Autodeterminarea

Atit liderii gagauzi cit si cei transnistreni au invocat dreptul popoarelor gagauz si respectiv “transnistrean” la autodeterminare atunci cind au declarat independenta regiunilor respective in 1990. Ulterior in legea privind statutul Gagauz-Yeri a fost legiferat principiul dreptului la autodeterminare a unitatii respective in cazul schimbarii statutului Republicii Moldova. Se presupune a proceda la fel si in cazul solutionarii conflictului transnistrean. Din acest punct de vedere merita ca modalitatea aplicarii principiul autodeterminarii sa fie examinata foarte atent.

In opinia publica a prins radacini perceptia ca autodeterminarea are legatura cu independenta. Se crede ca in Carta Natiunilor Unite autodeterminarea este tratata drept un pas decisiv spre independenta. Dar, de fapt, aceasta nu corespunde adevarului. In primul rind, cind a fost adoptata Carta Natiunilor Unite, existau cincizeci si unu de membri, toti independenti. In al doilea rind, motivul pentru abordarea drepturilor popoarelor care inca nu erau independente era legat de recunoasterea faptului ca puterile coloniale aveau indatoriri fata de popoarele guvernate. De aceea, problema acordarii independentei fostelor colonii era considerata una foarte delicata. Presupunerea frecventa dupa care Carta Natiunilor Unite mentioneaza autodeterminarea in sensul curent al termenului este considerata drept o tentativa de rescriere retrospectiva a istoriei. In continuare vov examina diferite etape ale procesului de autodeterminare. r9l15ly
Prima faza: autodeterminarea si independenta de sub dominatia coloniala

Principalul scop al Natiunilor Unite a fost „de a dezvolta relatiile de prietenie intre natiuni, bazate pe respectarea principiului drepturilor egale si al autodeterminarii popoarelor". Si alte documente asupra cooperarii economice si sociale Natiunile Unite se angajau sa asigure respectarea universala a drepturilor omului cu scopul de a crea conditiile necesare relatiilor pasnice si prietenesti dintre natiuni „bazate pe egalitatea in drepturi si autodeterminare". Este important contextul in care sunt plasate aceste articole. Atit in articolul 1 (2) cit si in in alte articole, este vorba despre dreptului popoarelor unui stat de a fi aparat de amestecul altui stat sau guvern. Conceptul de autodeterminare nu se referea atunci la dreptul la independenta al popoarelor dependente.

Autodeterminarea avea initial un inteles relativ limitat si se referea doar la state. Incepind din anii '50 ea a ajuns o problema morala odata cu cresterea numarului de membri afro-asiatici in deceniul sase. Autodeterminarea a devenit din ce in ce mai des invocata ca un drept al popoarelor dependente. La inceput, multe din puterile coloniale s-au impotrivit ideii ca ar exista un drept legal la autodeterminare.

Este evident ca evolutia conceptului de autodeterminare este legata istoric de decolonizare, de acordul din ce in ce mai general asupra obligativitatii asigurarii independentei popoarelor dependente, daca au optat astfel. Desi autodeterminarea a inceput sa fie acceptata ca un drept legal in contextul decolonizarii, ea nu a fost niciodata restrinsa la optiunea pentru independenta. Optiunea poporului dintr-un teritoriu de a se uni cu un alt stat, sau de a ramine in relatii constitutionale cu vechea putere coloniala, erau egal acceptabile. De obicei optiunea a fost in favoarea independentei. Foarte des Natiunile Unite au jucat un rol activ in exercitarea acestei optiuni, prin faptul ca au organizat ele insele un referendum sau un plebiscit, sau prin monitorizarea exercitarii lor.
Cea de a doua faza: autodeterminarea dincolo de colonialism si drepturile omului

Urmatoarea faza in evolutia juridica a fost stabilirea unei legaturi intre autodeterminare ca o obligatie legala in procesul decolonizarii si autodeterminare ca drept al omului. Doua rezolutii ale Adunarii Generale, adoptate la un interval de douazeci si patru de ore una de cealalta, vorbesc despre drepturile popoarelor la autodeterminare: Rezolutia 1514 (XV) a Adunarii Generale si Rezolutia 1541 (XV) a Adunarii Generale. Rezolutia 1541 (XV) a clarificat faptul ca aceasta exercitare a autodeterminarii poate avea ca rezultat solutii diferite, si stipula ca procesul cerea garantii ca optiunea va fi facuta in mod liber, voluntar si in cunostinta de cauza. Dar, la sase ani de la adoptarea acestor rezolutii cheie asupra decolonizarii, dreptul popoarelor la autodeterminare a ajuns sa fie vazut ca un precept de sine statator, depasind limitele practicilor normative din domeniul decolonizarii.

In 1966, au fost terminate zece texte ale Pactului asupra Drepturilor Civile si
Politice si ale Pactului asupra Drepturilor Economice, Sociale si Culturale. Articolul
1, comun, prevedea: „Toate popoarele au dreptul la autodeterminare. In virtutea acestui drept ele isi determina liber statutul lor politic si isi urmeaza propria dezvoltare economica, sociala si culturala".

Incepind din acest moment se observa referiri repetate la autodeterminare in termeni de drepturi ale omului. Actul Final de la Helsinki se construieste pe vechiul limbaj al Cartei ONU, facind insa in acelasi timp clar faptul ca autodeterminarea este un drept al popoarelor. El vorbeste despre „principiul drepturilor egale si al autodeterminarii popoarelor" in virtutea caruia „toate popoarele au intotdeauna dreptul de a-si decide, in deplina libertate, cind si cum doresc, statutul politic intern si extern, fara amestec din afara, si de a-si urma, in conformitate cu vointa lor, propria dezvoltare politica, economica, sociala si culturala"7. Desi autodeterminarea a evoluat de la inceputurile sale modeste din Carta Natiunilor Unite de la o indreptatire legala la decolonizare la un drept uman de sine statator, ramin totusi foarte multe intrebari care trebuie sa isi gaseasca raspuns.

Evolutia principiului autodeterminarii a facut sa se accepte ca dreptul la autodeterminare era aplicabil nu numai popoarelor aflate sub dominatie coloniala, ci tuturor popoarelor supuse unei dominatii straine. Acest lucru a fost exprimat in Declaratia Natiunilor Unite asupra Relatiilor de Prietenie din 1970, care a fost deseori invocata in legatura cu acest subiect, desi Declaratia este mai curind o rezolutie a Adunarii Generale decit un instrument cu caracter obligatoriu si, desi cele doua Pacte nu mentioneaza aceasta circumstanta, Declaratia vorbeste despre autodeterminare ca fiind o posibilitate in situatiile de colonialism si pentru „popoarele supuse subjugarii, dominatiei sau exploatarii straine". Cei care au sustinut aceasta clauza au avut in mod clar in minte doua circumstante diferite. Prima dintre acestea privea Africa de Sud, un stat independent, dar considerat de multi ca fiind supus „dominatiei straine", si avind sprijin extern pentru dominatia minoritatii. A doua a fost o chestiune de o natura foarte diferita: statutul teritoriilor ocupate dupa terminarea sau suspendarea operatiunilor militare. Se simtea nevoia ca pozitia popoarelor din aceste teritorii sa fie aparata nu numai prin dreptul umanitar, ci si prin insistarea asupra dreptului lor la autodeterminare. In orice caz, au existat multe rezolutii ale Natiunilor Unite referitoare la dreptul la autodeterminare in circumstantele ocupatiei straine.

Pentru o perioada de timp considerabila a existat o rezistenta serioasa la sugestia ca autodeterminarea ar putea avea vreo aplicare in afara contextului colonial. Aceasta rezistenta a fost impartasita de statele din estul Europei si de noile teritorii. Fenomenul era acceptabil numai in cazul decolonizarii. Iar multe dintre noile state au considerat autodeterminarea ca o problema dintre ele si fostii lor stapini coloniali si nu una dintre ele si propria lor populatie.

Partial, statele din lumea a treia se temeau ca autodeterminarea post-coloniala va avea ca rezultat necesar fragmentarea noilor state nationale, grupurile etnice dintr-o tara cautind sa recurga la secesiune si sa se uneasca cu timpul de aceeasi etnie din alta tara. Dar idea ca autodeterminarea are o aplicabilitate generala a fost sustinuta masiv de Comitetul pentru Drepturile Omului, actionind conform Pactului asupra Drepturilor Civile si Politice, iar aceasta idee a cunoscut, fara putinta de tagada, o influenta generala18. Comitetul pentru Drepturile Omului, la examinarea raportului unui stat membru al Pactului, pune intrebari nu numai asupra oricarui teritoriu dependent fata de care acest stat are responsabilitati (autodeterminare externa) dar, de asemenea, si asupra posibilitatii de care dispune propria sa populatie de a-si decide propriul sistem politic si economic (autodeterminare interna). In realitate nici un stat nu refuza sa raspunda la comentariile probatorii si la intrebarile despre autodeterminarea interna, iar Comitetul nu a fost avizat ca un astfel de drept nu exista. Mai curind se accepta ca dreptul exista, iar dezbaterea cea mai frecventa se poarta in legatura cu formele pe care le poate lua.

Aceasta realitate este foarte indepartata de pozitia anumitor autori care considera ca autodeterminarea nu se refera decit la independenta, ca independenta este obtinuta prin sfirsitul colonialismului, si ca aceasta independenta nu poate fi obtinuta decit prin secesiune. Din cauza ca ei cred ca nu exista nici un drept legal la secesiune acolo unde exista guvern reprezentativ, ei ajung la concluzia ca in aceste imprejurari autodeterminarea nu poate fi permisa. O mare parte din aceste dezbateri s-a centrat in jurul Rezolutiei numarul 2625 (XXV) a Adunarii Generale a Natiunilor Unite. Dupa citeva paragrafe care autorizeaza autodeterminarea, penultimul paragraf asupra autodeterminarii prevede: "Nimic din ceea ce este cuprins in paragrafele anterioare nu poate fi interpretat ca autorizind sau incurajind orice actiune care ar dezmembra sau diviza, in totalitate sau partial, integritatea teritoriala sau unitatea politica a statelor suverane sau independente care se comporta in conformitate cu principiul autodeterminarii si deci poseda un guvern reprezentind intregul popor apartinind acelui teritoriu, fara deosebire de rasa, credinta religioasa sau culoare".

Unii autori au adoptat conceptia dupa care autodeterminarea se aplica numai popoarelor care traiesc sub regimuri rasiste si afirma ca textul acestei rezolutii interzice autodeterminarea acolo unde exista un guvern reprezentativ nerasist.20

Rezolutia numarul 1541 (XV) a Adunarii Generale vorbea cu multa vreme in urma despre autodeterminare ca fiind exercitata „prin independenta, asociere libera, integrare intr-un stat independent sau prin adoptarea oricarui alt statut politic ales in mod liber de popor". Popoarele din Ciprul dependent au studiat enosis-ul (integrarea in Grecia) ca pe o optiune posibila chiar inainte de a se hotari asupra obtinerii independentei ca stat suveran separat. Poporul Gibraltarului a decis prin referendum22 sa isi pastreze relatiile constitutionale din prezent cu Marea Britanie. A fost un act de autodeterminare hotarirea libera de a delega Marii Britanii puterile suverane de baza, iar anumite puteri raminind in seama autoritatilor locale. Iar poporul din Porto Rico a luat, in urma unor alegeri succesive in care candidatii erau in favoarea
„independentei", sau „asocierii" sau a intrarii in componenta SUA ca al 51-lea stat, propria sa decizie. In prezent el doreste sa ramina la un statut de asociere cu Statele Unite, nefiind nici al 51-lea stat, si nici un stat suveran si independent.

Autodeterminarea nu a insemnat niciodata pur si simplu independenta. Ea a insemnat optiunea libera a popoarelor. In era colonialismului, aceasta alegere s-a concentrat asupra posibilitatii independentei sau a altui statut post-colonial.

Autodeterminarea si minoritatile

Am vazut ca state aflate sub conducerea nedemocratica a unui partid unic sunt predispuse spre dezintegrare. Parti componente ale Unuinii Sovietice si ale Iugoslaviei si-au proclamat independenta ca state separate. Cei care constituie majoritatea in cadrul noilor granite au fost minoritati in cadrul vechilor state sau structuri federale, ulterior ei au pretins ca, in calitate de minoritati, au dreptul la autodeterminare. Cit adevar exista in afirmatiile diferitor factiuni nationaliste, ca minoritatile sint indreptatite la autodeterminare, si ca autodeterminarea atrage dupa sine secesiunea?

Deci, la intrebarea „cine anume are dreptul la autodeterminare" nu se poate raspunde fara a intelege mai intii relatia dintre autodeterminare si unitate nationala. Normele consacrate despre autodeterminare cuprindeau - incontestabil si consecvent - refrenul ca autodeterminarea trebuie sa contribuie la pastrarea unitatii teritoriale si nu sa fie un dusman al ei. Atit Rezolutia numarul 1514 (XV) a Adunarii Generale a Natiunilor Unite asupra Acordarii Independentei popoarelor coloniale, Rezolutia numarul 2625 (XXV), cit si Declaratia de principii asupra Relatiilor de Prietenie - fiecare dintre ele punind accentul pe autodeterminare - avertizeaza asupra tuturor interpretarilor care ar viola integritatea teritoriala. In rezolutia 1514 se prevede ca
„orice incercare indreptata spre distrugerea totala sau partiala a unitatii nationale si a integritatii teritoriale a unei tari este incompatibila cu scopurile si principiile Cartei Natiunilor Unite". In rezolutia 2625 (XXV), se prevede ca „nimic din ceea ce este cuprins in paragrafele anterioare nu poate fi interpretat ca autorizind sau incurajind orice actiune care ar putea dezmembra sau diviza, in totalitate sau partial, integrilatea teritoriala sau unitatea politica a statelor suverane sau independente ..."

Aceasta este o formula standard, si ea poate fi gasita aproape invariabil in instrumente care afirma dreptul la autodeterminare, ca pentru a limita acest drept sau cel putin pentru a-i asigura o contragreutate. Aceasta contrapunere a fost cea care i-a facut pe unii autori sa traga concluzia ca autodeterminarea poate fi din acest motiv aplicata numai la momentul obtinerii independentei.

Autodeterminarea poate fi exercitata in multe feluri, inclusiv printr-un proces politic deschis si pluralist, si ca acest lucru este compatibil in intregime cu clauzele cuprinse in instrumentele relevante care cheama la protejarea integritatii teritoriale. Ce limite pune exercitarii contemporane a autodeterminarii exigenta de a respecta integritatea teritoriala? Inseamna ea intr-adevar ca acest drept este limitat la exercitarea drepturilor politice ale popoarelor considerate ca intreg? Statele care apareau dupa dominatia coloniala au inteles intotdeauna ca vor exista probleme legate de faptul ca granitele lor au fost stabilite de catre puterile coloniale, pe baza unor interese politice care nu coincideau in mod necesar cu ale lor. In cazul noilor state problema granitelor mostenite a fost deosebit de acuta, iar triburile, deseori scindate de noile frontiere, nu au incetat sa se simta o unitate. Dar granitele mostenite au fost acceptate de catre statele nou aparute, in deplina cunostinta de cauza. Importanta stabilitatii si a caracterului definitiv al granitelor a fost vazuta ca fiind considerentul cel mai important. Rezolutiile numarul 1514 (XV) si 1541 (XV) ale Adunarii Generale a Natiunilor Unite, echilibreaza cu grija referirile la autodeterminare cu importanta unitatii nationale si a integritatii teritoriale. Aceasta impune cu necesitate consecinta ca ele inteleg ca granitele coloniale sa aiba functia de granite intre statele nou aparute. Acest principiu a fost considerat ca necesar si in cazul Africii si al Americii Latine, deoarece scopurile politice de baza pe care le slujeste sint aceleasi.

Se considera ca dupa cum dorinta indivizilor de a-si exercita dreptul de a parasi tara este mai puternica atunci cind drepturile lor sint violate, tot la fel, dorinta de secesiune a grupurilor etnice este cea mai puternica atunci cind ele sint oprimate.
Sa vedem unde ne duce acest lucru in cazul intrebarii daca minoritatile au sau nu dreptul la autodeterminare? Sau cine anume este indreptatit la autodeterminare? Din documentele mentionate mai sus rezulta ca „toate popoarele" au dreptul la autodeterminare. Dar cum trebuie sa intelegem acest lucru? Exista doua posibilitati: aceea ca „popoare" inseamna intreaga populatie a unui stat, si aceea ca prin „popoare" trebuie sa intelegem toate persoanele apartinind diferitelor grupuri rasiale, etnice si, probabil, religioase.

Accentul pus in toate instrumentele relevante si in practica statelor (prin care inteleg afirmatii, declaratii, luari de pozitie) asupra importantei integritatii teritoriale, semnifica faptul ca „popoarele" trebuie inteles ca totalitate a popoarelor unui teritoriu. Desigur, toti membrii unui grup minoritar distinct sint parte a popoarelor unui teritoriu. In acest sens ei sint, ca indivizi, posesori ai dreptului la autodeterminare. Dar minoritatile ca atare nu au dreptul la autodeterminare. Aceasta inseamna, intr-adevar, ca ei nu au nici dreptul la secesiune, la independenta sau de a se uni cu un grup similar dintr-un alt stat.

Totusi, printre liderii politici este la moda invocarea dreptului legal la autodeterminare. Exista, de asemenea, si o preocupare sincera pentru drepturile minoritatilor. Dar aceasta retorica este destul de confuza. Se pare ca multe guverne au parcurs calea de la insistenta din anii '50 ca autodeterminarea nu este un drept legal

(viziunea occidentala), sau de la idea ca ea nu are nici o aplicabilitate dincolo de momentul decolonizarii (conceptia Lumii a Treia), pina la opinia, cel putin a multor lideri europeni, ca autodeterminarea este un drept care autorizeaza minoritatile sa se desparta de stalul in care traiesc.

Minoritatile trebuie sa fie protejate, prin garantarea drepturilor umane la care este indreptatit fiecare individ (inclusiv nediscriminarea) si, in special, prin prevederea de drepturi ale minoritatilor. Aceste drepturi, incluse deja in tratatele interbelice asupra minoritatilor si in verdictele si opiniile Curtii Permanente de Justitie Internationala, isi gasesc formularea contemporana in articolul 27 din Pactul International asupra Drepturilor Civile si Politice. Acesta prevede ca: „in statele in care exista minoritati etnice, religioase sau lingvistice, persoanele apartinind acestor minoritati nu le poate fi refuzat dreptul de a se bucura in comun cu ceilalti membri ai grupului lor, propria lor viata culturala, de a profesa si practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limba."

S-ar putea ca intr-un stat sa existe o zona in care o anumita minoritate sa predomine la nivel regional. Daca se simte persecutata, ea s-ar putea sa vrea sa se desparta de acel stat. Dar in aceasta regiune s-ar putea sa existe o alta populatie care sa constituie o minoritate fata de minoritatea predominanta - probabil persoane apartinind majoritatii nationale sau unui alt grup minoritar. Recunoastem aceasta situatie in unele dintre fostele republici ale Uniunii Sovietice sau in unele dintre provinciile din Iugoslavia. Virtual fiecare minoritate isi are propria ei minoritate, iar teama de persecutii poate face ca piramida sa se naruie in continuare. Lectia care trebuie insusita este ca dreptul la autodeterminare se conecteaza cu protectia adecvata a drepturilor minoritatilor. Dar, aceasta conceptie asupra autodeterminarii nu inseamna ca nu vor fi recunoscute niciodata noi frontiere. Chiar daca, contrar opiniilor politice contemporane, autodeterminarea nu reprezinta o autorizatie pentru secesiune acordata minoritatilor, nu exista in dreptul international nimic care sa interzica secesiunea sau formarea de noi state. Cazul Iugoslaviei este relevant in acest sens.

Daca „popoarele" au dreptul la autodeterminare ca totalitate a popoarelor unui stat, atunci nu mai este necesar sa raspundem la intrebarea dificila daca un grup minoritar particular, de exemplu nagas in India, bascii in Franta sau indienii in Canada - sint „popoare" cu drept la autodeterminare in sensul articolului 1 din Pact. Dar, desigur, va ramine in continuare intrebarea daca fiecare astfel de grup constituie o minoritate in sensul articolului 27 (articolul care trateaza drepturile minoritatilor). Daca autodeterminarea este privita ca un drept care se afla la indemina unor anumite grupuri si nu a poporului ca intreg, atunci apare o dubla problema: in primul rind ce constituie o minoritate si, in al doilea rind, sint toate minoritatile „popoare" din perspectiva autodeterminarii?

Comitetul pentru Drepturile Omului pe baza Pactului asupra Drepturilor Civile si Politice nu a hotarit ca anumite grupuri nu sint „popoare" in sensul dreptului la autodeterminare. Conceptia lui asupra autodeterminarii ca drept al tuturor popoarelor a eliminat de fapt necesitatea unei asemena hotariri.

Mai ramine de mentionat inca o problema legata de autodeterminare. Ea decurge din principiul integritatii teritoriale. Deseori autodeterminarea este parte a retorice in dispute care au loc referitor la dreptul asupra unui teritoriu. Aceasta problema este ilustrata atit de cazul Insulelor Faulkland, cit si de cel al Gibraltarului. Dreptul asupra Gibraltarului este disputat de Marea Britanie si Spania. Dreptul asupra Insulelor Faulkland -Malvine este disputat de Marea Britanie si Argentina. Din perspectiva Marii Britanii, autodeterminarea are un rol pertinent de jucat. Acestea sint teritorii dependente, popoarelor carora li s-a dat posibilitatea de a decide daca sa ramina la status quo sau nu. Din punctul de vedere britanic, este important ca dorinta popoarelor din aceste teritorii sa fie ascultata si luata in considerare. Dar din punctul de vedere al argentinienilor si al spaniolilor, aceste dorinte sint nerelevante. Daca teritoriul in cauza apartine Argentinei sau Spaniei, atunci locuitorii lui nu au dreptul la autodeterminare. In orice caz nu mai mult decit il au argentinienii sau spaniolii care locuiesc din intimplare in Marea Britanie. Pina cind nu se determina cine are suveranitatea asupra teritoriului, este imposibil sa se stabileasca daca locuitorii lui au sau nu dreptul la autodeterminare.

Aspectele teritoriale ale autodeterminarii

Istoriografiile nationale urmaresc cu predilectie istoria constiintei nationale cu multe secole in urma, dar in realitate ipoteza unei astfel de continuitati poate fi inselatoare. Este adevarat ca majoritatea popoarelor constitutive de stat - ungurii, polonezii, francezii etc. - posedau constiinta apartenentei culturale, respectiv politice comune, inca de la inceputurile epocii moderne, dar constiinta putea exista pentru ca existau si cadrele statale. Iar idea acestora era legata de realitatea politica sau chiar mistica a regatelor sau principatelor respective. Dreptul asupra unui teritoriu nu apartinea poporului respectiv, ci sfintei coroane. Pina la finele veacului al XVIII-lea stapinirea teritoriilor se facea pe baza dreptului monarhic-dinastic.

Astfel, atita timp cit a dominat epoca dreptului dinastic, puteau exista si diferite schimburi teritoriale, fara sa se ceara acordul popoarelor interesate. Pentru loialitatea popoarelor era suficient ca puterea principelui sa corespunda criteriului legitimitatii dinastic-monarhice. Si tocmai acest lucru s-a schimbat in mod radical odata cu Revolutia Franceza. Din moment ce suveranitatea a trecut de la domnitor asupra poporului, insasi chestiunea stapinirii unui anumit teritoriu a aparut intr-o lumina noua. Comunitatea ridicata la constiinta unei existente politice independente poate sa faca contestatie impotriva faptului ca de teritoriul sau dispune un cadru statal independent de ea si superior ei, fie el regat, imperiu, republica.

Iar daca inaintam de la un continut mai general al autodeterminarii spre evolutii contemporane mai speciale, atunci trebuie sa analizam mai indeaproape ceea ce semnifica principiul autodeterminarii pentru comunitatile care nu dispun de teritoriu statal independent. In acest sens, principiul autodeterminarii poate fi descompus in doua principii negative:

- nimeni afara de noi nu poate decide in absenta noastra. Reformulat intr-o revendicare minimala cu continut pozitiv, acest principiu presupune o reprezentare adecvata in organismele decizionale legitime ale statului si administratiei publice.
- in caz de nemultumire fata de cadrul statal dat sa fie considerata legitima aspiratia realizarii propriului stat national. In principiu, din aceasta nemultumire nu rezulta in mod necesar respingerea radicala a status quo-ului teritorial, adica o tendinta de separare. Pot fi imaginate si alte variante, ca de exemplu:

a) o autoadministrare mai deplina in cadrul unei unitati statale mai mari (autonomie teritoriala); b) o mai ampla posibilitate de a dispune in chestiunile legate de valorile culturale si economice; c) cererea de drepturi suplimentare, in cazul obtinerii carora comunitatea respectiva accepta cadrul statal dat, sau nu.

La o analiza mai minutioasa a acestei problematici trebuie sa distingem trei cazuri fundamentale. Deoarece daca plecam de la o unitate teritoriala - pe care o putem numi pentru simplificare, regiune, aplicarea principiului autodeterminarii se va deosebi dupa cum populatia care se pronunta in numele ei, o locuieste in mod exclusiv, majoritar sau mixt. Exclusivitatea se mai numeste si omogenitate etnica. In realitate se intimpla foarte rar ca o regiune sa fie locuita in exclusivitate de o populatie anume. Pentru a se putea pronunta in numele ei este suficient sa formeze o majoritate covirsitoare. Constiinta solidaritatii politice a populatiei regiunii poate fi impartasita si de cei care dupa criterii strict etnice nu apartin acestei comunitati, in schimb poate fi perturbanta prezenta unei minoritati in aplicarea principiului autodeterminarii in cazurile in care realitatea unitatii etnice este indiscutabila. Un exemplu elocvent este Irlanda de Nord, unde adeptii si adversarii raminerii in cadrul Regatului Unit sint divizati nu prin etnie, ci prin religie (protestantii sint impotriva separarii, catolicii pentru).

Dreptul la autodeterminare are limite

Se considera ca exista trei astfel de tipuri de limite: a) drepturile, aspiratiile culturale si interesele vitale ale celorlalte populatii care convietuiesc in regiunea in cauza; b) interesele comunitatilor (statelor) invecinate; c) drepturile si pretentiile invocabile de statul care stapinise pina atunci teritoriul.

Este de mentionat ca aceste limite nu sint doar pragmatice, recunoasterea lor nu este justificata doar de considerente de promovarea a politicii realiste, ci pot fi opuse principial aspiratiilor de autodeterminare ale unor populatii. Ignorarea lor poate duce la conflicte grave, care pot fi solutionate doar daca alaturi de dreptul la autodeterminare sint luate in considerare si amintitele limitari exterioare48.

Modalitatea de aplicare a dreptului la autodeterminare

Daca scopul autodeterminarii este extinderea domeniului drepturilor omului si afirmarea mai deplina a regulilor democratiei, atunci nu poate fi indiferenta modalitatea de aplicare a principiului. intr-un anumit sens, toate problemele democratiei sint si probleme procedurale.

Daca chestiunea se abordeaza din acest unghi, este evident ca un proces de autodeterminare trebuie sa coreleze in mod ideal trei puncte de vedere: a) procedura decizionala trebuie sa decurga in asa fel incit sa poata fi exprimata in mod liber, fara nici o presiune din afara, vointa reala a majoritatii numerice de pe teritoriul vizat; b) pe de alta parte, trebuie sa fie prezent in decizie si interesul celorlalte parti vizate (minoritati, vecini etc.). Aceasta cerinta constituie de fapt problema limitelor; c) procedeul sa nu aduca atingere, pe cit posibil, drepturilor universale ale omului si cetateanului, ci, din contra, sa le intareasca.

In practica se intimpla rar ca punctele de vedere amintite sa se sincronizeze de la sine sau sa ajunga la armonie pur si simplu prin negocierile partilor afectate. Datorita acestui fapt, aplicarea principiului autodeterminarii ridica aproape in mod automat problema unei instante nepartinitoare, dar eficiente.

In legatura cu problema aplicarii principiului autodeterminarii si a stabilirii frontierelor, continutul sentintei unei instante ar consta in transarea urmatoarelor probleme:
1) Cind principiul autodeterminarii ar putea insemna dreptul unui intreg popor la existenta statala independenta, si cind dreptul populatiei unui anumit teritoriu de aderare la un stat deja existent?
2) Cum se poate sti daca in spatele unei aspiratii sau miscari de constituire statala independenta se afla o reala dorinta de devenire si separare nationala, o reala capacitate de devenire nationala?
3) Cum poate fi pus in slujba maririi stabilitatii internationale evenimentul de exceptie al modificarii de frontiere, cu deosebita atentie asupra proceselor de formare a natiunilor?
4) Cum se poate realiza vointa unei populatii?
5) Cind poate fi presupusa o vointa populara, deductibila din fapte incontestabile sau din apartenenta nationala, si cind trebuie chestionata populatia in mod formal, prin referendum?
6) Dupa ce criterii se poate afla vointa populara fara a o chestionare?
7) Unde si cind trebuie aplicat criteriul frontierelor stabilite istoric pentru separarea natiunilor, eventual unde si cind criteriul hotarelor etnice sau lingvistice, si unde si cind, eventual, alt criteriu?
8) In cazul chestionarii, al referendumului, cum ar trebui puse intrebarile in mod real, just si practic?
9) Cum trebuie interpretate raspunsurile intervievatilor, daca acestea ridica probleme? Daca vointa populatiei in cauza - fie ea vointa presupusa sau exprimata
- este divizata teritorial, care vointa sa se realizeze, adica, care sa fie solutia in cazul teritoriilor cu populatie mixta si vointa opusa?
10) Ce drepturi ofera sau poate oferi autodeterminarea pentru minoritati, ce fel de teritorii pot sau trebuie considerate ca unitati indivizibile si despre soarta carora se decide prin majoritate, si care sa fie teritoriile despre divizarea carora trebuie decis pe baza anumitor criterii sau prin referendum?Adica, cind se refera vointa populara la intregul teritoriu controversat si cind doar la apartenenta habitatului nemijlocit?
11) Care este solutia atunci cind populatia, in mod voluntar sau silit, si-a schimbat domiciliul sau s-a transferat? Ce fel de drepturi la autodeterminare au populatiile mutate relativ de curind pe un anumit teritoriu, dar integrate deja intr-o oarecare masura?

12) In ce situatii se poate admite transferul sau schimbul de populatie, si in ce conditii?

Toate acestea sint intrebari a caror forta nu este diminuata de numeroasele experiente de acest fel furnizate in secolul XX49.