Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Dinastia Comnenilor
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
Alexios I Comnenul, nepotul lui Isaac I Comnenul, a fost primul imparat al acestei noi dinastii care isi are originea in regiunea Adrianopolului. Ascensiunea sa la tron nu a fost un rod a hazardului: fratele mai mic al lui Isaac fusese casatorit cu Ana Dalassena, care facea parte de mai multa vreme printr-o serie de aliante, din randul familiei Dukas. Desi fusese deposedata de tron, aceasta familie se afla in continuare in fruntea Statului: Alexios I s-a casatorit cu Irina Dukas, verisoara lui Mihail al VII-lea, iar fratele sau, Adrian, a avut-o ca sotie pe Zoe Dukas, sora lui Mihail al VII-lea. Pana la urma, in secolul al X-lea mai multe aliante de acest gen au unit cele doua familii. u3m17mh
Alexios I a domnit din 1081 pana in 1118, dupa care a urmat fiul sau Ioan al II-lea din 1118 pana in 1143, iar Manuel I din 1143 pana in 1180. Perioada aceasta se caracterizeaza prin stabilitate si fermitate . Manuel I a dus o politica pro-occidentala, cea de-a doua sotie a sa fiind o printesa din Franta, Maria de Antiohia, care a asigurat la un moment dat regenta in timpul lui Alexios al II-lea (1180-1183). Andronic I Comnenul (1183-1185), cel care il va detrona pe Alexios al II-lea, a fost cel mai original dintre Comneni, el ducand, spre deosebire de predecesorii sai, o politica anti-occidentala marcata prin masacrarea in masa a latinilor din Constantinopol, iar pe plan intern el s-a remarcat prin lupta violenta dusa impotriva marii aristocratii. La randul sau, Andronic a fost detronat de Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195) .
Recucerirea cetatii Dyrachion nu a eliminat definitiv pericolul normand: Bohemond a debarcat pe coasta albaneza in octombrie 1107, iar Alexios a reusit sa-l infranga. In urma acestei infrangeri, Bohemond a devenit vasalul imparatului, victoria bizantina consolidand pozitiile imperiale in Balcani. Pentru a face fata unei noi forte aparute acum, ungurii, Alexios a casatorit pe mostenitorul tronului, Ioan, cu Irina, fiica regelui Ladislau al Ungariei. In schimb, la sosirea cruciatilor, Alexios nu a reusit sa restabileasca situatia in Asia Mica.
Predica papei Urban al II-lea (1088-1099) urmarea ajutorarea crestinilor din Orient, dar bizantinilor le era greu sa inteleaga ideea de cruciada: initiativa militara a eliberarii Locurilor Sfinte trebuia sa fie sarcina imparatului si nu a Bisericii. Bizantinii nu puteau intelege de ce papa trebuia sa lanseze aceasta miscare, iar clericii sa participe chiar la luptele care urmau sa aibe loc. In plus, nu de putine ori cruciatii s-au comportat pe teritoriul bizantin ca intr-o tara cucerita. Alexios si-a dat repede seama de imposibilitatea mobilizarii unui numar important de soldati asa incat el a acceptat formele politice occidentale, obtinand de la marea majoritate a cruciatilor, cu exceptia contelui de Toulouse si a lui Tancred, nepotul lui Bohemond, promisiunea de a restitui teritoriile cucerite in numele Bizantului. La inceputul anului 1097, cruciatii au trecut in Asia, in luna iunie a aceluiasi an au cucerit Niceea, pe care au dat-o imparatului. La sfarsitul lui octombrie 1097, cruciatii au asediat Antiohia, in timp ce Baudouin de Boulogne, fara a mai face vreo referire la imparat a cucerit cetatile din jurul Eufratului si a intemeiat in martie 1098 comitatul Edessei. Pe data de 3 iunie cruciatii au cucerit Antiohia, dar au fost imediat asediati de turci. Cu ajutorul populatiei locale, majoritar crestine, Bohemond reuseste sa scape din incercuirea armatei turcesti, considerand ca este dreptul sau de a pastra Antiohia ca principat pentru el, iar ceilalti cruciati si-au continuat drumul spre Ierusalim. Acesta este considerat a fi momentul rupturii, eliberarea Ierusalimului in 1099 fiind considerat a fi inceputul colonialismului european. In ciuda avansarii rapide a cruciatilor, Alexios a putut recucerii partea de Vest a platoului anatolian: Smirna, Efesul, Sardes, care redevin bizantine si Imperiul a controlat pana la moartea sa jumatate din Asia Mica.
In Orient si in Balcani cea mai serioasa amenintare careia a trebuit sa-i faca fata Alexios I au fost pecenegii, care-i vor invinge pe bizantini in 1091 la Silistra. Inlaturarea lor se va realiza in vremea lui Ioan al II-lea, cand au fost zdrobiti si au disparut defintiv din istoria Bizantului. Tot in vremea lui Ioan al II-lea a aparut o noua amenintare in Balcani: doua noi puteri, ungurii si sarbii. Impotriva lor Bizantul a dus mai degraba o politica de hartuire, care le-a diminuat ambitiile.
Din punct de vedere economic, prosperitatea Imperiului ramane in mod evident foarte mare: conform relatarilor cruciatilor, 2/3 din bogatia lumii se gasea la Constantinopol. Cu timpul insa, Bizantul a renuntat la rolul sau de intermediar intre Orient si Occident, in favoarea oraselor italiene: Pisa, Genova, dar mai ales Venetia.
Pe plan religios, interesele politice vor prima in fata credintei. In mai multe situatii imparatul a fost gata sa recunoasca papei autoritatea sa religioasa in Orient, in speranta iluzorie a facilitarii restabilirii autoritatii sale politice in Occident. De partea cealalta, papa parea ca avea intentia apropierii de imparatul bizantin, fara a fi vorba insa de unirea celor doua Biserici. De altfel, aceasta dorinta nu s-a realizat, papa reusind sa se impace cu imparatul Germaniei, iar cruciadele au constituit un esec definitiv.




Politica interna si externa a celorlati Comneni

Legaturile matrimoniale ale lui Ioan al II-lea (1118-1143) cu regatul Ungariei nu l-au scutit de mentinerea unei stari conflictuale cu noul adversar, cel care reusise deja sa-si impuna dominatia asupra croatilor. In 1128, Stefan al II-lea a trecut Dunarea si Ioan al II-lea cu mare greutatea a reusit sa respinga atacul. Pentru ponderarea ambitiilor normande in Sicilia, Ioan a fost nevoit sa multiplice privilegiile acordate Venetiei si sa se aliaze cu Imperiul German si cu Pisa, negociind noi concesii comerciale. Energia acestui imparat a fost insa dirijata catre Antiohia, pe care o cucereste in 1137 pentru foarte scurta vreme, iar visul unei noi campanii in Orient i-a fost spulberat de moartea sa accidentala survenita in aprilie 1143.
Imparatul Manuel I (1143-1180) a intreprins o ultima tentativa de interventie in Italia. El a intarit alianta germana impotriva normanzilor, prin casatoria sa in 1146 cu Berta de Sulzbach, cumnata lui Conrad al III-lea. Chiar si in aceste conditii, infrangerea lui Conrad al III-lea de catre turci a permis regelui Siciliei, Roger al II-lea, lansarea unui nou atac in Balcani in toamna anului 1147. El a cucerit Corfu, a pradat Teba si Corintul si a facut prizonieri pe lucratorii de matase, deportati la Palermo. Alianta germana a fost compromisa in momentul venirii la conducerea Imperiului German a lui Frederic Barbarossa, Manuel I fiind nevoit sa actioneze prompt in noile conditii. In 1154, moartea lui Roger al II-lea i-a permis lui Manuel I sa lanseze din Ancona o puternica ofensiva militara incheiata in 1155 cu posibilitatea controlului asupra acestei regiuni din Italia. Imediat intervine insa dubla ostilitate a lui Barbarossa si a Venetiei, nemultumiti de faptul ca stramtoarea Otrante trecea sub controlul unei singure puteri. De aceea, in 1156 Guillaume I al Siciliei respinge expeditia bizantina.
Manuel I a beneficiat de o situatie favorabila in Balcani, unde in 1161 a reusit sa-si impuna favoritul si ginerele sau, Bela, ca mostenitor al tronului Ungariei si sa supuna Bosnia, Croatia si Dalmatia. De asemenea, in 1172 el a reusit sa-l infranga pe principele sarb Stefan Nemanja. Aceste reusite balcanice au nelinistit Venetia, care dupa 1171 devine unul dintre dusmanii de temut ai Bizantului .
In Orient, Manuel a continuat o ofensiva laborioasa, Renaud al Antiohiei acceptand suzeranitatea bizantina, iar regele Ierusalimului, Baudouin, s-a plasat sub protectia sa. In 1159, Manuel isi face intrarea triumfala in Antiohia, urmat de regele Ierusalimului si de Renaud, care mergea pe jos. Chiar si turcii pareau invinsi: in alianta cu regele Ierusalimului Manuel I se angaja la o expeditie de amplore impotriva acestora. Incurajati de Frederic Barbarossa, turcii s-au revoltat impotriva bizantinilor, pe care ii infrang in septembrie 1176 la Myriokefalon. Infrangerea nu a avut efecte imediate, exceptand poate perenizarea implantarii turcilor in zona.
La moartea sa in 1180, Manuel a lasat Imperiul in aparenta puternic, dar total izolat. Fiul sau, Alexios al II-lea de 11 ani (1180-1183) logodit cu o fiica a regelui Frantei, Ludovic al VII-lea, Agnés-Anne, a trebuit sa faca fata diferitelor contradictii interne ale dinastiei comnene. Sprijinul initial al armatei pentru regenta Mariei de Antiohia, cea de a doua sotie a lui Manuel, s-a dovedit insuficient, deoarece cel care a ajuns la tron in 1183 a fost Andronic I. El a primit sprijinul populatiei, dornica sa se debaraseze de anturajul latin al Mariei, precum si de cel al clerului antilatin. Andronic a lansat un program ambitios de reforme, a ales pe baza de competenta oameni modesti in functii administrative importante, salariile lor fiind decente si scutind pe contribuabili de la noi taxe. Prin aceasta politica el ataca privilegiile aristocratiei, centrul de guvernare al comnenilor. In timp revoltele s-au inmultit, Andronic nu a putut face fata atacului normand din 1185, in urma caruia este cucerit Tesalonicul, iar in septembrie 1185 multimea condusa de Isaac Anghelos il omoara. Astfel a luat sfarsit dinastia comnenilor.

Puterea familiala: sistemul comnenilor

La sfasitul domniei lui Alexios I Comnenul sistemul puterii familiale era destul de bine pus la punct, dinastia folosind pe viitor diferitele aliante matrimoniale pentru integrarea unor binecunoscute familii occidentale sau a noilor familii. Astfel, o nepoata a lui Ioan al II-lea (1118-1143) s-a casatorit cu Ioan Cantacuzino; una din surorile acestui imparat s-a casatorit cu un Anghelos; o verisoara l-a avut ca sot pe Alexios Paleologul; dinastiile care au urmat pana la sfarsitul Imperiului au pastrat numele Comnenilor. Acest sistem era un nod inextricabil, care permitea imparatului sa fie legat cu intreaga clasa aristocrata. In momentul luptelor sale cu normanzii, Alexios I a asociat-o la tron pe mama sa si a oferit cele mai inalte functii militare rudelor sale de sange sau prin alianta. El a ridicat familia sa la statutul de conducatori ai ierarhiei politice si sociale, oferindu-le titluri de origine imperiala. Astfel familia, deci fidelitatea personala, inlocuia competenta, vechea pozitie sociala si atasamentul la servicul public, criteriu cuvenit posturilor celor mai inalte. In vremea lui Manuel I (1143-1180), ierarhizarea era justificata prin asa-numitul criteriu al eugeniei (nasterea dintr-o familie buna), nobletea inlocuind meritul in promovare . Inainte ierarhia functiilor crea aristocratia, acum, conceptia familiala a aristocratiei crea ierarhia; familia devenea un mijloc de guvernare. Din vremea imparatilor familiei Dukas, pastrarea puterii se baza mai mult pe legaturile de familie decat pe calitatea ofiterilor; aceste legaturi permiteau Comnenilor sa detina puterea in calitate de grup dominant in sanul unui consortiu de familii nobile, pe care le pastra si care erau in legatura cu propria lor familie sau cu a celor care-i puteau elimina de la putere. Acest lucru dadea impresia apartenentei la un grup centralizat, care impiedica degenerarea conspiratiilor in revolte . Acest sistem restrangea insa avantajele puterii, redusa de altfel la un Imperiu diminuat, la un grup restrans in detrimentul numerosului si competentului personal administrativ, care facuse din Bizant aproape un Stat modern. Foarte multi oameni competenti au fost privati in vremea Comnenilor de cariere traditionale in familiile lor. Sistemul familial al Comnenilor a adus si alte slabiciuni specifice. Astfel, prin concentarea asupra capitalei se pierdeau originile sale provinciale, iar nodul inextricabil al aliantelor familiale suscita grupuri de interese, in care fiecare vedea in ruda sa un potential adversar: fiica cea mare a lui Alexios, Ana Comnena, a incercat sa-l priveze de tron pe fratele sau Ioan, in avantajul sotului sau. In ciuda acestor insuficiente, sistemul familial a reusit in cele din urma sa fie destul de eficient pe plan extern, restaurand grandoarea Imperiului.

Motivatiile Cruciadelor si consecintele lor

In Occident, asistam in vremea Comnenilor si la cresterea puterii oraselor maritime, indeosebi a Venetiei, care isi propunea supunerea intregii lumi mediteranene. Venetia devine acum un Stat care si-a pus intreaga sa forta maritima in serviciul exclusiv al intereselor ei comerciale, realizand in cele din urma, prin cinism si abilitate, dar si printr-o remarcabila politica a continuitatii, ambitiile unui imperialism economic, fara scrupule. Este drept ca aceasta situatie a fost favorizata si de actul din 1082 semnat de Alexios I, prin care venetienii primeau dreptul de a cumpara si a vinde in tot Imperiul Bizantin, fara a plati taxe sau a fi controlati de vamesi. Comertul venetian avea practic mai multe drepturi decat chiar comerciantii bizantini. Ceea ce putea face acum Bizantul, era sa incerce sa diminueze importanta privilegiilor venetiene, acordand facilitati asemanatoare celor doua principale rivale: Pisa si Genova. Initiativa a capatat forme practice in vremea lui Ioan a II-lea.


In privinta cruciadelor, acestea au pornit in secolele XI-XIV din tarile apusene ale Europei si constituie in istoria Evului Mediu un fenomen complex. Ele au ramas in memoria colectiva, alimentata si de literatura sau cinematografie, drept o mare epopee, cu episoade multiple. Amintirea lor transformata si de legenda, a ramas atat de vie incat cuvantul a sfarsit prin a desemna in vocabularul occidental acea initiativa pornita in numele unui ideal comun impotriva unui dusman comun. Pe langa motivele de ordin religios, cruciadele au avut si cauze politice sau economice bine disimulate sub ideologia religioasa a eliberarii Locurilor Sfinte. In ciuda traditiei crestine primare, care condamna folosirea armelor, Biserica din Occident a lansat incepand cu secolul al IV-lea teoria «razboiului just»: necesitatea folosirii fortei, a razboiului impotriva ereticilor, pe care armele spirituale nu-i puteau convinge. Prin promisiunea de recompense ceresti facuta combatantilor, s-a trecut de la notiunea de «razboi drept» la cea de «razboi sfant». La sfarsitul secolului al X-lea si inceputul secolului al XI-lea, Biserica Occidentala a incercat sa crestineze moravurile societatii militare, propunand cavalerului ideal, protectia celor slabi si mentinerea pacii prin lupta impotriva dusmanilor. Conciliul de la Narbonne din anul 1054 declara ca cel «care omoara un crestin, varsa sangele lui Hristos».
Multa vreme cruciatul a fost descris de textele medievale ca un pelerin, cel care face o calatorie la Ierusalim. Pelerinajul la Locurile Sfinte devine un element primordial al cruciadei, iar dificultatile traseului, faceau parte din spiritualitatea pelerinajului. In afara de spiritul de bravura si aventura, cruciatii urmareau si castigarea de averi, precum si crearea unor State de tip feudal, pe care apoi sa le exploateze. De la cruciade, cavalerii occidentali au asteptat totul: mantuirea vesnica, satisfacerea spiritului de aventura, iar cei mai multi, bogatiile fabuloase ale Orientului . Ele se explica si prin cresterea demografica a populatiei din tarile occidentale, care impunea o expansiune externa, iar aceasta nu se putea realiza decat in Rasarit. Cruciadele puteau oferi celui inrolat, unor tarani, posibilitatea ameliorarii propriei situatii, a reconstituirii averilor uneori prin jaf, o mai buna repartitie a proprietatii. De asemenea, inrolarea unor combatanti profesionisti a permis mentinerea pacii in Occident, furnizandu-le acestora ocazia folosirii propriei energii pe alte fronturi.
Initiativa cruciadelor apartine in general papei, conducatorul spiritual: el predica cruciada sau incredinta predica clerului autorizat si uneori trimisilor pontificali. De la cruciada a II-a (1147-1149) pana la a IV-a (1202-1204), cistercienii au fost insarcinati cu predica, iar din secolul al XIII-lea acest rol a fost preluat de ordinele cersetoare.
Finantarea crucidelor era obtinuta pe trei cai:
• prin intermediul cruciatilor: baronii isi vindeau pamanturile sau le ofereau comunitatilor ecleziastice. In secolul al XII-lea, seniorul putea cere vasalilor sai un ajutor financiar pentru plecarea in cruciada.


• prin regi: primul impozit perceput de regi pentru cruciade a fost dijma saladina impusa in Franta si Anglia, pe bunurile mobiliare si venituri. De la simple ajutoare benevole pe vremea lui Ludovic al VII-lea in 1147, s-a trecut la impozitul pe care-l pretindea Filip August la intoarcerea sa din Tara Sfanta.
• prin Biserica: pentru cruciada a IV-a (1202-1204) coexistau colecta si taxa ca forme de obtinere a fondurilor. In ciuda unei puternice opozitii, decima a fost introdusa pentru prima data in 1199, mai intai clerului intr-un procent de 40% din venituri, iar ceva mai tarziu si cardinalilor 10%.
Cruciatul beneficia de privilegii exclusiv spirituale, iar din secolul al XII-lea, papalitatea acorda celui care se angaja in astfel de operatiuni militare o serie de avantaje materiale. Prin «privilegiile Crucii», precizate mai bine in 1145 in bula Quantum praedecessores, cruciatul, familia sa si bunurile sale, erau plasate sub protectia Bisericii. De asemenea, pe durata desfasurari unei cruciade, plata dobanzilor pentru diferitele imprumuturi contractate era suspendata si un muratoriu permitea cruciatului sa-si plateasca datoriile la intoarcerea din campanie .
Prima cruciada (1096-1099) a fost decisa la sinodul de la Clermont, initiator fiind papa Urban al II-lea in 1095. El a prezentat in predica sa principiile acestei prime actiuni de eliberare a Locurilor Sfinte, insistand pe ajutorul ce trebuia acordat crestinilor din Orient oprimati de turci. Acest subiect a fost repede inlocuit de tema eliberarii mormantului lui Hristos, recucerirea si apararea sa. Celui care murea pe drum sau in timpul luptelor, papa ii promitea iertarea pacatelor. In prima faza a acestei cruciade masele populare constituite intr-o armata nedisciplinata, au trecut prin Ungaria, Serbia si Bulgaria, ajungand la Constantinopol in ziua de 1 august 1096. Imparatul Alexios I a trecut in Asia, unde au fost nimiciti de turci in apropierea localitatii Niceea. Adevarata cruciada, cea a nobililor a ajuns la Constantinopol, Alexios I reusind sa obtina de la ei un juramant de vasalitate. Cruciatii au reusit sa cucereasa pe rand Niceea, Edessa, Antiohia, iar Ierusalimul in 15 iulie 1099. Ei au infiintat primele State latine in Orient: la Edessa, care a durat pana in 1144, la Antiohia, care a durat din 1098 pana la 1268, la Ierusalim, primul «rege» fiind Godefroy de Bouillon (22 iulie 1099-18 iulie 1100), cel care a refuzat coroana de rege acolo unde Iisus Hristos primise coroana de spini. Titlul de “rege al Ierusalimului” s-a acordat la 25 decembrie 1110 fratelui sau Balduin I de Boulogne (1110-1118). In locul patriarhului ortodox, latinii au pus un patriarh catolic. Stabilirea cruciatilor in Palestina, dupa eliberarea Ierusalimului, la 15 iulie 1099, este considerata a fi inceputul colonialismului european.
A doua cruciada (1147-1149) a avut ca principala motivatie eliberarea Edessei cucerita definitiv de turci in 1146. Indemnul la aceasta noua initiativa militara a fost dat de papa Eugeniu al III-lea, iar Bernard de Clairveaux a fost cel care a predicat-o. Initiativa a ramas fara rezultat pentru occidentali, intre anii 1140 si 1149, cruciatii ridicand la Ierusalim o biserica a Golgotei si una a Sfantului Mormant. Din acest moment latinii au inceput sa aibe drepturi la Sfantul Mormant.
Cruciada a III-a (1189-1192) a pornit in momentul in care sultanul Egiptului Saladin in anul 1187, dupa 88 de ani de stapanire latina, cucereste Ierusalimul. La cruciada a III-a au participat trei mari monarhi ai Apusului: imparatul german Frederic I Barbarossa (1152-1190), regele englez Richard Inima de Leu (1189-1199) si regele Filip al II-lea al Frantei (1180-1223). Aceasta cruciada s-a soldat practic cu un nou esec, dar s-a putut observa mai bine ca entuziasmul religios al celor saraci a fost exploatat de ambitiile nobililor.
Cruciada a IV-a (1202-1204) a fost predicata de papa Inocentiu al III-lea (1198-1216), cu scopul eliberarii Ierusalimului. Acest papa a fost cel mai mare teoretician al cruciadei, cel care a alcatuit o doctrina coerenta: din acest moment textele au fixat cu exactitate conditiile obtinerii indulgentelor, ierarhizate la sfarsitul secolului al XII-lea, in functie de serviciile aduse cruciadei. De la inceputul secolului al XIII-lea, credinciosilor li se promitea participarea la cruciada prin rugaciuni, procesiuni religioase, ofrande si sustinere financiara a celor care urmau sa plece, papalitatea inaugurand miscarea de spiritualizare a cruciadei. La randul ei, Republica Venetia s-a angajat sa asigure transportul cruciatilor cu propria flota, in schimbul unei sume importante de bani. Conducatorii veritabili ai acestei cruciade au fost: papa Inocentiu al III-lea, partizan al unirii Bisericilor sub conducerea Romei si Enrico Dandolo, care incarna ambitiile economice ale Venetiei. Cruciada avea drept obiectiv Egiptul, de care depindea Palestina. In aceeasi perioada se afla in Occident Alexios al IV-lea, fiul imparatului Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195), inlaturat de pe tron si orbit de fratele sau, Alexios al III-lea Anghelos (1195-1203), venit in Apus sa ceara ajutor cruciatilor, in schimbul unei recompense, pentru inscaunarea tatalui sau. El a promis totodata supunerea Bisericii grecesti autoritatii scaunului papal. Dandolo a acceptat propunerea, gandindu-se indeosebi la avantajele Venetiei de pe urma acestei situatii. In noile conditii flota venetiana isi modifica traseul si in loc sa se indrepte spre Egipt, merge catre Bizant unde ajunge in 1204. Alexios al III-lea este detronat, Isaac Anghelos si fiul sau Alexios al IV-lea sunt repusi in drepturi. Imediat grecii au inteles ca acesti doi suverani nu urmau sa fie decat niste instrumente docile in mana latinilor si a papei. De aceea, pe 25 ianuarie 1204 are loc un fel de revolutie la Constantinopol soldata cu rasturnarea lui Isaac al II-lea si a fiului sau. Noul imparat, Alexios al V-lea nu poate onora promisiunile si cruciatii iau cu asalt Constantinopolul in Vinerea Patimilor a anului 1204. Timp de trei zile si trei nopti au loc scene penibile, in locul apararii si eliberarii crestinilor in fata musulmanilor, asa cum fusese predicata aceasta cruciada, asistam la deturnarea cruciatilor de la tinta lor initiala.


Cruciada a IV-a este deci un fapt exemplar pentru oricare istoric, deoarece originile sale sunt multiple si dificil de ierarhizat. Nu trebuie uitat faptul ca alaturi de cauzele externe, apetitul economic italian, coalitia politica germano-normanda, ostilitatea religioasa si xenofobia, s-au adaugat si o serie de fenomene interne care au fragilizat Imperiul in ultimele decenii ale secolului al XII-lea.
In locul Imperiului Bizantin, cruciatii au creat Imperiul latin de Constantinopol (1204-1261), punand rege pe Balduin de Flandra (1204-1205). Teritoriul capitalei a fost impartit intre Balduin si Dandolo, acesta din urma fiind singur exceptat de la depunerea juramantului de vasalitate fata de Balduin. In sfarsit, Venetia primea insulele Ioniene, cea mai mare parte a insulelor din Marea Egee, Rodosul, Creta, spatii importante din Peloponez, Tracia. Astfel, cruciada a IV-a oferea Venetiei posibilitatea detinerii unui adevarat Imperiu colonial si a unei hegemonii economice in regiune. Cucerirea si jefuirea Constantinopolului din 13 aprilie 1204 si crearea unui Imperiu latin intre 1204-1261 la Constantinopol, au contribuit la slabirea grava a Imperiului Bizantin constituind una din cauzele principale ale cuceririi lui de catre turci la 29 mai 1453. Efectul cel mai evident al acestei cruciade a fost insa ruptura definitiva a unitatii crestine. Ireparabilul in ochii bizantinilor fusese comis. Pentru ei, occidentalii pana atunci suspecti, devin acum culpabili. In fata “violentei acestor barbari, spunea Nichita Choniates, nu ne ramane decat sa constatam ca ei nu apartin lumii civilizate”. Ortodoxia a devenit acum vectorul esential al unui nationalism din in ce mai exacerbat, ajungandu-se un secol mai tarziu sa se vorbeasca pana in indepartata Rusie, de ororile comise de latini la Constantinopol.
Pe ruinele Imperiului Bizantin, alaturi de Imperiul latin de Constantinopol, s-au organizat intr-o maniera feudala, o serie de principate vasale: regatul Tesalonicului, ducatul Atenei si al Tebei, principatul Ahaiei. Din Imperiul Bizantin mai ramaneau doar trei parti, care pastrau inca statutul de independenta: Imperiul grec de Trebizonda (1204-1261), Imperiul grec de la Niceea (1204-1261) si despotatul de Epir.
Imperiul de la Niceea a fost fondat de Teodor Laskaris (1204-1222), caruia i-a urmat energicul Ioan al III-lea Ducas Vatatzes (1222-1254). Era clar ca latinii nu doreau existenta acestui Stat, de aceea armatele lor au declansat o puternica ofensiva in Asia Mica. Din fericire ei au fost nevoiti sa faca fata unei puternice concentrari armate in Balcani, formata din greci si bulgari, condusi de tarul Ionita Caloian. La batalia de la Adrianopole din aprilie 1205, cruciatii sunt zdrobiti, imparatul Balduin ucis, iar Dandolo moare si el la putin timp dupa aceasta data. Evenimentul este considerabil, pentru ca dominatia occidentala in Orient cunoaste un prim esec, iar Imperiul de la Niceea este salvat. Pe viitor, Imperiul Bizantin pornind tocmai de la Niceea va reusi sa se reformeze, chiar daca pentru acest lucru a fost nevoie de 50 de ani de confuzie, timp in care Imperiul latin de la Constantinopol a supravietuit unor conditii penibile.
Succesorul lui Balduin la Constantinopol a fost fratele sau Henric, care la inceput a inregistrat unele victorii, dar in final a fost invins de Ioan Vatatzes. El a reusit sa cucereasca Adrianopole si a luat din mana bulgarilor importante teritorii din Macedonia si Tracia, precum si Tesalonicul. Opera sa a fost desavarsita de Mihail Paleologul in ziua de 25 iulie 1261, cand Constantinopolul a fost recucerit din mana latinilor, imparatul si patriarhul latin refugiindu-se in Occident. Astfel, se prabusea Imperiul latin, cel care de mai multa vreme ducea o existenta dificila: pentru a putea trai imparatul vindea Sfinte Moaste si se incalzea cu lemnul recuperat din constructia propriului palat. La randul sau, Imperiul bizantin recent reconstituit, era acum un Stat epuizat care se va indrepta dupa doua secole de decadenta spre ruina.
Fara a intra in detalii cu privire la celelalte cruciade, vom mai spune doar ca ele au preocupat Occidentul mai mult de doua secole, iar consecintele lor se resimt pana astazi. Ele au permis Occidentului sa-si dezvolte constiinta unitatii sale, au facilitat amestecul in Biserica a cavaleriei, au acordat drept la cuvant si la actiune maselor sarace si prost echipate. Ele au crescut prestigiul si puterea papei sau forta monarhilor, dar prin cele intamplate la 1204 au transformat Schisma din 1054 intr-un fapt definitiv.




Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright 2005 - 2023 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta