primeau si notiuni de istorie si geografie. Ca profesori au fost numiti iuncarul din cavalerie Nicolae Balcescu, si unterofiterii Iorgu Paraschivescu si Toma Constantin proveniti de la regimentul 2 respectiv 1 infanterie.
Scoli asemanatoare pentru subofiterii si soldatii nestiutori de carte au fost initiate si in Moldova -; la Iasi si Galati -; in anul 1844. Cursurile durau sase luni si se incheiau cu un „examen public”, dat in prezenta domnitorului.

Pregatirea ostirilor romane, in primii ani ai existentei lor, s-a facut sub conducerea, in majoritate, a ofiterilor rusi din armata de ocupatie, pe baza unor regulamente rusesti, ceea ce explica prezenta, in perioada la care ne referim, a unor elemente (de continut si de metodologie) straine in procesul de instruire, precum si a terminologiei de provenienta rusa si prusiana19 in organizarea si activitatea militara din Principatele romane.
In cea mai mare parte instruirea ostirii s-a facut atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova dupa „Regulamentul ostasesc”, din care o parte s-a tradus in anul 1831, iar celelalte in anii urmatori.

In anul 1832 ostirile romane au fost inzestrate cu traducerile: „Slujba de garnizon” si
„Scoala recrutilor”; apoi „Slujba de avanposturi” si „Slujba de cavalerie”, ambele solicitate a fi folosite si de trupele din Moldova. Utilizarea acelorasi regulamente in unitatile din cele doua principate a contribuit in mare masura la uniformizarea organismului militar romanesc. S-au publicat apoi succesiv, in 1835, „Alegere din obsteasca povatuire pentru invatatura batalioanelor” de colonel Petre Scheletti; in 1838 instructiuni privitoare la „Administratia ostaseasca a indestularei si a imbracamintei”, „Ecsercitie de batalion”, „Datorii in slujba companiei si a lagarului si oranduiala cazarmii;” in 1843 „Regula de manuirea partilor puscei;” in 1845

„Regulamentul ostasesc pentru slujba de garnizoana”, „Regulamentul militar pentru slujba frontului de infanterie;” ; „Teoria darii de semn”, de maiorul Ioan Emanoil Florescu si „Curs de echitatie militara”, traducere din franceza de ofiterul Panait Docan.20
Aceste regulamente, instructiuni si cursuri au fost traduceri prelucrate dupa lucrari similare straine, indeosebi rusesti, de multe ori si acestea inspirate dupa altele, tot straine, franceze sau prusiene. Ca nu era vorba de simple traduceri o dovedesc mentionarile facute pe foaia de titlu

„tradus si prelucrat” sau „tradus si adaugat”.
Mergand pe aceeasi linie a pregatirii militare, in anul 1838 s-a infiintat, la Iasi o scoala de scrima in cazarma regimentului de infanterie.21 Sapte ani mai tarziu, in 1845, in acelasi oras, in scopul selectionarii instructorilor din randul celor mai buni militari, au fost puse bazele unei scoli de gimnastica, cu o durata de sase luni pe serie.22
In perioada la care ne referim, preocuparile pentru pregatirea ofiterilor, in lipsa unei scoli speciale, s-au limitat, asadar, la imbunatatirea deprinderilor militare, dar au urmarit si largirea orizontului de cultura stiintifica. In aceasta din urma directie, odata cu deschiderea Academiei Mihailene la Iasi, in 1835, s-a inaugurat si un „curs enciclopedic”, din initiativa printului Dimitrie Sturdza, cu o durata de doi ani, pentru pregatirea ofiterilor si cadetilor. In cadrul sau se predau limba romana, limba franceza sau germana, aritmetica, algebra, geometrie, trigonometrie, fizica, mecanica, istorie, geografie, desen tehnic, menite sa ridice gradul de cultura generala a cursantilor, precum si discipline cu profil militar: scoala soldatului, elemente de tactica, fortificatii de camp sau pasagere, necesare unui ofiter. Pentru a tine cadrele militare la curent cu noutatile din domeniul lor de specialitate, s-a infiintat, tot la Iasi, in 1846, prima biblioteca militara romaneasca. Ea era dotata cu carti romanesti si straine, regulamente, instructiuni, enciclopedii si altele, nascandu-se astfel un focar benefic de instruire si educatie pentru categoria militara.
In perioada la care facem referire, procesul de modernizare a organismului militar, a cunoscut un ritm destul de inalt, concretizat in crearea de unitati militare moderne, organizate, instruite si dotate, in general, conform standardelor epocii.
Desi aflate sub un sever control otomano-tarist, tarile romane au reusit sa evite transformarea armatei lor intr-un auxiliar al uneia sau alteia dintre fortele militare ale celor doua mari imperii, ostirea romana dobandind treptat o individualitate distincta. Concomitent au fost promovate actiuni vizand largirea contactelor in domeniul militar cu alte state europene cu o recunoscuta experienta in domeniul militar precum: Franta, Prusia sau Piemontul. Aceste relatii militare au cunoscut un curs ascendent, exprimat pe diferite planuri, fiind mai mult decat evidenta tendinta de a prelua si adapta din experienta armatelor acestor state ceea ce parea ca ar corespunde nevoilor trupelor noastre, apararii tarii, specificului si posibilitatilor romanesti. Orientarea acestor relatii militare externe era expresia efortului intreprins de Principatele romane extracarpatice de a indeparta sau ingradi tutela sau ingerintele pe care le executau Turcia si Rusia si, totodata, constituiau o cale pentru a face cunoscute in Europa dezideratele nationale ale poporului roman.