m5i20if
Dinastia lui Heraclius se stinsese intr-un climat de uzurpare, anarhie si revolta. Ultimul imparat, Teodosie al IlI-lea, incapabil sa reinstaureze ordinea, abdicase cand strategul Anatolienilor, Leon, chemat de partizanii sai, s-a incoronat imparat la Sfanta Sofia.
Leon al IlI-lea a domnit din 717 pana in 741: este socotit isaurian, desi era, probabil, originar din Germaniceea, din Siria de nord. El si-a asociat la domnie pe fiul sau, Constantin al V-lea Copronimul (741-775); acesta a facut la fel cu fiul sau, Leon al IV-lea (77 5-780). Acesti trei imparati constituie dinastia isauriana propriu-zisa, care a asigurat Imperiului peste sase decenii de stabilitate.
Leon al IV-lea luase in casatorie pe ateniana Irina. Ramasa vaduva, ea a domnit mai intai, intre 780 si 797, ca regenta a fiului ei, Constantin al Vl-lea. Cand acesta din urma a ajuns la varsta majoratului, Irina 1-a orbit si 1-a inlaturat de pe tron pentru a domni singura din 797 pana in 802. Este prima femeie care a fost imparat al Bizantului, in toata puterea cuvantului. Irina a fost detronata de ministrul ei de finante, de origine, poate, araba, Nichifor I (802-811). Acesta a pierit in razboiul impotriva bulgarilor si, dupa doi ani destul de tulburi, tronul a fost ocupat de strategul Anatolienilor, Leon al V-lea Armeanul (813-820), care a murit asasinat. Urcarea pe tron a unui comandant al garzii, Mihail al II-lea cel Balbait (820-829), originar din Amorium, din Frigia, marcheaza inceputul dinastiei amorie-ne, careia ii apartin si Teofil (829-842) si Mihail al III-lea cel Betiv (842-867). Numai ca in primii paisprezece ani ai domniei lui Mihail al III-lea, Imperiul a fost condus, in realitate, de mama acestuia, Teodora, care era regenta, apoi de Bardas, unchiul imparatului. Se poate observa ca, pe parcursul unui secol si jumatate, toti imparatii Bizantului — cu exceptia atenienei Irina - sunt de origine asiatica.

Au fost formulate judecati contradictorii asupra acestei epoci. in realitate, ea este urmarea fireasca a secolului al VH-lea. Pe terenul politicii externe, problemele slava, bulgara, araba raman aceleasi, iar pierderea Occidentului, cu incoronarea lui Carol cel Mare, nu este decat consecinta orientalizarii Imperiului. Pe taramul administrativ, consolidarea regimului themelor incheie o evolutie inceputa in secolul precedent, iar pe taramul legislatiei, Ecloga este efectul inlocuirii limbii latine prin limba greaca. in domeniul religiei, iconoclasmul apare ca o reactie violenta impotriva superstitiei, a practicilor idolatre, a excesivei puteri a calugarilor, care fusesera, toate, consecinte ale tulburarilor din secolul al VH-lea: reactie zadarnica, de altfel, astfel incat situatia din 867 este aproape aceeasi cu cea din 717. Din punct de vedere istoric, perioada de doua secole si jumatate cuprinsa intre sfarsitul secolului lui Iustinian si venirea la putere a dinastiei macedonene constituie un intreg.
Arabii. Ei raman, pentru Imperiu, marea amenintare. in perioada de anarhie dintre 711 si 717, arabii facusera progrese importante. in 717, venind din Pergam, ei traversasera Heles-pontul: o armata numeroasa a atacat Constantinopolul dinspre uscat, o flota considerabila dinspre mare. Orasul a fost aparat cu extrema energie de Leon al III-lea. El a avut inteligenta sa incheie un acord cu bulgarii, care au hartuit armata araba, incercata si de foame si de iarna aspra din 717-718. in 718, arabii s-au retras, renuntand definitiv la orice alta incercare de a ataca Constantinopolul. in anii urmatori, Leon al III-lea, care il casatorise pe fiul sau, Constantin, cu fiica hanului kazarilor, a gasit in acestia aliati eficienti impotriva arabilor. Catre sfarsitul domniei sale, el insusi i-a infrant pe arabi in Frigia, in marea batalie de la Acroinon si i-a silit sa evacueze partea apuseana a Asiei Mici.
Esecul arabilor in fata Bizantului, care a avut un mare rasunet, este un eveniment deosebit de important: succesele lui Leon al III-lea puneau capat inaintarii arabe in Orient, tot asa cum, in 732, victoria lui Charles Martel, la Poitiers, stavilea definitiv, in Occident, ofensiva araba, pornita din Spania. Dar, in vremea Irinei, arabii castigau noi victorii si impuneau Imperiului un tratat umilitor. Sub Mihail al II-lea, ei il ajutau eficient pe Toma Slavul, razvratitul care, vreme de un an, a asediat Constantinopolul. Corsari musulmani au luat apoi in stapanire Creta, din care au facut, pentru 150 de ani, un cuib de pirati foarte suparator pentru Imperiu. Sub Teofil, arabii au cucerit, in 838, Amorium, leaganul dinastiei: Teofil si-a pierdut cumpatul, a cerut ajutor Occidentului, venetienilor, lui Ludovic cel Pios, fara sa obtina altceva decat fagaduieli. Din fericire, Bar-das avea sa dobandeasca victoria, cativa ani mai tarziu, la Poson, in Mesopotamia. Dar in Occident, Sicilia rasculata facea apel la arabii din Africa de nord, care au cucerit pentru ei insula si, apoi, Tarentul si Bari.
Bulgarii si rusii. Sub Leon al III-lea, intre bulgari si Imperiu a fost pace. Dar Constantin al V-lea s-a insarcinat, pare-se, sa distruga in germene puterea lor, inainte ca ea sa devina o primejdie, de ale carei dimensiuni viitoare isi dadea bine seama. El insusi a condus cateva campanii, a fost chiar invingator in marea batalie care a avut loc la Anhialos, in 762: dar, in cele din urma a esuat si, in vremea Irinei, bulgarii au silit Imperiul sa le plateasca un tribut. Nichifor a reluat lupta, de asta data impotriva teribilului han Krum: imparatul bizantin a fost infrant si ucis, iar Krum a poruncit sa i se faureasca din craniul lui un pocal. in 813, Krum a ajuns sa asedieze Constantinopolul, spre groaza locuitorilor lui: el nu a izbutit totusi sa cucereasca orasul si a murit in 814. Succesorul sau, Omortag, a incheiat pace cu Leon al V-lea si s-a procedat la trasarea solemna a frontierei dinspre Tracia. Fiul lui Omortag, Malamir, care i-a succedat in 831, a invadat Macedonia, dar a incheiat un armistitiu cu Teodora. Iar nepotul sau, Boris, care se urca pe tron in 852, avea sa se converteasca la crestinism impreuna cu tot poporul sau.
Astfel, cand prin forta armelor, cand prin diplomatie, cand prin propaganda religioasa, Imperiul a reusit, in genere, sa-i tina in frau pe bulgari: dar amenintarea redutabila reprezentata de acest imperiu in plina crestere persista, iar fortificatiile ridicate in Tracia de Constantin al V-lea sau de Leon al V-lea sunt o stavila prea slaba in calea fortei lui de expansiune. Mai mult, spre sfarsitul dinastiei amoriene, apare pentru prima data un alt pericol: Constantinopolul este atacat pe mare de rusi, in vreme ce Mihail al III-lea se afla in Asia, iar flota in Occident. Apararea orasului este asigurata cu energie de patriarhul Fotie, rusii trebuie sa se retraga, iar retragerea lor este dezastruoasa: intrarea rusilor in istorie inseamna aparitia unei noi primejdii pentru Bizant.
Iconoclasmul. Dar marele eveniment din perioada de care ne ocupam este iconoclasmul. Termenul desemneaza actiunea de «a sfarama imaginile»: miscarea iconoclasta apare, intr-adevar, mai intai, ca o reactie impotriva adorarii si cultului imaginilor sfinte; apoi, insa, si impotriva unori practici socotite superstitioase, precum aprinderea de lumanari si arderea de tamaie; in sfarsit, uneori, impotriva cultului insusi al Fecioarei si al sfintilor si, in chip special, impotriva cultului moastelor.
imparatul Leon al III-lea - intr-o scrisoare adresata papei, el se proclama, in spiritul celei mai autentice traditii bizantine, «imparat si preot» - a fost acela care a luat oficial atitudine impotriva imaginilor, decretand unele masuri, pe care nu le cunoastem in detaliu, dar a caror aplicare a provocat razvratiri, mai ales la Constantinopol, cand agentii imparatului au distrus o imagine celebra a lui Cristos. Un sinod convocat in 730, la Constantinopol, a condamnat imaginile, in vreme ce, la Roma, in 731, un contra-sinod anatemiza pe adversarii imaginilor. Pornirea iconoclasta a lui Constantin al V-lea a fost si mai violenta decat a lui Leon al III-lea: el a condamnat insusi cultul Fecioarei si al sfintilor. imparatul a convocat, in 753, la Con-stantinopol, un sinod care a condamnat in chip solemn imaginile si care a fost urmat de masuri precum distrugerea sau acoperirea icoanelor si risipirea moastelor. Constantin a pornit in acelasi timp o lupta apriga impotriva calugarilor, care erau, fireste, cei mai inflacarati aparatori ai imaginilor: el a confiscat bunuri monastice si a secularizat manastiri, din care calugarii au fost alungati. Dar Irina era o adepta inflacarata a cultului imaginilor si o supusa ascultatoare a calugarilor: convocand un al saptelea sinod ecumenic - care n-a putut fi tinut in 786 la Constantinopol, din pricina opozitiei armatei, dar care s-a intrunit in anul urmator la Niceea - ea a obtinut din partea acestuia restaurarea cultului imaginilor si al moastelor. Calugarii s-au reintors in manastirile lor, si-au redobandit bogatiile si privilegiile si n-au contenit sa acopere de laude hiperbolice pe aceeasi imparateasa care, peste cativa ani, avea sa porunceasca orbirea fiului ei.
Dupa Irina, disputa iconoclasta a reizbucnit. Nichifor s-a aratat tolerant, dar totusi ostil calugarilor: el i-a trimis in exil pe Teodor, vestitul egumen al manastirii lui Stoudios, din Constantinopol, conducatorul plin de elan al partidei iconofile si monastice si pe cei mai inflacarati partizani ai acestuia. Leon Armeanul, Mihail cel Balbait, Teofil au fost iconoclasti si au repus in vigoare masurile predecesorilor lor: in 815, un sinod iconoclast s-a intrunit la Sfanta Sofia. Dar pentru a doua oara o femeie a restaurat cultul imaginilor. in 842, Teodora a abolit toate legile iconoclaste si, printr-un sinod intrunit in 843 a reinnoit dispozitiile celui de al doilea sinod din Niceea (787). O ceremonie solemna a avut loc la Sfanta Sofia, la 11 martie 843, pentru a celebra ceea ce s-a numit «restaurarea ortodoxiei», comemorata si azi, anual, de Biserica greaca.
Acestea sunt faptele. Cum trebuie ele interpretate? Se pare ca iconoclasmul are o indoita origine si un dublu aspect: religios si politic.
1° Aspectul religios. imparatii iconoclasti au fost prezentati uneori ca niste precursori ai «liber cugetatorilor» moderni: ei sunt, dimpotriva, oameni profund credinciosi, care, tocmai din aceasta cauza, au dorit sa purifice religia crestina de ceea ce li se parea a fi o superstitie aproape pagana. Cultul imaginilor nu era nicidecum practicat de primii crestini si spirite superioare au interzis multa vreme reprezentarile temelor sacre in interiorul bisericilor. Ele au patruns totusi in biserici sub influenta traditiei antice, pentru ca li se recunostea rolul edificator sau instructiv. Au urmat apoi excesele: imaginea n-a mai fost considerata un simbol, ci i s-a atribuit sfintenia si puterea miraculoasa a prototipului; i s-a conscrat un cult personal. Iconoclastii au luptat tocmai impotriva abuzurilor acestei idololatrii si a altor excese asemanatoare. impotriva lor s-au ridicat oamenii simpli si superstitiosi, poporul, femeile, calugarii, o mare parte din cler. Dar ei s-au bucurat de adeziunea societatii cultivate, a inaltului cler de mir, nelinistit desigur de puterea calugarilor si a unei parti din populatia provinciilor centrale si orientale ale Asiei Mici, ostile de multa vreme imaginilor. Ei au avut de partea lor si armata, recrutata din ce in ce mai mult din aceste regiuni. A. Vasiliev are, de altfel, dreptate sa insiste asupra faptului ca imparatii iconoclasti sunt ei insisi isauneni, armeni, frigieni.
2° Aspectul politic. Daca nu trebuie sa credem ca imparatii iconoclasti au cautat sa atraga de partea Imperiului pe evrei si pe arabi, este, in schimb, probabil ca ei au vrut sa sustraga anumitor imbieri ale Islamului o parte, deloc lipsita de importanta, din populatia Asiei Mici, care era de tendinta aniconica: s-a reamintit ceva mai sus ca Asia Mica inseamna, in acea vreme, ea singura, aproape tot Imperiul. Pe de alta parte, nu se poate sa nu fii frapat de rolul jucat in aceasta disputa de problema monastica. Am aratat ceva mai sus de ce era primejdioasa cresterea nemasurata a numarului calugarilor si al manastirilor, a puterii lor, a bogatiilor lor, a privilegiilor lor. Era vorba de un adevarat stat in stat. imparatii iconoclasti au dus o lupta indarjita impotriva calugarilor si s-au straduit sa le risipeasca si secularizeze bunurile, tocmai pentru ca si-au dat seama de aceasta primejdie - politica, economica, sociala.
Astfel, disputa iconoclasta a sfarsit prin a deveni o confruntare intre Biserica si stat: sefii partidei monastice, egumenul manastirii de la Sakkoudion, din Bitinia, Platon si, mai ales, nepotul sau, Teodor de laStoudiou, au revendicat, in toiul luptei, independenta Bisericii fata de stat si i-au refuzat imparatului dreptul de a interveni in chestiunile religioase si dogmatice: era doctrina Occidentului si Teodor Studitul, exilat de Nichifor, facuse, in aceasta privinta, intr-adevar, apel la papa. Trebuie sa adaugam, pe de alta parte, ca, dupa ce au dobandit satisfactie in privinta cultului imaginilor si si-au recapatat privilegiile, calugarii nu au mai staruit sa proclame la fel de insistent independenta Bisericii si ca, in cele din urma, nimic nu s-a schimbat.
Dar iconoclasmul avusese si alte consecinte, care au arata inca o data stransa corelatie dintre problemele religioase si cele politice in Bizant. Cea mai neasteptata a fost intarirea influentei grecesti in Italia de sud, unde au emigrat multi calugari. Cea mai importanta a fost adancirea deosebirilor dintre Orient si Occident si accelerarea rupturii definitive dintre cele doua parti ale vechiului Imperiu al lui Iustinian. Papalitatea luase atitudine impotriva iconoclastilor. Cand papa Stefan al II-lea a fost insarcinat de Constantin al V-lea sa-i ceara lui Pepin cel Scurt ajutor impotriva lombarzilor, el a tradat cauza Imperiului eretic si, in 754, a obtinut sa i se recunoasca dreptul de a administra personal teritoriile Romei si Ravenei, recucerite de Pepin: pentru Imperiu aceasta insemna pierderea Italiei. Si se stie ca, in 774, dupa ce a distrus regatul lombard, Carol cel Mare a confirmat in chip solemn papei donatia lui Pepin. Papalitatea nu mai avea, asadar, incredere in Imperiul de rasarit si avea sa-si caute pe viitor sprijin in Occident: incoronarea lui Carol cel Mare de catre papa in noaptea de Craciun a anului 800 si crearea unui Imperiu crestin de apus sunt, intr-o anumita masura, consecinta acestui lucru.
in ultimii ani ai perioadei care ne intereseaza aici, mai multe evenimente sunt, din acest punct de vedere, semnificative. Vedem, pe de o parte, cum crestinatatea rasariteana, stimulata si revigorata parca de luptele cu iconoclasmul, isi extinde mult influenta asupra barbarilor: in 863, Chirii si Metodiu pornesc din Salonic sa evanghelizeze Moravia, ei vor deveni apostolii slavilor; in 864, tarul Bulgariei, Boris, se boteaza la Constantinopol, primind numele crestin Mihail si impune apoi botezul intregului sau popor. Dar, pe de alta parte, lipsa de incredere si rivalitatea dintre Roma si Constantinopol sporesc. Cand cezarul fiardas 1-a depus pe patriarhul Ignatie, care fusese iconofil, pentru a-i da scaunul patriarhal lui Fotie, Ignatie a facut apel la papa Nicolae I, care i-a luat partea si 1-a excomunicat pe Fotie (863). Acesta a legat cauza sa personala de cauza nationala a Bizantului si un sinod tinut la Constantinopol, in 867,1-a anatemizat pe papa, denuntand interventia lui ilegala in treburile Bisericii Rasaritului. Este vorba de asa-numita schisma a lui Fotie.