Rolul unui compilator este crearea fisierelor executabile. Totusi, compilarea (traducerea comenzilor scrise intr-un limbaj sursa in instructiuni pentru procesor) reprezinta numai prima etapa in acest proces. Exista si un al doilea pas, numit editarea legaturilor (linking), care trateaza aspecte mai putin evidente privitoare la gestiunea memoriei intr-un program.

Necesitatea fazei de editare a legaturilor apare cel mai clar in cazul realizarii unui fisier executabil din mai multe module (fisiere) sursa, facilitate de altfel foarte utila in scrierea si intretinerea programelor de mari dimensiuni. Sa consideram un program format din doua module, numite A si B, care arata astfel:

Fisierul executabil va arata astfel:

Se observa ca in instructiunea de salt din modulul B adresa de salt nu mai este corecta. Fenomenul se datoreaza faptului ca, modulele fiind compilate independent, fiecare presupune ca incepe la adresa 0, ceea ce nu este posibil. Deoarece in general un fisier executabil contine, in afara modulelor componente, si un antet cu diverse informatii, nici macar primul modul nu va incepe la adresa 0, deci absolut toate instructiunile de salt din program devin incorecte. Mai mult, si instructiunile care acceseaza date (adrese de memorie) vor fi eronate din acelasi motiv. Aceasta problema este numita problema relocarii, deoarece apare ca urmare a deplasarii (relocarii) adreselor la alte adrese decat cele la care se aflau in timpul compilarii.

Mai exista insa si o alta situatie generatoare de erori, referitoare la instructiunea de apel de procedura. La momentul compilarii se cunoaste faptul ca procedura X este definita in alt modul, dar este imposibil de determinat la ce adresa se va afla aceasta in programul final. Numim aceasta situatie problema referintelor externe.

Ambele probleme sunt rezolvate de editorul de legaturi. Ca urmare a compilarii, pentru fiecare modul sursa este creat un fisier obiect; acesta contine, pe langa instructiunile pentru procesor, si o serie de informatii necesare editorului de legaturi. Concret, partile componente ale unui modul obiect sunt urmatoarele:

un bloc ce contine informatii de identificare: numele modulului, lungimea celorlalte parti ale modulului etc. tabela punctelor de intrare, care contine numele simbolurilor (variabile si proceduri) din modulul curent care pot fi apelate din alte module tabela referintelor externe, in care sunt precizate denumirile simbolurilor definite in alte module, dar care sunt utilizate in modulul curent codul propriu-zis, rezultat din compilare; aceasta parte este singura care va aparea in fisierul executabil dictionarul de relocare - contine informatii despre localizarea instructiunilor din partea de cod care necesita modificarea adreselor cu care lucreaza u5l22lu
Pe baza acestei structuri a modulelor obiect, editorul de legaturi efectueaza urmatoarele actiuni:

construieste o tabela cu toate modulele obiect si dimensiunile acestora pe baza acestei tabele, atribuie adrese de start modulelor obiect determina instructiunile care realizeaza accese la memorie si aduna la fiecare adresa o constanta de relocare, egala cu adresa de start a modulului din care face parte determina instructiunile care apeleaza proceduri sau date din alte module si insereaza adresele corespunzatoare
Problema relocarii nu este insa complet rezolvata. Asa cum fiecare modul compilat presupunea ca incepe de la adresa 0, la fel si programul final face aceeasi presupunere. In realitate, la lansarea sa, programul este incarcat in memorie de catre sistemul de operare la o adresa ce nu poate fi precizata dinainte, in functie de situatia zonelor de memorie libere si ocupate. In acest mod, referirile la memorie devin din nou incorecte. Aceeasi problema poate interveni la utilizarea memoriei virtuale, cand este posibil ca un program sa fie evacuat temporar pe disc si apoi readus in memorie, dar la alta adresa. Exista mai multe solutii:

Fisierul executabil contine la randul sau informatii de relocare, pe care le va folosi sistemul de operare la incarcarea programului in memorie pentru a actualiza referintele la memorie. Aceasta abordare este folosita de catre sistemul de operare DOS.
Utilizarea unui registru de relocare, care va fi intotdeauna incarcat cu valoarea adresei de inceput a programului curent. De fiecare data cand se realizeaza un acces la memorie, la adresa precizata prin isntructiune se aduna valoarea din registrul de relocare. Aceasta solutie este dependenta de hardware, pentru ca este posibila numai la procesoarele care au un asemenea registru de relocare.
Programele sa contina numai referiri la memorie relative la contorul program. Un program care respecta asemenea cerinte se numeste independent de pozitie si poate fi incarcat in memorie la orice adresa, fara ca functionarea sa sa fie afectata. Din pacate asemenea programe sunt foarte greu de scris, din motive legate de hardware. La majoritatea procesoarelor instructiunile de salt relative prezinta restrictii care le fac ineficiente in anumite situatii, iar instructiunile care sa lucreze cu adrese de date relative la contorul program lipsesc.
Paginarea memoriei. In acest caz programul poate fi mutat oriunde in memoria fizica, deoarece el nu lucreaza direct cu acesta, ci are propriul spatiu virtual de adrese. Altfel spus, programul va crede ca incepe de la adresa 0, chiar daca in realitate nu este asa. Este sarcina sistemului de operare sa actualizeze tabelul de paginare al procesului astfel incat corespondenta dintre adresele virtuale si cele fizice sa fie corecta. La randul sau, si aceasta solutie este dependenta de suportul hardware, mai exact de prezenta mecanismului de paginare.
Legare dinamica. Biblioteci partajate
In unele situatii este convenabil ca o parte din procedurile si variabilele necesare unui program sa nu fie incluse permanent in acesta, ci numai atunci cand este nevoie de ele. Exista mai multe motive pentru o asemenea abordare:

unele proceduri, care trateaza situatii exceptionale intervenite in program, sunt extrem de rar apelate si nu este eficient sa consume inutil memorie exista proceduri folosite de un numar mare de programe; stocarea lor in fisiere separate duce la economisirea spatiului pe disc, deoarece este suficient sa existe o singura copie; de asemenea, este posibil ca o singura instanta a acestor proceduri sa fie incarcata in memorie si utilizata simultan de mai multe programe aflate in executie
Este necesar un mecanism care sa permita ca o procedura apelata de un program sa nu fie definita in corpul acestuia la momentul lansarii in executie, ci sa fie incarcata separat la un moment ulterior. Acest mecanism poarta denumirea de legare dinamica. In sistemele de operare moderne este curenta utilizarea bibliotecilor partajate, care sunt stocate in fisiere cu format special, sunt incarcate o singura data in memorie, atunci cand sunt apelate, si pot fi utilizate de mai multe programe simultan.

In functiile de modul de apelare, distingem doua metode de legare dinamica:

legare implicita legare explicita
In primul caz, fisierul executabil include un fisier special (sau mai multe), legat static, numit biblioteca de import. La lansarea programului in executie, sistemul de operare analizeaza bibliotecile de import (daca exista) pentru a determina ce biblioteci partajate sunt necesare programului; se verifica apoi care dintre aceste biblioteci se afla deja in memorie, cele care lipsesc fiind incarcate. Tot sistemul de operare trebuie sa realizeze diverse modificari pentru a lega bibliotecile partajate cu programul executabil. Acest tip de legare este prezent atat in sistemele din familia Windows, cat si in cele Unix.

La legarea explicita, programul face un apel specific, prin care cere legarea unei anumite biblioteci partajate. Sistemul de operare verifica daca respectiva biblioteca exista deja in memorie si in caz contrar o incarca. Spre deosebire de legarea implicita, aici legatura cu o biblioteca partajata poate fi realizata sau distrusa in orice moment, nefiind permanenta pe toata durata executiei programului. Legarea explicita este specifica sistemelor de operare Windows.

In afara avantajelor oferite, legarea dinamica si lucrul cu biblioteci partajate presupun o gestiune complexa, greu de realizat. O biblioteca partajata trebuie inserata in spatiul de adrese virtual al fiecarui program care o foloseste; in plus, utilizarea incorecta a variabilelor globale, care sunt comune tuturor programelor, poate genera interferente nedorite. In Windows, o problema suplimentara a aparut din cauza conflictelor dintre diversele versiuni de biblioteci partajate existente in acelasi sistem, deoarece de multe ori versiunile mai noi nu pastreaza compatibilitatea cu versiunile anterioare.