s4h16hn


In secolele XI-XIII continentul european a cunoscut o perioada de expansiune economica, dupa care secolul al XIV-lea a marcat inceputul unui declin accentuat, ce s-a stabilizat oarecum in preajma anului 1380, pentru a fi urmat de inca cel putin un veac de stagnare1. O criza grava si complexa as a dar, careia ii sunt mai vizibile mecanismele prin care s-a prelungit, decat cele care au provocat-o.
Manifestarile declinului se inregistreaza in toate sectoarele viet ii sociale. In deceniul 1310-1320 a izbucnit o foamete pe arie intinsa. Cu variatii de la regiune la regiune, intre 1325-1400 s-au numarat vreo 30 de ani de epidemii, printre care ciuma catastrofala din 1347-1349, pricinuitoare a pieirii unei treimi din populatia co ntinentului2. A urmat o inlantuire cauzata de fenomene nefaste: variatii ale climei, defavorabile productiilor agricole; scaderea rezistent ei fizice a mult imilor suferinde de subnutritie, ceea ce a inlesnit rasp andirea b olilor epidemice s i cresterea, in genere, a mortalitat ii; scaderea numarului bratelor de munca a accentuat declinul economiei in toate ramurile, a determinat cresterea salariilor, o sustinuta tendinta inflationista, s i de asemenea repetate crize sociale, atat in mediul rural cat s i in cel urban3. A fost secolul marilor rascoale taranes ti medievale si al luptelor violente din interiorul unor oras e flamande, renane si italiene.
Pe plan demografic, secolul al XIV-lea, cu incepere de pe la mijlocul sau, a fost caracterizat prin termenul „contractie”. La 1340 po pulat ia continentului era, dupa anumite estimari, de 86 de milioane. In rastimp de 50-60 de ani a scazut cu 30-40 %; a reinceput apoi sa creasca, dar la 1500 abia atinsese 70 de milioane si vor mai trece inca doua-trei decen ii pana sa ajunga la cifra de dinainte de marea ciuma4 .
Intr-o lume in care mai predominau izolarea regionala si neuniformitatea dezvoltarii, existau mari abateri de la media generala. Astfel, pentru Europa centrala si rasariteana navalirea mongola a provocat, inca in

plin secol al XIII-lea, o brusca prabusire economica, pe care numai pe incetul au compensat-o avantajele, nu intru totul sigure, rezultate din instaurarea acelei „pax mongolica”, de la Carpati si Balcani pana in China.
Prin contrast, in seco lul al XIV-lea in centru l s i rasaritul Europei fenomenele de declin nu par sa concorde cu cele din apusul continentului. Dimpotriva: colonizarile de agricultori, mineri si mestesugari, impinsi probabil de dificultatile traiului in tinuturile lor de bastina (mai ales de prin Germania) au mentinut, printre altele, la un nivel multumitor agricultura din Polonia si au determinat in Ungaria angevina o cres tere a industriei extractive, prelucratoare s i a oraselor.
S-a mai observat ca in secolul al XIV-lea, ca una din consecintele proceselor ment ionate, a avut loc o part iala modificare a traseelor vechii retele de drumuri comerciale: unele -; traditionale -; par a-si pierde din avantul anterior, iar in compensatie apar altele, noi. Creste treptat, dar sigur, insemnatatea spatiului numit al
„fatadelor maritime” ale Europei, mai ales al celor de nord s i rasarit (Marea Baltica, Marea Neagra).
Toate aceste fenomene economice si demografice nu pot sa nu fie puse macar intr-un raport relativ cu prefacerile geo-politice din Europa centrala s i rasariteana, desi cauzele fiecarora, precum si paralelismul desfasurarii lor, trebuie privite cu nuantari prudente.
Secolul al XIV-lea prezinta initial o stare de criza politica interna in Ungaria, Boemia s i Polonia. Pana la mijlocul veacului caracteristica paralela a istoriei acestor trei regate a fost reusita lor in a depasi luptele interne si a restabili o autoritate centrala solida, sub dinastiile angevina, de Luxemburg si a ultimilor Piasti. Consolidarea interna a Poloniei si a Ungariei a fost una din premisele schimbarilor de echilibru si de structura politico teritoriala in centrul si rasaritul Europei.
Ambele state au fost in masura sa se angajeze intr-un proces de expansiune spre rasarit. Alaturi de ele, apare ca o surpriza ascensiunea subita a statului lituanian, care devine in cateva decenii o mare putere,
intinzandu-se de la Marea Baltica, prin bazinul Niprului spre Marea Neagra.
Dar in fapt, cheia schimbarilor geo-politice survenite in intreaga zona a fo st constituita de situatia
Hoardei de Aur. Sub hanul Özbek (1312-1342) acest stat a ajuns la apogeul puterii5. Frontierele lui occidentale, considerand in interiorul acestora si teritorii aflate doar sub influenta ori protectoratul sau, erau in Carpat ii orientali, la defileul Dunarii s i in munt ii Balcani. „In primul deceniu al secolului al XIV-lea -; constata un studiu recent -; tinuturile din exteriorul arcului carpatic, bulgarii si sarbii, depindeau de Hoarda de Aur”6. Ea era de departe, atunci cea mai mare putere in rasaritul continentului. De la marea invazie din 1240-1242, Ungaria -; cel putin partea ei de la rasarit de Dunare -; a stat sub amenintarea unei alternative a dominatiei cumane si mo ngole.
Declinul si prabus irea Hoardei de Aur au fost pe de o parte consecinta unor fenomene de instabilitate interna, inevitabile intr-un stat cu o structura imprecisa a organizarii teritoriale, bazat pe forta si prea putin pe activ itati economice constructive, capabile sa-l omogenizeze statornic. S-a afirmat mereu ca statul mongol a co nstituit un cadru comertului euro-asiatic, pe spat ii intinse, dar e indoielnic daca mongolii, ei insisi, ca etnie, au fost agentii majoritari ai acestui gen de activitate economica.

Se poate accepta s i ipoteza ca Hoarda de Aur a fost si ea decimata de efectele ciumei celei mari intrucat,
inainte de a patrunde in Europa, flagelul a fost semnalat la Sarai pe Volga, si in nordul Marii Negre, de unde, pe corabiile genoveze s i venet iene, s-a raspandit in sudul si vestul continentului.
Indiferent de cate cauze au provocat acest declin, el a favorizat ascensiunea puterii Ungariei, Poloniei,
Lituaniei s i a statului Moscovei, forta militara a carora a depas it-o pe a Hoardei, silind-o sa bata in retragere catre
Nipru s i mai departe.
Refluxul a inceput in spatiul dintre Carp at ii meridionali si muntii Balcani. Aici s-a refacut pentru scurta vreme unitatea t aratului bulgar, sub Mihail Sisman (1323-13 33) si a ajuns la culmea puterii Serbia medievala, sub
Stefan Dus an (1331-1355). Ungaria a inceput o ofensiva in directia Dunarii de Jos, curand dupa ce regele Carol
Robert reus ise a-si consolida domnia, apropriindu-si sprijinul din partea unor mari demnitari si a unor familii nobiliare din Transilvan ia, Slovacia s i Slavonia. Cunoscuta infruntare de la 1330 dintre Carol Robert s i voievodul
Munteniei, Basarab, incheiata cu un esec momentan pentru Ungaria, trebuie vazuta si in contextu l ciocnirii globale dintre Ungaria si Hoarda de Aur7 . Dupa data vestitei batalii, voievozii munteni au in ceput o „politica de balans” intre Ungaria s i Hoarda, evoluand catre orbita suzeranitatii ungare, dar straduindu-se sa-si mentina o pozitie autonoma fata de aceasta.
La rasarit de arcul carpatic, presiunea militara exercitata p aralel d e Polonia si Ungaria a avut ca rezultat constituirea acelei „marci de granita” ce va deveni statul romanesc Moldova. Mai spre nord, Polonia a cucerit cnezatul de Halici (1349) si Volhinia (1366). Dupa cum Muntenia a oscilat intre dominat ia tatara si suzeran itatea ungara, inclinand spre cea de-a doua in timpul asociatului s i urmasului la domnie al lui Basarab -; Nicolae
Alex andru (1342-1352-1359), tot astfel Moldova a dus o politica de echilibru intre Ungaria si Polonia, scurt timp
intre Polonia s i Lituania8 , pana la urma optand pentru aliant a cu marea uniune po lono-lituaniana. Ea se va afla la
incrucis area tendintelor polono-lituano -ungare de dominatie asup ra caii comerciale de la Marea Baltica la Marea
Neagra si gurile Dunarii.
Lituania, dupa victoria ei de la Sinnie Vodi (1362) asupra tatarilor, a ocupat Kievul si Ucraina apuseana.
Genovezii, in cadrul conflictului din 1344-1347 cu Hoarda, mai tarziu al tratatelor cu ea dintre 1380-1387, s i-au consolidat pozitiile fata de mongoli, pe tarmul nordic al Marii Negre. Des i mult scoasa in evidenta de istoriografia rusa, insemnatatea victoriei de la Kuliko vo (1380) a cneazului moscovit Dimitri Donskoi a fost episodica, efectul ei fiind anulat de revenirea in forta a mongolilor, care au devastat Moscova in 13829.
Si Peninsula Balcanica a trecut in secolul al XIV-lea printr-o restructurare geo-politica, avand ca momente: formarea marelui tarat sarb, noua fragmentare a celui bulgar (intre Vidin si Trnovo), intrarea
Bizantului „in agonie”, fiind redus la un stat-capitala, in urma razboiului civil dintre Ioan V Paleologul s i Ioan VI
Cantacuzino, a marii rascoale din Salonic si a expansiunii otomanilor in sud-estul Europei, dupa 1354. Prin Ioan al V-lea, bizantinii fac cereri de ajutor in cursul unei vizite la Buda in 1365, reinnoiesc oferta de unire religioasa cu Roma in 1369 si sfars esc prin a se resemna, in 1372-1377, sa plateasca tribut sultanului Murad I10. Spre finele secolului, otomanii au desfiintat statele bulgare, au dat lovituri celui sarb, au intreprins expeditii in Tara

Romaneasca s i au amenintat hotarele Ungariei si Transilvaniei. Expansiunea otomana in Balcani a devenit o

problema europeana, determinand acele „cruciade tarzii” ale lui Amedeo di Savoia in 1366, cea de la Nicopole
(1396), iar in secolul urmator cele de la Varna (1444) s i Belgrad (1456). Au cautat de asemenea sa i se opuna aliantele ungaro-bizantine si ungaro-polone din 1395-13971 1, si nu in ultimul rand rezistenta armata s i diplomatia lui Mircea cel Batran.
Recapituland toate aceste date, rezulta ca dupa 1330 Europa centrala si estica a trecut in timp scurt printr-o mutatie geo-politica. In doar cateva decenii un teritoriu de sute de mii de km2 -; inainte spatiu de dominatie cumana s i mongola -; a fost cucerit, sau a intrat in sfera de influenta a Ungariei, a Poloniei, s i a
Lituaniei. Preponderentei genoveze in comert ul pe Marea Neagra, inlesnita prin tratatul de la Nymphaion, din 13 martie 1261 cu Bizant ul, i s-a adaugat acum intruziunea politico-militara, dar s i comerciala, a statelor centro europene. Zdrobirea Hoardei de Aur de catre Timur Lenk, la sfarsitul secolului al XIV-lea, i-a redus aproape complet rolul de mare putere in nordul Marii Negre, rol pe care, la o scara mult mai redusa, il va exercita in secolul urmator Hanatul Crimeii.
Tara Romaneasca s i Moldova au ocupat dupa 1350 principalele porturi de la varsarea Dunarii si a
Nistrului in mare12 si au dobandit o pozit ie-cheie pe marile drumuri comerciale ce se intretaiau acolo, venind dinspre Europa centrala si Marea Baltica, in direct ia Bizantului si a Orientului apropiat sau indepartat. Aceasta pozitie priv ilegiata le-a consolidat existenta politica de sine statatoare, la confluenta indelung ned ecisei rivalitati ungaro-polone.
In aceasta confruntare Vest-Est (Europa-Asia), unul din rezultate a fost statornicirea unui hotar aproximativ, pe care geografii, pana in secolul al XVIII-lea, s-au crezut indreptatiti a-l as eza pe Don, abia dupa aceea expresia „dincolo de Urali” devenind sinonima cu Asia.
Dar in acelasi interval de timp, infruntarea Europa-Asia s-a reluat p e o axa Nord-Sud, pe care Europa a fost respinsa din Balcani s i de la Dunarea de Jos de inaintarea, mai sistematic organizata decat cea mongola, a
Imperiului otoman. Pentru ca pe acest front sa se produca o mutatie similara aceleia dintre 1330-1400, redresarea fort elor europene va trebui sa as tepte secolul al XVIII-lea, chiar al XIX-lea.
Cu sase secole inainte francii, la Poitiers, sub Carol Martel, au salvat Europa occidentala de o alternativa arabo-musulmana a istoriei sale, ceea ce ar fi schimbat toata configuratia culturii si a civilizatiei vechiului co ntinent.
In secolul al XIV-lea, sub Angevini, Pias ti, Jagelloni si Basarabi, - ungurii, polono-lituanienii si romanii au respins din Europa rasariteana pericolul permanentizarii mongolo-asiatice si au stavilit expansiunea otomana, cu pret ul unei stagnari a energiilor lor vitale si creatoare.
Secolul al XIV-lea a fost, dincolo de orice consideratii d e detaliu, mult mai mult decat o avalansa de evenimente militaro -politice. Involburarea lo r aparenta a constituit o faza esent iala a fundamentarii Europei moderne, cel putin a cadrului ei geografic d efinitiv.